Categorii de utilitati publice. Trasaturi generale

Categorii de utilitati publice. Trasaturi generale

Imperfectiunile pietei determina ca ansamblul bunurilor si serviciilor de care dispun subiectii economici sa se diversifice, unele dintre acestea ramanand sa satisfaca nevoi individuale (de hrana, imbracaminte, locuinte), altele satisfac nevoi colective, (aparare, securitate sociala, etc.).

Nevoile individuale se acopera cu ajutorul utilitatilor private furnizate prin intermediul activitatilor private, in timp ce nevoile colective se acopera cu ajutorul utilitatilor publice furnizate prin intermediul activitatilor organizate de catre intreprinderile si institutiile publice. Desigur, delimitarea clara a utilitatilor private de cele publice este dificil de realizat din cauza puternicelor interdependente existente in economie. Ca urmare, intre cele doua categorii, au aparut o serie de utilitati juxtapuse, intermediare, numite utilitati cvasipublice sau mixte, care imprumuta trasaturi ale celor doua tipuri de utilitati.

Principalele tipuri de utilitati existente in economiile moderne sunt urmatoarele:

a. utilitatile private pure, destinate consumului privat, sunt produse exclusiv de firmele private. Acestea se distribuie prin intermediul pietei, in schimbul unui pret, se finanteaza in cea mai mare parte din veniturile obtinute din vanzari, consumul acestor bunuri de catre un individ diminueaza consumul unui alt individ, iar costurile de substitutie sunt relativ reduse,

b. utilitatile publice pure, definite de catre Samuelson ca fiind 'acele bunuri al caror consum de catre un individ nu conduce la diminuarea consumului din acel bun de catre alt individ". Asemenea bunuri sunt produse direct de catre guvern sau firme private, carora li s-a concesionat producerea si/sau furnizarea acestor utilitati, se distribuie prin intermediul entitatilor apartinand statului, se finanteaza din prelevari obligatorii colectate la bugetul de stat. Din aceasta categorie fac parte: apararea, ordinea publica, iluminatul public, televiziunea publica, protectia mediului, etc. Definitia data de Samuelson se concentreaza asupra aspectelor cantitative ale bunurilor publice, ignorand aspectele lor calitative. Pe masura ce creste numarul membrilor colectivitatii care consuma aceste bunuri, cu atat utilitatea marginala (respectiv calitatea) de care beneficiaza fiecare scade. Marimea grupului, ca variabila decizionala, este luata in considerare de catre teoria clubului care introduce in discutie 1.nonexclusivitatea si 2. nonrivalitatea consumului.

1. nonexclusivitatea. In cazul utilitatilor private pure, drepturile de proprietate definesc posesia si utilizarea acestor bunuri. Individul care detine drepturile de proprietate asupra unui bun poate emite pretentii exclusive cu privire la beneficiile rezultate, impiedicand pe altii indivizi sa si le insuseasca. In cazul utilitatilor publice pure, aceste criterii de exclusivitate nu sunt valabile deoarece beneficiarii lor sunt un element indispensabil al analizei. De asemenea, se poate spune ca utilitatile publice pure nu pot fi respinse, ceea ce inseamna ca toti membrii colectivitatii sunt nevoiti sa accepte serviciul oferit de autoritatea publica. Un alt element important este gradul de excludere (imposibilitatea de a consuma un bun public) care, insa, depinde de caracteristicile tehnice ale fiecarei utilitati si de resursele aflate la dispozitia producatorului de a impiedica nonbeneficiarii sa consume acel produs sau serviciu. Acest lucru este dificil de realizat deoarece, practic, indivizii nu pot fi exclusi de la consumul anumitor bunuri sau servicii, chiar daca legal nu au acest drept. In aceste conditii, gradul optim sau real al excluderii il stabileste producatorul. Dintr-o alta perspectiva, exclusivitatea nu este aplicabila utilitatilor publice pure deoarece, un asemenea demers ar deveni mult prea costisitor in comparatie cu avantajele pe care le-ar putea aduce.

2. nonrivalitatea consumului. Acest aspect apare atunci cand costul marginal al producerii utilitatilor, ca urmare a cresterii numarului de consumatori, este zero, fiind o caracteristica a indivizibilitatii utilitatilor. In cazul utilitatilor publice pure, nonrivalitatea inseamna ca aparitia unui consumator suplimentar nu diminueaza consumul altui individ.

Dupa cum s-a mai aratat, diversificarea rolului statului modern, precum si aparitia si dezvoltarea economiei mixte au determinat ca economia de piata sa nu fie caracterizata numai prin bunuri private sau publice pure, ci mai ales prin bunuri cu caracter mixt.

c.utilitati publice mixte. Acestea au o componenta privata, dar produc si efecte secundare sub forma externalitatilor, influentand mediul economic. Existenta externalitatilor conditioneaza decizia producatorilor si a consumatorilor, determinand o alocare diferita a resurselor fata de situatia in care piata ar functiona perfect. De aceea, externalitatile sunt o cauza a esecului pietei necesitand implicarea guvernului pentru a le corecta. Bine-nteles, intre externalitatile mentionate si utilitatile publice exista o stransa legatura, in sensul ca externalitatile au aceleasi caracteristici ca si utilitatile publice (nonexclusivitatea si nonrivalitatea) drept pentru care induc rolul de alocare al  guvernului. Principalele trasaturi ale utilitatilor mixte sunt urmatoarele:

- sunt destinate consumului colectiv, dar sunt supuse congestiilor,

- sunt produse de catre firme private sau direct de catre sectorul public,

- sunt distribuite prin intermediul pietei sau direct prin buget,

- sunt finantate din resurse bugetare.

Desigur, subiectii economici, organizati intr-o colectivitate, isi manifesta optiunea pentru bunurile colective (publice) in functie de oferta pusa la dispozitia lor de autoritatile publice. Din punctul de vedere al acestora din urma, se pune problema agregarii preferintelor individuale ale membrilor colectivitatii, astfel incat sa fie satisfacute cerintele comune, precum si posibilitatea stabilirii unui obiectiv urmarit de intreaga colectivitate. In acest cadru, economistii si politicienii abordeaza chestiunea diferit.

Economistii, spre deosebire de politicieni (care iau in considerare satisfacerea interesului public), examineaza deciziile colective si individuale pe baza individualismului si al preferintelor curente. De asemenea, ei isi pun problema conditiilor minime necesare pentru ca decizia colectiva sa aiba un caracter just, etic. O contributie semnificativa, in aceasta privinta, este atribuita lui Kenneth Arrow, laureat al premiului Nobel pentru economie. Autorul analizeaza optiunea sociala pe baza urmatoarelor considerente:

rationalitatea, in sensul existentei unei ordini sociale complete si tranzitive,

- independenta alternativelor nerelevante, astfel incat optiunea sociala depinde numai de ordinea individuala si de nici o alta variabila,

- principiul Pareto, potrivit caruia daca fiecare individ ia in considerare o anumita alternativa, atunci ordinea sociala arata ca acea alternativa este cea corecta,

- absenta dictaturii, adica luarea in considerare a opiniei   tuturor indivizilor si nu numai preferintele unuia dintre acestia, ceea ce in societatile democratice se realizeaza prin procedura votului.

Abordarea ofertei de utilitati publice, pe baza interesului public, se regaseste in lucrarile lui Wildavski, Lindblom si Dahl publicate la mijlocul secolului al XX-lea. Pentru acestia, conceptul de bunastare sociala reprezinta o parte a contractului social, astfel incat, individul in sine joaca numai un rol secundar pentru institutiile care lanseaza oferta sociala. In acest context, statul este privit ca o entitate separata fata de subiectii care il compun, iar deciziile colectivitatilor nu inseamna neaparat o agregare a preferintelor membrilor colectivitatii. Originea interesului public rezulta, in aceasta situatie, din permanentele stari conflictuale privind definirea bunurilor publice, iar politica dusa de autoritati are rolul sa minimizeze instabilitatea si sa restabileasca consensul in aceasta privinta.

Abordarea care are ca punct de plecare interesul individual este centrata pe individ si comportamentul sau. Acesta manifesta un set de preferinte si urmareste maximizarea obiectivului propus, tinand cont de constrangerile financiare, organizationale, legale, etc. In aceasta situatie, interesul public se determina prin agregarea intereselor individuale. Se cunoaste, de altfel, ca satisfacerea intereselor individuale se realizeaza prin schimbul voluntar, motiv pentru care se arata ca indivizii sunt de acord sa se afilieze unui grup si sa-i urmeze regulile, in masura in care beneficiile obtinute sunt mai mari decat costurile (i.e. suportarea unui pret pentru bunurile publice, renuntarea la propria libertate, etc.). Abordarea se poate utiliza in masura in care se considera ca indivizii pot actiona in cadrul unui grup in mod diferit decat ar face-o separat si, in acelasi timp, se poate realiza distinctia intre interesul public si cel privat.

Rezumand, se poate arata ca cercetatorii sistematizeaza studiul utilitatilor publice printr-o abordare normativa (posibilitatea agregarii preferintelor individuale si posibilitatea stabilirii unui obiectiv comun pentru intreaga colectivitate) si una pozitiva (fezabilitatea practica a celor doua probleme).