Principiile dreptului muncii

PRINCIPIILE DREPTULUI MUNCII

Ca si in cazul celorlalte ramuri de drept si in dreptul muncii aveam de-a face cu doua categorii de principii si anume: cele generale (aplicabile intregului sistem de drept) si cele fundamentale (proprii dreptului muncii).

Principiile fundamentale ale dreptului muncii sunt reglementate expres pentru prima data Legea nr. 53/2003 - adica prin Codul muncii.

In acord cu dispozitiile Codului muncii (art. 3 - art. 9) principiile fundamentale cuprind:

libertatea muncii;

interzicerea muncii fortate;

nediscriminarea;

protectia salariatilor;

libertatea de asociere;

consensualismul si buna-credinta;

munca cetatenilor romani in strainatate.

In doctrina de specialitate s-a statuat ca, in raport cu prevederile coroborate ale Constitutiei Romaniei si cele ale Codului muncii, principiile dreptului muncii sunt :

neingradirea dreptului la munca;

egalitatea de tratament aplicabil tuturor salariatilor si angajatorilor;

garantarea negocierii colective si individuale a conditiilor de munca;

protectia multilaterala a salariatilor;

consensualismul (presupune ca actele juridice de dreptul muncii produc efecte din momentul realizarii acordului de vointa) si buna credinta la incheierea si pe parcursul executarii atat a contractului colectiv de munca cat si a contractului individual de munca.

stimularea pregatirii si perfectionarii profesionale a salariatilor;

garantarea libertatii de asociere a salariatilor si angajatorilor pentru apararea drepturilor si promovarea intereselor profesionale, economice si sociale;

garantarea dreptului la greva.

A. Principiul neingradirii dreptului la munca .

Codul muncii precizeaza expres faptul ca:

"libertatea muncii este garantata prin Constitutie" iar "dreptul la munca nu poate fi ingradit" (art. 3 alin. 1);

"orice persoana este libera in alegerea locului de munca si a profesiei, meseriei sau activitatii pe care urmeaza sa o presteze" (art. 3 alin. 2);

"nimeni nu poate fi obligat sa munceasca sau sa nu munceasca intr-un anumit loc de munca ori intr-o anumita profesie, oricare ar fi acestea" (art. 3 alin. 3). 

Rezulta astfel ca, in acceptiunea sa restransa, dreptul la munca include libertatea muncii si stabilitatea in munca .

In planul raporturilor juridice de munca libertatea muncii presupune libertatea persoanei de a-si alege profesia, meseria, ocupatia si locul de munca si corespunzator, libertatea angajatorului de a-si alege colaboratorii. Munca fortata este interzisa atat prin norme constitutionale cat si prin normele de dreptul muncii.

Stabilitatea in munca se transpune in cadrul raporturilor de munca prin reglementarea expresa in cuprinsul Codului muncii a unor reguli imperative referitoare la:

incheierea contractului individual de munca, de regula, pe durata nedeterminata (art. 12 alin. 1);

posibilitatea modificarii contractului individual de munca (art. 41 alin. 1), in principiu, numai prin acordul partilor;

limitarea situatiilor de concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului (art. 61) etc.

In conditiile actuale ale economiei de piata dreptul la munca este garantat partial, dat fiind faptul ca, statului nu-i revine obligatia de a oferi tuturor persoanelor posibilitatea ocuparii unui loc de munca ci doar de a garanta libertatea alegerii unui loc de munca, a unei profesii ori meserii si stabilitatea in munca.

B. Principiul egalitatii de tratament fata de toti salariatii si angajatorii

In acceptiunea Codului muncii, in cadrul relatiilor de munca functioneaza principiul egalitatii de tratament fata de toti salariatii si angajatorii (art. 5 alin. 1). Sunt vizate astfel atat relatiile colective cat si cele individuale de munca.

In plus, in alin. 2 al aceluiasi articol se precizeaza ca orice discriminare directa sau indirecta fata de un salariat bazata pe criterii de sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, varsta, apartenenta nationala, rasa, culoare, etnie, religie, optiune politica, origine sociala, handicap, situatie sau responsabilitate familiala, apartenenta ori activitate sindicala, este interzisa.

Rezulta astfel ca, in materia raporturilor de munca, egalitatea de tratament presupune:

reglementarea raporturilor colective si individuale de munca in conditiile asigurarii egalitatii juridice a partilor, salariatii si angajatorii beneficind in mod nediscriminatoriu atat drepturi cat si de obligatii;

interdictia discriminarii de orice fel (directe sau indirecte) atat la incadrarea in munca sau ulterior pe parcursul executarii ori la incetarea contractului individual de munca dar si sub aspect colectiv, prin incurajarea unor actiuni menite sa favorizeze un anumit sindicat in detrimentul altuia, sau o organizatie patronala in detrimentul alteia sau pe apartenenta sau neapartenenta unui salariat la o anumita organizatie sindicala.

C. Principiul garantarii negocierii colective si individuale

Acest principiu se desprinde din interpretarea coroborata a dispozitiilor constitutionale (art. 41 alin. 5) cu cele cuprinse in Codul muncii in:

- art. 6 alin. 2 potrivit carora "salariatilor care presteaza o munca le este recunoscut dreptul la negocieri colective2;

- in art. 37 potrivit carora "drepturile si obligatiile privind relatiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, in cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca"; si

- in art. 39 alin. 1 lit. k potrivit carora "salariatul are, in principal () dreptul la negociere colectiva si individuala".

Dat fiind faptul ca textul art. 6 alin. 2 din Cod face referire expresa numai la negocierea colectiva acesta se completeaza cu celelalte texte legale, rezultand astfel ca, principiul enuntat in Codul muncii - fara a fi precizat in mod explicit - vizeaza atat negocierea colectiva cat si pe cea individuala.

D. Principiul protectiei multilaterale a salariatilor

In acord cu principiul constitutional inscris in art. 41 alin. 2 si Codul muncii stipuleaza expres ca "orice salariat care presteaza o munca beneficiaza de conditii de munca adecvate activitatii desfasurate, de protectie sociala, de securitate si sanatate in munca precum si de respectarea demnitatii si a constiintei sale, fara nicio discriminare."

Dat fiind caracterul sinalagmatic si consensual al contractului individual de munca dar si subordonarea salariatului fata de angajator, care caracterizeaza raporturile individuale de munca, protectia salariatilor se transpune in consacrarea legala a drepturilor si obligatiilor partilor (salariati si angajatori).

E. Principiul respectarii bunei-credinte

In doctrina juridica buna credinta reprezinta in esenta, exercitarea drepturilor si executarea obligatiilor in concordanta cu valorile morale, respectiv cu loialitate, cu prudenta, cu respectarea ordinii de drept si, in plus, fara actiuni intempestive, potrivnice caracterului temperat, rational, al conduitei pe care trebuie sa o manifeste subiectele de drept.

Dat fiind faptul ca textul inscris in codul muncii nu distinge, in domeniul raporturilor juridice de munca buna credinta trebuie sa se manifeste sub forma:

loialitatii la incheierea contractului individual si colectiv de munca;

fidelitatii si cooperarii pe parcursul executarii contractului individual de munca.

In cazul contractului de munca (individual sau colectiv) loialitatea vizeaza obligatia partilor de a se informa reciproc cu privire la elementele necesare incheierii sau modificarii acestuia in timp ce fidelitatea si cooperarea presupun neconcurenta si confidentialitatea dar si comunicarea reciproca a partilor in procesul executarii prestatiilor, al executarii drepturilor si al indeplinirii obligatiilor contractuale.

F. Principiul stimularii pregatirii si perfectionarii profesionale

Acest principiu, chiar daca nu este reglementat legal concret in cuprinsul Codului muncii se desprinde din interpretarea dispozitiilor art. 41 alin. 1 din Constitutie in acord cu care formarea profesionala este inclusa in randul masurilor de protectie sociala.

Astfel, in conditiile economiei de piata, dreptul salariatilor de acces la formarea profesionala trebuie privit atat din perspectiva constitutionala, ca un drept fundamental, dar si din perspectiva Codului muncii - asadar, si a dreptului muncii - care, in art. 190, instituie obligatia angajatorilor de a asigura formarea profesionala a salariatilor.

Este insa necesar sa subliniem faptul ca, desi, in prezent, normele cuprinse in Codul muncii instituie numai obligatia angajatorilor de a acorda salariatilor accesul la formarea profesionala, iar nu si obligatia celor din urma de a se perfectiona profesional continuu, prin legi speciale, pentru anumite categorii profesionale, aceasta obligatie este reglementata in mod expres (este cazul cadrelor didactice, a functionarilor publici etc).

G. Principiul garantarii asocierii libere a salariatilor si a angajatorilor pentru apararea drepturilor si promovarea intereselor lor profesionale, economice si sociale

Corespunzator art. 40 alin. 1 din Constitutie, Codul muncii precizeaza expres in art. 7 faptul ca "salariatii si angajatorii se pot asocia liber pentru apararea drepturilor si promovarea intereselor lor profesionale, economice si sociale" .

Libertatea de asociere in materia raporturilor de munca este consfintita  si prin dispozitiile cuprinse in Legea nr. 54/2003 a sindicatelor si in Legea nr. 356/2001 a patronatelor, potrivit carora sindicatele si patronatele sunt formele principale - dar nu si exclusive - in care se exprima in mod colectiv salariatii si respectiv angajatorii.

H. Principiul dreptului la greva

Ca o consecinta a libertatii de asociere, dreptul la greva este consacrat atat prin normele constitutionale (art. 43) cat si prin dispozitiile Codului muncii dar si prin cele ale Legii nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca.