Principiul aflarii adevarului

Principiul aflarii adevarului

Solutionarea cauzei penale este imposibila fara ca organul judiciar sa nu stabileasca realitatea situatiei de fapt, precum si toate imprejurarile referitoare la persoana faptuitorului. Adevarul, in orice domeniu de activitate umana nu se releva spontan; el trebuie descoperit si dovedit sub toate aspectele sale; numai in felul acesta se poate spune ca adevarul a fost aflat.

Aflarea adevarului cu privire la imprejurarile cauzei inseamna constatarea existentei sau inexistentei faptei pentru care se desfasoara procesul penal (ceea ce presupune cunoasterea exacta a circumstantelor de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop care caracterizeaza fapta), forma vinovatiei, mobilul si scopul faptei, natura si intinderea prejudiciului cauzet, precum si aspectele care influenteaza asupra raspunderii faptuitorului. Aflarea adevarului cu privire la persoana faptuitorului inseamna deplina certitudine asupra vinovatiei celui in cauza, asupra datelor sale de identitate, de stare civila, materiala, antecedente si alte imprejurari care duc la cunoasterea multilaterala a personalitatii acestuia.

A afla adevarul in cauza penala inseamna a realiza o concordanta (suprapunere) deplina intre situatia de fapt, asa cum s-a petrecut aceasta in materialitatea ei si concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la imprejurarile respective.

Dispozitia legala fundamentala care prevede principiul aflarii adevarului printre regulile de baza ale procesului penal se gaseste inscrisa in art.3 C.p.p., unde se arata ca in desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la persoana faptuitorului.

Adevarul trebuie aflat numai in conditiile prevazute e lege, fara ca necesitatile principiului sa poata depasi legalitatea si cadrul impus de aceasta, oricat de presante ar fi nevoile practice ale organului judiciar de a face lumina in cauza.

Principiul inscris in art.3 C.p.p. este reluat pe diferite aspecte si de numeroase alte dispozitii ale Codului, unele din reglementari instituind un real sistem de garantii care constribuie la aflarea adevarului in cauza penala. Dintre acestea pot fi evidentiate ca mai importante urmatoarele:

a) asigurarea aflaririi adevarului de-a lungul intregului proces penal ca baza principala a activitatii organelor judiciare.

Pornind de la acest imperativ legea inscrie explicit obligatia organului de urmarire penala de a strange probele necesare pentru aflarea adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele (art.202 C.p.p.). De asemenea, art.287 C.p.p., prevede ca instanta isi exercita atributiile in mod activ, in vederea aflarii adevarului si al realizarii rolului educativ al judecatii.

b) acordarea pentru parti a dreptului ca in tot cursul procesului penal sa dovedeasca imprejurarile care duc la aflarea adevarului, ori care demonstreaza realitatea declaratiilor facute sau caracterul intemeiat al cererilor ori pretentiilor formulate. Dispozitia care prevede ca partile pot propune probe si cere administrarea lor in tot cursul procesului penal (art.67 C.p.p.) trebuie considerata ca o garantie a aflarii adevarului.

c) obligatia oricarei persoane, ca la initiativa organului judiciar, sa contribuie la aflarea adevarului.

Sarcina probatiunii revine exclusiv organelor judiciare, partile si cu atat mai putin alte persoane neavand obligatia ci numai dreptul de a propune probe si de a cere administrarea lor. Cu toate acestea, cand organul judiciar isi manifesta rolul sau activ si adreseaza o solicitare in acest sens, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze (art.65 alin.2 C.p.p.).

d) instituirea in cadrul procesului penal a unui sistem de permanenta verificare a modului cum organele judiciare au stabilit situatiile de fapt si au dat urmare dispozitiei de a afla adevarul in cauza. In acest sens, procurorul cu ocazia trimiterii in judecata, verificand lucrarile de urmarire penala, trebuie sa constate ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului si ca urmarirea penala este completa existand probele necesare si legal administrative (art.262 C.p.p.); daca in cursul deliberarii instanta gaseste ca o anumita imprejurare trebuie lamurita si ca este necesara reluarea cercetarii judecatoresti, repune cauza pe rol (art.344 C.p.p.); instanta de apel examineaza daca in cauza au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevarului (art.378 C.p.p.) etc.

Una din problemele cele mai controversate si artificial complicate in gandirea juridica procesual penala este cea a asa-numitului adevar judiciar, adica a concordantei care se realizeaza intre aspectele retinute de organele judiciare in urma examinarii tuturor probelor si dovezilor stranse si administrate in speta.

Daca obiectul probatiunii este corect delimitat (in sensul ca in cauza se dovedesc exact acele imprejurari faptice care urmeaza a fi relevate), daca probele sunt de buna calitate (adica lamuresc realitatile exact asa cum sunt ele, fara a le distorsiona) si daca operatiunea de apreciere a probelor se face corect de catre organul judiciar evident ca ceea ce rezulta, adica asa numitul adevar judiciar, este echivalentul adevarului obiectiv.

Cand acest lant de ipoteze - toate legate de probatiune - nu functioneaza corespunzator, respectiv apar hiatusuri, erori sau evaluari incorecte rezultatul va fi un adevar partial sau, chiar un nonadevar.

Trebuie observat, ca ceea ce determina neajungerea la realitate nu este notiunea de adevar judiciar, care eronat se contrapune celui obiectiv, ci modul inexact in care functionarea mecanismului procesual duce organul judiciar in planul convingerii la reprezentarea unor imprejurari neadevarate.

Adevarul judiciar, adica adevarul stabilit intr-o cauza judiciara poate si trebuie sa fie un adevar obiectiv. A da un alt sens adevarului judiciar inseamna a schimba continutul notiunii si desigur prin aceasta se poate ajunge si la aspecte discutabile sau criticabile.