Posesia si efectele sale
POSESIA - "poate fi definita ca fiind o stare
de fapt generatoare de efecte juridice care consta in stapanirea
materiala sau exercitarea unei puteri de fapt de catre o
persoana asupra unui bun, cu intentia si vointa de-a se
comporta fata de toti ceilalti ca proprietar sau titular al
altui drept real". Din definitia de mai sus (si sublinierile noastre)
rezulta ca pentru existenta posesiei sunt necesare doua
elemente: unul material - corpus - si altul psihologic - animus. Elementul
material, corpus, consta in totalitatea faptelor materiale de
stapanire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus)
se poate materializa si in anumite acte juridice pe care posesorul le
poate incheia cu privire la acel bun (comodatul, locatiunea, etc). Elementul
psihologic, animus, consta in intentia sau vointa posesorului
de-a exercita stapanirea lucrului pentru sine, adica sub nume de
proprietar sau titular al altui drept real. Posesia se deosebeste de
detentia precara desi se aseamana printr-un element
comun: corpus. Cu alte cuvinte, atat posesorul cat si detentorul precar
exercita o putere fizica asupra unui lucru, fiecare dintre ei avand
elementul corpus. In schimb, detentorul precar se deosebeste de posesor
sub aspectul elementului psihologic deoarece el nu detine lucrul cu
intentia de-a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept
real. Detentiei precare ii lipseste elementul animus domini sau
animus tibi habendi. Detentia precara se deosebeste de posesie
deoarece nu este o stare de fapt (cazul posesiei) ci o stare de drept. Ea
rezulta intotdeauna dintr-un titlu in temeiul caruia detentorul este indreptatit sa
exercite puterea sa asupra unui lucru. Astfel, depozitarul, locatarul,
comodatarul, carausul, etc. exercita puterea asupra
lucrului in baza unui contract (de deposit, de comodat, etc). Avand in vedere
asemanarile si deosebirile dintre posesie si detentia
precara se ridica intrebarea daca detentia precara
poate fi intervertita (transformata) in posesie. Raspunsul
negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil. Cu toate acestea, legea
prevede aceasta posibilitate in mod exceptional, in cele patru cazuri
limitativ prevazute de art. 1858 Cod civil: Cand detinatorul
unui bun dobandeste de buna credinta de la o alta
persoana (alta decat adevaratul proprietar) un titlu translativ de
proprietate cu privire la acel bun; Cand detinatorul bunului
neaga existenta raportului obligatoriu in baza caruia
detine bunul; Cand detinatorul stramuta posesia de la
altul printr-un act cu titlu particular. Tertul dobanditor, daca este
de buna credinta, incepe sa posede pentru sine (iar nu ca
detentor precar cum era autorul sau); Cand detinatorul transmite
posesia cu titlu universal daca succesorul sau este de buna
credinta. POSESIUNEA
se dobandeste sau se pierde prin intrunirea sau pierderea celor doua
elemente: corpus si animus. Dobandirea posesiunii are loc prin intrunirea
cumulativa a celor doua elemente. Desi intrunirea
cumulativa a celor doua elemente este indispensabila pentru
existenta posesiei, elementul material al posesiei poate fi dobandit
si exercitat atat personal de catre posesor, cat si printr-un
reprezentant al acestuia. Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul
poseda (folosesc) efectiv bunul respectiv, dar corpus apartine
posesorului deoarece cei ce poseda efectiv sunt doar reprezentanti ai
posesorului. In ce priveste animus, acesta fiind un element de natura
psihica, el trebuie sa fie present direct si nemijlocit in
persoana posesorului. El nu se poate dobandi si exercita prin altul (cu o
singura exceptie: persoanele lipsite de capacitatea de exercitiu
care dobandesc si exercita elementul intentional al posesiei
prin reprezentantii lor legali - minorii prin parinti). Pentru a
dovedi existenta posesiei este necesar a se dovedi existenta celor
doua elemente. Daca elementul material al posesiei este relativ
usor de dovedit prin price mijloc de proba, proba elementului
psihologic este mult mai dificila. De aceea legea instituie o
prezumtie legala a existentei acestui element, dedusa din
elementul material al posesiei. Astfel, art.1854 Cod civil prevede ca
posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de
proprietar. Ca si in cazul dobandirii, pierderea posesiei are loc prin
disparitia celor doua elemente ale sale. Acest lucru se
realizeaza prin instrainarea posesiei sau prin abandon. Spre
deosebire de dobandire, care presupune existenta ambelor elemente, in
cazul pierderii posesiei aceasta are loc chiar si in cazul pierderii unuia
dintre elemente. Astfel, elementul material se pierde atunci cand bunul a
intrat in stapanirea altei persoane (ex. prin furt). Elementul
intentional se pierde atunci cand posesorul instraineaza bunul,
iar dobanditorul il inchiriaza instrainatorului (ex.
proprietarul vinde bunul iar cumparatorul il inchiriaza
vanzatorului). In aceasta situatie, posesorul se transforma
in detinator precar deoarece el poseda bunul (corpus), dar il
stapaneste sub nume de chirias iar nu de proprietar. Pentru a
putea vorbi de posesie este imperios necesara intrunirea celor doua
elemente despre care am vorbit mai sus: corpus si animus, dar pentru ca
posesia sa produca efectele sale juridice, ea trebuie sa fie una
utila, adica sa aiba anumite calitati
prevazute de lege. In lipsa acestor calitati, posesia nu poate
produce efectele sale juridice. Potrivit art. 1847 Cod civil, posesia trebuie
sa fie: continua, neintrerupta, netulburata, publica
si sub nume de proprietar. Acestor calitati prevazute de
lege, literature juridica si practica judiciara au statuat
ca, pentru a fi utila, posesia trebuie sa fie si neechivoca.
Examinand calitatile posesiei, astfel cum sunt ele enumerate in art.
1847 Cod civil, trebuie sa admitem ca doua dintre ele nu
reprezinta calitati ale posesiei, ci mai milt decat atata. Este
vorba de calitatea posesiei de-a fi "neintrerupta" si "sub nume de
proprietar". Aceste doua "calitati" ale posesiei sunt in
realitate elementele constitutive ale acesteia deoarece, in absenta lor
nici nu mai poate fi vorba de posesie. Intr-adevar, odata cu
intreruperea posesiei dispare insasi posesia. Nu mai poate fi vorba
de o posesie viciata ci de inexistenta posesiei. De asemenea, faptul
ca o posesie nu se exercita sub nume de proprietar inseamna
ca ne aflam in prezenta unei simple detentii precare,
ca nu putem vorbi despre posesie. Cel care stapaneste bunul nu
are elementul psihologic al posesiei, nu are animus domini sau animus sibi
habendi. Folosinta ce nu se exercita sub nume de proprietar (sau
titular al altui drept real) nu este o posesie din punct de vedere juridic, ci
o detentie precara. In aceasta situatie, deci, nu este
vorba de o calitate (sau viciu) a posesiei ci de absenta insasi
a posesiei. Aceasta fiind situatia, va trebui sa
conchidem ca posesia, pentru a fi utila, pentru a-si produce
efectele, trebuie sa aiba urmatoarele calitati:
continua, netulburata, publica si neechivoca. Drept
urmare, posesia careia ii lipseste una sau mai multe din aceste
calitati este o posesie viciata, iar viciile posesiei
reprezinta reversul acestor calitati. Vom vorbi astfel de:
discontinuitate, violenta, clandestinitate si echivoc. In
masura in care posesia este afectata de unul sau mai multe vicii, ea
se transforma intr-o posesie viciata - inapta a produce efectele
juridice prevazute de lege. Intr-un cuvant, ea nu mai reprezinta o
posesie utila. Discontinuitatea
posesiei: Potrivit art. 1848 Cod civil, "posesiunea este
discontinuacand posesorul o exercita in mod neregulat, adica cu
intermitente anormale". Calitatea posesiei de-a fi continua
presupune, deci, o stapanire continua asupra bunului. In realitate
acest lucru nu este practic posibil, iar existenta unor intermitente
normale nu-i rapeste posesiei calitatea de-a fi continua, nu o
afecteaza de viciul discontinuitatii. Singura conditie, sub
acest aspect, este ca intermitentele sa nu fie anormale. Asfel, cel
ce foloseste terenul - pasune - doar in perioada
primavara - toamna pentru pasunatul animalelor sale
exercita o posesiune continua deoarece intermitentele sunt
normale, tin de conditiile climatice normale. Faptul ca actele
de posesie nu se exercita iarna, nu inseamna ca posesia este
discontinua. De altfel, in art. 1850 Cod civil se instituie o
prezumtie legala relativa de continuitate, prezumtie care
poate fi rasturnata prin proba contrara. Discontinuitatea este
un viciu absolut deoarece poate fi invocata de catre orice
persoana care are interesul sa anihileze efectele posesiei si
temporar deoarecedureaza pana cand actele de stapanire devin
regulate si normale. Violenta-Asa
cum aratam mai sus, una din calitatile cerute posesiei pentru a
fi utila este ca ea sa fie pasnica, adica
netulburata. Viciul care reprezinta reversul acestei
calitati este violenta - reglementata in art. 1851 Cod
civil. Potrivit acestui text legal "Posesiunea este tulburata cand este
fundata sau conservata prin acte de violenta in contra sau
in partea adversarului". Din examinarea textului legal, pentru a fi utila,
neviciata, posesia trebuie sa fie inceputa, mentinuta
sau conservata in mod pasnic, fara violenta. Cu
alte cuvinte, intrarea in posesia bunului, folosirea acestuia de catre
posesor trebuie sa se facain mod pasnic, fara
violenta. Daca intrarea in posesie sau mentinerea posesiei
posesiei asupra bunului se face prin violenta, nu ne mai aflam
in prezenta unei posesii utile ci a uneia viciate - inapte a produce
efectele prevazute de lege. Textul art. 1851 Cod civil nu este la
adapost de critica deoarece, potrivit lui, posesia ar putea fi
tulburata atat prin violenta activa cat si prin acte
de tulburare posesiva savarsite de catre posesor in
apararea posesiei sale. Pe buna dreptate, in literatura juridica
s-a decis ca - contrar textului legal - violenta pasiva din
partea posesorului, cand este tulburat in posesie de catre un tert,
nu constituie viciu al posesiei. In adevar, solutia contrara ar
fi injusta si inechitabila deoarece nimeni nu poate fi obligat
sa suporte consecintele daunatoare ale unor fapte
savarsite de catre o alta persoana. Prin
asemanare, ar fi cazul in care victima, in penal, nu ar avea dreptul la
legitima aparare. Clandestinitatea.-Art.
1847 Cod civil prevede ca posesia trebuie sa fie publica,
adica sa fie exercitata in vazul tuturor. Reversul acestei
calitati il reprezinta clandestinitatea, adica exercitarea
posesiei pe ascuns, in secret, fara ca aceasta posesie sa
fie cunoscuta. Clandestinitatea este unul din viciile posesiei, viciu in
prezenta caruia posesia nu este utila si nu poate produce
efecte juridice. Acest viciu al posesiei este reglementat in art. 1852 Cod
civil care precizeaza ca" Posesia este clandestina cand
posesorul o exercita in ascuns de adversarul sau incat acesta nu este
in stare de a o putea sa o cunoasca". Clandestinitatea este un viciu
relativ si temporar. Echivocul.-Desi
textul legal (art. 1847 Cod civil) nu enumera neechivocul printe
calitatile posesiei, echivocul a fost considerat drept viciu al
posesiei in practica judiciara, iar posesia echivoca nu a fost
considerata una utila, apta a produce consecinte juridice. Posesia
este echivoca in cazul in care nu se cunoaste daca posesorul are
sau nu elementul intentional animus domini sau animus sibi habendi.
Echivocul exista atunci cand doua sau mai multe persoane
savarsesc acte de stapanire asupra unui bun, iar nici una dintre
ele nu pretinde o posesie proprie, distincta. Aceeasi posesie
echivoca exista si in cadrul coproprietatii, in
situatia in care unul dintre coproprietari savarseste
singur acte de stapanire asupra bunului comun. Intr-adevar, intr-o
asemenea situatie nu se poate sti cu certitudine ca respectivul
coproprietar a facut aceste acte cu vointa de-a se comporta ca
proprietar exclusiv sau, pur si simplu, in calitatea sa de titular al unei
cote-parti din dreptul de proprietate. Echivocul este un viciu
relativ deoarece poate fi invocat doar de catre ceilalti
coproprietari si temporar in sensul ca posesia devine utila in
momentul in care posesorul demonstreaza ca actioneaza
animus domini sau animus sibi habendi. Desi constituie o stare de fapt,
posesia genereaza, potrivit legii civile, importante efecte juridice.
Astfel: Posesia creaza o prezumtie de proprietate in favoarea
posesorului. Este indeobste cunoscut ca exercitarea unei puteri de
fapt asupra unui bun corespunde de cele mai multe ori existentei dreptului
de proprietate. Deoarece, in covarsitoarea majoritate a cazurilor
posesorul este si proprietarul bunului, posesia creaza o
aparenta a dreptului, orice posesor al unui bun este in aparenta
proprietarul sau.Prin urmare, pana la proba contrara, posesorul
este prezumat a fi proprietarul bunului pe care il poseda. Drept urmare,
beneficiind de aceasta prezumtie legala, posesorul bunului nu
este tinut, in caz de litigiu, sa aduca si alte probe
pentru a dovedi ca este proprietarul acelui bun. Aceasta
prezumtie poate fi absoluta sau relativa. Ea este absoluta
in materie mobiliara, cand posesia de buna-credinta asupra
unui bun mobil valoreaza titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, posesorul
de buna-credinta a unui bun mobil este prezumat a fi
proprietarul acestuia, aceasta prezumtie fiind absoluta ("juris
et de jure"), adica nu poate fi rasturnata prin proba
contrara. Prezumtia de proprietate inceteaza in toate cazurile
cand se face dovada ca posesorul este de rea credinta. Posesorul
de buna-credinta dobandeste in proprietate fructele bunului
pe care il poseda. Fructele reprezinta produsele periodice ale unui
bun prin a caror percepere (obtinere) nu se altereaza sau
consuma substanta bunului respective. Fructele pot fi naturale,
industriale si civile.Potrivit art. 483 Cod civil, fructele se cuvin
proprietarului bunului frugifer. Dreptul de a culege fructele constituie un
element al atributului de folosinta ce intra in alcatuirea
continutului juridic al dreptului de proprietate. De la regula potrivit
careia fructele apartin proprietarului exista o singura
exceptie reglementata de art. 485 Cod civil care prevede ca
posesorul de buna-credinta dobandeste in proprietate
fructele bunului pe care il poseda. Potrivit art. 486 Cod civil, este posesor
de buna-credinta cel ce "poseda ca proprietar in puterea
unui titlu translativ de proprietate, ale carei vicii nu-i sunt
cunoscute". Cu alte cuvinte, posesorul de buna-credinta are
dreptul sa perceapa fructele daca posesia sa se intemeiaza
pe un titlu a carui vicii nu-i sunt cunoscute. Asa fiind, din moment
ce posesorul prezinta titlul pe care se intemeiaza posesia sa (ex:
contractul de vanzare-cumparare ale carui vicii le ignora), el
este considerat de buna-credinta si, ca atare are dreptul
de-a percepe fructele. Buna lui credinta este prezumata potrivit
art. 1899 al. 2 Cod civil. In conformitate cu prevederile art. 487 Cod civil,
posesorul inceteaza de-a fi de buna-credinta in momentul in
care viciile titlului sau ii sunt cunoscute. Din acest moment, posesorul
nu mai are dreptul de a percepe fructele. Prin urmare, posesorul va fi obligat
sa restituie proprietarului, impreuna cu bunul, toate fructele
percepute (sau c/valoarea lor) precum si fructele nepercepute. Evident, in
aceasta ultima situatie, proprietarul este dator sa-i
restituie posesorului de rea-credinta cheltuielile pe care acesta
le-a facut pentru producerea sau obtinerea fructelor. Chiar mai mult,
pana la plata acestor cheltuieli, posesorul are dreptul de retentie
asupra fructelor (in limita cheltuielilor). De la aceasta regula
exista o singura exceptie: posesorul de
buna-credinta a unui bun frugifer obiect al dreptului de
proprietate publica nu este indreptatit sa perceapa
fructele. El este obligat sa restituie, odata cu bunul, toate fructele
produse, percepute sau nepercepute. In masura in care le-a consumat,
posesorul de buna-credinta este indatorat sa achite
c/valoarea fructelor consummate. In sfarsit, dar nu in ultimul rand,
posesia are ca efect dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune
(prescriptia achizitiva). Dupa ce am analizat - ca efecte ale
posesiei - prezumtia de proprietate si dreptul de-a percepe fructele,
in cele ce urmeaza vom examina posesia ca mod de dobandire al dreptului de
proprietate asupra bunului posedat. Uzucapiunea
constituie unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile,
daca nu cumva cel mai important efect. Uzucapiunea sau prescriptia
achizitiva reprezinta nasterea dreptului de proprietate ori a
altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de catre o
persoana in conditiile si termenul prevazut de lege.
