Recursul in interesul legii

Recursul in interesul legii

Recursul in interesul legii reprezinta o cale extraordinara de atac care are ca scop realizarea unei jurisprudente unitare pe intreg teritoriul tarii. Aceasta cale extraordinara de atac a fost reintrodusa in Codul de procedura civila prin Legea nr. 59/1993 si este reglementata in prezent in art. 329.

Astfel cum rezulta chiar din dispozitiile art. 329 alin. (1) C. proc. civ. legitimarea procesuala activa apartine procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si colegiilor de conducere ale curtilor de apel. Dreptul de a exercita calea recursului in interesul legii trebuie recunoscut procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, iar nu si celorlalti procurori generali ai parchetelor de pe langa curtile de apel. Solutia a fost consacrata expres si prin modificarile aduse Codului de procedura civila prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000.

Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ. procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie poate actiona din proprie initiativa, respectiv "din oficiu" sau la "cererea ministrului justitiei". Prin urmare, procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie poate fi sesizat si de ministrul justitiei. Tocmai de aceea in doctrina s-a ridicat problema de a determina semnificatia "cererii ministrului justitiei"; este sau nu obligatorie o asemenea cerere pentru procurorul general ?

Solutia afirmativa ar putea fi sustinuta in considerarea dispozitiilor constitutionale si ale legii de organizare judecatoreasca. Intr-adevar, potrivit art. 132 alin. (1) din Constitutia Romaniei procurorii isi desfasoara activitatea "sub autoritatea ministrului justitiei". O dispozitie importanta intalnim si in Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, procurorii isi desfasoara activitatea "sub autoritatea ministrului justitiei". Pe de alta parte, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara ministrul justitiei, cand considera necesar, din proprie initiativa sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercita controlul asupra procurorilor. Noua lege privind organizarea judiciara reglementeaza insa si modul de exercitare, de catre ministrul justitiei, a controlului activitatii procurorilor, precum si continutul unui asemenea control. Toate aceste dispozitii legale ar mai putea contribui, intr-o anumita masura, la fundamentarea opiniei potrivit careia "cererea ministrului justitiei" de exercitare a recursului in interesul legii este obligatorie pentru procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Cu toate acestea, socotim si noi alaturi de alti autori, ca procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie nu are obligatia neconditionata de a exercita, la cererea ministrului justitiei, calea procedurala a recursului in interesul legii. In cazul recursului in interesul legii ne aflam in prezenta unei situatii diferite de aceea a "controlului" la care se refera art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara si pe care le poate da ministrul justitiei. Intr-adevar, dispozitiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara  limiteaza controlul mentionat la "verificarea modului in care se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si cu celelalte persoane implicate in lucrarile de competenta parchetelor". Pe de alta parte, prin vointa legii legitimarea procesuala activa a fost acordata procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Remarcam insa ca in materie procesual-penala situatia este diferita, anume in sensul ca recursul in interesul legii poate fi exercitat si de ministrul justitiei, dar numai prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie (art. 414² C. proc. pen.). Aceasta diferentiere de reglementare releva si o solutie distincta in cazul recursului in interesul legii. Pe de alta parte, insasi referirea art. 329 alin. (1) C. proc. civ. la "cererea ministrului justitiei" evidentiaza o alta conceptie cu privire la legitimarea procesuala activa in cazul recursului in interesul legii in materie procesual civila.

Asa fiind, noi socotim ca in materie procesual civila legitimarea procesuala activa apartine procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. "Cererea ministrului justitiei" de promovare a recursului in interesul legii nu poate fi considerata ca fiind lipsita de orice semnificatie juridica, dar ceea ce dorim sa subliniem este faptul ca ea se inscrie doar pe linia unei modalitati de investire a procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Este vorba insa de o investire cu o cerere ale carei greutate si valoari juridice sunt considerabile, caci ministrul justitiei reprezinta o autoritate care in urma controlului efectuat asupra activitatii instantelor judecatoresti poate depista cu mai multa usurinta existenta unei jurisprudente neunitare.

Prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, dreptul de exercitare a recursului in interesul lehii a fost conferit si colegiilor de conducere ale curtilor de appel. Este o solutie novatoare, ale carei rezultate sunt insa greu de prevazut. O atare solutie poate fi totusi extrem de eficienta, in masura in care colegiile de conducere ale curtilor de appel vor actiona in functie de nevoile jurisprudentei si fara a abuza de o atare prerogativa legala.

Obiectul recursului in interesul legii este determinat chiar prin dispozitiile art. 329 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al acestui text, recursul in interesul legii vizeaza "chestiunile de drept care au fost solutionate diferit de instantele judecatoresti". O dispozitie importanta in materia cercetata este cuprinsa si in ultimul alineat al textului mentionat. In acest sens, textul amintit precizeaza ca solutiile se pronunta in interesul legii si nu au efect asupra "hotararilor judecatoresti examinate".

Textele mentionate au conotatii importante in privinta determinarii obiectului recursului in interesul legii. Iar o atare determinare se realizeaza sub un dublu aspect: al intinderii obiectului recursului in interesul legii si al categoriilor de hotarari judecatoresti ce pot intra sub incidenta acestei cai de atac.

Din primul punct de vedere, recursul in interesul legii poate avea ca obiect numai acele parti din hotararile atacate care se refera la "chestiunile de drept" ce au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti. Este semnificativa in aceasta privinta constatarea unor autori de prestigiu, anume in sensul ca recursul in interesul legii se poate sprijini pe un singur motiv, anume "gresita interpretare si aplicare a legii de catre unele instante judecatoresti". O atare constatare rezulta insa chiar din scopul institutiei, astfel cum acesta este exprimat fara putinta de tagada de aceleasi dispozitii ale art. 329 alin. (1) C. proc. civ.: "interpretarea si aplicarea unitara a legii pe intreg teritoriul Romaniei". Pe de alta parte, trebuie adaugat ca recursul in interesul legii vizeaza atat legile de drept substantial, cat si cele de drept procesual.

Prin urmare, recursul in interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar daca acestea au fost determinate in mod eronat de catre instantele a caror hotarari sunt atacate prin intermediul recursului in interesul legii. De altfel, instanta suprema nici nu are caderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia greselile de fapt sau de drept savarsite de instantele inferioare.

Din al doilea punct de vedere problema care s-a ridicat in doctrina este aceea de a determina sfera hotararilor judecatoresti care pot fi atacate pe calea recursului in interesul legii. Sub acest aspect, remarcam referirea generala a legii la hotararile judecatoresti, fara nici o alta calificare sau delimitare. Aceasta imprejurare a prilejuit sustinerea ca intra sub incidenta recursului in interesul legii atat hotararile judecatoresti definitive, cat si cele ramase irevocabile.

Referirea generala si indistincta a legii la hotararile judecatoresti justifica si in opinia noastra concluzia potrivit careia aceasta cale de atac poate fi exercitata atat impotriva hotararilor judecatoresti definitive, cat si a celor irevocabile. Opinam ca doar in acest mod se poate realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei jurisprudente unitare.

Recursul in interesul legii se poate introduce numai impotriva hotararilor judecatoresti, iar nu si impotriva unor hotarari pronuntate de alte organe cu atributii jurisdictionale. Solutia este prevazuta in mod expres chiar de art. 329 C. proc. civ.

Conditiile recursului in interesul legii se refera, astfel cum am vazut, atat la legitimarea procesuala activa, cat si la obiectul acestei cai extraordinare de atac. In afara acestor conditii, din dispozitiile art. 329 C. proc. civ. se mai poate desprinde si o conditie particulara: existenta unor probleme de drept care au primit o dezlegare diferita din partea instantelor judecatoresti. Aceasta implica existenta unor hotarari judecatoresti care sa fi statuat in mod definitiv sau irevocabil asupra unor probleme de drept.

Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si colegiile de conducere ale curtilor de apel sunt indreptatite sa aprecieze asupra necesitatii de exercitare a recursului in interesul legii. Simpla existenta a doua hotarari care sa fi statuat in mod diferit asupra unor probleme de drept nu justifica prin ea insasi exercitarea recursului in interesul legii. Si aceasta mai ales atunci cand jurisprudenta instantei supreme este constanta intr-un anumit sens, dar in mod izolat o instanta inferioara a statuat altfel intr-o problema de drept.

Dispozitiile privitoare la procedura de solutionare a recursului in interesul legii sunt deosebit de sumare. Solutia este fireasca avand in vedere finalitatea acestei cai de atac si faptul ca prin intermediul ei nu se ajunge la anularea, revocarea sau retractarea efectiva a hotararilor judecatoresti atacate, ci doar la reconsiderarea jurisprudentei. Totusi ne vom referi in continuare la cateva dintre regulile procedurale ce urmeaza sa fie respectate in solutionarea recursului in interesul legii.

Cererea de investire a instantei competente a statua asupra recursului in interesul legii va trebui sa cuprinda toate elementele unei cereri care se adreseaza instantelor judecatoresti si in mod special va trebui sa determine hotararile judecatoresti care au prilejuit pronuntarea unor solutii diferite asupra problemelor de drept dezlegate.

Recursul in interesul legii se solutioneaza in toate cazurile de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, astfel cum se precizeaza in mod expres in art. 4 pct. 2 C. proc. civ. si in art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. In concret, recursurile in interesul legii se judeca de catre Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie [art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara si art. 329 alin. (2) C. proc. civ.].

Judecarea recursului in interesul legii se face cu participarea procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Codul de procedura civila nu cuprinde o norma expresa in aceasta privinta. Dispozitii clarificatoare, in aceasta privinta, regasim insa in Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. Astfel, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara statueaza ca procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie participa la sedintele Inaltei Curti in Sectii Unite, precum si la orice complet al acesteia "cand considera necesar". In virtutea acestor dispozitii procedurale participarea procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie la activitatea Sectiilor Unite este facultativa, iar nu obligatorie. Remarcam insa ca in cazul imposibilitatii de participare, procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie poate delega pe prim-adjunctul sau pe adjunctul sau ori pe un alt procuror pentru a participa, in locul sau, la sedintele respective ale Sectiilor Unite [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara].

Din aceste dispozitii legale rezulta fara echivoc ca procurorul general, care este titularul recursului in interesul legii, este indreptatit sa aprecieze asupra participarii sale la solutionarea acestei cai de atac. Importanta problemelor de drept ce au prilejuit pronuntarea unor solutii jurisprudentiale diferite poate constitui un temei de apreciere asupra participarii nemijlocite a procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie la solutionarea recursului in interesul legii. Un atare drept de apreciere nu poate fi insa cenzurat, dupa parerea noastra, de catre instanta competenta a se pronunta asupra recursului in interesul legii.

Procedura in fata instantei supreme este insa lipsita, dupa parerea noastra, de contradictorialitate, intrucat nu exista parti cu interese contrare. De altfel, in asemenea cauze, nici nu trebuie ca partile sa fie citate, intrucat hotararea pronuntata de instanta suprema are rolul de a stabili o jurisprudenta constanta.

Legea noastra procedurala nu cuprinde o dispozitie privitoare la termenul de exercitare a recursului in interesul legii. In mod evident, in lipsa unui termen expres prevazut de lege, urmeaza ca recursul in interesul legii poate fi introdus oricand. Socotim totusi ca in perspectiva unei viitoare legiferari in materie s-ar putea reflecta asupra utilitatii introducerii unui termen rational care ar urma sa fie, dupa parerea noastra, mult mai mare decat cel prevazut pentru celelalte cai de atac si aceasta tinand seama tocmai de finalitatea institutiei. Solutia s-ar impune intrucat dupa trecerea unui timp foarte indelungat unele solutii jurisprudentiale isi pierd valoarea lor practica si doctrinara spre a mai fi atacate cu un recurs in interesul legii.

Dispozitiile procedurale din materia recursului in interesul legii nu prevad solutiile ce pot fi pronuntate de instanta suprema. In mod firesc, aceste solutii pot fi de admitere sau de respingere a recursului in anulare, in functie de indeplinirea sau neindeplinirea conditiilor prevazute de art. 329 C. proc. civ. De altfel, in mod corect s-a observat si in doctrina recenta ca posibilitatea respingerii unui recurs in interesul legii nu poate fi exclusa de plano. O alta solutie nici nu ar putea fi conceputa, caci ea ar conduce practic la substituirea procurorului general instantei supreme, de vreme ce admiterea unor atare recursuri ar deveni practic obligatorie.

Hotararea pronuntata asupra recursului in interesul legii are un caracter particular in raport cu toate celelalte sentinte sau decizii judecatoresti. Printr-o asemenea hotarare nu se urmareste, astfel cum am aratat deja, retractarea, anularea sau reformarea unei decizii pronuntate de o instanta superioara. O asemenea hotarare are un efect limitat, acela de a determina o jurisprudenta unitara cu privire la acele probleme de drept substantial sau procedural care au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti.

Este ceea ce rezulta in mod neindoielnic si din dispozitiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui text: "Solutiile se pronunta in interesul legii si nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate". Prin urmare, hotararea pronuntata de instanta suprema nu afecteaza in nici un mod deciziile examinate, acestea isi pastreaza intreaga lor autoritate si forta executorie. Solutiile pronuntate de instanta suprema nu afecteaza nici situatia juridica a partilor din proces; acestea nu vor putea invoca in favoarea lor solutia adoptata de instanta suprema spre a nu se supune hotararii prin care s-a dezlegat in mod definitiv si irevocabil raporturile litigioase dintre ele. Aceasta consecinta era prevazuta in mod expres in reglementarea anterioara celei instituite prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000.

Art. 329 alin. (3) C. proc. civ., in redactarea conferita prin Legea nr. 219/2005, dispune din nou ca « dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante ». Anterior actualei modificari legislative s-a renuntat la o atare solutie. De aceea, intr-o interpretare a fostului art. 329 alin. 3 C. proc. civ. s-a considerat ca solutiile pronuntate asupra recursului in interesul legii nu sunt obligatorii. O atare sustinere se intemeia pe principiul independentei judecatorului si al supunerii lui numai fata de lege.

In considerarea caracterului lor obligatoriu, o parte a doctrinei noastre a remarcat insa, inaintea modificarii art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, ca deciziile pronuntate asupra recursurilor in interesul legii au valoarea  unui izvor de drept secundar, apropiindu-se de actele normative, intrucat "au un caracter general - abstract si un caracter de obligativitate".

Cu toate acestea, dispozitiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ. au fost supuse unei critici vehemente, ele fiind considerate neconstitutionale, motivandu-se in esenta ca ele contravin principiului potrivit caruia justitia se infaptuieste in numele legii, precum si principiului independentei judecatorilor. Problema enuntata este de o reala complexitate, dar nu trebuie ignorat totusi faptul ca instanta suprema, in conditiile art. 329 C. proc. civ., stabileste numai forta interpretarii judecatoresti pe care o da unor texte legale.

Rolul practicii statornicite de instanta suprema, in general, nu poate fi ignorat in nici un sistem de drept. Jurisprudenta creata de o instanta suprema trebuie sa constituie un ghid si o calauza pentru judecatorii instantelor inferioare in interpretarea si aplicarea corecta a normelor de drept substantial si procesual. Cum altfel s-ar putea crea intr-un stat de drept o jurisprudenta unitara ? Or, recursul in interesul legii este tocmai instrumentul cel mai eficace spre a mentine unitatea jurisprudentei si a interveni atunci cand unele instante se abat de la interpretarea corecta a normelor legale. De aceea, nu consideram exagerata nici afirmatia prof. univ. dr. V. M. Ciobanu potrivit careia calea recursului in interesul legii "este singura care da posibilitatea Curtii Supreme de Justitie sa realizeze obiectivul inscris in art. 1 alin. (2) din legea sa organica, Legea nr. 56/1993, de a urmari aplicarea corecta si unitara a legilor de catre toate instantele, din moment ce in materie civila Curtea apare ca instanta de recurs de exceptie".