Semnificatiile filosofice ale conceptelor de Drept si Justitie in Grecia antica

In conceptia occidentala justitia este un principiu filozofic, juridic si moral ce se bazeaza pe respectul fata de drept, de echitate ca fundament al vietii sociale si de civilizatie. Am vazut in capitolul anterior ca in culturile africane si asiatice notiunea de justitie era diferita fata de ceea ce intelegem noi, ca mostenitori directi ai culturii greco - latine si iudaice.

A infaptui justitia in Africa, insemna respectarea traditiei si a stramosilor. Induismul propunea o justitie legata de acceptarea ordinii naturale a lucrurilor, obligatiile indivizilor fiind definite de catre caste intr-o absenta totala a principiului echitatii. In China populatia era neincrezatoare in justitie si in Tribunale, filozofia chineza propunand armonia si pacea grupului. Toate aceste specificatii ale cuvantului justitie, s-au sters progresiv impunandu-se in procesul globalizarii si mondializarii viziunea occidentala despre justitie.

In cultura occidentala termenul justitie este polimorf, semnificatiile lui depinzand de epocile si de civilizatiile ce s-au succedat. Pentru filozofia antica occidentala justitia este inainte de toate o valoare morala prin care se realizeaza un comportament de respect si echitate fata de celalalt. Aceasta atitudine presupusa innascuta in constiinta umana este la originea unui sens al justitiei ca valoare universala, ce face din fiinta umana o entitate apta sa evalueze si sa judece atat propriile ei decizii si actiuni cat si pe cele ale celorlalti .

Justitia ca institutie este organul social constituit al justitiei ca functie ce trebuie sa faca dreptate si sa exprime adevarul.

Aceasta notiune, poate fi abordata sub urmatoarele aspecte:

justitia in sens filosofic de ideal individual sau colectiv;

justitia ca norma specifica unei societati sau a unei autoritati;

justitia ca institutie caracteristica societatilor umane.

Justitia este o notiune filosofica a carei dezvoltare este marturia unei evolutii a gandirii si a sistemelor de gandire. Inca de la inceputurile filosofiei, inteleptii au pus problema unei justitii universale, independenta de societatile umane, ca ideal in sine, independent de culturile particulare.

Primele abordari ale acestui concept le gasim la filosofii presocratici care afirmau inca de la secolul al V-lea I.H., ca daca nu ar exista injustitie, nu am cunoaste nimic despre justitie. Observam astfel, ca justitia era definita prin antonimul ei, iar idealul de justitie in sine nu se putea intelege decat prin opozitia fata de injustitie ca stare de haos social.

Justitia ca ideal individual sau colectiv a fost subiectul numeroaselor teorii filosofice si metafizice la fel ca si notiunile de libertate, egalitate sau societate.

In aceasta perspectiva, justitia devine o realitate practica, mai mult decat una filosofica in Roma Antica, prin aparitia normei de drept.

Pe parcursul antichitatii, justitia se distingea ca medie a doua concepte diferite, dreptul si morala. Justitia morala sau Dike, era diferita de justitia legala sau cea de drept, cum se evidentiaza cel mai bine in dreptul roman.

Pentru greci, cel just se numea Dikaion, prin derivare de la dike, justitia fiind o virtute si nu o regula. Justul este ceea ce ar trebui sa stabilim in relatiile cu ceilalti. Notiunea de just stabileste legalitatea intre membrii comunitatii si cei ai cetatii.

Pentru filosofii presocratici, justitia ca virtute este o necesitate inscrisa in esenta insasi a lumii si prin participare, ea are drept rol instituirea unei armonii generale.

Privita ca armonie, ca principiu al concordiei si ca virtute partajata, ea participa la repararea dezechilibrului si dizarmoniei, instituind ceea ce grecii numeau cosmosul.

Sofistii incearca pentru prima data sa rupa aceasta unitate universala a presocraticilor, afirmand ca legile sunt artificiale si ca ele nu exista decat pentru a asigura conservarea societatii si satisfacerea intereselor ei.

Conceptia lor despre justitie ca instrument al puterii, este mult ridicata de catre Socrate intr-o opozitie radicala ce va reaparea pe intreg parcursul istoriei societatii noastre.

Socrate considera ca justitia poate fi comparata cu medicina care asigura sanatatea corpului. Aceasta metafora, reluata la nesfarsit de filosofia greaca si dupa aceea de cea romana, face o analogie intre corpul social si corpul biologic. In acest caz, justitia nu este altceva decat un mijloc de conservare a sanatatii societatii, deci o virtute prin excelenta, strans legata de un alt concept ideal, educarea cetatenilor.

Daca buna guvernare a cetatii este conditia esentiala a realizarii a acestui ideal de educatie, justitia este inainte de toate o calitate individuala. Este vorba in fond de o dispozitie a sufletului, de o virtute fara de care societatea nu ar stii cum sa fie justa.

I.Platon - guvernarea magistratilor filosofi

Platon s-a nascut in jurul anului 428 I.H., la Atena, intr-o familie de aristocrati ce se opuneau democratiei reprezentative. La 20 de ani devine discipolul lui Socrate, ramanandu-i fidel pana la moartea eroica si simbolica a acestuia.

Desi ar fi dorit sa joace un rol politic la Atena, Platon nu a reusit, datorita opozitiei democratilor aflati la putere, fapt ce l-a determinat sa mearga la Siracuza, sa instaleze acolo mult visatul sau guvern al magistratilor filosofi. Impiedicat sa-si realizeze acest ideal, se intoarce la Atena, fondand in anul 387 I.H. scoala sa de filozofie, Academia, care va functiona pana in anul 529 D.H.

Opera lui Platon se compune din 28 de dialoguri, dintre care 3 Republica, Legile si Politica, sunt adevarate tratate de politica si justitie.

Filosofia lui Platon se situeaza in traditia indo-europeana, ca ideologie comuna popoarelor din Europa Centrala si Rusia de Sud care s-au instalat pe teritoriul actual al Iranului, al Indiei de Nord-Est, al Turciei, al Greciei, al Italiei, al Germaniei, al Frantei, al Angliei, al Spaniei si Portugaliei, in jurul anilor 2000 I.H. Georges Dumezil a evidentiat trasatura politica comuna a tuturor acestor popoare, aceea a impartirii societatii in 3 clase sociale fundamentale ierarhizate:

cea preotilor suverani;

cea a razboinicilor;

cea a producatorilor.

Aceste trei clase, corespund celor trei functii ale societatii, cea de suveranitate ideologica si politica, cea de securitate si cea de fecunditate.

Filosofia lui Platon a influentat intreaga lume mediteraneana si Occidentul intreg, prin Sfantul Augustin si dupa aceea prin Renastere.

De la Univers la Drept

In conceptia lui Platon, Universul este opera unei inteligente supreme si suverane, absolute, ideale si eterne. Universul este opera unui Demiurg, a unui arhitect care pornind de la un model teoretic, etern si perfect, ideal si absolut, a construit material lumea aceasta care exista, un adevarat creator.

Acest Univers ordonat si viu este compus de modele eterne, pe care el le numeste Eidos, adica Idei. Numai Ideile sunt reale si absolute, asa cum ar fi Ideea de Bine, Ideea de Frumos sau Ideea de Just.

Daca in domeniul artei Idealul pe care trebuie sa il atinga artistul este Frumosul, in domeniul morale, Idealul de atins este Binele si in politica, care nu este nimic altceva decat morala statului, adica guvernarea statului de catre justitie, realizarea Binelui nu se poate infaptui decat prin Dreptate.

Avand in vedere aceasta constructie ideatica, Platon visa la realizarea unei Republici Ideale.

In aceasta perspectiva, misiunea omului politic nu este alta decat descoperirea si cunoasterea dreptului, cu alte cuvinte a ceea ce este just: "o lege injusta, o lege proasta, nu este o lege, nu reprezinta dreptul".

Intelegem de aici ca pentru Platon Dreptul nu poate fi ansamblul regulilor pozitive instituite de catre stat, iar justitia nu este altceva decat virtutea prin care i se atribuie fiecaruia partea sa, adica ceea ce i se cuvine.

Problema care apare aici este de a cunoaste ce i se cuvine fiecaruia.

Raspunsul la aceasta intrebare, nu poate fi dat decat de guvernantii filosofi care cunosc si stiu atat natura esentiala a lucrurilor fundamentale, cat si pe cea lucrurilor vizibile si care in conformitate cu aceasta cunoastere, ei nu pot rationa decat drept.

Asa cum acesti intelepti stiu sa se supuna ei insisi Justitiei Supreme, la fel vor fi in masura sa faca dreptate in Cetate, adica vor stii sa instituie dreptul.

Pentru a realiza acest ideal, este necesar ca oamenii sa fie organizati in trei clase sociale subordonate unele altora. Clasa magistratilor filosofi are rolul de a guverna, intelegand prin aceasta restabilirea in permanenta a armoniei in Cetate prin aplicarea dreptului. Clasa razboinicilor gardieni are rolul de a pastra ordinea in interiorul Cetatii si de a apara Cetatea de atacurile din afara ei, cu alte cuvinte au rolul de a mentine ceea ce este. Clasa producatorilor, a agricultorilor si mestesugarilor, are rolul de a produce bunurile necesare pentru functionarea cetatii.

Prin justitie in aceasta Cetate, Platon nu intelege altceva decat subordonarea ierarhica a acestor clase: astfel, senzualitatea si materialismul vulgar al producatorilor trebuie sa se subordoneze curajului si virtutilor razboinicilor, care la randul lor se vor subordona intelepciunii magistratilor filosofi.

Aceasta ierarhie justa pentru Platon nu este in schimb o condamnare definitiva a oamenilor la un anumit statut social. In gandirea lui, exista o veritabila mobilitate sociala ce rezulta din educarea oamenilor.

Sufletele oamenilor nu sunt toate la fel, nu au toate aceeasi valoare si aceeasi calitate, unele sunt din aur, altele sunt din argint si altele din fie. Inteleptul just va stii sa permita celor ce au suflete de aur sa devina magistrati, iar celor ce au suflete de argint sa devina gardieni, lasand domeniul producatorilor pentru cei cu suflete de fier.

Magistratii sunt obligati de a impune respectarea acestei ierarhii cu ajutorul selectiei prin educatie.

Educatia trebuie sa fie un monopol de stat si ea vizeaza nu doar educarea copiilor, ci si selectarea lor in functie de natura sufletului, lucru ce poate duce la faptul ca un copil din clasa sociala inferioara poate, daca are suflet de aur sau de argint sa acceada la clasele superioare.

Razboinicii gardieni vor fi tinuti sa locuiasca intr-o comunitate a lor si nu in familie. Va exista o comunitate a femeilor si o comunitate a bunurilor, fapt ce va determina ca tinerii nu-si vor cunoaste tatii, acestia fiind lasati sa se consacre in intregime serviciului Cetatii. Cum femeile sunt egale barbatilor, pot si ele sa devina gardieni. Copii fiind crescuti in comun de catre stat, vor fi selectionati in functie de natura sufletului lor.

Cei cu suflet de fier vor fi trecuti in clasa producatorilor, cei cu suflet de argint vor fi educati in spiritul curajului, vor invata gimnastica, arta militara, aritmetica, geometria si muzica pana la varsta de 30 de ani, cand vor deveni adevarati gardieni. Cei cu suflet de aur, vor invata in continuare fizica, astronomia, filosofia si dialectica. Acesti tineri filosofi, nu vor deveni inca intelepti contemplativi, ci vor ramane inca gardieni, organizati ierarhic pe diferite trepte, fie ca sunt barbati sau femei. Pentru ca acesti gardieni filosofi sa intre in clasa de magistrati filosofi, trebuie ca ei sa fi implinit varsta de 50 de ani si sa fi dovedit reale calitati pentru aceasta promovare.

In ceea ce priveste sursele dreptului, pentru Platon, lucrurile sunt clare. Doar magistratii sunt competenti sa spuna ceea ce este drept, ceea ce este just si deci, pentru a institui normele sociale.

In Alegoria Pesterii, Platon ne face o prezentare despre ceea ce inseamna oamenii needucati si care nu sunt altceva decat sclavii si prizonierii aparentelor, fara acces la cunoasterea reala a lucrurilor adevarate.

Inlantuiti in intunericul pesterii, simbol al cunoasterii bazate pe aparente, ei sunt definitiv condamnati la o lume derizorie, bazata pe opinii si credinte false. Singurele lucruri la care au acces sunt acele umbre proiectate pe peretele pesterii, iar lanturile cu care sunt legati reprezinta starea in care se afla o societate fara o educatie, in spiritul cunoasterii adevarate.

Acesti oameni cred cu sinceritate ca umbrele pe care le vad sunt lucruri reale, chiar si atunci cand sunt scosi din pestera la lumina soarelui, deoarece aceasta lumina ii orbeste si ii face sa ramana atasati viziunilor cu care au fost obisnuiti in pestera. Lumina soarelui reprezinta lumina cunoasterii adevarate ce nu poate fi data dintr-o data unui invatacel.

Dupa cum omul trebuie sa se obisnuiasca progresiv a privi lucrurile in lumina soarelui, atunci cand iese de la intuneric, tot asa si invatatura suprema trebuie predata gradual pentru ca ea sa poata sa lumineze si sa sedimenteze adevarul in sufletul omului.

Numai magistratii filosofi intr-un lung proces de educatie selectiva pot sa evadeze din pestera, din lumea aparentelor si a opiniei, pentru a se ridica la adevarata cunoastere a Ideilor si a descoperii ceea ce este just si drept.

Dar chiar daca magistratii filosofi au reusit sa se ridice la acest grad de cunoastere a ceea ce este just, ei nu pot totusi sa comunice aceasta cunoastere oamenilor fara educatie, deoarece acestia nu au posibilitatea sa inteleaga invatatura magistratilor.

De aceea, magistratii filosofi ce guverneaza cetatea, sunt obligati sa minta si sa insele poporul ignorant pentru propriul sau interes. Una din minciunile cele mai frecvente venite din partea magistratilor filosofi este aceea de a-i face pe oameni sa creada ca toti cetatenii sunt egali si infratiti.

Din aceasta cauza, puterea politica exercitata de catre magistratii filosofi nu poate fi decat o putere absoluta.

Aceasta Cetate Ideala construita de Platon, e foarte greu de realizat, Platon insusi traind o experienta amara cu incercarea de realizare a acestui proiect in Siracuza, fapt ce l-a determinat sa scrie spre sfarsitul vietii dialogul Legile.

Asa cum am vazut, in Cetatea Ideala guvernul este perfect deoarece el este condus de magistratii filosofi, ce stiu sa dea fiecaruia ce i se cuvine printr-o abordare individualista a fiecarui caz.

Aceasta abordare individualista exclude posibilitatea existentei legilor in sensul dreptului pozitiv scris modern, deoarece acestea impunandu-se la toti prin generalitatea lor, neglijeaza situatia particulara a fiecarui caz, fiind astfel injuste.

In plus, intr-o cetate ce nu este condusa de catre un guvern al magistratilor filosofi, asistam cu neputinta la infaptuirea injustitiei, prin simplul fapt ca am lasat ignorantii sa dirijeze viata sociala.

Pentru a evita acest lucru, Platon lasa ca un fel de testament grecilor in lucrarea sa Legile, directiile principale de urmat pentru a evita injustitia si pentru ca viata in cetatea lor sa fie cea mai buna posibil.

Pentru a realiza acest lucru, legile trebuie sa reglementeze pana la ultimul detaliu viata tuturor, in toate domeniile:

toata activitatea politica si administrativa;

toata activitatea economica, compozitia claselor productive, repartizarea pamanturilor, distributia bogatiilor, controlul schimburilor, etc.;

toata viata particulara, prin controlul casatoriilor si al nasterilor, prin controlul educatiei ce trebuie prima grija a statului, prin controlul credintelor si obiceiurilor.

Cu alte cuvinte, daca ne trebuie legi, ele trebuie sa ne guverneze viata pana in ultimul detaliu al existentei noastre. Controlul statului este total, desi pentru Platon, idealul teoretic de atins nu este puterea statului sau a cetatii, ci triumful justitiei ca armonie sociala obtinuta gratiei unui sistem ce permite realizarea perfectiunii morale a cetateanului.

II. Aristotel si principiile rationale ale justitiei

Si pentru Aristotel justitia este o virtute, dar o virtute de schimb, o relatie cu ceilalti. Ii datoram lui Aristotel aceasta distinctie esentiala intre cele doua aspecte ale notiunii de justitie:

o justitie relativa, individuala,ce depinde de celalalt si

o justitie globala si comunitara.

Daca prima este o virtute, cea de-a doua vizeaza legile si constituirea politica bazate pe ratiune. Aceasta distinctie facuta de Aristotel se va mentine in traditia occidentala pana la teoria justitiei a lui John Rawls. De la statutul ei de ideal justitie devine politica, Aristotel definind Dike ca fiind ordinea obiectiva a comunitatii politice. Spre deosebire de Platon, el face ca notiunea de virtute sa depinda de o situatie data si deci, in acest fel de elemente exterioare actiunii omului virtuos. Daca pentru Platon justitia consta a da fiecaruia ceea ce i se cuvine, pentru Aristotel ea consta in conformarea actiunilor noastre, legilor existente, in scopul conservarii binelui comunitatii politice: justul este binele politic, adica avantajul comun.

Pentru a renunta atat la semnificatiile mitice cat si la cele universaliste ale predecesorilor sai Aristotel incearca ca fundamenteze cu ajutorul ratiunii conceptul de justitie.

In Etica lui Nicomah, Aristotel incearca sa puna baza principiilor rationale ale justitiei acordand ratiunii functia si rolul de a stabili o masura si un echilibru in acest domeniu. Ideea de justitie se sprijina pe un raport de legalitate intre doi termeni. Ea este in permanenta mijlocul in raport cu extremele. Acest mijloc determina cu necesitate doua parti egale, aceasta este esenta justitiei. El considera de asemenea ca justitia se situeaza la mijlocul distantei dintre injustitia pe care o comitem si cea pe care o suportam. Nu exista justul pe de o parte si injustul de cealalta parte, cum considerau dogmatistii unei justitii absolute, de ambele extreme opuse exista injustitia, justitia aflandu-se mereu la mijloc. Cu alte cuvinte justitia implica in permanenta mijlocul unui anumit raport.

Acest lucru nu este suficient pentru a intelege semnificatia justitiei. Simpla egalitate a doua segmente nu este suficienta pentru a definii justitia. Pentru a trece de la notiunea de egalitate in sens matematic, la cea de justitie este nevoie de interventia omului. Cum ideea de justitie se aplica oamenilor si raporturilor dintre ei, ea nu este doar o masura determinata cantitativ ci mai ales calitativ, in asa fel incat adevarata justitie se stabileste nu doar cu doi termeni ci cu ajutorul a cel putin patru termeni : doua persoane si doua obiecte.

Pentru a avea justitie nu e suficienta doar o egalitate simpla intre termeni ci e nevoie de o egalitate a raporturilor intre termeni. Aristotel considera ca este vorba de o proportie ce ne permite sa spunem urmatorul lucru : A este pentru B , ceea ce C este pentru D si nu doar simplu raport A = B . Proportia este deci adevaratul criteriu al justitiei si acesta reprezinta primul principiu rational al notiunii de justitie, principiul egalitatii.

Al doilea principiu rational al justitiei pentru Aristotel este principiul legalitatii . Autorul considera ca este inutil sa incercam sa fondam justitia in afara raportarii ei la lege, doar daca vrem sa reproducem din punct de vedere social legea naturii. De asemenea el ne pune in garda fata de tendinta de a aplica de o maniera absoluta principiul egalitatii, din contra trebuie sa ne indoim de anumite aspecte ale acesteia. Daca ar fi sa o aplicam sistematic, acest fapt ne-ar conduce la acea justitie a " ochiului pentru ochi si dintelui pentru dinte", fapt ce ne-ar exclude din domeniul dreptului pentru a ne arunca in domeniul razbunarii.

De aceea Aristotel sustine ca o actiune este justa daca ea este conforma cu legile existente. Aceasta legalitate sau principiul de legalitate se probeaza mai intai in fata legii: legea este aceiasi pentru toti cetatenii. De remarcat faptul ca pentru Aristotel nu toti oamenii erau cetateni, sclavii fiind de o natura interioara nu pot beneficia de legile cetatii.

Al treilea principiu este principiul echitatii. Daca legile par cateodata contestabile, acest lucru nu se datoreaza imoralitatii lor cat mai ales gradului de generalitate ce le poate face inaplicabile in anumite cazuri particulare. Prin natura lor legile sunt generale in timp ce actele sunt intotdeauna particulare, iar acest lucru face ca legile sa nu se poata aplica automat. Solutia la aceasta problema, Aristotel o gaseste intr-un principiu suplimentar diferit de lege, dar care o completeaza si care este principiul echitatii.

Natura proprie a echitatii consta in a corecta legea in masura in care aceasta se dovedeste insuficienta din cauza caracterului ei general. Agentul echitatii nu este altul decat judecatorul care prin rolul sau trebuie sa adapteze sau sa interpreteze mai mult sau mai putin inteligent legea generala la cazurile particulare. O judecata echitabila tine cont in acelasi timp de lege si de realitatea circumstantelor.

Ultimul principiu rational al justitiei este virtutea. Virtutea, ca virtute civica este in viziunea lui Aristotel acea dispozitie de indeplinire a actiunilor ce produc si conserva atat fericirea cat si elementele acesteia intregii comunitati politice. Aceasta virtute civica se aplica din punct de vedere subiectiv cetateanului, atunci cand respecta legea, iar din punct de vedere obiectiv ea se aplica legii insasi atunci cand ea este buna.

Ce intelegem prin dreptul natural

Teoriile antice asupra justitiei, chiar si cele mai rationaliste cum este cea a lui Aristotel, raman intr-o anumita masura inadmisibile pentru gandirea noastra moderna si aceasta, in primul rand, deoarece acestea nu tin cont de valorile umaniste ce fundamenteaza dreptul nostru contemporan, compunand, ceea ce numim dreptul natural. Faptul de a admite anumite diferente de esenta intre clasele sociale si intre fiintele umane au facut ca aceste teorii sa perpetueze atat inegalitatile cat si exploatarea oamenilor.