DEZVOLTAREA STRUCTURALA A AGRICULTURII

Localizarea (amplasarea) teritoriala a productiei agricole constituie un proces de o complexitate deosebita, deoarece depinde de o multitudine de factori ce actioneaza direct si se conditioneaza reciproc, complexitate amplificata de mutatiile din agricultura romaneasca, intervenite recent, precum si de tendintele ecologiste ce isi fac loc intr-o masura tot mai mare.

Pretutindeni pe glob este prezenta preocuparea pentru determinarea principalelor tendinte ale evolutiei social-economice si pentru proiectarea politicilor economice ale diferitelor state, desi mobilul acestei preocupari difera de la o tara la alta. In domeniul politicilor agrare, problema repartizarii teritoriale a fost marcata de un salt calitativ determinat de trecerea de la explicitarea realitatii la determinarea variantei optime de repartizare teritoriala si zonare a agriculturii.

Lucrarile de amplasare teritoriala a productiei agricole au fost intreprinse in majoritatea tarilor, atat in cele avansate cat si cele in curs de dezvoltare. Continutul acestor lucrari de localizare a productiei difera foarte mult prin metodologia aplicata, prin aspectul dezvoltat (natural sau economic), nivelul de informare, aprofundare si detaliere a problemelor etc., toate avand insa ca scop prognozarea tendintelor de amplasare teritoriala a productiei agricole in perspectiva.

O lucrare de pionierat in aceasta perioada este cea a lui J.H. von Thunen "Der Isolierte Staat" (Teoria cercurilor  creatoare). Von Thunen arata ca in jurul unui centru comercial se dezvolta o zona de productie, zonele interioare fiind destinate culturilor care au o valoare ridicata pe hectar, dar pentru care transportul este costisitor fie datorita faptului ca sunt perisabile, fie ca sunt voluminoase. Zonele exterioare vor produce produse agricole usor de transportat si, in consecinta mai ieftine.

In SUA preocuparile privind amplasarea teritoriala a productiei sunt vaste, in literatura existand un numar mare de modele elaborate de diferiti autori. Amintim lucrarile de amplasare in teritoriu a productiei animale (A. Bucholtz si G. Judge, 1966) precum si cele care realizeaza simultan amplasarea productiei vegetale si animale (R.F. Brokken si E.O. Heady, 1968). In marea majoritate a modelelor privind repartitia teritoriala a productiei agricole in SUA din multitudinea de factori luati in considerare se remarca indeosebi rolul preturilor in orientarea productiei, deci rolul pietei.

In fosta Uniune Sovietica, lucrarile lui Feighin, Basiuc, Obolenschi, Gavrilov, N. Vasiliev, (1968); Kravcenko, Popov si Tolpekin (1970), bazate pe modelele economico-matematice au adus o contributie importanta la zonarea productiei agricole.

In Franta amintim cercetarile intreprinse de J. Klatzman (1968), J. Tirel (1969), M. Frigola (1971) si A. Malassis (1972).

La noi in tara inca din perioada de formare a scolii romanesti de economie agrara, primii agronomi printre care si Ion Ionescu de la Brad, au sesizat caracterul zonal al productiei agricole, facand unele recomandari privind locul unde se pot dezvolta cu mai multa rentabilitate diferite culturi.

Dupa primul razboi mondial, cel care a facut primele studii mai amanuntite asupra caracterului zonal de dezvoltare a productiei agricole a fost M. Chiritescu-Arva (1930).

Concluziile pe care le trage privind profitabilitatea zonala a diferitelor culturi, criticile pe care le aduce repartitiei de fapt a culturilor si analiza elementelor care stau la baza repartitiei teritoriale a diferitelor plante, cuprind o serie de recomandari pentru o mai buna amplasare in viitor a culturilor agricole.

Meritul lui M. Chiritescu-Arva este acela de a fi dezvoltat teoria zonalitatii productiei agricole si de a o fi prezentat nu numai intr-o conceptie naturalista care predomina in acele vremuri, ci intr-o viziune mult mai larga, prin prisma a trei factori: naturali, economici si sociali.

Alaturi de factorii naturali care, dupa cum arata autorul, hotarasc in mare parte caracterul diferitelor regiuni din punct de vedere al felului plantelor cultivate, Chiritescu-Arva mentioneaza si factorii economici si sociali, care largesc sau ingusteaza cadrul fixat de factorii naturali. Conditiile de ordin economic intervin intr-o masura insemnata, alaturi de factorii naturali si contribuie la raspandirea cultivarii plantelor in diferite regiuni ale tarii.

In sistemul de agricultura din tara noastra s-au produs importante schimbari ca urmare a unor factori de ordin economic. Astfel, din moment ce in mod treptat s-au deschis caile de comunicatie si s-au stabilit legaturi cu pietele consumatoare ale Apusului, culturile de cereale s-au dezvoltat mult, in dauna cresterii animalelor, agricultura trecand de la caracterul pastoral mixt la un caracter cerealier pronuntat pe care il avea la inceputul primelor decenii ale secolului nostru.

In decursul timpului s-au produs schimbari in Romania in ceea ce priveste categoriile de folosinta ale terenului, atat ca structura cat si pe teritoriu, sub impulsul factorilor economici (tabelul 7.1).

Diversitatea conditiilor ecopedoclimatice si economice existente pe teritoriul tarii a impus o rezolvare diferentiata a repartizarii teritoriale a productiei agricole.

In conditiile actuale de trecere a economiei la economia de piata, problematica cu care se confrunta agricultura este deosebit de complexa. O rezolvare cat mai urgenta cere si problema localizarii teritoriale a productiei agricole, problema marcata si amplificata de schimbarile profunde ce s-au petrecut in economia romaneasca.

Schimbari in categoriile de folosinta in vechea Romanie (%)

Tabel 7.1.

Sursa: M. Chiritescu Anca, 1930

Aceasta rezolvare presupune in primul rand revizuirea conceptului insusi de repartitie teritoriala a productiei agricole. Literatura romaneasca de specialitate de dupa cel de-al doilea razboi mondial abunda in explicitarea detaliata a acestui concept (S.Hartia, O.Parpala, S.Nica, L.Zahiu, V.Halmajan etc.).

S.Hartia (1969) considera repartitia teritoriala a productiei agricole procesul de "repartitie diferentiata pe teritoriul tarii a ramurilor si culturilor, in proportiile determinate de nevoile economiei nationale si mijloacele existente, utilizandu-se la maxim conditiile pedoclimatice si economice, realizandu-se dezvoltarea complexa rationala a intreprinderilor si asigurandu-se pe ansamblul economiei nationale productivitatea muncii cat mai ridicata si preturi de cost cat mai mici".

O.Parpala (1980) intelege prin repartizarea teritoriala a agriculturii "asezarea pe teritoriu a diferitelor ramuri si culturi agricole in functie de conditiile economice si naturale locale si tinand seama de nevoile economiei nationale".

Lucrarile privind repartizarea teritoriala a productiei agricole, elaborate in acea perioada, purtau amprenta conceptiei de conducere dirijist-centralizata a productiei agricole, cand planul se stabilea la nivelul intregii agriculturi si se transmitea succesiv pe niveluri ierarhice pana la ultima unitate. Ca atare, repartizarea teritoriala a productiei agricole punea in primul rand accentul pe satisfacerea necesitatilor economiei nationale, devenita obligatorie sub forma imperativa a "comenzii sociale". S-a ajuns pana acolo incat procesul complex de repartizare teritoriala a productiei agricole sa fie considerat de catre unii specialisti ca parte (veriga) a procesului de planificare, prin care asa zisii indicatori ai dezvoltarii pe verticala ai agriculturii sunt repartizati pe teritoriu, realizandu-se in acest fel cunoscuta repartizare pe orizontala a productiei agricole.

Tocmai aceasta componenta dirijista, care caracteriza economia planificata centralizata, a fost cea care o deosebea esential de caracterul orientativ al modelelor de repartitie teritoriala a productiei agricole din tarile cu economie de piata.

In etapa actuala agricultura noastra se afla in pragul unor mari decizii politice si economice. Solutionarea problemelor complexe ale agriculturii romanesti trebuie abordata in contextul national si international al dezvoltarii acestei ramuri pe termen scurt, mediu si lung (Letitia Zahiu 1991).

Optimizarea repartizarii teritoriale a culturilor agricole constituie o componenta esentiala a acestei problematici complexe cu care se confrunta agricultura.

Astazi in lume se manifesta tot mai mult participarea statului in sprijinirea si orientarea producatorilor agricoli, in apararea acestora impotriva fluctuatiilor pietei, totul grevat pe o componenta majora de protectie a mediului ambiant.

Avand in vedere aceste rationamente consideram ca in abordarea problematicii de amplasare in teritoriu a productiei agricole trebuie avute in vedere urmatoarele:

necesitatea asigurarii securitatii alimentare a populatiei agricole si neagricole;

necesitatea protectiei mediului ambiant;

necesitatea luarii in considerare a conditiilor locale ("oferta ecologica", conditii economice, sociale, traditie etc.);

necesitatea revigorarii intregii activitati economice din mediul rural, a celei agricole in special.