Categorii de drepturi ale omului

Categorii de drepturi ale omului

1. Drepturile civile si politice

2. Drepturile economice, sociale si culturale

3. Categorii speciale de persoane protejate

OBIECTIVE

In aceasta sectiune vom aborda intr-un mod detaliat continutul concret al celor mai importante drepturi si libertati fundamentale, modul cum sunt ele reglementate in principalele documente internationale, punandu-se insa accent pe Conventia europeana a drepturilor omului si marcandu-se in acelasi timp diferentele notabile de consacrare in diverse acte internationale in materia drepturilor fundamentale ale omului.[1]

1. Drepturile civile si politice

Drepturile civile exista indiferent de legatura de cetatenie cu un anumit stat. Drepturile politice sunt recunoscute numai cetatenilor. De regula un drept este fie civil, fie politic, fie economic, fie social, fie cultural. Exista o singura exceptie de la acest principiu: libertatea sindicala care poate fi o forma de libera asociere, deci un drept civil, sau un drept social.

Conventia europeana a drepturilor omului si Protocoalele sale aditionale consacra 21 de drepturile civile si politice, care pot fi grupate in 7 categorii, dupa cum urmeaza :

Inviolabilitati:

dreptul la viata (art. 2),

- interzicerea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6),

- interzicerea pedepsei cu moartea in toate imprejurarile (Protocolul nr. 13);

interzicerea torturii (art. 3)

interzicerea sclaviei si a muncii fortate (art. 4)

dreptul la libertate si la siguranta (art. 5)

- interzicerea privarii de libertate pentru datorii (art. 1 Protocolul 4)

principiul legalitatii in dreptul penal (art. 7)

libertatea de circulatie (art. 2,3,4 Protocolul nr. 4)

2. Protectia intimitatii:

dreptul la protectia vietii private (art. 8)

dreptul la respectarea vietii de familie (art. 8)

- dreptul la casatorie (art. 12)

- egalitatea intre soti (art. 5 Protocolul nr. 7)

inviolabilitatea domiciliului (art. 8)

secretul corespondentei (art. 8)

3. Libertatile spiritului:

libertatea de gandire, de constiinta si de religie (art. 9)

libertatea de exprimare (art. 10)

dreptul la instruire (art. 2 Protocolul nr. 1)

4. Protectia proprietatii:

dreptul la proprietate (art. 1 Protocolul nr. 1)

Libertatile de actiune sociala si politica:

libertatea de reuniune (art. 11)

libertatea de asociere (art. 11)

dreptul la alegeri libere (art. 3 Protocolul nr. 1) - singurul drept pur politic

6. Interzicerea discriminarii:

dreptul la interzicerea discriminarii (art. 14 si Protocolul nr. 12)

7. Drepturile de procedura:

dreptul la un proces echitabil (art. 6)

- dreptul la dublu grad de jurisdictie in materie penala (art. 2 Protocolul nr. 7)

- dreptul la indemnizatie in caz de eroare judiciara penala (art. 3 Protocolul nr. 7) --- dreptul de a nu fi judecat penal de doua ori (art. 4 Protocolul nr. 7)

dreptul la o cale efectiva de atac (art. 13)

garantii procedurale in caz de expulzare a strainilor (art. 1 Protocolul nr. 7)

I. Din categoria inviolabilitatilor vom prezenta urmatoarele drepturi: dreptul la viata, interzicerea torturii, dreptul la libertate si la siguranta.

1. Dreptul la viata[3] - reprezinta conditia esentiala a posibilitatii exercitarii tuturor drepturilor si libertatilor fundamentale, Curtea europeana afirmand in acest sens ca exista o convergenta a celor mai semnificative instrumente internationale in materie in a consacra acest drept, ceea ce indica "faptul ca dreptul la viata constituie un atribut inalienabil al persoanei umane si ca el formeaza o valoare suprema printre drepturile omului"[4].

In ceea ce priveste titularii acestui drept, se impun cateva precizari referitoare la notiunile de "persoana" si de "viata", pentru a vedea cine poate beneficia de protectia acestui drept, iar in privinta notiunii de viata, de unde incepe ea si unde se termina.

Legat de primul aspect se afirma ca art. 2 al Conventiei a avut in vedere persoana fizica, persoana umana. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in paragraful 2 al aceluiasi text se recunoaste ca acest drept nu este absolut, el poate presupune anumite exceptii care, la randul lor, privesc de asemenea numai persoana umana: executarea unui condamnat la moarte, legitima aparare, arestarea sau evadarea unei persoane detinute si reprimarea unei insurectii.

Al doilea aspect presupune determinarea intinderii notiunii de "viata", aceasta cu atat mai mult cu cat in dreptul civil, in anumite situatii opereaza principiul potrivit caruia un copil poate dobandi drepturi din momentul conceptiei sale. Opereaza acest principiu si in sensul art. 2 din Conventie[5]? Apoi, pana unde se intinde dreptul la viata? Raspunsul este: pana la decesul persoanei. Din punct de vedere al aplicarii art. 2 din Conventie trebuie avuta in vedere, in principiu, numai moartea fizic constatata. Intr-adevar, unei persoane declarata moarta pe cale judecatoreasca, dar care in mod exceptional s-ar afla in viata, nu i s-ar putea opune neaplicarea art. 2 pana la obtinerea anularii hotararii judecatoresti prin care fusese declarata moarta, cu motivarea ca, pana atunci ea era considerata ca nu exista. Solutia se impune cu atat mai mult cu cat in cazul persoanei declarata judecatoreste disparuta, aceasta este prezumata a fi in viata.

In problema delicata a copilului conceput, dar nenascut, s-a adus in discutie legitimitatea intreruperii voluntare de sarcina. Intr-o prima etapa Comisia europeana a drepturilor omului a evitat sa se pronunte daca aceasta cade sub incidenta art. 2 din Conventie, cu motivarea ca, in speta cererea a fost introdusa de o persoana care nu avea calitatea de "victima directa". Intr-adevar, prin actiunea sa, reclamantul, casatorit si tata a 3 copii s-a plans in 1975 ca adoptarea de catre legislativul austriac a unei legi care permitea, in anumite conditii intreruperea voluntara de sarcina este de natura sa incalce art. 2 al Conventiei. Comisia a statuat in sensul ca nu este competenta sa examineze compatibilitatea unei legi nationale cu dispozitiile Conventiei decat cu privire la o situatie concreta, nu in abstracto. Mai mult, a retinut ca argumentul reclamantului in sensul ca orice cetatean austriac este vizat de dispozitiile legii in discutie, datorita consecintelor acesteia cu privire la viitorul tarii, si ca el este gata sa devina curatorul tuturor copiilor care s-ar naste daca nu s-ar aplica legea, semnifica faptul ca el a intentat o actiune populara si nu o actiune individuala, astfel ca cererea a fost declarata inadmisibila.[6]

Intr-o a doua faza, marcata de decizia X c/ Anglia, fosta Comisia a examinat fondul problemei puse in discutie: reclamantul s-a plans impotriva autorizarii date sotiei sale de instantele engleze, in conformitate cu legea nationala, de a practica o intrerupere de sarcina fara a i se cere si consimtamantul lui; de asemenea el a pretins ca desi a cerut instantei sa dispuna interzicerea practicarii intreruperii de sarcina de catre sotia sa, aceasta i-a respins actiunea cu motivarea ca legea engleza nu acorda un asemenea drept sotului.

Sub aspectul conditiilor de admisibilitate Comisia a ajuns la concluzia ca, in speta, dorinta reclamantului de a deveni tata a fost afectata de autorizarea practicarii intreruperii de sarcina, ceea ce este de natura sa-i confere calitatea de victima, astfel ca cererea a fost declarata admisibila. La examinarea pe fond, Comisia a constata mai intai ca dispozitiile Conventiei nu pot privi decat o persoana nascuta, intrucat nimic nu indica faptul ca ea ar putea sa se aplice unui subiect de drept inainte de nasterea sa. Apoi, limitarile prevazute in par. 2 al art. 2 prin insasi natura lor privesc numai persoane nascute si nu au cum sa fie aplicate copiilor conceputi.

Comisia a examinat ipoteza in care s-ar recunoaste copilului un drept la viata cu caracter absolut, plecand de la constatarea facuta in jurisprudenta sa anterioara ca viata fatului este intim legata de viata femeii care il poarta, ceea ce inseamna ca nu poate fi privit izolat de aceasta. Astfel, daca s-ar retine ca art. 2 s-ar aplica in privinta copilului conceput si ca protectia instituita de acest text, in absenta oricarei limitari exprese ar trebui considerata ca absoluta, s-ar deduce interdictia intreruperii de sarcina, chiar si atunci cand aceasta ar pune in pericol insasi viata viitoarei mame. Aceasta ar insemna ca dreptul la viata al unei persoane existente sa fie limitat nu numai de dispozitiile exprese ale par. 2 al art. 2 din Conventie, ci sa primeasca si o limitare implicita, data tocmai de necesitatea dreptului la viata al fatului. Or, s-a considerat, ca o asemenea interpretare ar fi contrara obiectului si scopului Conventiei. In consecinta, cererea reclamantului a fost respinsa ca fiind, in mod vadit nefondata. Asadar, in ceea ce priveste copilul care urmeaza sa se nasca, aceasta nu poate fi considerat ce intra sub protectia art. 2 din Conventie, intrucat dreptul sau la viata, daca exista, este limitat implicit prin dreptul la viata si sanatate al mamei sale.

Aceasta nu inseamna insa ca embrionul uman[8], oricare i-ar fi statutul moral sau legal ce i s-ar recunoaste in diferitele culturi si in diferitele abordari etice care exista in Europa, in sensul de a fi sau nu considerat o fiinta umana, trebuie protejat de lege. Din moment ce exista o continuitate a vietii umane, aceasta protectie trebuie sa fie intarita pe masura dezvoltarii embrionului si a fatului .

Subliniem de asemenea, ca cel mai adesea plangerile inaintate Curtii pe temeiul art. 2 nu se fac de titularii acestui drept, ci de persoane care aveau sau au avut asemenea legaturi cu victima directa a unei asemenea incalcari si carora li s-a recunoscut calitatea de "victima indirecta" sau "victima prin ricoseu". Astfel jurisdictia europeana a recunoscut aceasta calitate unor persoane precum: o mama afectata de moartea fiicei sale, sotia unei persoane asasinate sau mamei care s-a plans ca sinuciderea fiului ei in inchisoare s-a datorat neglijentei autoritatilor engleze. Nu sunt insa excluse nici situatiile in care victima directa a incalcarii dreptului la viata poate sa apara ca reclamant in fata Curtii. Este cazul cand acesta, de exemplu, a fost condamnat la moarte printr-o sentinta inca neexecutata, dar care poate oricand sa fie executata sau in cazul in care s-a atentat la viata victimei, dar moartea nu s-a produs.

Cat priveste continutul dreptului la viata, in sensul art. 2 din Conventie acesta nu este altceva decat dreptul de a trai, in sensul uzual al termenului si nu dreptul la o viata decenta. Cu alte cuvinte nu trebuie confundat un drept economic si social cu dreptul la viata. Acest drept protejeaza viata in sine, si nu anumite conditii de viata.

O alta chestiune de etica o reprezinta protejarea prin acelasi articol 2 si a dreptului de a muri, cu alte cuvinte acceptarea sau nu a euthanasiei sau a mortii medical asistate.

Recent, Curtea a fost chemata sa se pronunte intr-o cauza privind aceasta problema[10], si printr-o hotarare de principiu, aceasta face urmatoarele precizari: art. 2 din Conventie pune accentul pe obligatia impusa statelor semnatare de a proteja viata, de aceea Curtea nu este convinsa ca dreptul la viata s-ar putea interpreta in sensul ca ar comporta si un aspect negativ. Din moment ce art. 2 nu are nici o legatura cu problema calitatii vietii - reclamanta a aratat ca viata pentru ea a devenit extrem de penibila, datorita bolii degenerative de care sufera - sau cu imprejurarea ca o persoana poate sa aleaga ce sa faca cu propria-i viata, adica sa dispuna de ea, numai printr-o distorsionare de limbaj art. 2 ar putea fi interpretat in sensul ca ar conferi un drept diametral opus dreptului la viata, anume dreptul de a muri. Textul art. 2 consacra interzicerea fortei sau a oricarui comportament susceptibil sa provoace decesul unei fiinte umane, in nici un caz el nu confera individului dreptul de a pretinde statului sa-i permita sau sa-i faciliteze decesul.. De asemenea Curtea recomanda statelor membre sa mentina interdictia absoluta de a pune capat de o maniera intentionala vietii bolnavilor incurabili sau muribunzi.

Redactarea art. 2 din conventie impune statelor in primul rand o obligatie negativa, de ordin general de a nu aduce atingere, prin agentii sai acestui drept, adica de a nu cauza moartea unei persoane, cu exceptiile prevazute de alineatul 2 al aceluiasi articol, si in al doilea rand se impune o obligatie pozitiva, de a lua toate masurile care se impun pentru protejarea efectiva a dreptului la viata[11].

Limitarile aduse dreptului la viata in sensul Conventiei sunt:

1. executarea unei sentinte de condamnare la moarte pronuntata de un tribunal in conditiile legii - dispozitie inaplicabila ca urmare a abolirii pedepsei cu moarte in orice situatie prin Protocolul nr. 13[12].

2. moartea rezultata din recurgerea la forta cand:

a) se asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;

b) se efectueaza o arestare legala sau se impiedica evadarea unei persoane legal detinute,

c) se reprima, in conditiile legii, tulburari violente sau o insurectie.

2. Interzicerea torturii[13] - Interdictia impusa de art. 3 este absoluta: nici o derogare de la dispozitiile sale nu este permisa de Conventie, fiind deci un drept intangibil. Chiar in circumstantele cele mai dificile cum ar fi lupta impotriva terorismului si a crimei organizate sau existenta unui pericol ce ameninta viata natiunii, Conventia interzice in termeni absoluti tortura si pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante.

Consecintele caracterului absolut al acestui drept sunt:

1. lipsa relevantei eventualului comportament reprobabil al victimei, ce ar putea cadea sub imperiul celor mai grave sanctiuni, in aplicarea acestui articol de catre state.

2. statele nu pot alege intre respectarea impusa de art., 3 si acordarea unei indemnizatii victimei unei eventuale incalcari a dispozitiilor sale

3. se interzice statelor sa invoce in aceasta materie principiul proportionalitatii, adica daca masura luata a fost proportionala cu scopul legitim urmarit prin producerea ei, consecinta aplicarii acestui principiul ar fi ca anumite masuri ar putea fi permise si atunci dreptul ar deveni dintr-unul absolut un drept relativ

4. Curtea europeana a drepturilor omului se poate sesiza din oficiu cu examinarea incalcarii acestui articol, chiar in ipoteza in care victima nu o face[14].

Jurisprudenta Curtii a evidentiat necesitatea stabilirii asa-zisului "prag" sau "nivel" de gravitate de la care o anumita "brutalitate va fi definita ca reprezentand un tratament inuman sau degradant sau tortura. Pentru a face acest lucru trebuie considerati mai multi factori, impreuna sau separat: contextul in care s-au produs faptele incriminate, durata "tratamentului" aplicat, efectele sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, varsta si starea de sanatate. Desigur, tortura in sine nu poate fi considerata decat un tratament inuman si degradant. Este limpede insa ca autorii Conventiei au dorit sa faca distinctie intre "actele de tortura", care reprezinta un tratament crud cu suferinte fizice si psihice deosebite pentru victima si alte rele tratamente, care fara a produce suferinte de o asemenea intensitate sunt retinute totusi ca ramanand inumane sau degradante, toate aceste acte fiind prohibite de art. 3 .

Retinem insa urmatoarele aspecte privind "tortura":

a) actele de tortura inseamna orice durere sau suferinta deosebite, fizice sau mentale

b) acestea se produc intentionat

c) cel care le produce este un agent al fortei publice

d) scopul aplicarii unor ademenea acte consta in obtinerea unor informatii ori marturii, aplicarea unor pedepse pentru un act comis de victima actelor aplicate sau de catre o terta persoana sau exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terte persoane.

Ceea ce deosebeste tortura de tratamentele inumane sau degradante este intensitatea durerii pe care o provoaca, in primul rand, iar in al doilea rand tortura presupune intentia celui ce produce o suferinta deosebita victimei[16].

In fine, un ultim aspect care trebuie mentionat este ca, desi art. 3 are in vedere si "pedepsele inumane sau degradante" ar fi absurd sa se sustina ca orice pedeapsa judiciara, datorita aspectului ei evident umilitor, ar prezenta si un caracter "degradant" in sensul articolului 3. Prin interzicerea expresa a pedepselor "inumane sau degradante", art. 3 implica faptul ca pedepsele astfel calificate se disting de pedepse in general. Aceasta apreciere este, in mod necesar relativa: ea depinde de ansamblul circumstantelor cauzei, in special de natura pedepsei, de contextul in care ea este aplicata si de modalitatea de executare. In orice caz pentru instanta europeana o pedeapsa nu pierde caracterul ei degradant prin simplul fapt ca ar putea trece drept un mijloc eficace impotriva delincventei.

3. Dreptul la siguranta si la libertate este un drept inalienabil, la care nimeni nu poate renunta, iar garantiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se gasesc in stare de detentie.

Scopul esential al acestui articol este protejarea individului impotriva arbitrariului autoritatilor statale, orice privare de libertate trebuind a fi facuta in conformitate cu normele de fond si de procedura prevazute de legislatia nationala.

Art. 5 par. 1 prevede lista exhaustiva a circumstantelor in care o persoana poate fi totusi,  in mod legal, privata de libertatea sa; aceste circumstante trebuie sa primeasca o interpretare restransa, deoarece ele constituie exceptii. Asadar o persoana poate fi lipsita de libertatea sa:

a) daca exista o sanctiune privativa de libertate legala - orice sistem modern de drept contine sanctiuni privative de libertate, insa aceste masuri nu pot fi privite ca pedepse degradante, inumane sau torturi, in sensul art. 3, decat daca modul de executare este defectuos;

b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de un tribunal;

c) daca este o masura de preventie in procesul penal: arestarea, retinerea; aceasta masura este permisa doar daca exista ratiuni serioase sa se creada ca persoana a savarsit o infractiune, ca se sustrage de la judecata sau ca este pe cale sa comita o infractiune. Curtea afirma constant in jurisprudenta sa ca, motivul care justifica o asemenea masura trebuie sa existe nu doar la momentul luarii masurii, ci sa subziste pe tot parcursul mentinerii persoanei in stare de privare de libertate. Subliniem insa ca, aparent poate sa existe un conflict intre dreptul la libertate individuala (limitat) si dreptul la prezumtia de nevinovatie, dat fiind ca masurile se iau pe parcursul procesului penal si nu exista inca o hotarare definitiva, asa incat persoana e prezumata ca e nevinovata, drept urmare ar trebui sa fie libera. Insa, pentru concilierea interesului individual (starea de libertate a persoanei prezumata a fi nevinovata) cu interesul general (care impune privarea de libertate a persoanei pe parcursul procesului penal) este permisa masura, dar doar daca se justifica, in unul dintre cazurile mentionate mai sus.

d) daca este vorba de masuri educative, pentru minori (nu sunt pedepse);

e) daca este vorba despre o masura de siguranta impotriva unor categorii de bolnavi, persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond (nu este o pedeapsa propriu-zisa, de ex. internarea medicala);

f) daca este vorba o masura de siguranta pentru prevenirea intrarii ilegale a unui strain l pe teritoriu sau pentru a garanta executarea unei masuri de extradare sau expulzare.

Nu se poate face abstractie de faptul ca privarea de libertate poate avea consecinte directe si negative cu privire la exercitarea altor drepturi si libertati fundamentale aparate prin Conventie, cum ar fi dreptul la viata privata, familiala, la domiciliu si la corespondenta, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de miscare. In afara de aceste corelari de principiu mai sus-mentionate, exista unele interferente intre unele din garantiile reglementate de acest text (de exemplu arestarea sa fie legala) si cele cuprinse in art. 6, care apara dreptul la un proces echitabil (de exemplu art. 6 par. 3 lit. a "orice acuzat are dreptul de a fi informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa"). Totusi retinem ca cele doua garantii produc efecte la momente diferite: garantia instituita de art. 5 par. 2 trebuie raportata la momentul arestarii unei persoane adica atunci cand incepe privarea ei de libertate, pe cand cea prevazuta de art. 6 par. 3 lit. A se refera la intregul parcurs al procesului penal impotriva unei persoane arestata sau aflata in stare de libertate.

II. Din categoria protectia intimitatii vom prezenta dreptul la respectarea vietii private si de familie[17]. Art. 8 protejeaza drepturi ce semnifica respectul social datorat individului . Aceste drepturi, ca si altele cuprinse in Conventie, au o caracteristica esentiala constand in aceea ca primul alineat le consacra intr-o maniera absoluta, pentru ca al doilea alineat sa precizeze anumite conditii in care exercitiul drepturilor poate fi supus anumitor restrictii, transformandu-le asadar in drepturi conditionate. In consecinta, poate exista o ingerinta a autoritatilor statale in exercitiul drepturilor protejate de art. 8 daca aceasta:

a) este prevazuta de lege[19];

b) urmareste un scop legitim[20];

c) este necesara pentru o societate democratica[21];

d) este proportionala cu scopul urmarit (aceasta conditie nu este prevazuta expres in Conventie, ea fiind o creatie a jurisprudentei organelor Conventiei)[22].

Conventia nu defineste notiunea de ingerinta a autoritatilor statale in exercitiul drepturilor garantate de art. 8. Trasaturile caracteristice insa, statuate pe cale jurisprudentiale sunt:

1. ingerinta trebuie sa fie imputabila autoritatilor statale, oricare ar fi acestea ( autoritati administrative, judiciare, si chiar legislative);

2. trebuie sa existe o decizie individuala impotriva persoanei care se plange de existenta ingerintei;

3. constrangerea este impusa titularului dreptului proteguit[23].

III. Din categoria libertatile spiritului prezentam libertatea de exprimare[24], considerata de Curte ca fiind unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una dintre conditiile primordiale ale progresului ei si al implinirii fiecaruia. Acest drept prezinta doua dimensiuni:

a) libertatea de opinie[25] - opinia este o perceptie subiectiva asupra realitatii, o parere;

b) libertatea de informatie - informatia este un dat obiectiv, fara limitari date de ingerinte ale autoritatilor publice sau de frontiere.

a) Referitor la libertatea de opinie, asa cum s-a aratat, articolul 10 nu ar putea fi interpretat in sensul garantarii faptului ca o opinie exprimata fie si pe cale institutionala, cum este aceea a referendumului, va produce efectele dorite de cel ce a exprimat-o[26].

b) Conventia garanteaza pe de o parte libertatea de a primi informatii, iar pe de alta parte libertatea de comunicare. Facem precizarea ca articolul nu consacra si libertatea de a cauta si obtine informatii (de ex. nu se acorda unui individ dreptul de a accede la un registru unde figureaza informatii privitoare la propria situatie, nici nu se obliga autoritatile statale ca acestea sa-i fie comunicate[27]).

Art. 10 prezinta o importanta deosebita sub aspectul libertatii presei (ca mod de manifestare a libertatii de exprimare), iar Curtea s-a dovedit a fi in aceasta privinta intr-atat de ingaduitoare si favorabila, incat aproape ca nu accepta nici o ingradire, pe motiv ca altfel s-ar intra in conflict cu prezumtia de nevinovatie, cu atat mai mult cu cat presa este considerata "cainele de paza al democratiei" avand rolul de a informa, de a controla si relata despre toate domeniile de interes public. In plus, sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, libertatea de exprimare este valabila nu numai pentru informatiile sau ideile primite favorabil sau considerate inofensive ori indiferente, ci si pentru cele ce ranesc, socheaza sau nelinistesc statul sau un segment oarecare al populatiei; aceasta este exigenta pluralismului, a tolerantei si a spiritului de deschidere intr-o societate democratica.

In cazul mijloacelor de informare in masa respectarea adevarului in privinta faptelor si onestitatea in opinii si comentarii devin esentiale pentru indeplinirea responsabila a rolului lor in societate, avand in vedere extraordinara capacitate de influentare de care dispun[28].

Totusi, cum se impaca libertatea de exprimare a mass-media si exigentele cerute de raspandirea de idei bazate pe superioritate sau ura rasiala, ori de orice act de incitare la discriminare rasiala care impun pedepsirea acestor fapte prin lege? In lumina jurisprudentei Curtii, putem vorbi chiar si in acest context, de o atenuare a imperativului sanctionarii actelor de discriminare, solutionarea unui astfel de conflict existent intre necesitatea anihilarii unor idei rasiste si aceea a salvgardarii libertatii de exprimare situandu-se la nivelul dreptului, si nu numai la cel specific eticii jurnalistice .

Problema cea mai delicata o constituie insa aceea de a gasi masura echilibrului care trebuie sa existe intre exercitiul dreptului la libera exprimare si protectia intereselor sociale si ale drepturilor individuale ce apartin altor persoane

Un alt aspect analizat de Curtea europeana se refera la natura si marimea pedepselor aplicate, care sunt elemente ce trebuie luate in considerare atunci cand se impune a se masura proportionalitatea unei atingeri aduse libertatii de exprimare garantata de art. 10[30]. Curtea a subliniat in repetate randuri ca trebuie sa dea dovada de o mare prudenta in situatiile in care autoritatile nationale au adoptat masuri sau sanctiuni de natura a impiedica presa sa participe la discutarea unor probleme ce prezinta un interes general legitim .

IV. Protectia proprietatii

Facem inca de la inceput precizarea ca prin Conventie se consacra dreptul de proprietate si nu dreptul la proprietate, este deci aparata proprietatea existenta, nu dreptul de a dobandi bunuri in proprietate.

Exista doua sensuri ale notiunii de proprietate: sensul economic - consta in procesul de insusire a unui bun, si sensul juridic - dreptul subiectiv de proprietate, cu prerogativele care decurg din ea, recunoscute de lege[33]. Altfel spus, in ceea ce priveste natura sa juridica, dreptul ce proprietate este un drept civil prin continutul sau si un drept economic prin finalitatea sa.

Asa cum foarte bine s-a afirmat, "dreptul de proprietate organizeaza din punct de vedere social puterea individului asupra bunurilor"[34]. Notiunea de proprietate s-a dezvoltat in timp primind noi elemente cum sunt proprietatea imateriala, proprietatea colectiva apartinand persoanelor juridice, proprietatea literara si artistica, etc.

Interesant de mentionat este ca, desi acest drept este proclamat, chiar daca intr-o maniera imprecisa in Declaratia universala a drepturilor omului, "orice persoana, singura sau in colectivitate, are drept de proprietate", acesta nu figureaza printre drepturile reglementate de cele doua Pacte ONU. De asemenea, dreptul de proprietate nu si-a gasit locul in Conventia europeana, din moment ce si-a primit consacrarea in art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional, care garanteaza oricarei persoane fizice sau juridice dreptul la respectarea bunurilor sale, fara sa se recunoasca dreptul de a intra in posesia proprietatii sau chiar, intr-o forma directa, dreptul la despagubiri in caz de expropriere pentru cauze de utilitate publica .

Principalele aspecte ce vor fi analizate in cele ce urmeaza sunt:

. dezvoltarea continutului notiunii de "proprietate" sau de "bun", in sensul Conventiei;

limitarea dreptului de proprietate, si legat de aceasta problema "restituirii" proprietatilor.

. Curtea a fixat jurisprudenta sa in sensul ca notiunea de "bun" prevazuta de art. 1 din Protocolul nr. 1 are o raza de actiune autonoma care nu se limiteaza la proprietatea de bunuri materiale si care este independenta in raport cu determinarile formale ale dreptului intern. Astfel, vechea Comisie a decis ca o creanta, un brevet de inventie, titlurile de valori, sunt bunuri in sensul Conventiei. In aceeasi directie jurisprudenta Curtii este si mai bogata, de vreme ce in conceptia acesteia notiunea poate sa cuprinda de asemenea: clientela, interesele economice, legate de exploatare a unui debit de bauturi, o cariera de piatra, un proiect imobiliar concret, parti sociale ale societatilor, drepturi privind bunurile succesorale ale unei succesiuni deschise.

Recent, Curtea a decis ca o decizie de justitie care acorda o suma de bani cu titlul de raspundere a statului, obligatia de a restitui TVA fara temei platita prin incalcarea unei directive comunitare "perfect clara, precisa si direct aplicabila", dreptul reclamantilor de a practica o anumita forma de pescuit in ape apartinand statului, in virtutea concesiunilor care le-au fost acordate prin legi speciale, dreptul la indemnitate pentru sarcini militare, in masura in care este prevazut de legislatia nationala aplicabila sunt bunuri in sensul Conventiei. Dimpotriva, dreptul la indexarea economiilor, "remunerare" care cuprinde o parte din bacsisurile primite de reclamanti dar trecute in "proprietatea angajatorului, o datorie fata de stat care vrea sa obtina rambursarea unei sume fara temei percepute, nu constituie bunuri in sensul Conventiei.

1. Dreptul de proprietate cunoaste doua categorii de limitari:

A. prima priveste privarea de proprietate (preluarea completa si definitiva a unui bun),

B. a doua conduce la reglementarea privind folosirea bunurilor in conformitate cu interesul general sau care sa asigure plata impozitelor, amenzilor sau altor contributii catre stat.

A. In ceea ce priveste privarea de proprietate, aceasta trebuie:

1. sa priveasca un scop de utilitate publica[36]

2. sa aiba loc in conditiile prevazute de lege[37]

3. sa fie respectate principiile generale ale dreptului international.

In cauza Brumarescu c. Romania, Curtea a adaugat ca, in plus, orice ingerinta in dreptul de a se bucura de proprietate trebuie sa raspunda unui criteriu de proportionalitate: trebuie mentinut un just echilibru intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele respectarii drepturilor fundamentale ale individului.

Conditia indemnizarii proprietarului in situatia privarii sale de bun nu este prevazuta in textul articolului. Jurisprudenta organelor Conventiei a preluat insa necesitatea indemnizarii proprietarului bunului nationalizat sau expropriat din principiile generale ale dreptului international si a impus-o pentru orice situatie de privare de proprietate recunoscuta de Conventie. Temeiul legal al obligatiei de indemnizare a fost gasit de Curte tot in dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1; ea a ajuns la concluzia ca aceasta obligatie decurge implicit din acest text, luat in ansamblul sau. Curtea a statuat ca in absenta unei indemnizari, art. 1 din Protocol n-ar asigura decat o protectie iluzorie si ineficace a dreptului de proprietate, in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei.

B. Aceasta limitarea are o trasatura fundamentala, si anume ca nu e de natura sa conduca la privarea de insusi dreptul de proprietate ce apartine titularului sau, ci limiteaza doar exercitarea atributului folosintei asupra bunului care formeaza obiectul dreptului. Este un astfel de exemplu clasarea unui teren agricol ca sit natural protejat in mod permanent, exploatarea lui neputandu-se realiza decat sub rezerva obtinerii unor autorizatii administrative sau obligatia impusa unor proprietari forestieri aflati intr-o zona protejata, de a planta anumite esente de copaci care sa favorizeze aceasta protectie si productia de lemn.

Statele au de asemenea dreptul sa perceapa impozite sau alte contributii in materie fiscala, fiindu-le recunoscuta in acest sens o larga marja de apreciere. Asa fiind, obligatia unui contribuabil la plata unui impozit sau a altei contributii nu ar putea fi contrara dreptului la respectarea bunurilor sale, decat daca cel interesat ar fi obligat la a suporta o sarcina intolerabila sau i-ar fi complet bulversata situatia financiara.

Dupa ratificarea Conventiei de catre statele Europei Centrale si Orientale, vechea Comisie si apoi Curtea au fost confruntate cu problema de a sti daca diferitele nationalizari, confiscari, rechizitii, exproprieri fortate sau de fapt care au avut loc in aceste tari sub regimurile totalitare si masurile reparatorii eventual adoptate de noile lor guverne democratice pot fi examinate sub unghiul art. 1 al Protocolului nr. 1. In acest context a aparut problema restituirilor de proprietati.

Principiile generale stabilite de Curte in aceasta problema sunt urmatoarele[38]:

a) privarea de un drept de proprietate sau de alt drept real constituie, in principiu, un act instantaneu si nu creeaza situatia de "privare continua de un drept". Totusi, Curtea a admis existenta unei incalcari continue" a dreptului de proprietate atunci cand autoritatile de stat au ocupat si detinut fara compensatie terenuri care apartineau unor particulari sau atunci cand au refuzat sa execute o decizie de justitie care le obliga sa restituie bunurile confiscate ilegal, situatii considerate de catre jurisdictia europeana ca fiind "exproprieri de fapt", incompatibile cu dispozitiile Conventiei.

b) articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu garanteaza un drept de a achizitiona bunuri;

c) acest text protejeaza dreptul privind "bunurile actuale" sau privind valorile patrimoniale care reprezinta cel putin "o speranta legitima"[39] in privinta obtinerii. Dimpotriva, speranta de a-si revedea recunoscut un drept de proprietate pe care esti in imposibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi considerata un bun in sensul acestui text,in orice caz, ratione temporis Conventia nu se aplica privarilor de proprietate care s-au produs inainte de ratificarea sa de catre un stat contractant;

d) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunand statelor contractante o obligatie generala de a restitui bunurile lor care fusesera transferate, indiferent in ce fel, inainte ca ele sa ratifice Conventia[40]. De asemenea, acest text nu le impune nici o restrictie privind libertatea pe care o au si pe care o conserva in intregime de determina campul de aplicare a legislatiilor pe care le pot adopta in materie de restituire de bunuri si de a alege conditiile in care accepta sa restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate .

V. Dreptul la un proces echitabil precum si "dreptul la un recurs efectiv in fata instantelor nationale"[43], sunt drepturi procedurale, care nu au in vedere anumite libertati ale unei persoane, ci se concretizeaza in garantii cu privire la punerea in valoare a drepturilor si libertatilor ce sunt recunoscute indivizilor in fata instantelor nationale. Vom analiza

A. Domeniul de aplicare - Din punct de vedere material articolul se aplica atat proceselor civile cat si celor penale.

Notiunea de "civil", ca si cea de "penal" sunt notiuni autonome, au sensul lor propriu in dreptul european, sens care nu se confunda cu sensurile pe care legislatiile nationale le atribuie acestor cuvinte. Curtea europeana face o interpretare extensiva a acestor notiuni, incluzand foarte multe tipuri de procese in domeniul de aplicare al art. 6.

In ceea ce priveste procesele civile sunt incluse:

- toate litigiile de drept privat, indiferent ca au caracter patrimonial sau nepatrimonial, asa incat sunt cuprinse litigiile civile, comerciale, de dreptul familiei si de dreptul muncii;

- acele litigii de drept public care prezinta o importanta dimensiune patrimoniala, spre exemplu litigiile legate de o autorizatie pentru comercianti, desi tin de contenciosul administrativ, datorita importantei patrimoniale pentru comercianti litigiul este considerat ca fiind "civil".

Mai facem urmatoarea precizare: litigiile legate de functia publica, in masura in care privesc functii publice intim legate de puterea publica, de exercitiul suveranitatii de stat, nu sunt calificate ca intrand in aceasta categorie, indiferent de latura patrimoniala. Pentru celelalte functii publice, daca exista o dimensiune patrimoniala, litigiul poate fi considerat "civil". Nu se includ in notiunea drept civil litigiile de drept public cu tenta politica evidenta, spre exemplu cele care tin de contenciosul electoral.

Referitor la litigiile penale, notiunea de drept penal in interpretarea Curtii fiind mai larga decat cea utilizata in legislatiile interne au fost instituite 3 criterii, alternative de calificare a acestora:

1. calificarea data de dreptul intern - daca dreptul national califica litigiul ca fiind penal, atunci el este la fel si in dreptul european;

2. natura si gravitatea faptelor imputate acuzatului;

3. natura si asprimea sanctiunilor aplicabile pentru respectiva fapta (sunt avute in vedere sanctiunile privative de libertate).

In ceea ce priveste ultimul criteriu, ratiunea unei interpretari extensive a materiei penale rezida in limitarea fraudei la lege, adica evitarea situatiilor in care, cu rea credinta, pentru a nu mai respecta garantiile cuprinse in art. 6, statul dezincrimineaza o anumita fapta (o scoate din domeniul penal), dar mentine natura si asprimea sanctiunii.

B. Din punct de vedere temporal dreptul la un proces echitabil exista pe durata procesului, dar nu numai, pentru ca vizeaza si perioade exterioare desfasurarii procesului:

- inainte de inceperea unui proces exista pe de o parte dreptul de acces la judecator, la instanta de judecata, in ultima instanta dreptul de acces la justitie (drept neprevazut de Conventia europeana, dar pe care Curtea l-a statuat), iar pe de alta parte exista garantia speciala din paragraful 2 al art. 6 - prezumtia de nevinovatie (o persoana acuzata de savarsirea unei infractiuni este prezumata nevinovata pana in momentul ramanerii definitive a hotararii de condamnare) se aplica si inainte de inceperea unui proces.

- dupa terminarea procesului exista dreptul de a obtine o hotarare judecatoreasca cu valoare de adevar judiciar si care sa poata intra in puterea de lucru judecat; dreptul la stabilitatea hotararii judecatoresti, altfel s-ar submina grav siguranta raporturilor judiciare; dreptul de a obtine executarea hotararii definitive si executorii.

In continutul sau propriu-zis art. 6 contine garantiile unui proces echitabil:

a) garantii generale - se aplica atat proceselor civile cat si celor penale;

b) garantii speciale - se aplica doar in materie penala, sunt garantii suplimentare.

a) 1. dreptul ca procesul sa se desfasoare in fata unui tribunal (instanta judiciara) independent, impartial si stabilit prin lege.

Tribunalul este acea formatiune jurisdictionala care are competenta sa solutioneze litigii (sa stabileasca faptele si sa aplice dreptul) prin hotarare cu valoare de adevar judiciar care au vocatia sa intre in puterea lucrului judecat, sa fie obligatorii si executorii.

Independenta se apreciaza in raport cu celelalte autoritati publice, adica judecatorii nu trebuie sa fie subordonati unei alte autoritati publice.

Impartialitatea presupune ca partile sa se afle la egala distanta fata de judecator. Atat independenta, dar mai ales impartialitatea presupun o dimensiune subiectiva (un anumit judecator nu trebuie, intr-o cauza determinata sa aiba vreun interes personal ) si una obiectiva (analiza impartialitatii se face cu caracter general, un mare rol avandu-l chiar si aparentele, deoarece nu-i suficient ca un judecator sa fie impartial, e nevoie sa se si vada ca este impartial, pentru ca justitiabilii trebuie sa aiba incredere in acesta). Daca la nivelul aparentelor judecatorul nu este impartial, chiar daca pe fond respecta aceasta conditie se produce o incalcare a art. 6. Impartialitatea are drept consecinta aceea ca judecatorul nu trebuie sa aiba nici o idee preconceputa despre proces si despre solutia pe care o va da[44].

2. dreptul ca procesul sa se desfasoare in mod echitabil, ceea ce se transpune in principiul "egalitatii armelor".Aceasta garantie urmareste sa asigure ca procesul sa fie castigat de cel ce are dreptate, nu ca procesul sa fie castigat de cel mai puternic.

3. dreptul ca procesul sa se desfasoare in public - nu e suficient ca justitia sa se infaptuiasca, e necesar sa se si vada ca justitia s-a infaptuit. Mentionam insa ca publicitatea vizeaza doar faza de judecata, care cuprinde doua momente:

dezbaterile - publicitatea e regula, dar textul permite exceptii, cu conditia ca masura sa fie proportionala cu scopul urmarit.

pronuntarea hotararii - nu exista exceptii in acest caz, hotararile trebuie sa fie pronuntate public intotdeauna. Curtea interpreteaza si in acest caz extensiv publicitatea pronuntarii considerand ca se respecta aceasta conditie si atunci cand continutul hotararii e accesibil publicului pe orice cale. Publicitatea nu vizeaza faza deliberarii, care ramane secreta.

4. dreptul ca procesul sa se desfasoare intr-un termen rezonabil - Caracterul rezonabil al termenului in care se desfasoara procesul se analizeaza in concret, de la caz la caz, nu in abstract, se tine cont de complexitatea cauzei si alte elemente specifice, de orice element de extraneitate (martor din strainatate); comportamentul partilor (o parte poate intarzia deliberat un proces, ea nu se mai poate plange). Nici un proces ce se desfasoara prea repede nu e echitabil.

b) garantii speciale - in materie penala:

1. prezumtia de nevinovatie - aceasta e rasturnata doara cand hotararea de condamnare devine definitiva, fiind o prezumtie relativa. Prezumtia trebuie respectata nu numai de autoritatile judiciare, ci si de toti ceilalti membri ai societatii.

2. drepturile acuzatului

de a fi informat, in termenul cel mai scurt intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit, asupra naturii cauzei si acuzatiei aduse impotriva sa;

sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale, sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;

sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;

sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere.

Pe langa cele doua garantii speciale in materie penala mai exista 3 garantii speciale tot in materie penala in art. 2,3,4, din Protocolul nr. 7.

1. dreptul la dublu grad de jurisdictie - ceea ce inseamna ca a doua judecare a cauzei se face de o jurisdictie superioara. Exista insa urmatoarele exceptii:

cand infractiunea este minora (de mica importanta);

cand judecata in prima instanta s-a facut de cea mai inalta jurisdictie a statului;

cand e vorba de o condamnare pronuntata in judecarea caii de atac declarate impotriva unei hotarari de achitare. Nu mai e necesar ca impotriva celei de-a doua hotarari (de condamnare) sa existe o alta cale de atac pentru ca deja exista doua judecati.

2. dreptul la indemnizatie in caz de eroare judiciara. Eroarea judiciara presupune existenta unei hotarari definitive de condamnare. Exista insa o exceptie: nu exista dreptul la despagubiri cand eroarea a fost cauzata in tot/in parte de persoana respectiva.

3. dreptul de a nu fi judecat/pedepsit de 2 ori - non bis in idem. Constituie exceptie daca se descopera fapte noi, necunoscute la momentul primei condamnari definitive.

Principiul non bis in idem se aplica numai in raportul dintre jurisdictiile aceluiasi stat, nu si in raporturile dintre jurisdictiile a doua state diferite, nici in raporturile dintre jurisdictiile unui stat si o jurisdictie penala internationala.

Dreptul la un proces echitabil se analizeaza in mod global, nu cercetand un act luat izolat.

2. Drepturile economice, sociale si culturale

Drepturile economice si sociale sunt prevazute de Carta sociala europeana si de Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale, aceste categorii de drepturi fiind strans legate, astfel incat ar fi dificil de facut o distinctie clara intre ele. Aceste drepturi, alaturi de drepturile culturale sunt drepturi -program, sunt obiective de atins pentru state care depind esentialmente de nivelul de dezvoltare economica atins de un anumit stat.

Mai mult, exista doua diferente fundamentale intre drepturile economice, sociale si culturale si cele civile si politice:

1. statele isi asuma numai o obligatie de diligenta, nu de rezultat ca in cazul drepturilor civile si politice, ceea ce inseamna ca acestea vor depune toata diligenta necesara pentru ca rezultatul dorit sa fie realizat, fara sa existe insa obligativitatea indeplinirii rezultatului;

2. aceste drepturi nu au caracter justitiabil si tratatele in aceasta materie nu sunt susceptibile de aplicabilitate directa in dreptul intern, spre deosebire de drepturile civile si politice.

Din aceste considerente vom proceda doar la o enumerare a acestor drepturi asa cum sunt ele precizate in documentele mai sus-amintite. Asadar drepturile economice si sociale recunoscute omului sunt:

1. dreptul la munca;

2. dreptul la conditii de munca juste si favorabile;

3. dreptul la securitate si igiena muncii;

4. dreptul la remuneratie echitabila;

libertatea sindicala ;

6. dreptul la negocieri colective;

7. dreptul copiilor si adolescentilor la protectie sociala, juridica si economica;

8. dreptul femeilor care muncesc la maternitate;

9. dreptul la orientare profesionala;

10. dreptul la formare profesionala;

11. dreptul la protectia sanatatii;

12. dreptul la securitate sociala;

13. dreptul la asistenta sociala si medicala;

14. dreptul de a beneficia de servicii sociale;

1 dreptul persoanelor cu dizabilitati la autonomie, integrare sociala si participare la viata comunitatii

16. dreptul familiei la protectie sociala, juridica si economica (este distinct de dreptul de a intemeia o familie, prevazut de art. 12 din Conventia europeana a drepturilor omului)

17. dreptul lucratorilor migranti si a familiilor lor la protectie si asistenta;

18. dreptul la egalitate de sanse si de tratament in materie de munca si de profesie fara discriminare bazata pe sex;

19. dreptul la informare si consultare;

20. dreptul de a lua parte la stabilirea si ameliorarea conditiilor de munca si a mediului de munca;

21. dreptul persoanelor in varsta la protectie sociala;

22. dreptul la protectie in caz de concediere

23. dreptul lucratorilor la protectia creantelor lor in caz de insolvabilitate a angajatorului;

24. dreptul la demnitatea muncii;

2 dreptul lucratorilor avand raspunderi familiale la egalitate de sanse si de tratament

26. dreptul reprezentantilor lucratorilor la protectie in intreprindere si facilitatile care trebuie sa li se acorde;

27. dreptul la informare si consultari in procedurile de concediere colectiva;

28. dreptul la protectie contra saraciei si excluderii sociale;

29. dreptul la locuinta.

Drepturile culturale sunt recunoscute numai de Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale. Acestea sunt:

1. dreptul la educatie (diferit de dreptul la instruire, care este un drept civil);

2. dreptul de a participa la viata culturala;

3. dreptul de a beneficia de progresul stiintei si de aplicatiile acestuia;

4. dreptul la protectia creatiilor stiintifice, literare si artistice.

3. Categorii speciale de persoane protejate

Daca in mod generic drepturile sunt recunoscute, ca principiu, fiecarui individ, aceasta nu exclude recunoasterea unor drepturi specifice unor categorii determinate de persoane, adaptate situatiei lor particulare, cum ar fi copiii, femeile, persoanele cu handicap, refugiatii, etc. Egalitatea nu semnifica identitate[46]. Primordiala apare preocuparea pentru a fi garantate drepturile care sa asigure fiecaruia dezvoltarea propriei personalitati.

Astfel a aparut notiunea de discriminare pozitiva[47]. Condamnand discriminarile arbitrare, Curtea europeana a stabilit conditiile care justifica, in mod temporar, o diferentiere de tratament juridic in legislatiile interne ale statelor. Curtea afirma: "egalitatea de tratament este incalcata daca diferentierii ii lipseste justificarea obiectiva si rezonabila".

Discriminarea pozitiva reprezinta o "ruptura de egalitate, justificata prin existenta unei situatii de fapt de inegalitate si destinata sa stabileasca egalitatea de sanse intre indivizi[48]". Acest concept provine din dreptul american, notiunea de "affirmative action" (actiune afirmativa) aparand in cea de-a doua jumatate a anilor 60, cand societatea americana s-a preocupat de mijloacele pentru a da prioritate persoanelor de origine afro-americana in ceea ce priveste posturile vacante in universitati si fabrici. Ideea consacrarii acestui tratament preferential se baza pe necesitatea repararii unei injustitii istorice (oprimarea negrilor in sistemul sclavagist), ca, o data recunoscuta o egalitate de drept sa evolueze si catre o egalitate de fapt . Desi este admisa necesitatea discriminarilor pozitive, acestea pot fi instituite doar in sprijinul unor categorii economice si sociale defavorizate, categorii care sunt conjuncturale si tranzitorii si nu sunt legate de esenta indivizilor, cum sunt cele privitoare la culoarea pielii sau religie .

Singurul punct de legatura al sistemelor american si european pare sa fie, macar la nivel ideologic, discriminarea pozitiva in favoarea femeilor. Vom reda in acest sens o speta solutionata de Curtea europeana, Karheinz Schmidt contra Germania prin care insa Curtea nu abordeaza deschis caracterul legitim sau nu al masurilor preferentiale in favoarea femeilor. Reclamantul contesta obligatia impusa intr-un land barbatilor, dar nu si femeilor, de a activa in cadrul departamentului de pompieri (in cazul in care numarul de voluntari s-ar fi dovedit insuficient) sau de a plati o contributie financiara. Reclamantul Schmidt invoca in cererea sa violarea art. 14 - interzicerea discriminarilor - coroborat cu art. 4 par. 3 lit. D - interzicerea muncii fortate si obligatorii (cu exceptia unei munci sau serviciu ce face parte din obligatiile civile normale) din Conventie si Protocolul nr. 1, pretinzand a fi victima unei discriminari bazate pe sex. Curtea eludeaza dezbaterea privind discriminarile pozitive precizand ca "independent de aspectul de a sti daca exista in zilele noastre motive pentru a tratat diferit barbatii si femeile in ceea ce priveste indeplinirea serviciului obligatoriu de pompier, un element este decisiv in speta: obligatia amintita nu exista decat in drept si in teorie. Numarul de voluntari fiind tot timpul suficient, nici o persoana nu a fost obligata in practica sa efectueze acest serviciu. Contributia financiara si-a pierdut in fapt caracterul sau compensator, pentru a deveni singura obligatie reala. O diferenta de tratament bazata pe sex nu ar trebui in nici un caz sa justifice plata unei astfel de contributii, si, in consecinta a existat in speta o incalcare a dispozitiilor Conventiei"[51].

Un alt caz, Buckley contra Marea Britanie, priveste existenta unor discriminari pozitive in favoarea minoritatilor. Reclamanta, June Buckley (de origine rroma si nationalitate britanica) cere in mai multe randuri un permis de amenajare funciara pentru terenul achizitionat de ea pe care se gaseau cele trei caravane ale sale. Consiliul local refuza aceasta, motivand ca exista un loc de adapost pentru rromi special amenajat si ca utilizarea terenului in modul propus de reclamanta ar aduce atingere securitatii rutiere si peisajului, contrar obiectivului fixat pe planul local privitor la mediu: acela de a proteja regiunea, neadmitand decat amenajarile indispensabile. Reclamanta se plange in cererea sa ca nu a fost lasata sa traiasca impreuna cu familia sa in caravane amenajate pe propriul teren si nici sa continue modul de viata traditional al tiganilor, fiindu-i incalcat dreptul garantat de art. 8 din Conventie. In final, Curtea a refuzat sa recunoasca in favoarea populatiilor nomade dreptul de a-si alge un mod de viata conform traditiei, avand in vedere ca acesta se dovedeste contrar interesului public, si, in consecinta nu a fost incalcat art. 8 din Conventie intrucat autoritatile nationale au luat masuri care vizau scopuri legitime: prosperitatea economica a regiunii si protectia sanatatii publice.

In lumina acestor cazuri trebuie observat ca, in prezent judecatorii europeni nu recunosc dreptul la un tratament diferentiat, chiar daca in documentele internationale (de exemplu Conventia cadru a Consiliului Europei pentru protectia minoritatilor nationale din 1995) exista tendinta de a consacra o protectie sporita unor minoritati defavorizate. O prima dificultate in calea recunoasterii discriminarilor pozitive este constituita de inexistenta unor criterii precise de apreciere a gradului de importanta a situatiei de fapt, pentru a se determina cand se justifica intr-adevar tratamentul diferentiat propus.

Un alt aspect esential este compatibilitatea discriminarilor pozitive cu dispozitiile Conventiei europene, care nu e deloc evidenta, dat fiind ca prevederile acestui document nu aduc nici o precizare expresa in acest sens[52].

O categorie aparte care va fi obiectul analizei noastre este cea a functionarilor publici , primii actori si primii martori ai organizarii democratice ai unui stat. Sunt, de asemenea in calitatea lor de agenti subordonati, garantii organelor de putere .

Functionarii publici  cunosc anumite ingradiri ale drepturilor specifice corespunzatoare misiunii pe care o exercita, ei avand o obligatie de neutralitate care consta pe de o parte in impartialitatea absoluta dovedita in exercitarea functiilor si pe de alta parte de a nu se servi de functia sa pentru a raspandi convingerile sale, de a se abtine de la orice propaganda.

Efectul obligatiei de neutralitate asupra drepturilor functionarilor publici conduce la anumite limitari. De exemplu, in ceea ce priveste libertatea constiintei, deci libertatea de a-si alege credinta religioasa, in a-si forma opiniile politice sau filosofice neutralitatea ce le este impusa vizeaza doar modalitatile de exprimare a acestor opinii sau credinte.

De asemenea referitor la libertatea de exprimare Curtea europeana constata ca folosirea de catre un functionar public dintr-un stabiliment public de invatamant superior a adresei electronice a institutiei si a casutei postale a unuia dintre profesori, in scopuri personale determinate de calitatea sa de membru al Asociatiei pentru Unificarea Crestinismului Mondial, constituie o incalcare a obligatiei de neutralitate.

O alta speta interesanta priveste libertatea de asociere si obligatia de neutralitate. Astfel, in afacerea N. F. c/Italia reclamantul judecator, membru al unei organizatii masonice, a facut obiectul unei proceduri disciplinare considerandu-se ca, prin apartenenta la o loja masonica si-a incalcat obligatiile ce-i reveneau, si mai ales prestigiul functiei. Curtea a apreciat ca restrictionarea asocierii nu era previzibila deoarece dispozitiile legale incidente cu contineau precizari in legatura cu modul in care un judecator isi putea exercita dreptul de libera asociere., si exista deci o violare a art. 11 din conventie.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Exista doua categorii principale de drepturi, consacrate si protejate de documentele internationale in materie: drepturi civile si politice si drepturi economice, sociale si culturale.

Drepturile civile exista indiferent de legatura de cetatenie cu un anumit stat, in timp ce drepturile politice sunt recunoscute numai cetatenilor. De regula un drept este fie civil, fie politic, fie economic, fie social, fie cultural. Exista o singura exceptie de la acest principiu: libertatea sindicala care poate fi o forma de libera asociere, deci un drept civil, sau un drept social.

Conventia europeana a drepturilor omului si Protocoalele sale aditionale consacra 21 de drepturile civile si politice, care pot fi grupate in 7 categorii, dupa cum urmeaza

Inviolabilitati:

dreptul la viata (art. 2),

- interzicerea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6),

- interzicerea pedepsei cu moartea in toate imprejurarile (Protocolul nr. 13);

interzicerea torturii (art. 3)

interzicerea sclaviei si a muncii fortate (art. 4)

dreptul la libertate si la siguranta (art. 5)

- interzicerea privarii de libertate pentru datorii (art. 1 Protocolul 4)

principiul legalitatii in dreptul penal (art. 7)

libertatea de circulatie (art. 2,3,4 Protocolul nr. 4)

2. Protectia intimitatii:

dreptul la protectia vietii private (art. 8)

dreptul la respectarea vietii de familie (art. 8)

- dreptul la casatorie (art. 12)

- egalitatea intre soti (art. 5 Protocolul nr. 7)

inviolabilitatea domiciliului (art. 8)

secretul corespondentei (art. 8)

3. Libertatile spiritului:

libertatea de gandire, de constiinta si de religie (art. 9)

libertatea de exprimare (art. 10)

dreptul la instruire (art. 2 Protocolul nr. 1)

4. Protectia proprietatii:

dreptul la proprietate (art. 1 Protocolul nr. 1)

Libertatile de actiune sociala si politica:

libertatea de reuniune (art. 11)

libertatea de asociere (art. 11)

dreptul la alegeri libere (art. 3 Protocolul nr. 1) - singurul drept pur politic

6. Interzicerea discriminarii:

dreptul la interzicerea discriminarii (art. 14 si Protocolul nr. 12)

7. Drepturile de procedura:

dreptul la un proces echitabil (art. 6)

- dreptul la dublu grad de jurisdictie in materie penala (art. 2 Protocolul nr. 7)

- dreptul la indemnizatie in caz de eroare judiciara penala (art. 3 Protocolul nr. 7)

- dreptul de a nu fi judecat penal de doua ori (art. 4 Protocolul nr. 7)

dreptul la o cale efectiva de atac (art. 13)

garantii procedurale in caz de expulzare a strainilor (art. 1 Protocolul nr. 7)

Drepturile economice si sociale sunt prevazute de Carta sociala europeana si de Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale. Aceste drepturi, alaturi de drepturile culturale sunt drepturi -program, obiective de atins pentru state care depind esentialmente de nivelul de dezvoltare economica atins de un anumit stat.

Mai mult, exista doua diferente fundamentale intre drepturile economice, sociale si culturale si cele civile si politice:

1. statele isi asuma numai o obligatie de diligenta, nu de rezultat

2. aceste drepturi nu au caracter justitiabil

Exista insa situatii in care este necesar ca anumite categorii de persoane defavorizate, categorii care sunt conjuncturale si tranzitorii si nu sunt legate de esenta indivizilor, cum sunt cele privitoare la culoarea pielii sau religie, sa beneficieze in mod temporar, de o diferentiere de tratament, numita discriminare pozitiva.

INTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Precizati diferentele fundamentale intre categoria de drepturi civile si politice si categoria drepturilor economice, sociale si culturale.

2. Explicati notiunea de discriminare pozitiva.

3. Care sunt garantiile speciale in materie penala, conform art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului?

4. Prezentati conditiile in care se poate realiza privarea de libertate de catre autoritatiule statului.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Interzicerea torturii face parte din categoria:

a) inviolabilitatilor;

b) protectia intimitatii;

c) interzicerea discriminarii.

2. Protectia intimitatii cuprinde:

a) libertatea de gandire, de constiinta si de religie;

b) inviolabilitatea domiciliului;

c) interzicerea discriminarii.

3. Dreptul la siguranta si libertate are ca scop esential:

a) protejarea indivizilor impotriva arbitrariului autoritatilor statale;

b) dreptul indivizilor la protectie din partea autoritatilor publice;

c) dreptul indivizilor la manifestari libere desfasurate in siguranta.

4. Discriminarea pozitiva este o masura:

a) temporara;

b) definitiva;

c) injusta in orice situatie.

Originea conceptului de discriminare pozitiva rezida in:

a) dreptul francez;

b) dreptul german;

c) dreptul american.

6. Dreptul la educatie este:

a) un drept civil;

b) un drept economic;

c) un drept cultural.

7. Drepturile economice presupun:

a) o obligatie de rezultat din partea autoritatilor statului;

b) o obligatie de diligenta din partea autoritatilor statului;

c) ambele tipuri de obligatii.

8. Prezumtia de nevinovatie functioneaza:

a) in materie penala;

b) in materie civila;

c) atat in materie penala, cat si in materie civila.

9. Litigiile de drept public care prezinta o importanta dimensiune patrimoniala sunt:

a) asimilate proceselor civile de catre dreptul european al drepturilor omului,

b) excluse de la aplicarea garantiilor prevazute de art. 6 din Conventia europeana;

c) asimilate proceselor penale de catre dreptul european al drepturilor omului.

10. Este un drept absolut:

a) interdictia torturii;

b) dreptul la viata;

c) dreptul la proprietate.