Recursul in interesul legii

RECURSUL IN INTERESUL LEGII

Recursul in interesul legii apare in multe legislatii ca o cale de atac extraordinara cu un continut si o natura juridica cu totul aparte. Principala sa caracteristica se bazeaza pe faptul ca in caz de admitere casarea hotararii definitive este pur teoretica, fiind pronuntata fara sa urmeze o alta rejudecare si care nu are alt scop decat de a da satisfactie principiilor de drept si de a indica instantelor jurisprudenta instantei supreme.

Recursul in interesul legii reprezinta o institutie traditionala in legislatia romana, Codul de procedura penala din 1936 reglementandu-l intr-o forma evoluata si diferentiata fata de modelele clasice occidentale. Codul din 1936 instituia recursul in interesul legii in doua modalitati distincte dupa cum aceasta institutie se exercita intr-o speta concreta sau avea caracter de indicatie generala in privinta jurisprudentei instantei supreme, fata de diverse chestiuni cu privire la care interpretarile celorlalte instante erau neunitare.

In art.496 al Codului din 1936 se prevedea ca daca impotriva unei hotarari definitive supuse casarii (deci in care existau vicii dintre cele care constituiau motive de recurs), nici una din parti nu declara recurs, Ministerul Public putea face recurs din oficiu in interesul legii. Daca in urma admiterii recursului in interesul legii hotararea era casata, partile nu se puteau raporta la aceasta decizie pentru a o opune executarii hotararii. Casarea nu se rasfrangea in principiu asupra partilor decat in anumite cazuri.

In art.497 al fostului Cod se reglementa cea de-a doua modalitate a recursului in interesul legii, care practic nu se manifesta ca o cale de atac indreptata impotriva unui caz concret, cu rezolvarea corespunzatoare a unei anumite spete. In acest cadru juridic instanta suprema isi manifesta punctul de vedere teoretic cu privire la interpretarea corecta a unor chestiuni care primisera solutionari diferite din partea celorlalte instante.

Initial, in Codul de procedura penala din 1969 recursul in interesul legii nu era reglementat.

Dupa o absenta de 45 de ani din legislatie, recursul in interesul legii a fost reintrodus prin Legea nr.45/1993, reglementarea fiind ulterior modificata prin Legea nr.281/2003.

In reglementarea actuala s-a optat pentru forma procesuala admisa de art.497 din fostul cod care considera recursul in interesul legii ca un instrument de indrumare al jurisprudentei in general.

In traditia juridica romaneasca acest model procesual are o anumita continuitate, el manifestandu-se pe calea activitatii specifice de indrumare pe care Tribunalul Suprem trebuia sa o exercite prin asa numitele decizii de indrumare dupa ce art.497 a fost abrogat .

Intre fostele decizii de indrumare si actualul recurs in interesul legii exista numeroase diferente.

Initiativa deciziei de indrumare nu apartinea procurorului general sau ministrului justitiei, astfel cum aceasta este posibil in cazul recursului in interesul legii.

In legatura cu forta juridica a deciziilor de indrumare au fost vehiculate in teorie si practica numeroase opinii mergand pana la punerea in discutie a faptului daca acestea constituie sau nu izvor de drept[2]. In prezent, aceasta problema este transata clar de lege prin precizarile facute in art.414² C.p.p.

Art.414² prevede ca procurorul general direct sau ministrul justitiei prin intermediul procurorului general are dreptul, pentru a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legilor penale si de procedura penala pe intreg teritoriul tarii, sa ceara Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti.

Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile se pronunta de Sectiile Unite si sunt obligatorii. Hotararile se publica in Monitorul Oficial precum si pe pagina de internet a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Ele se aduc la cunostinta instantelor si de Ministerul Justitiei.

Solutiile se pronunta numai in interesul legii, nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese.

Potrivit Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciara in cazul in care Inalta Curte de Casatie si Justitie judeca in Sectii Unite sedinta de judecata este prezidata de presedintele instantei iar la sedinta de judecata participa procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

La judecata trebuie sa ia parte cel putin 2/3 din numarul judecatorilor, iar decizia poate fi luata numai cu majoritatea voturilor celor prezenti.

In aplicarea art.414² C.p.p., admitand recursul in interesul legii declarat de procurorul general, Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie au statuat ca :

- in cazul producerii unui accident de circulatie avand ca urmare cauzarea unui prejudiciu pentru care s-a incheiat contract de asigurare obligatorie de raspundere civila cu societatea de asigurare potrivit Legii nr.136/1995, aceasta societate participa in procesul penal in calitate de asigurator de raspundere civila si nu in calitate de parte responsabila civilmente (decizia nr.I/2005);

- infractiunile prevazute in Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie precum si orice alte cauze derivate din cele prevazute in aceasta lege se judeca in prima instanta la judecatorii, tribunale si curti de apel de complete formate dintr-un singur judecator; in cazul infractiunilor de coruptie savarsite de alte persoane decat cele mentionate in Legea nr.78/2000, completele de judecata se constituie potrivit dispozitiilor cu caracter general cuprinse in Legea nr.304/2004 (decizia nr.V/2005);

- in cazul infractiunilor prevazute de art.279 alin.2 lit.a C.p.p. savarsite de politisti care au calitatea de organe de cercetare penala ale politiei judiciare, plangerea prealabila se adreseaza procurorului, iar acesta dupa efectuarea urmaririi penale poate sesiza instanta de judecata prin rechizitoriu (decizia nr.VIII/2005);

- incheierea prin care se dispune in cursul urmaririi penale respingerea cererii de revocare, inlocuire sau incetarea arestarii preventive nu poate fi atacata separat cu recurs; incheierea data in prima instanta si in apel prin care se dispune respingerea cererii de revocare, inlocuire sau incetare a arestarii preventive nu poate fi atacata separat cu recurs (decizia nr.XII/2005);

- plangerea adresata direct instantei de judecata impotriva rezolutiei de neincepere a urmaririi penale sau a ordonantei ori dupa caz a rezolutiei de clasare, de scoatere de sub urmarire penala sau incetare a urmaririi penale date de procuror fara ca acestea sa fie atacate in prealabil potrivit art.278 C.p.p. la procurorul ierarhic superior este inadmisibila (decizia nr.XIII/2005);

- in cauzele in care actiunea penala s-a stins in faza de urmarire penala printr-o rezolutie de netrimitere in judecata adoptata de procuror, acesta are calitatea de a exercita in fata instantei civile actiunea pentru desfiintarea totala sau partiala a unui inscris falsificat, numai in cazurile prevazute de art.45 alin.1 C.p.civ.; in toate celelalte cazuri aceasta actiune apartine partilor (decizia nr.XV/2005);

- in cazul in care judecatorul sau instanta se pronunta prin incheiere asupra masurilor preventive este obligatorie intocmirea unei minute sub sanctiunea nulitatii absolute (decizia nr.XVII/2005).