Urmarirea penala, prima faza a procesului penal. Obiectul si limitele urmaririi penale.

Urmarirea penala, prima faza a procesului penal. Obiectul si limitele urmaririi penale.

In mecanismul infaptuirii justitiei s-a conturat necesitatea ca inaintea judecarii cauzei penale sa existe o activitate prealabila, desfasurata de organe specializate in descoperirea infractiunilor si prinderea infractorilor, reglementata intr-o faza separata.

Aceasta faza denumita in reglementarea procedural penala urmarire penala, se justifica prin aceea ca faptele penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite, elementele probatorii urmand a fi descoperite si adunate dupa savarsirea infractiunii, cat si prin aceea ca infractorii, deseori necunoscuti, trebuie in primul rand identificati, si abia apoi trasi la raspundere penala.

Instanta nu poate acoperi in bune conditiuni toate cerintele legate de strangerea probelor privind savarsirea infractiunii, identificarea si prinderea infractorului, ceea ce implica o diversificare a organelor judiciare si a formelor in care ele isi desfasoara activitatea procesuala.

Necesitatea unui sistem procesual in care urmarirea penala constituie o faza distincta nu se impune in mod absolut, intrucat exista cazuri in care procesul penal nu parcurge toate fazele sale; sunt situatii cand fapta penala nu este supusa unei urmariri penale (plangerea prealabila adresata instantei, extinderea procesului penal in faza judecatii).

Urmarirea penala este reglementata in cadrul Titlului I din Partea speciala a Codului de procedura penala (art.200-286).

In conformitate cu art.200 C.p.p., urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.

Prin "strangerea probelor necesare" se intelege atat descoperirea si adunarea probelor, dar si aprecierea lor pentru a concluziona daca sunt suficiente in vederea solutionarii cauzei.

Expresia "existenta infractiunilor" are in vedere fapta penala indiferent de modalitatea de savarsire (tentativa, infractiune consumata, infractiune continuata etc.), iar prin expresia "identificarea faptuitorului", se intelege aflarea datelor necesare cunoasterii faptuitorului, atat ca persoana fizica cat si cu privire la identitatea sa.

"Stabilirea raspunderii faptuitorului" are in vedere clarificarea aspectelor legate de vinovatia acestuia pentru a se decide daca este sau nu cazul trimiterii in judecata.

Desi art.200 C.p.p. nu se refera expres decat la identificarea faptuitorului, este neindoielnic ca in cadrul urmaririi penale trebuie sa se stabileasca si cine este victima infractiunii, identificarea persoanei vatamate avand importanta in legatura cu solutionarea actiunii civile.

Desi masurile procesuale nu sunt inscrise expres printre obiectivele enumerate de art.200 C.p.p., acestea nu sunt excluse; de ex. cele cu caracter real (restragerea inviolabilitatii domiciliului in caz de perchezitie; violarea secretului corespondentei in cazul interceptarii acesteia; restrangerea atributelor proprietatii prin aplicarea unui sechestru etc.) sau cele cu caracter personal (arestarea preventiva a invinuitului/inculpatului, aducerea silita cu mandat a unui martor, luarea masurilor de ocrotire si siguranta etc.).

In vederea realizarii obiectivelor urmaririi penale organele de cercetare penala si procurorul isi concretizeaza activitatea prin actele de urmarire penala care sunt actele procesuale (acte de dispozitie) cum ar fi: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii penale, dispunerea perchezitiei domiciliare etc. si actele procedurale (acte prin care se aduc la indeplinire dispozitiile cuprinse in actele procesuale: efectuarea perchezitiei domiciliare, ridicarea unor obiecte si inscrisuri potrivit art.98 etc.).

In sens larg, act de urmarire penala inseamna orice activitate procesuala desfasurata in cursul urmaririi penale.

In ceea ce priveste limitele sale, din dispozitiile art.200 rezulta ca urmarirea penala se situeaza intre doua momente procesuale importante.

Limita initiala a fazei de urmarire penala conincide cu declansarea cercetarilor. Urmarirea penala incepe dupa sesizarea organului de urmarire penala prin dispozitia acestuia de a porni ancheta. Marcarea momentului se materializeaza printr-o rezolutie pusa pe actul de sesizare (in cazul sesizarii prin plangere sau denunt), sau prin incheierea unui proces-verbal in cazul sesizarii din oficiu.

Limita finala a urmaririi penale vizeaza solutiile date in cauza de procuror fie prin trimiterea in judecata a inculpatului (prin rechizitoriu), fie prin netrimiterea in judecata (scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale, clasarea cauzei).