Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie
Raspunderea civila pentru fapta
proprie este reglementata de art. 998-999 Cod civil, texte care instituie
tototdata , principiul general al raspunderii pentru prejudiciile
cauzate printr-o fapta ilicita. Din analiza textelor legale,
literatura si jurisprudenta au dedus existenta urmatoarelor
elemente constitutive ale raspunderii delictuale: prejudiciul, fapta
ilicita, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si
prejudiciu, culpa (sau greseala ori vinovatia) autorului faptei
ilicite, acest ultim element integrand si capacitatea delictuala. Conform
art. 1169 Cod civil, cel care pretinde ceva in justitie trebuie sa
faca proba celor sustinute. In consecinta, sarcina probei
revine in cazul raspunderii delictuale persoanei vatamate prin
fapta ilicita. Probatiunea se realizeaza in conditii
obisnuite cu privire la conditiile prejudiciului, faptei ilicite
si raportului de cauzalitate, toate avand un caracter obiectiv. Proba
culpei este mai dificil de realizat. De regula, pentru dovada acestui
element se recurge la prezumtiile simple, deduse din existenta
celorlalte conditii ale raspunderii. Prin prejudiciu se inteleg
rezultatele daunatoare de natura patrimoniala sau
extrapatrimoniala, efecte ale incalcarii drepturilor subiective
si intereselor legitime ale unei persoane. In planul dreptului civil
existenta prejudiciului este indispensabila pentru angajarea
raspunderii delictuale. Astfel, oricat de condamanbila ar fi fapta
ilicita din punct de vedere moral sau oricat de grava ar fi sub
aspectul penal, in planul dreptului civil nu are nici o relevanta
daca nu a creat un prejudiciu. Prejudiciul reprezinta conditia
esentiala pentru antrenarea raspunderii civile si da
masura, intinderea, acestei raspunderi. Clasificari ale prejudiciilor: Dupa criteriul economic:
prejudicii patrimoniale (acelea care au un continut economic si pot
fi evalute pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii nepatrimoniale
(acelea care nu au continut economic, neputand fi evaluate in bani si
care rezulta din incalcarile drepturilor personale
fara continut conomic, cum sunt moartea, atingerile aduse
onoarei sau cinstei unei persoane etc.); Dupa criteriul
personalitatii: prejudicii cauzate direct persoanei umane si
prejudicii cauzate bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se
subclasifica astfel: prejudicii cauzate personalitatii fizice
sau prejudicii corporale (care rezulta din prejudiciile aduse
sanatatii si integritatii corporale si
pot consta in dureri fizice - a caror reparare se numeste pretium
doloris, pierderea sau restrangerea posibilitatilor fiintei
umane de a se bucura de satisfactiile si placerile normale ale
vietii care se cheama prejudiciu de agrement; atingerile aduse
armoniei fizice si infatisarii unei persoane care se
cheama prejudiciu de agrement etc.); prejudicii cauzate
personalitatii afective (durerile psihice determinate de moartea
unei rude apropiate, moartea unui animal etc., care se cheama si pretium
affectionis); prejudicii cauzate personalitatii sociale (care
constau in consecintele incalcarii unor drepturi personale
nepatrimoniale precum onoarea, demnitatea, reputatia, numele etc.). Dupa
criteriul previzibilitatii: prejudicii previzibile (care au putut
fi prevazute in momentul savarsirii faptei ilicite) sau imprevizibile
(care nu puteau fi prevazute la data savarsirii faptei
ilicite); Dupa momentul producerii lor: prejudicii instantanee (care
se produc dintr-o data) si prejudcii succesive (care se produc
continuu sau intr-o perioada indelungata de timp). Prejudiciul trebuie sa fie urmarea
incalcarii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.-In
toate cazurile de incalcare a unui drept subiectiv (cum sunt dreptul de
proprietate, dreptul de intretinere, dreptul la integritate fizica,
onoare sau demnitate), raspunderea poate fi angajata pe temei
delictual daca a fost cauzat un prejudiciu. In literatura de specialitate
s-a pus insa intrebarea daca raspunderea ar putea fi
angajata si atunci cand prejudiciul ar fi fost cauzat prin
vatamarea unor simple interese rezultate dintr-o stare de fapt
si care nu corespund unor drepturi subiective. Raspunsul a fost
afirmativ, dar conditionat de doua elemente: a. situatia de fapt
sa fi avut caracter de stabilitate si b. sa fie vorba de
vatamarea unui interes licit si moral. Practica judiciara a
acordat in aceste conditii despagubiri concubinei aflate in
intretinerea unei persoane decedate in urma unui accident, minorului aflat
in intretinerea de fapt a unei rude care nu avea obligatia
legala de intretinere fata de acesta,
intretinatorul fiind victima unui accident. Prejudiciul patrimonial. Pentru a obtine repararea
prejudiciul este necesar ca acesta sa indeplineasca anumite conditii: Prejudiciul sa fie
cert. Un prejudiciu are acest
caracter atunci cand existenta lui este sigura, neindoielnica
si totodata poate fi evaluat in prezent. Au acest caracter
prejudiciile actuale si cele viitoare si sigure; prejudiciul viitor
si nesigur sau prejudiciul eventual au un caracter incert. Prejudiciul
sa fie nereparat . In cazul
in care prejudiciul a fost deja raparat, raspunderea civila
inceteaza. Pentru a se stabili caracterul reparat sau nereparat al
prejudiciului, este necesar sa distingem intre urmatoarele ipoteze: atunci
cand persoana prejudiciata primeste reparatia integrala a prejudiciului de la una din
persoanele obligate solidar sau in solidum la reparatie, dreptul de
creanta se stinge prin executare; atunci cand o terta
persoana remite victimei in mod benevol o suma de bani cu intentia de a
repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani platita
de acesta are caracterul unei despagubiri, astfel incat victima nu va mai
putea cere autorului faptei ilicite repararea prejudiciului; atunci cand o
terta persoana remite victimei in mod benevol o suma de bani, cu intentia de a face
o liberalitate, aceasta suma de bani nu are caracterul unei
despagubiri iar victima se va putea indrepta impotriva autorului
prejudiciului pentru angajarea raspunderii sale. Problema repararii prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor
morale-Posibilitatea repararii acestor prejudicii prin mijloace
nepatrimoniale a fost unanim recunoscuta chiar si in perioada
regimului comunist cand a facut obiectul unor reglementari specifice
(art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) . Intrebarea care se pune insa in
legatura cu daunele morale este aceea daca ele pot fi reparate
pe cale patrimoniala, adica prin despagubiri banesti.
Intr-o prima etapa (de la adoptarea Codului civil si pana
in anul 1952) s-a considerat ca este posibila repararea daunelor
morale prin despagubiri banesti, intrucat art. 998 si 999
nu disting intre natura prejudiciului. Ulterior, intre anul 1952 (data
aparitiei Deciziei de indrumare nr. VII a plenului fostului Tribunal
Suprem) si Revolutia din decembrie 1989, s-a considerat ca este
inadmisibila acordarea de despagubiri pentru prejudicii de ordin
moral. Dupa 22 decembrie 1989, practica judiciara, legislatia in
materie si desigur doctrina au revenit la teza traditionala a
admiterii posibilitatii repararii daunelor morale prin
despagubiri banesti. In ce priveste cuantumul acestor
despagubiri, problema ramane nerezolvata si este
lasata la libera apreciere a instantelor de judecata. Prin
fapta ilicita se intelege actiunea sau inactiunea care
are ca rezultat incalcarea drepturilor subiective sau a intereselor
legitime ale unei persoane. Trasaturile
caracteristice ale faptei ilicite: are caracter obiectiv; reprezinta
obiectivarea unui element psihic, subectiv; este contrara ordinii sociale. Ilicitul civil. In cazul
raspunderii civile, o fapta este ilicita atunci cand este
contrara legii sau regulilor de convietuire sociala, avand ca
efect incalcarea drepturilor subiective sau cel putin a intereselor
altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice sau moralei. Continutul faptelor ilicite. De
regula fapta ilicita consta in fapte de comisiune, adica in
actiuni prin care se incalca drepturile subiective sau
interesele legitime ale altei persoane (ex.: sustragerea, deteriorarea unui distrugerea
unui bun, lovirea unei persoane etc.). Cand normele legale impun unei persoane
sa indeplineasca o activitate sau sa savarseasca
o anumita actiune, neiindeplinirea acesteia reprezinta o
fapta ilicita, care consta intr-o omisiune. Abuzul de drept consta in
exercitarea unui drept subiectiv prin deturnarea sa de la scopul pentru care
este recunoscut si protejat si reprezinta o sursa de
raspundere civila daca a generat un prejudiciu. Raportul de cauzalitate este o conditie
esentiala a raspunderii delictuale, dar totodata si
criteriul in functie de care se determina intinderea reparatiei
datorate victimei. Stabilirea raportului de cauzalitate este in multe
situatii usor de realizat, legatura dintre fapta ilicita
si prejudiciu fiind evidenta. Alteori stabilirea raportului de
cauzalitate este dificila datorita complexului de imprejurari
(conditii si cauze) care pot contribui la producerea prejudiciului.
Pentru determinarea acestora s-au propus mai multe sisteme. Culpa - conditie a raspundeii
delictuale. Textele art. 998-999 Cod civil instituie principiul
raspunderii bazata pe culpa. In cazul raspunderii subiective,
elementul culpa este indispensabil pentru ca victima sa poata
pretinde de la autorul faptei ilicite repararea prejudiciului. Cu toate
acestea, conditia culpei poate sa lipseasca in cazurile de
raspundere obiectiva, cum ar fi raspunderea pentru lucruri.
Asadar, domeniul specific culpei este cel al raspunderii subiective
pentru fapta proprie. Definitia
si elementele culpei. Culpa este definita ca fiind atitudinea
psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare fata
de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte.
Elementele culpei se considera ca sunt: un element intelectiv, care
consta in reprezentarea in constiinta omului a
semnificatiei sociale a faptei sale si in prevederea sau cel
putin in posibilitatea de prevedere a urmarilor faptei pe care o
savarseste sau urmeaza sa o
savarseasca; culpa presupune un anumit nivel de cunoastere
a semnificatiei sociale a faptelor si urmarilor eventuale ale
acestora; un element volitiv, in care se concretizeaza procesul psihic de
deliberare si de luare a unei hotarari cu privire la conduita pe care
o va avea acea persoana; procesul volitiv are doua faze: deliberarea
si decizia, iar procesul deliberativ trebuie sa aiba loc in
conditii libere, presupunand posibilitatea de a alege intre licit si
ilicit. Formele culpei. Din
analiza art. 998-999 Cod civil se deduce ca exista o culpa
intentionala si una neintentionala. Daca ne
raportam si la prevederile art. 19 din Codul penal, atunci putem
retine ca formele culpei sunt urmatoarele: dolul direct sau
intentia directa, existenta atunci cand autorul isi da
seama de caracterul antisocial al faptei sale si totodata prevede
si doreste producerea consecintelor sale;. dolul indirect sau
intentia indirecta, existenta cand faptuitorul prevede
caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecintele acesteia
si cu toate ca nu le urmareste, accepta posibilitatea
producerii lor; imprudenta, cand faptuitorul isi da seama
de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecintele ei, pe care
nu le accepta, sperand, in mod usuratic, ca ele nu se vor
produce; neglijenta, cand faptuitorul nu isi da sema de
caracterul antisocial al faptei si nu prevede consecintele acesteia,
desi trebuia si putea sa le prevada. Distinctia intre
diversele forme ale culpei nu are nici o semnificatie in planul
raspunderii delictuale, repararea prejudiciului nedepinzand de forma
culpei si nici de gravitatea acesteia. Prin exceptie, forma culpei
are semnificatie in situatia in care la producerea prejudiciului au
contribuit mai multe persoane. Dupa repararea prejudiciului, solidaritatea
acestora nu se mai mentine, astfel incat la desocotirea intre debitori, se
va tine seama de contributia fiecaruia la producerea
prejudiciului. Gradele culpei.
In dreptul civil civil se face distinctie intre: culpa grava (culpa
lata), adica acea culpa de care nu s-ar putea face vinovat nici
omul cel mai marginit, culpa usoara (culpa levis),
adica acea culpa pe care nu ar fi savarsit-o un "bun
parinte de familie", adica un om cu o diligenta
normala; culpa foarte usoara (culpa levissima),
adica aceea care ar fi putut fi evitata numai de un excelent
parinte de familie, adica cel mai diligenta persoana. Nici
gradele culpei nu au importanta in privinta antrenarii
raspunderii civile decat in situatii de exceptie (ex. in cazul
in care partile unui contract convin asupra unor clauze de
neraspundere definite in functie de gradul culpei, pentru a stabili
intinderea reparatiei prejudiciului in situatia in care prejudiciul a
fost cauzat din culpa comuna a faptuitorului si a victimei). Stabilirea culpei. Criterii. Uneori,
stabilirea culpei nu este o chestiune dificila si se poate deduce cu
usurinta din existenta celorlalte elemente ale raspunderii.
Capacitatea
delictuala. Pentru existenta culpei este necesara
existenta discernamantului. Discernamantul este prezent, cel
putin prezumtiv, la persoanele cu capacitate delictuala. Capacitatea
delictuala este capacitatea de a raspunde pentru faptele juridice
ilicite si nu se confunda cu capacitatea de exercitiu care se
refera la incheierea de acte juridice. Conform art. 25 alin. 3 din
Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu
raspund pentru faptele lor ilicite decat daca se dovedeste
ca au lucrat cu discernamant. In consecinta, textul
instituie o prezumtie relativa a lipsei de discernamant pentru
persoanele care nu au implinit 14 ani si una relativa a existentei
sale pentru persoanele care au depasit aceasta varsta. In ce
priveste bolnavii psihic trebuie sa se distinga intre bolnavii
pusi sub interdictie si cei nepusi sub interdictie,
prima categorie fiind asimilata minorilor sub 14 ani iar cealeilalte i se
aplica una din cele doua prezumtii, dupa cum autorul a
implinit sau nu 14 ani. Este posibil si ca lipsa discernamantului
sa se datoreze unei situatii accidentale, cum ar fi betia sau
hipnoza. In aceste cazuri autorul poate fi exonerat de rasoundere
daca acea stare de lipsa a discernamantului nu si-a
cauzat-o el insusi. In cazul lipsei capacitatii delictuale,
victima nu va putea obtine obligarea autorului prejudiciului la repararea
acestuia. Cu toate acestea, in jurisprudenta relativ recenta s-a
decis, pentru ratiuni de echitate, ca este posibila obligarea
autorului la repararea prejudiciului daca acesta are posibilitatea
materiala sa faca aceasta si daca nu exista nici
o alta posibilitate de reparare a prejudicului.