 |  |
|
Leguminoasele reprezinta o a doua grupa importanta de plante care participa la alcatuirea covorului vegetal al pajiștilor, insa intr-o proporție mai redusa decat gramineele. In mod obișnuit leguminoasele reprezinta 5 - 10% din vegetația pajiștilor și numai in cazuri deosebite (pe cele bogate in calciu, din luncile raurilor sau pe terenuri fertilizate cu gunoi de grajd bine fermentat) ajung la 30 - 40% sau chiar mai mult.
La noi in țara sunt descrise 212 specii spontane de leguminoase, care aparțin la 30 de genuri, iar in Europa sunt descrise 874 specii care aparțin la 74 de genuri.
Valoarea lor furajeta deosebita este determinata de conținutul ridicat in substanțe proteice, vitamine și saruri minerale. Comparativ cu gramineele, conținutul in proteina al leguminoaselor este mai mare, in medie, de 1,5 ori, fiind de 18 - 20% in faza de butonizare - inflorire.
Leguminoasele sunt considerate plante fertilizante, care nu fac concurența gramineelor din pajiști, dimpotriva le stimuleaza acestora creșterea datorita imbogațirii cu azot și imbunatațirii insușirilor fizico - chimice ale solului. Prezența leguminoaselor in covorul ierbos al pajiștilorcontribuie la imbunatațirea calitații furajului.
Multe specii de leguminoase dau producții mari și se pot folosi prin cosit și pașunat. Datorita insușirilor valoroase ale leguminoaselor, este necesar ca prin lucrari de imbunatațire a pajiștilor și prin folosire raționala, sa se mareasca ponderea lor de participare in covorul vegetal și sa se stabileasca un raport de echilibru intre acestea și graminee.
Se poate considera ca o pajiște este valoroasa din punct de vedere al producției și al calitații, cand leguminoasele reprezinta 20 - 25% din vegetație.
Unele specii de leguminoase, prin pașunat, produc meteorizații, iar altele au gust amar datorita cumarinei sau produc intoxicații la animale.
Leguminoasele au radacini pivotante, mai profunde decat ale gramineelor, putand ajunge, la unele specii (Onobrychis vicifolia, Medicago sativa, Medicago falcata etc.) pana la adancimea de 8 - 10 m, in masa principala de radacini se gasește la adancimea de 0,50 - 0,75 m. Datorita sistemului radicular profund, leguminoasele din pajiști nu fac concurența gramineelor cu privire la apa și elementele naturale din sol.
La nivelul solului sau la adancimea de 1 - 2 cm, intre radacina și partea aeriana a leguminoaselor se gasește coletul. Radacina principala impreuna cu coletul, traiesc tot timpul vieții plantei, asigurandu-i astfel perenitatea. Radacinile leguminoaselor prezinta o mare putere de solubilizare a substanțelor mai greu solubile din sol de 1,5 - 2 ori mai ridicata decat a gramineelor, datorita aciditații secrețiilor radiculare.
Radacinile leguminoaselor prezinta o sensibilitate fața de adancimea apei freatice, nivelul prea ridicat al acesteia stanjenește activitatea bacteriilor simbiotice și influiențeaza vivacitatea plantelor.
Tulpinile leguminoaselor care se formeaza din muguri de pe colet, sunt pline cu maduva sau uneori fistuloase (Lotus corniculatus), erecte (Melilotus albus), ascendente (Trifolium alpestre), repente (Trifolium repens) sau agațatoare (Lathyrus pratensis).
Lastarirea la leguminoase este un proces analog cu infrațirea la graminee, insa nu identic și consta in formarea lastarilor ramificați, din mugurii de pe colet, primavara și vara - toamna, care mor dupa ce au fructificat. Lastarirea depinde de specie și de condițiile de mediu, fiind stimulate de aerația solului, de aprovizionarea cu apa și elemente nutritive din sol, adancimea coletului, de folosirea raționala prin cosit și pașunat.
Procesul de formare a lastarilor este inhibat de temperaturile ridicate, seceta sau excesul de apa, reacția necorespunzatoare a solului. Pe masura ce plantele imbatranesc, coletul se marește, partea din mijloc ramane aproape goala, lastarii se formeaza la periferia tufei și producția scade. Ca și gramineele, leguminoasele formeaza lastari scurți și alungiți, acestea din urma putand fii vegetative și generative. Speciile care formeaza lastari scurți in proporție mare (Lotus corniculatus, Medicago lupulina, Trifolium repens, Trifolium fragiferum) sunt plante de talie joasa, mai potrivite pentru pașune, iar speciile la care predomina lastarii alungiți (Onobrichis vicifolia, Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Latirus pratensis, Vicia cracca etc.) sunt plante de talie inalta și se preteaza la folosirea prin cosit.
Formarea lastarilor la leguminoase prezinta o mare importanța economica, deoarece sporirea producției este determinata de intensitatea lastarilor.
Dupa poziția pe care o au lastarii in timpul creșterii, se deosebesc trei grupe de leguminoase:
leguminoase cu tufa
leguminoase cu tulpini taratoare
leguminoase cu tulpini agațatoare
Refacerea masei vegetative a leguminoaselor, dupa folosire prin cosit sau pașunat, este mai rapida, comparativ cu gramineele, mai ales in cazurile cand solul este umed și pajiștile sunt rațional folosite. Dupa viteza și energia de otavire se disting:
leguminoase cu otavire rapida
leguminoase cu otavire moderata
leguminoase cu otavire slaba
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, rar simple (genul Genista); frunzele compuse pot fii trifoliate (Medicago, Trifolium, Melilotus), penate cu numar par de foliole (Vicia) sau cu numar impar de foliole (Onobrichis), palmate (Lupinus). Foliolele frunzei compuse pot fi sesile (Trifolium) sau pețiolate (Medicago, Melilotus). La baza pețiolului frunzei se gasesc stipelele, doua frunzișoare care au forme, marimi și culori diferite, acestea constituind caractere pentru recunoașterea speciilor de leguminoase.
Floarea leguminoaselor este organizata pe tipul 5, avand caliciul format din 5 sepale concrescute la baza, corola din 5 petale diferite ca forma, marime și poziție (standard, 2 aripioare și carena formata din 2 petale unite parțial in partea anterioara), androceul format din 10 stamine (1 libera și 9 concrescute prin filamentele lor) și gineceul alcatuit dintr-un ovar superior unicarpelar, un stil lung care se termina cu stigmatul. Florile pot fi solitare (Vicia sativa) sau grupate in inflorescențe de tip racem (Medicago, Melilotus), capitul (Trifolium) și umbela (Lotus, Coronilla).
Fructul este o pastaie, monosperma sau polisperma, indehiscenta sau dehiscenta. La Coronilla varia fructul se numește lomenta.
Samanța exalbuminata, cu forme, marimi și culori diferite, in funcție de speciile de leguminoase.
Leguminoasele au o vivacitate mai scurta decat gramineele, insa ritmul de dezvoltare este mai rapid. Dupa aceste insușiri biologice, leguminoasele se impart astfel:
leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid și vivacitate mica, care traiesc 1 - 3 ani, dar se mențin in pajiște mai mulți ani datorita insușirilor pe care le au de a se inmulți prin autoinsamanțare.
leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu și vivacitate mijlocie, cuprinde speciile care se dezvolta mai lent, traiesc 5 - 10 ani, dau producții mai mari in anii 2 - 3.
Leguminoasele cu ritm de dezvoltare lent și vivacitate mare, cu specii care traiesc 10 - 15 ani, dau producții mari dupa 3 - 4 ani de viața.
Deoarece cele mai valoroase leguminoase perene din pajiști au vivacitate mica pana la mijlocie, ele vor fi folosite in amestecurile destinate inființarii pajiștilor temporare cu durata de folosire scurta sau mijlocie.
Dupa ritmul dezvoltarii in cursul unei singure perioade de vegetație, insușire biologica numita precocitate, unele leguminoase pot fi timpurii (Medicago lupulina, Trifolium hybridum), iar altele tardive (Medicago falcata, Trifolium alpestre).
Cerințele fața de apa și aer, leguminoasele avand sistem radicular bine dezvoltat și mai profund, sunt mai puțin pretențioase fața de apa decat gramineele, deoarece au posibilitatea sa se aprovizioneze permenent din straturile mai adanci ale solului. Cerințele fața de apa variaza de la o specie la alta, in funcție de profunzimea sistemului radicular, ritmul de creștere și otavire. Astfel, leguminoasele cu otavire energica și ritm de dezvoltare rapid, au nevoie de cantitați mai mari de apa in cursul perioadei de vegetație, compartive cu speciile la care otavirea este slaba și ritmul de dezvoltare lent. Sunt specii cu cerințe foarte mari fața de apa, care nu suporta seceta (Onobrichis vicifolia, Lotus corniculatus, Medicago falcata, Melilotus officinalis etc.)
Cand umiditatea este in exces, stratul de țelina gros sau panza de apa freatica la mica adancime, leguminoasele cresc incet sau dispar, fenomen care se explica prin cerințe mari fața de aerul din sol, deoarece aceste specii traiesc in simbioza cu bacteriile fixatoare de azot, care sunt organisme aerobe. Puține leguminoase pot crește pe soluri cu exces de umiditate, chiar cand acesta se menține 40 - 50 zile sau mai mult, ca: Trifolium repens, T. hybridum, T. fragiferum, Galega officinalis.
Cerințele fața de cultura, leguminoasele fața de aerul din sol sunt mai mari in perioada formarii lastarilor. Crearea unui regim optim de apa și aer in sol, necesar leguminoaselor, impune acordarea unei mai mari importanțe lucrarilor curente de ingrijire a pajiștilor.
Cerințe fața de caldura, leguminoasele suporta destul de bine atat temperaturile scazute din timpul iernii, cat și cele ridicate din timpul verii, dar sunt mai sensibile la oscilațiile bruște de temperatura din sol și de la suprafața solului, care au loc primavara. Creșterea cea mai intensaa leguminoaselor are loc cand temperatura solului corespunde valorii optime dezvoltarii bacteriilor simbiotice fixatoare de azot (18 - 27 °C). Suporta mai greu temperaturile scazute in primele faze de vegetație. Speciile cele mai rezistente la ingheț sunt Lotus corniculatus, Onobrichis vicifolia, Medicago falcata, mai puțin rezistente sunt Trifolium pratense T. hybridum, Lathyrus pratensis.
Cerințe fața de lumina, leguminoasele sunt sensibile la o iluminare slaba, cerințe fața de acest factor sunt mai mari ca la graminee, fapt ce determina existența lor in proporție mai redusa pe pajiștile cu vegetație inalta. Speciile cele mai pretențioase fața de lumina sunt: Trifolium repens, T. fragiferum, Onobrichis vicifolia, Medicago falcata etc. și suporta umbrirea Lathyrus pratensis și Lotus corniculatus.
Cerințe fața de sol și substanțe nutritive, leguminoasele prefera solurile mijlocii, cu textura lutoasa, loto-nisipoasa și nisipo-lutoasa, bogte in calciu fara exces de apa, bine aerisite, cu reacție slab acida (pH=8 - 8,6).
Pentru creșterea și dezvoltarea in condiții optime a leguminoaselor din pajiști, trebuie luat in considerație modul de aprovizionare a solului cu substanțe nutritive,apa și aer. Leguminoasele au cerințe mici fața de azot, deoarece prin intermediul bacteriilor simbiotice pot folosi azotul molecular din atmosfera, fixat in nodozitați. In schimb, leguminoasele au cerințe mari fața de fosfor, calciu, potasiu și unele microelemente (bor, molibden), care stimuleaza activitatea bacteriilor simbiotice.
Dupa cerințele cantitative fața de substanțele nutritive, leguminoasele pot fi: eutrofe, cu cerințe mari și sunt raspandite pe soluri fertile (Trifolium pratense, Medicago sativa) și mezotrofe, cu cerințe moderate, putand crește și pe soluri cu fertilitate mijlocie (Lotus corniculatus, Trifolium hybridum).
Leguminoasele au o valoare de utilizare mare datorita compoziției chimice favorabile, producțiilor mari, gradului ridicat de consumabilitate și digestibilitate. Compoziția chimica se remarca printr-un conținut mai mare de proteina și mai scazut de celuloza decat la graminee, insa aceasta variaza in funcție de specie, condițiile de creștere, faza de dezvoltare in momentul folosirii etc. Astfel, in perioada premergatoare infloritului, leguminoasele comțin in medie 16 - 20% proteina și 23 - 24% celuloza și cantitați mari de vitamine. In timpul infloritului proteina scade la 14 - 15%, iar celuloza crește la 16 - 28%. Leguminoasele au un conținut mai mare de calciu și fosfor, raportul Ca/P este mai ridicat decat la graminee, deoarece conținutul de calciu inregistreaza valori foarte mari. De exemplu, Medicago sativa conține 14 - 16 g Ca/kg s.u., comparativ cu Festuca pratensis care are 2 - 3 g Ca/kg s.u., dar are un conținut mai scazut in magneziu, cupru și cobalt decat gramineele. Unele leguminoase ca Lotus corniculatus, Melilotus albus, M. officinalis etc., au un grad mijlociu de consumabilitate, datorita gustului amar, mai ales in timpul infloritului.
In ceea ce privește producția, sunt deosebiri mari de la o specie la alta. Astfel, sunt leguminoase productive, specii de talie inalta și cu otavire rapida (Medicago sativa, Trifolium pratense, T. hybridum, Melilotus albus, Lathyrus pratensis, Vicia cracca); leguminoase cu producții mijlocii, dar cu otavire moderata (Lotus corniculatus, Onobrichis vicifolia, Medicago falcata etc.); leguminoase cu producții mici,specii de talie mijlocie sau joasa, cu otavire slaba (Anthyllis vulneraria, Medicago lupulina, Trifolium fragiferum, T. montanum, Astragalus onobrichis etc.)
Leguminoasele participa la formarea covorului vegetal al pajiștilor permanente din toate zonele ale țarii, fiind insa mai raspandite in zonele de silvostepa și mai puțin raspandite in regiunile uscate și etajul alpin.
In zonele de stepa și silvostepa se intalnesc specii: Medicago sativa, M. falcata, M. lupulina, Onobrichis vicifolia, O. arenaria, Lotus corniculatus și unele leguminoase anuale ca Medicago minima, Trifolium arvense, T. campestre, Vicia hirsuta, V. tetrasperma etc.
In zona nemorala și etajul nemoral și boreal sunt frecvente speciile: Trifolium pratense, Medicago falcata, Lotus corniculatus, Lathyrus pratensis, Onobrychis vicifolia, Astragalus onobrichis, Vicia cracca, Anthylis vulneraria.
In etajele subalpin și alpin se gasesc speciile: Onobrychis transsilvanica, trifolium repens, T. alpestre, Genista oligosperma, Anthylis vulneraria, Lotus corniculatus etc.
In lunci, pe terenuri drenate sunt frecvente speciile: Medicago lupulina, Trifolium repens, T. fragiferum, Galega officinalis, Lathyrus pratensis, Vicia cracca.
Pe soluri salinizate: lotus tenuis, Trifolium fragiferum, T. stratus, T. parviflorum, Melilotus albus, M. officinalis.
Pe nisipuri: Medicago minima, M. marina, M. rigidula, Onobrychis arenaria, Trifolium arvense, Vicia hirsuta etc.
Importanța
Lucerna, originara din sudul Caucazului și Asia de sud-vest, este cea mai veche planta de nutreț. Se cultiva din anul 1300 i. Cr. in Asia și din anul 700 i. Cr. in Babilon. Se considera ca primii cultivatori ai lucernei au fost perșii, apoi arabii, grecii și romanii. Incepand cu secolul al XVI-lea, cultura lucernei s-a extins in țarile din vestul Europei și in America. In Europa Centrala și de Est se pare k lucerna a ajuns in jurul anului 1780, cand s-au semnalat și primele culturi in Banat și Transilvania. In Muntenia și Moldova lucerna s-a cultivat incepand din anii 1800, cu aamanța adusa din Franța (VARGA P. și col., 1973). Este o planta de climat temperat, cu o plasticitate ecologica foarte larga, fiind adaptata la diferite condiții de clima și sol. Se cultiva in toate continentele, ocupand pe glob o suprafața de peste 35 mil. ha. Cele mai mari suprafețe se cultiva in S.U.A. (12 mil. ha), Argentina (7 mil. ha), Rusia (4,5 mil. ha), Italia și Franța (peste 1,5 mil. ha). In țara noastra suprafața cultivata cu lucerna a crescut de la 136,3 mii ha, in 1938, la 343,3 mii ha, in 1998 (Anualul statistic, 1999).
Raspandirea larga in cultura a lucernei se explica prin productivitatea ei ridicata, insușirile biologice deosebite și calitatea superioara a furajului. In conditii naturale se pot realiza 7 - 8 t/ha s.u., in cultura și 12 - 15 t/ha s.u., in cultura irigata. Lucerna poate fi utilizata cu rezultate foarte bune sub forma de nutreț verde, fan, nutreț insilozat, granule sau brichete, constituind o componenta importanta in rațiile furajere la multe specii și categorii de animale.
Lucerna este considerata planta furajera ce produce cea mai mare cantitate de proteina degestibila la unitatea de suprafața (1022 kg/ha P.D., la o producție de 7t/ha s.u., recoltata la imbobocit- inflorit). Proteina din lucerna are un conținut bogat in aminoacizi esențiali, conferindu-i o valoare biologica ridicata. Pe langa proteina, lucerna conține cantitați mari de saruri minerale (Ca, K, Mg, Na), vitamine (A, B2, C, D, E, K) și substanțe extractive neazotate. La lucerna in stare proaspata s-a constatat prezența in compoziția sa chimica, a saponinelor (0,3 - 1,8% din s.u.) care se considera ca reprezinta cauza principala a apariției meteorizațiilor la rumegatoare. Lucerna are un grad ridicat de digestibilitate atat in stare verde cat și sub forma de fan sau nutreț insilozat. Astfel, valorile coeficienților de digestibilitate sunt in medie de 80,5% la P.B din fan, 49,1% la C.B. din masa verde și 44,8% la C.B. din fan, la recomandarea in faza de imbobocire (M. MAURIES, 1994). Valoarea nutritiva a lucernei variaza intre 0,60-0,73 U.N.l/kg s.u., in funcție de momentul recoltarii.
Lucerna este importanta și prin unele din insușirile biologice, cum ar fi: rezistența la seceta și ger, reacția pozitiva la aprovizionarea suficienta cu apa și elemente nutritive, energia mare de regenerare (3+4 coase la neirigat,5-6 coase la irigat) etc. Prezinta importanța și ca planta amelioratoare a solului, pe care-l imbogațește in azot datorita simbiozei cu bacteria Rhiyobium meliloti, il lasa curat de buruieni, cu o buna structura și previne salinizarea secundara in condiții de irigare.
In zonele de stepa și silvostepa lucerna constituie o componenta de baza in alcatuirea amestecurilor pentru inființarea pajiștilor semanate.
Insușiri morfologice
Lucerna este o planta perena, care traiește 8 - 10 ani sau mai mult, insa producții economice se obțin in primii 3 - 5 ani (Fig. 1.).
Fig.1. Lucerna (Medicago sativa)
Radacina este pivotanta, profunda, ce poate ajunge pana la 10 - 12 m adancime sau mai mult, dar masa principala de radacini (80-85%) se gasește in primii 40-50 cmai solului. Cel mai intens ritm de creștere al radacinilor se inregistreaza in anul I, pana la inflorit, cand pivotul ajunge la 1 m adancime. Dupa anul al-II-lea se realizeaza un echilibru intre creșterea radacinilor tinere și incetarea activitații unora dintre cele mature. Nodozitațile datorate activitații bacteriilor se formeaza la inceput, pe radacina principala, apoi pe cele secundare, in stratul bine aerisit de la suprafața solului. Formarea nodozitaților este influiențata pozitiv de buna aprovizionare a solului cu apa, fosfor, potasiu, calciu, sulf, microelemente (Mo, Se), de reacția neutra a solului și lipsa substanțelor reziduale din unele erbicide (pe baza de 2,4 D, MCPA, triazinice etc.)
Tulpina primara se intalnește numai la plantele tinere in anul I, dupa care din ea ramane partea inferioara, numita colet. Din mugurii de pe colet, situat la 1-3 cm in sol, se formeaza lastarii in fiecare primavara și dupa fiecare folosire (cosit, pașunat).
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovate sau lanceolate, dințate in treimea superioara, foliola mediana mai lung pețiolata decat cele laterale.
Florile sunt albastre-violaceu, zigomorfe, pe tipul cinci, grupate in raceme axilare alungite.
Fructul este o pastaie polisperma, rasucita, cu 2-4 spire. Semințele sunt reniforme sau drepte, de culoare galben-verziu sau galben-brunie, cu luciu slab, avand diametrele de 1,6-2,5 mm lungime, 1,0-1,2 mm lațime, 0,6-1,1 mm grosime și MMB = 1,2 - 2,5 g. Prin invechire semințele iși pierd luciul și devin brune (P. VARGA P. și col., 1973)
Sistematica și soiuri
Lucerna face parte din familia Fabaceae (Leguminosae), tribul Trifoliaceae, genul Medicago, care cuprinde 62 de specii, din care 11 se gasesc și pe teritoriul țarii noastre. Dintre acestea prezinta importanța economica ridicata doar trei specii: Medicago sativa L., M. falcata L. și M. media Martyn. (M. varia sau M. hybrida), care au fost introduse in cultura.
In țara noastra se afla in cultura o gama larga de soiuri create la ICCPT Fundulea, care satisfac in mare parte pretențiile cultivatorilor: Fundulea 652, Triumf, Adonis, Selena, Topay, Granat, Satelit. Pe langa acestea se mai cultiva: Capri, Cinna, Diane, Dana, Magnat, Maya, Madalina, Norla, Sandra, Sigma.
Cerințe fața de clima și sol
Lucerna are o plasticitate ecologica larga, insa potențialul ei productiv poate fi pus in evidența numai in anumite condiții pedoclimatice. Temperatura minima de germinare a semințelor este de 1°C, iar cea maxima este de 37°C. Suma de temperetura, pentru ca plantele de lucrena din anii II-III de vegetație sa ajunga la inceputul infloririi, este de cca. 900°C pentru coasa I și 800-850°C pentru coasele II-III (dupa I. MOGA și colab., 1996). In acest caz, sporul mediu de substanța uscata este de 73,4 kg/ha/zi. Cel mai intens ritm de creștere a organelor vegetative sev realizeaza la temperaturi cuprinse intre 21-27°C. La tempereturi de peste 53°C, in condiții de neirigare, creșterea lucernei inceteaza.
Lucerna matura este rezistenta la temperaturi scazute, insa plantele tinerea, la semanatul de primavara, sunt distruse la temperaturi de -5 - -6°C. In timpul iernii lucerna matura suporta bine temperaturi de - 25°C și chiar peste - 40°C, cand solul este acoperit cu zapada (dupa JUNG și LAVAN, citați de I. MOGA, 1996). Datorita sistemului radicular profund și bine dezvoltat, lucerna are o mare rezistența la seceta, chiar daca este o mare consumatoare de apa. Se apreciaza ca pentru producerea unei unitați de samanța uscata, lucerna consuma 700-800 unitați de apa in cultura irigata și 500-600 unitați la neirigat. Lucerna nu suporta baltirea apei la suprafața solului și nici excesul de apa din sol. Stagnarea apei, imediat dupa cosire, timp de 3-9 zile, determina diminuarea sistemului radicular cu 30-80% și a producției cu 20-60% (I. MOGA și colab., 1996). Lucerna este o planta de zi lunga, avand cerințe ridicate fața de lumina, mai ales la inceputul creșterii. Creșterea și dezvoltarea optima a plantelor se realizeaza ca o fotoperioada de 15-16 ore/zi și o intensitate luminoasa de 16-18 mii de lucși. Fața de sol are pretenții ridicate. Cele mai indicate soluri sunt cele profunde, permeabile, fertile, bogate in humus, cu o activitate microbiana intensa, bine aprovizionatein fosfor, potasiu și calciu, cu o reacție neutra sau slab alcalina, cum ar fi cernoziomurile, soluri aluviale, brun-roșcate sau brune. Lucerna valorifica bine și solurile slab saraturoase, drenate, precum și cele luminoase. Nu sunt recomandate solurile acide, grele, argiloase, compacte și cu exces de umiditate.
Zonele de cultura cele mai favorabile pentru cultura lucernei se intalnesc in Campia Dunarii, Campia Banatului, centrul Campiei Transilvaniei, partea de NV și NE a țarii, luncile principalelor rauri din zonele de stepa, silvostepa și nemorala, centrul și estul Campiei Romane, nordul Dobrogei, SE și centrul Moldovei.
6. Trifoiul roșu (Trifolium pratense)
Importanța
In agricultura mondiala, cași in țara noastra trifoiul roșu reprezinta una din cele mai valoroase plante furajere cultivate in zonele mai umede și mai reci. O importanța deosebita ii confera urmatoarele insușiri:
Productivitatea ridicata. Țara noastra este așezata in centrul arealului de cultura a trifoiului roșu și intrunește condiții extrem de favorabile pentru producții ridicate de masa verde (9000 - 120.000 kg/ha/an) sau de fan (15.000 - 18.000 kg/ha/an)
Calitatea producției. Valoarea furajera a trifoiului roșu este data de conținutul ridicat in proteina bruta, grasimi, substanțe extractive neazotate.
Planta amelioratoare. Ca și alte leguminoase, trifoiul roșu are o influiența favorabila asupra insușirilor fizico-chimice și biologice ale solului.
Cantitatea anuala de azot fixat de bacterii simbiotice de pe radacini este cuprinsa intre 150 și 200 N kg/ha (I. PUIA și colab., 1978).
Raspandire
Formele salbatice ale trifoiului roșu sunt raspandite in Europa și vestul Asiei, iar in sud , pana in zona tropicala. Mențiunile despre cultura trifoiuluiroșu sunt foarte vechi, fiind facute inca de scriitori antici. In cultura insa, este o planta tanara, suprafețe mari nu se cultiva de mai mult de 200 de ani, iar istoria culturii nu este mai mare de 400 de ani (JULEAN, 1959). Se badmite ca trifoiul are ca centrul genetic zona de vest a spațiului mediteranean. De aici s-a raspandit in culturi in țari cum ar fi: Spania, Franța in prima epoca, apoi in Germania, Țarile de Jos și Anglia. In țara noastra, raspandirea trifoiului roșu s-a facut pe provincii istorice. Astfel, se crede ca in Ardeal a fost introdus in cultura pura pana la sfarșitul secolului al XVIII-lea , aproape concomitent cu raspandirea acestei culturi in Imperiul Austro-Ungar. In Bucovina, la inceputul secolului al XIX-lea, pe cand in Moldova și Țara Romaneasca, la sfarșitul secolului al XIX-lea.
Suprafețele in Romania au oscilat foarte mult, insa se admite faptul, ca in ultima jumatate de veac s-au situat intre 170.000 și 180.000 ha. Dupa anul 2000, suprafețele sunt de circa 150.000 ha anual (Anualul statistic 2000).
Sistematica
Face parte din familia Fabaceae (Leguminoase), specia Trifolium pratense L. Cuprind ssp. eupratense, cu varietatea americanum; var. sativum cu forma praecox, f. intermidium, f. serotinum; varietatea spontaneum cu forma genuinum, f. microphyllum, f. ramisissimum, f. pilosum, f. heterophzllum, f. transilvanicum, f. albiforum, f. biceps, f. kleistogamum, f. cuvistylum, și ssp. frigidum cu var. nivale, var. frigidiforme cu f. babaticum și f. aberans.
Pentru cultura prezinta importanța subspecia eupratense, insa pentru țara noastra, in cadrul subspeciei eupratense, varietatea sativum, forma intermedium. Ca urmare a celor menționate, pot fi distinse patru ecotipuri principale de trifoi roșu, care se regasesc și ca taxoni:
trifoiul roșu precoce (Trifolium pratense, ssp. Eutatense var. sativum, forma praecox);
trifoiul roșu intermediar ( T. pratense, ssp. Eupratense, var. sativum, forma intermidium);
trifoiul roșu tardiv (T. pratense, ssp. Rupratense, var. sativum, forma serotinum);
trifoiul roșu salbatic (T. pratense, ssp. Euratense, var. spontaneum).
Trifoiul roșu este prin natura sa biologica, planta perena. Cultivat in diferite condiții ecologice și in diferite sisteme de cultura, s-a diversificat foarte mult sub influiența selecției naturale și artificiale, intalnindu-se acum, in cultura, de la forme anuale de toamna pana la forme cu perenitate de 4-5 ani.
Prezentarea plantei
Trifoiul roșu este o planta, cu o durata de viața limitata, in general, la 2 ani, insa, in anumite condiții, pot supraviețui chiar patru sau mai mulți ani (Fig. )
Fig. Trifoiul roșu (Trifolium pratense)
Radacina este robust, pivotanta, cu ramificații laterale, subțiri și numeroase, care pot patrunde adanc in pamant, chiar daca nu așa de adanc ca la lucerna. Atat la radacina car și la ramificațiile laterale apar zone tuberizate de forma cilindrica, lungi de cațiva milimetrii, datorate prezenței bacteriei de genul Rizobium specifice. Aproape de suprafața solului se gasește coletul, pe care sunt mugurii ce vor da naștere lastarilor.
Tulpinile trifoiului roșu sunt fistuloase și, in condiții bune de vegetație pot atinge inalțimea de 70-75 cm. Acestea sunt de obicei ramificate, contribuind la sporirea producției și imbunatațirea calitații furajului.
Frunza este trifoliolata, prevazuta cu un pețiol scurt și robust care prezinta la baza doua bractee cu nervuri evidente de culoare verde-violet.
Florile sunt ovale sau eliptice, cu marginea intreaga, prevazute cu pețioluri scurte de marime egala. La baza foliolei se afla un desen tipic alburiu, de forma literei V, numit macula. Florile de culoare roza sau mov deschisa sunt numeroase, sesile, reunite in inflorescențe globuloase numite capitule. Numarul de flori in inflorescența este variabil, cuprins intre 50 și 250. Polenizatorii ideali sunt speciile de genul Bombus, insa și albinele au o acțiune satisfacatoare. Samanța este ovala, cordiforma, de culoare galben-deschis, colorata in mai mult sau mai puțin intens in violet, MMB-ul variind intre 1,5-2 g.
Cerințe fața de clima și sol
Trifoiul roșu este o cultura care da rezultate bune in climatul racoros și umed. Semințele de trifoi roșu incep sa germineze la temperatura de 1°C, insa temperatura optima de germinare este cuprinsa intre 20°C și 30°C. Creșterea vegetativa se desfașoara in condiții bune la temperaturi cuprinse intre 17°C și 27°C, temperaturile de peste 32°C afecteaza creșterea vegetativa și procesele de fecundare, iar in jur de 51°C, proteine plasmei coaguleaza. Astfel, dupa fructificare, rezistența la ger scade considerabil, ceea ce face ca, prin folosirea
culturii numai pentru furaj, durata de utilizare economica, in condițiile țarii noastre, poate fi prelungita la 3-4 ani.
Rezistența plantelor la ger este determinata, in mare masura, de condițiile de calire din a doua jumatate a toamnei, cand plantele intalnesc condiții favorabile de umiditate, se acumuleaza in colet cantitați importante de zaharuri reducatoare, fapt ce determina o rezistența sporita la ger.
Trifoiul roșu este foarte pretențios fața de apa. La noi in țara, cultura de trifoi roșu se comporta bine in zonele unde precipitațiile medii anale sunt mai mari de 600 mm, daca acestea sunt bine repartizate pe parcursul anului. Coeficientul de evapotranspirație este in jurul valorii de 800 mm.
Trifoiul roșu este sensibil la seceta și la excesul de apa. Prezența apei in exces in stratul biologic activ al solului, conduce la distrugerea bacteriilor simbiotice si la rarirea culturii pana la compromiterea acesteia. Lumina in condițiile țarii noastre, nu prezinta, de regula, un factor limitativ pentru trifoi.
Fiind predispus la seceta, prefera soluri cu o buna capacitate de respingere a apei, permeabile, cum ar fi cele argilo-lutoase cu un pH de peste 6,0. Nu sunt indicate solurilu nisipoase,nici cele foarte bogate in carbonat de calciu a caror pH depașește 7,5. Cele mai potrivite soluri, sunt cele mijlocii spre grele, luto-argiloase, lutoase, bogate in humus și profunde.
Zonele de cultura
Trifoiul roșu este raspandit in cultura in Transilvania, Bucovina și Maramureș, zona de optim ecologic, unde adeseori depașește lucerna din punct de vedere al producțiilor realizate. Mai putem adauga Subcarpații Olteniei, Muntenia și Moldova precum și Banatul și Lunca Superioara a Siretului.
Trifoiul alb (Fig. 3.) este raspandit pe tot globul, ca o planeta a florei spontane. In flora Romaniei, trifoiul alb este reprezentat prin cinci varietați spontane: ochranthum, transsilvanicum, obcordatum, orphanideum, typicum), var. typicum avand patru forme spontane și doua forme cultivate (giganteum și hollandicum, utilizate in ameliorare, in Romania obținandu-se patru soiuri noi).
Fig. 3. Trifoiul alb (Trifolium repens L.)
Formele spontane ale var. tzpicum (ssp. Repens) vegeteaza in zona Munților Apuseni, populațiile acestora vegetand aici in cele mai diverse condiții de mediu . Celelalte varietați (subspecii) vegeteaza in etajele alpin și subalpin ale munților inalți. In agricultura moderna a Europei și, in special, in noile ei orizonturi (agricultura durabila), trifoiul alb va avea un rol important din doua motive, primul, valoarea furajera excelenta, iar apoi, insușirile agronomice, cum ar fi: rezistența la pașunat sau imbogațirea solului in azot, datorita fixarii simbiotice. Trifoiul alb este o fabacee perena cu o vivacitate de 4-6 ani. Tulpina este alcatuita din stoloni taratori, de aceea se cultiva mai mult pentru pașune, fiind rezistent la calcatul și mușcatul animalelor. In regiunile mai umede se recomanda sub planta protectoare. Cea mai indicata este orizoaica și orzul de toamna.
Cerințe fața de clima și sol
Trifoiul alb este rezistent la seceta și ger, insa cere locuri umede, cu textura mijlocie și pH neutru sau ușor acid. Valorifica bine și solurile mai compacte.
Soiuri
Cele mai importante soiuri de trifoi alb de la noi din țara, sunt: Carmen, Carpatin, Dacia, Karina, Magurele 1, Miorița.
Importanța
Ghizdeiul se intalnește in flora spontana a pajiștilor din Europa, Africa de Nord și Asia, in condiții ecologice foarte variate. A fost introdus in cultura in Anglia, la inceputul secolului al XVII-lea, dupa care s-a raspandit, mai intai in multe țari din Europa, incepand cu secolul XVIII. In țara noastra este raspandit spontan, de la campie pana la peste 1500 m altitudine, in condiții pedoclimatice foarte variate. Ghizdeiul se cultiva pentru masa verde, fan sau semifan, mai ales in amestec cu graminee, fiind un component important in amestecurile folosite pentru inființarea pajiștilor temporale destinate pașunatului. Ghizdeiul produce un furaj bogat in proteine, cu o valoare nutritiva ridicata, dar mai scazuta decat la lucerna, trifoi și sparceta. Conține circa 11-14% proteina bruta, 22-31% celuloza bruta, in funcție de faza de recoltare și cantitați apreciabile de Ca și Mg. In stare verde are un grad mai redus de consumabilitate datorita gustului amarui (imprimat de un glicozid), care se amplifica odara cu infloritul plantelor. Datorita creșterii in toata perioada de vegetație și a masei mari de radacini pe care o formeaza , ghizdeiul se remarca printr-o capacitate ridicata de a proteja solul impotriva eroziunii (N. DRAGOMIR N., 1981)
Insușiri morfologice
Ghizdeiul (Fig. 4.) este o planta perena, cu sistem raticular bine dezvoltat și profund, tulpini fistuoase, de 15- 40 (80) cm inalțime. Frunzele sunt pentafoliate, cu foliole scurt pețiolate, obovate sau lanceolate, glabre sau slab paroase. Florile sunt galbene, portocalii sau roșiatice, dispuse in umbele lung pedunculate. Fructul este o pastaie cilindrica, polisperma, cu semințe mici, globuloase, de culoare brun-roșcata, cu MMB de 1,0-1,3 g.
In primele faze de vegetație crește incet, insa, semanatul fara planta premergatoare și in condiții optime, se poate obține chiar din primul an o coasa și o otava. In anii urmatori pornește devreme in vegetație, avand o energie de regenerare destul de ridicata (2-3 coase/an).
Fig. 4. Ghizdeiul (Lotus corniculatus)
Sistematica și soiuri
Genul Lotus cuprinde mai multe specii, dintre care prezinta importanța mai mare; Lotus corniculatus - ghizdei comun, Lotus tenuis - ghizdeiul saraturilor și Lotus uliginosus, intalnit mai des in pajiștile umede. In cultura este raspandita specia Lotus corniculatus subsp.
Eucorniculatus, care prezinta mai multe varietați: alpestre, ciliatus, hirsuta, major, solvaticus și vulgaris. Se cultiva diverse populații locale și soiurile autohtone: Alina, Livada și Nico.
Cerințe fața de clima și sol
Ghizdeiul are cerințe moderate fața de caldura, fiind raspandit pe arii intinse, 1-2°C, iar plantele pot rezista pana la -25°C, chiar fara strat protector de zapada. Deși se dezvolta in condiții optime, in zonele cu 600-700 mm precipitații anual, ghizdeiul poate fi cultivat in toate regiunile, chiar și la 450 mm precipitații. Are nevoie de cantitați mai mari de apa in primele faze de creștere și la alungirea lastarilor. Suporta bine variațiile de nivel de sol și acoperirea temporara cu apa (circa 30 zile). Ghizdeiul da rezultate bune pe soluri ci pH = 5,4- 7,2, dar și pe cele acide sau erodate, sarace sau chiar slab salinizate. Este singura leguminoasa cultivata, care crește destul de bine pe soluri cu pH<5, fara aplicare de amendamente, datorita toleranței ridicate pe care o manifesta bacteria Rhizobium loti fața de condițiile de aciditate.
Importanța
Sparceta a fost introdusa in cultura in sudul Franței (Provence), in secolul al XV-lea, cunoscand o extindere mai ampla in secolele XVII-XVIII. In țara noastra a fost cultivat mai intai in Transilvania (sec. XIX), apoi și celelalte zone. In zonele secetoase și pe versanți , sparceta da producții mai bune decat lucerna. Valoarea nutritiva a furajului este mai ridicata (17 UN/100 kg m.v. sau 60,1 UN/100 kg fan). Sparceta este bogata in proteina de buna calitate (3,6% in m.v. și 15,4% in fan) și conține insemnate cantitați de saruri minerale (Cu, Ca și P) și vitamine. Spaceta este o foarte buna planta melifera, cu durata perioadei de inflorire de circa 23-27 zile, realizandu-se pana la 300kg/ha miere. Ca și celelalte leguminoase, spaceta are o puternica acțiune amelioratoare asupra solului, prin cantitați mari de radacini (pana la 6 t/ha) și azot ce le lasa in sol.
Insușiri morfologice
Sparceta (Fig. 5.) este o leguminoasa perena, cu radacina pivotanta, care ajunge pana la 50-150 cm in sol in anul I și pana la 3-5 m. in anii urmatori.
Fig. 5. Sparceta (Onobrychis viciifolia)
Tulpinile sunt erecte sau arcuite, ramificate, fistuoase, inalte de 100-500 cm, albicios, paroase și cresc sub forma de tufa.
Frunzele sunt mari, imparipenat-compuse, cu 11-25 foliole eliptice pana la alungit-obovate, ușor emarginate și alipit paroase.
Florile sunt de culoare roșie-violacee, grupate cate 20-100 in racem terminale, de pana la 20 cm.
Fructul este o pastaie monosperma, indehiscenta, semicirculara și comprimata, cu suprafața reticulara, prevazuta cu 4-8 dinți scurți, pe creasta. Samanța este ovat-reniforma, bruna inchis, cu MMB de circa 15 g. In cultura se gasesc doua tipuri de sparceta comuna: Onobrychis viciifolia var. communis (sparceta de o singura coasa) și Onobrychis viciifolia var. bifera (sparceta de doua coase, dubla sau gigant).
Sistematica și soiuri
Pe glob se cunosc circa 100 de specii ale genului Onobrychis, din care in țara noastra se intalnesc doar cinci: Onobrychis viciifolia, O. alba, O. arenaria, O. gracilis, O. transilvanica. In țara noastra se cultiva soiuri și populații locale din specia Onobrychis viciifolia, dar in lume se mai cultiva și soiuri din: Onobrychis arenarie, O. transilvanica, O. altissima. Cele mai raspandite in cultura, sunt soiurile: Splendid, omologat in anul 1992 și Mara, omologat in 1997.
Cerințe fața de clima și sol
Sparceta da rezultate bune in zona de cultura a lucernei. Temperetura minima de germinare este de 2-3°C, iar cea optima pentru creștere și dezvoltare, de 20-25°C. Sparceta de o coasa are o mare rezistența la temperaturile scazute și factorii nefavorabili din timpul iernii. In primele faze de creștere, cerințele fața de apa sunt ridicate, insa dupa inradacinare profunda, plantele de sparceta sunt foarte rezistente la seceta, putandu-se cultiva și in zone cu 400-500 mm precipitații anale. Sparceta nu suporta excesul de umiditare. Cele mai indicate soluri sunt cele permeabile, drenate și bogate in calciu, insa se obțin rezultate bune și pe solurile nisipoase. Pe cele erodate, cu strat arabil subțire, de pe coline și coaste aride. Plantele suporta o anumita salinitate a solului și reacției alcalina pana la pH=8,5, dar nu dau rezultate bune pe soluri acide, impermeabile, ude și reci,cu apa freatica aproape de suprafața solului. Zonele de cultura, pentru sparceta, se suprapun, in mare parte, cu cele ale lucernei, cele mai favorabile se gasesc in Podișul Transilvaniei, nord-estul, centrul și sudul Moldovei și centrul Munteniei (Șt. ERDELYI, 1972).
Planta care se poate folosi ca furaj verde sau murat (Fig. 6.).
Pentru masa verde sau siloz se recomanda a se folosi in zonele reci și umede, respectiv in nordul Transilvaniei și al Moldovei.
Bobul nu rezista la seceta, nici macar la cea de scurta durata. Solurile potrivite sunt cele grele, luto-argiloase sau argiloase, bogate in calciu.
Fig. 6. Bobul (Vicia faba L.)
Nutreț verde, administrat singur, are un grad redus de consumabilitate, de aceea este indicat sa se administreze tocat, impreuna cu alte nutrețuri, in special graminee. 100 kg nutreț verde echivaleaza cu 12,6 UN.
Daca se folosește ca siloz, este obligatorie amestecarea cu nutrețuri bogate in glucide.
Vrejile de bob sunt de asemenea valoroase, ele avand un conținut de proteina dublu fața de paiele de grau. Tehnologia de cultura este, in mare parte, identica cu cea de cultura pentru boabe. Deasemenea consta in faptul ca se seamana in randuri mai dese, de 20-40 cm intre randuri, dandu-se 120-150 kg/ha la bobușor și 150-200 kg/ha, la bobul mijlociu. Adancimea de semanat este de 5-8 cm.
Este o planta veche in cultura, cunoscuta de greci și romani. Actualmente se considera ca se cultiva pe plan mondial aproximativ o jumatate de milion de hectare, in special in Asia de S-E (India); (Fig. 7.).
Fig. 7. Latirul (Lathyrus sativus)
Avand cerințe mai mari fața de temperatura și reduse fața de apa, se cultiva in zonele secetoase, in condiții de neirigat. La noi in țara, zona propice latirului este in sud-estul Campiei Munteniei.
Boabele conțin 24-30% proteina bruta și se administreaza animalelor. Dar, hranirea numai cu uruiala de latir provoaca imbolnavirea animalelor, boala cunoscuta sub denumirea de latirism" (in special la cai). Se recomanda folosirea lui ca masa verde sau fan in amestec cu ovazul, alcatuind borceagul de primavara cu latir.
Este puțin pretențios fața de sol, dand producții bune pe soluri uscate, dar bogate in calciu. Se comporta mai bine decat alte leguminoase, pe saraturi.
Mazariche (Vicia cracca); (Fig. 8.). Planta perena cu tulpini simple sau ramificate, agațatoare; frunze pari-penat compuse; flori de culoare violaceu-albastrui, scurt pedicelate, grupate cate 20-40 in raceme; talie inalta. Raspandita pe pajiști, da rezultate bune pe margini de paduri, lunci, din campie pana in zona colinara.
Fig. 8. Mazariche (Vicia cracca)
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |