Partile

PARTILE

Codul de procedura civila foloseste adeseori notiunile de "parte", "reclamant" si "parat", fara a le preciza continutul. In conceptia legiuitorului stabilirea continutului notiunii de parte revine literaturii de specialitate si jurisprudentei. O atare conceptie s-a regasit atat in legislatiile procesuale adoptate in secolul trecut, cat si in unele legislatii recente. Lipsa unei definitii legale a constituit si sursa unor controverse teoretice privitoare la conditiile pentru a fi parte in procesul civil sau pentru exercitarea actiunii civile.

Determinarea continutului notiunii de parte prezinta un interes teoretic si practic evident. Cunoasterea acestui concept prezinta interes pentru determinarea drepturilor si obligatiilor participantilor procesuali. Aceasta deoarece, in mod firesc, unele drepturi si obligatii sunt prevazute de lege numai pentru parti. Pe de alta parte, hotararea judecatoreasca va produce efecte numai fata de persoanele care au participat la activitatea judiciara in calitate de parti.

Conceptul de parte prezinta importanta si in solutionarea unor exceptii de procedura, cum sunt: exceptia lipsei de calitate, exceptia de litispendenta, exceptia puterii lucrului judecat. Or, solutionarea unor atare exceptii implica cunoasterea exacta a continutului notiunii de parte.

Literatura de specialitate nu este unanima in ceea ce priveste definirea conceptului de parte in procesul civil. Iar o atare controversa staruie si in prezent. Astfel, in determinarea notiunii de parte s-au avut in vedere uneori "interesele contrare" ale persoanelor intre care s-a ivit litigiul. In aceasta conceptie devin parti in procesul civil persoanele care exprima interese contrare, in sensul ca cel putin una dintre ele "pretinde ca are de realizat un drept impotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest drept".

Intr-o opinie diferita s-a remarcat ca "interesele contrare" nu se pot afirma fara o baza de drept material care sa le justifice pe plan procesual. Aceasta inseamna ca pentru determinarea conceptului de parte trebuie sa avem in vedere si existenta raportului juridic de drept material dedus in judecata. Prin urmare, intr-o atare conceptie calitatea de reclamant sau de parat revine doar subiectilor raportului juridic de drept material. Aceasta teza a fost reafirmata recent si de prof. univ. dr. V.M. Ciobanu.

Notiunea de parte are un caracter complex si este folosita in acceptiuni diferite. Ea trebuie cercetata in perspectiva a doua acceptiuni: una materiala si alta de natura procesuala. Prima are conotatii evidente care tin de resortul dreptului substantial. Intr-adevar, in procesul civil partile litigante sunt in mod firesc si subiecte ale raportului juridic dedus judecatii. Prin urmare, numai intr-o atare acceptiune se poate afirma ca au calitatea de parti in procesul civil titularii drepturilor si obligatiilor ce formeaza continutul raportului juridic de drept substantial. In aceasta acceptiune conceptul de parte este folosit frecvent si in dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii etc.

Viata ne demonstreaza ca adeseori in procesul civil figureaza si persoane care nu au calitatea de parti ale raportului juridic de drept substantial. Pentru a participa la activitatea judiciara este necesara doar afirmarea unui interes propriu in confruntare cu o alta persoana fizica sau juridica. Persoana care solicita protectia instantei pentru apararea unui drept sau interes legitim poarta denumirea de reclamant. Persoana chemata sa raspunda pentru pretinsa incalcare a dreptului se numeste parat.

Aceasta din urma acceptiune este singura importanta in domeniul supus atentiei noastre. Intr-adevar, asa cum foarte sugestiv, remarca prof. univ. dr. Gratian Porumb: "Pentru a determina cine este reclamant si cine este parat, nu trebuie cercetat fondul dreptului, ci numai aspectul procesual". Si, adauga acelasi reputat procedurist transilvanean, "problema daca intre parti exista intr-adevar un raport juridic civil litigios sau daca a fost sau nu incalcat ori contestat un drept al reclamantului de catre parat, urmeaza a se stabili de instanta, prin hotarare judecatoreasca. Chiar daca prin hotarare judecatoreasca se constata lipsa dreptului afirmat, persoanele participante in procesul civil, in rolurile amintite, isi pastreaza calitatea de parti ale acelui proces, care in realitate a existat.

Opinia pe care o impartasim este promovata in mod constant si in literatura de specialitate din alte tari. Astfel, in literatura franceza de specialitate unii autori afirma categoric ca notiunea de parte este o "notiune procedurala". Caracterizarea pe care Gérard Cornu si Jean Foyer o dau conceptului de parte este deosebit de semnificativa si ea este intru totul valabila si in dreptul nostru: "parti trebuie sa fie considerate numai persoanele intre care s-a legat procesul, partile in proces, tot astfel cum alte persoane sunt parti intr-un contract".

Aceasta conceptie este majoritara in prezent si in doctrina italiana. Astfel, de pilda, cunoscutul procedurist italian Piero Calamandrei remarca distinctia neta dintre raportul de drept substantial, care este considerat de catre judecator ca "obiect al judecatii" si dreptul procesual, acesta din urma fiind o "norma de conduita pentru toti subiectii procesului". In acest fel, in final, autorul delimiteaza conditiile raportului substantial de cele ale raportului procesual, ultimele denumite presupuestos procesales. Iar sub aspectul care ne intereseaza aici autorul este si mai categoric: "los presupuestos procesales sunt conditii ce trebuie sa existe pentru obtinerea unei hotarari oarecare, favorabile sau nefavorabile, asupra cererii in timp ce conditiile actiunii se raporteaza la relatia procesuala care preexista procesului; los presupuestos procesales sunt cerinte referitoare la constituirea si dezvoltarea relatiei procesuale, independente de fundamentul substantial al cererii".

Opinia enuntata mai sus este afirmata azi de tot mai multi autori, printre care mentionam pe Chiovenda, Goldschmidt, Redenti, Rosenberg, Eduardo Carlos, Couture. Chiar si in indepartata America Latina un reputat procedurist columbian remarca intr-o recenta lucrare ca "atributul de parte se dobandeste prin simplul fapt al interventiei in proces, fara considerare la faptul ca persoana care o face este sau nu titular a relatiei materiale".

Prin urmare, raporturile procesuale se pot stabili si realiza independent de existenta vreunui raport de drept substantial. Codul de procedura civila utilizeaza conceptul de parte, in art. 41, tocmai in aceasta acceptiune strict procesuala. Or, acest text fundamental in cercetarea notiunii de parte nu impune cerinta existentei unui raport de drept substantial. A decide altfel ar insemna sa adaugam la lege, ceea ce desigur este inadmisibil.

Teza pe care o impartasim are de partea sa si alte argumente. Astfel notiunea de parte este utilizata in acelasi sens strict procesual, deci cu un continut neindoielnic identic, si in art. 274 C. proc. civ. Potrivit acestui text: "Partea care cade in pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata". Or, in cazul obligarii reclamantului la plata cheltuielilor de judecata, o atare solutie se datoreaza, in mod firesc, tocmai inexistentei dreptului subiectiv afirmat in justitie. Totusi reclamantul a avut calitatea de parte in procesul civil, iar aceasta calitate nu poate fi contestata.

Aceleasi argumente se regasesc si in cazul promovarii unor actiuni prin care se solicita tocmai constatarea inexistentei unui raport juridic de drept substantial. Iar exemplele noastre ar putea continua. Nu am insistat in lucrarea noastra consacrata partilor in procesul civil doar asupra unor exemple la care ne-au obligat atat ratiuni didactice, cat si stiintifice. Dar controversa pare a fi intretinuta in continuare cu aceeasi fervoare, dar si cu un asiduu conservatorism. De aceea, noi credem ca exemplele oferite nu sunt singulare, fapt pentru care nu pot reprezenta niste simple exceptii care confirma regula. Nu trebuie sa uitam ca multe procese sfarsesc printr-un esec al reclamantului, iar uneori acest fapt se produce dupa indelungate dezbateri, purtate uneori chiar in fata unor diferite grade de jurisdictii. Se poate decide ca a avut loc totusi o "judecata", dar "fara parti"? Ne indoim evident de acuratetea stiintifica a unei asemenea alegatii. Dar ce se intampla in cazul renuntarii la judecata, al perimarii procesului civil si chiar al renuntarii la dreptul subiectiv? Iar exemplele ar putea continua in mod persuasiv. Distinctiile pe care le-am evocat sunt simple si decurg dintr-o elementara autonomie a raporturilor juridice de drept substantial fata de cele de drept procesual.

Jurisprudenta noastra a promovat si ea punctul de vedere pe care-l apreciem intemeiat. Astfel, fostul Tribunal Suprem a statuat ca: "Prin parte se intelege persoana care a actionat in justitie si cea impotriva careia s-a actionat, precum si succesorii lor in drepturi". Aceasta asertiune a instantei supreme este deosebit de pertinenta si conforma cu realitatea care nu poate fi transpusa in alte tipare doar din ratiuni de "traditie", de "rutina" sau dintr-un spirit "conservator".

Cu toate acestea trebuie sa recunoastem complexitatea determinarii conceptului de parte in procesul civil, problema a carei corecta semnificatie poate fi patrunsa doar in conexiunea sa cu institutia actiunii civile. Relatia de interdependenta dintre cele doua institutii este de altfel in sens invers, anume in sensul ca structura dreptului la actiune influenteaza si continutul altor institutii procesuale, inclusiv a cerintelor pentru ca o persoana sa dobandeasca calitatea de parte in procesul civil. De aceea, vom reveni cu unele explicatii complementare cu prilejul cercetarii actiunii civile.

In forma sa cea mai simpla, procesul civil presupune participarea a cel putin trei parti: instanta, o persoana care formuleaza pretentii si una care se apara. Rolul partilor in cadrul procedurii judiciare este deosebit de important intrucat in jurul lor graviteaza intreaga activitate de solutionare a unui litigiu. Am consacrat in paginile anterioare un spatiu distinct, dar deosebit de restrans, instantei de judecata, acesta fiind unul din subiectii indispensabili ai activitatii judiciare. Aceeasi constatare se poate face si in legatura cu partile principale: reclamantul si paratul. Aceasta realitate poate fi exprimata foarte sugestiv in adagiul potrivit caruia "daca procesul este necesar partilor, partile sunt deopotriva necesare procesului".

Structura procesului civil si principiile ce stau la temelia realizarii actului de justitie determina insasi pozitia partilor in procesul civil. Intre aceste principii contradictorialitatea si dreptul la aparare sunt elemente esentiale ale activitatii judiciare. O atare realitate determina si pozitia esentialmente contradictorie a partilor in procesul civil. Totusi observam ca, in materie civila, partile se afla intr-o pozitie de egalitate juridica; ele sunt tratate tot timpul de instanta ca parti aflate pe un picior de egalitate. Situatia este distincta de aceea a partilor in procesul penal. Aici, in materie civila, spre deosebire de procesul penal, paratul (acuzatul) nu se afla, asa cum s-a aratat, in fata unui acuzator.

Pozitia partilor principale - reclamantul si paratul - prezinta cu toate acestea multiple particularitati in procesul civil. Ele vor rezulta desigur din toate dezvoltarile ulterioare. Este suficient pentru inceput sa amintim doar cateva atributii si prerogative procesuale ale partilor principale.

In primul rand, constatam rolul deosebit al reclamantului, in sensul ca el determina, in principiu, calitatea partilor in proces. Intr-adevar, reclamantul este singurul care poate aprecia impotriva cui se declanseaza actiunea. Asadar, el este in pozitia unui "razboinic" care isi alege nu numai adversarul, ci si momentul considerat oportun pentru declansarea "ostilitatilor". Si tot reclamantul este cel care determina "terenul de lupta" (obiectul procesului) si "arsenalul" (mijloacele de aparare) de care intelege sa se foloseasca.

Situatia paratului este insa cu totul diferita sub unele aspecte. In primul rand, el nu-si poate alege calitatea, aceasta-i este impusa de reclamant sau rezulta dintr-o circumstanta a legii. In al doilea rand, paratul nu este obligat la o pozitie absolut pasiva. El poate parasi o pozitie pur pasiva determinand un "atac" chiar eficient impotriva reclamantului, sens in care poate formula o actiune reconventionala.

Desigur cadrul procesual initial poate fi amplificat, astfel cum vom vedea in continuare, si prin atragerea in proces a unor terte persoane.

Primul alineat al art. 41 C. proc. civ. instituie, asadar, un principiu general cu privire la capacitatea procesuala de folosinta. Cel de-al doilea alineat al aceluiasi text se refera la o situatie particulara, anume aceea a asociatiilor si societatilor fara personalitate juridica. Legea le confera acestora legitimare procesuala pasiva, dar numai daca au organe proprii de conducere.

In literatura de specialitate din tara noastra nu exista un consens cu privire la conditiile necesare pentru ca o persoana sa dobandeasca calitatea de parte in procesul civil. Unii autori considera ca o persoana poate deveni parte in procesul civil doar daca sunt indeplinite urmatoarele conditii: capacitatea procesuala, calitatea procesuala, afirmarea unui drept si justificarea unui interes. Intr-o alta opinie sunt enuntate doar conditiile privitoare la capacitate, calitate si interes. O alta solutie restrange aceste cerinte doar la capacitate si interes. Aceasta diversitate de solutii se datoreaza indeosebi faptului ca legislatia noastra procesuala se refera in mod expres la o singura conditie, aceea a capacitatii procesuale de folosinta.

Solutiile promovate in dreptul comparat sunt in mare masura diferite de cele promovate in tara noastra. Solutia pe care o consideram justa se intemeiaza pe situatia legislativa actuala, dar si pe o realitate procesuala in continua miscare si care nu mai poate fi raportata la conceptiile procesuale ale deceniilor prerevolutionare. In aceasta perspectiva, noi consideram ca o persoana fizica sau juridica poate deveni parte in procesul civil daca indeplineste unele conditii privitoare la: capacitatea procesuala de folosinta, calitatea procesuala si la justificarea unui interes. Afirmarea unui drept constituie, asa cum vom sublinia deja in continuare, doar o conditie pentru exercitarea actiunii civile. Vom cerceta in continuare aceste conditii.

In procesul civil poate fi parte doar persoana capabila de a avea drepturi si obligatii procesuale, adica numai persoana care se bucura de capacitate procesuala de folosinta. La aceasta conditie se refera chiar textul pe care-l comentam aici. Din acest text legal rezulta, fara un echivoc oarecare, ca o persoana fizica sau juridica poate deveni parte in judecata in calitate de reclamant, parat, intervenient etc. Prin urmare, pentru a fi parte in procesul civil legea nu pretinde si conditia capacitatii procesuale de exercitiu . Capacitatea procesuala de folosinta nu este altceva decat un aspect al capacitatii civile, un reflex pe plan procesual al capacitatii de folosinta. Decretul nr. 31/1954, in art. 5 alin. (2), defineste capacitatea de folosinta ca fiind aptitudinea unei persoane: "de a avea drepturi si obligatii". Iar o atare capacitate este recunoscuta in mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o insusire esentiala si inerenta persoanei fizice, fapt pentru care se dobandeste o data cu nasterea si inceteaza la moartea acesteia sau la data mortii stabilita printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila. In privinta persoanelor juridice capacitatea de folosinta este determinata de finalitatea pentru care au fost autorizate sa fiinteze. Capacitatea procesuala de folosinta este insa in toate cazurile mai redusa decat cea civila, ea fiind circumstantiata numai la drepturile si obligatiile procesuale ale unei persoane.

Si in finalul acestor scurte consideratii se cuvine sa subliniem distinctia neta dintre capacitatea procesuala de folosinta si capacitatea procesuala de exercitiu. Aceasta din urma constituie numai o cerinta necesara pentru exercitarea actiunii civile. In dreptul comparat se face adeseori o distinctie neta intre capacitatea de a fi parte in procesul civil (in franceza capacité de jouissance, in italiana capacita di stare in giudicio, in portugheza capacidade para ser parte si in spaniola capacidad para ser parte) si capacitatea de a sta in judecata (in limba franceza capacité d'exercise, in italiana capacita di exercizio). Codul de procedura civila nu prevede in mod expres sanctiunea lipsei capacitatii procesuale de folosinta. Precizam doar ca art. 43 C. proc. civ. se refera la lipsa capacitatii procesuale de exercitiu. Sanctiunea lipsei capacitatii procesuale de a fi parte in procesul civil nu poate fi decat respingerea actiunii, intrucat persoana in cauza nu are folosinta unui drept. Aceasta solutie este promovata atat in literatura de specialitate din tara noastra, cat si in literatura de specialitate occidentala, care considera lipsa capacitatii ca o iregularitate de fond.

A doua conditie pentru a fi parte in procesul civil este aceea a calitatii procesuale. Problema esentiala privitoare la calitatea procesuala este aceea a determinarii continutului si semnificatiei acestui concept. Ea constituie si in prezent una din institutiile procesuale cele mai disputate. Este si firesc intrucat conditiile de participare la proces sunt influentate in mod considerabil de conceptia pe care o afirmam cu privire la natura juridica a actiunii civile.

Mai intai se impun cateva precizari cu privire la acceptiunile conceptului de calitate. In vorbirea curenta prin calitate se desemneaza ansamblul insusirilor in virtutea carora un lucru se particularizeaza fata de celelalte. Notiunea de calitate este frecvent utilizata si in limbajul juridic. Astfel, intr-o acceptiune materiala prin calitate se determina pozitia partilor intr-un raport juridic; in acest sens, vorbim de calitatea de proprietar, uzufructuar, creditor, comodatar etc.

Dar care sunt acceptiunile procesuale ale conceptului de calitate? Intr-o prima acceptiune prin calitate desemnam modul de participare a partilor in proces. Astfel, o persoana poate participa la activitatea judiciara in nume propriu, atunci cand actiunea este promovata de pretinsul titular al dreptului sau in calitate de reprezentant al altei persoane. Calitatea astfel definita se afla in legatura cu problema modului de reprezentare a partilor in fata organelor judiciare.

Intr-o alta acceptiune, prin calitate procesuala se intelege indreptatirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciara. Tocmai acesta este sensul care intereseaza aici. Determinarea calitatii procesuale este denumita in stiinta dreptului procesual civil legitimare procesuala (legitimatio ad causam).

Legitimarea procesuala implica determinarea persoanelor fizice sau juridice care au indreptatirea de a participa la activitatea judiciara. Cu privire la o atare determinare in literatura de specialitate nu exista un punct de vedere unitar.

Dupa o parte a doctrinei calitatea procesuala se analizeaza in cerinta existentei unei identitati intre persoana reclamantului si persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus in justitie, precum si in conditia unei identitati intre persoana paratului si persoana celui obligat in raportul de drept substantial[1]. Intr-o atare conceptie, pe care nu o putem impartasi, desi are de partea sa autori de prestigiu, indreptatirea de a fi parte in proces ar apartine numai titularilor drepturilor si obligatiilor ce formeaza obiectul raportului de drept material.

Conceptia enuntata a avut ecou uneori si in jurisprudenta romana. Astfel, intr-o decizie de speta, fosta instanta suprema a decis ca: "In orice actiune in justitie, instanta este obligata sa verifice calitatea partilor, intrucat raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decat intre titularii dreptului care rezulta din raportul de drept material dedus judecatii". In mod asemanator a statuat instanta suprema si intr-o actiune in constatare. Si precizarile la care ne referim statueaza ca intr-o actiune in constatare, la fel ca in orice alta actiune, instanta trebuie sa verifice calitatea partilor deoarece "raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decat intre titularii dreptului ce rezulta din raportul de drept material dedus judecatii".

Considerente teoretice si practice ne determina sa reafirmam pozitia noastra categorica in sensul ca opiniile exprimate mai sus nu sunt in concordanta cu realitatile procesuale. A admite o atare conceptie inseamna a pune semnul egalitatii intre cerinta calitatii procesuale si aceea a existentei unui drept care se valorifica prin actiune si, respectiv, a unei obligatii corelative.

In opinia noastra, calitatea procesuala presupune justificarea dreptului sau a obligatiei unei persoane de a participa - ca parte - in procesul civil. In acest sens, sugestiv remarca si cunoscutul procedurist D. Radu ca: prin notiunea de calitate juridica procesuala urmeaza sa intelegem "atat indreptatirea unei anumite persoane de a reclama in justitie, cat si obligatia unei alte persoane de a raspunde fata de pretentiile ridicate impotriva sa". Dintr-o asemenea definitie, conforma realitatilor procesuale, rezulta ca legitimarea procesuala poate fi activa si pasiva. Or, aceasta implica tocmai determinarea concreta a persoanei care poate participa la activitatea judiciara ca reclamant si parat. Intrebarile esentiale care decurg de aici sunt: cine trebuie sa justifice calitatea procesuala si in ce consta o atare justificare ?

Sarcina justificarii calitatii procesuale, active si pasive, apartine neindoielnic persoanei care sesizeaza instanta cu o pretentie, adica reclamantului. In aceasta privinta literatura de specialitate nu exprima rezerve. In schimb, nu exista un punct de vedere unitar cu privire la continutul conceptului de legitimare procesuala. Dupa opinia noastra continutul calitatii procesuale se raporteaza la acele imprejurari de fapt sau de drept care confera unei persoane dreptul de a participa la activitatea judiciara.

Justificarea calitatii procesuale active nu presupune cu necesitate existenta unui drept subiectiv sau altfel spus a unui raport juridic de drept material. In mod similar, justificarea calitatii procesuale pasive nu presupune existenta unei obligatii incluse in continutul unui raport de drept material. O atare conceptie nu inseamna o fetisizare a dreptului procesual in raport cu dreptul material si nici transformarea acestuia din urma intr-o forma lipsita de continut. Dimpotriva, nu facem altceva decat sa promovam o conceptie conforma cu realitatile procesuale si concordanta cu normele dreptului contemporan.

Conditia calitatii procesuale nu este reglementata expres in legislatia noastra. Cu toate acestea, ea constituie un principiu curent acceptat in doctrina, jurisprudenta si chiar in unele legislatii occidentale. O atare conditie este elementara si se afla in stransa legatura cu scopul procesului civil, acela de solutionare a conflictelor sociale. In acest mod este evidenta conexiunea calitatii procesuale cu accesul liber la justitie.

Legitimarea procesuala reprezinta o conditie ce trebuie sa fie indeplinita in orice proces civil, indiferent de obiectul acestuia. Aceasta inseamna ca pentru a avea legitimare procesuala activa nu trebuie sa justificam existenta unui drept. De altfel, exista si actiuni civile in cadrul carora nici nu se urmareste in finalul activitatii judiciare stabilirea concreta a unui drept subiectiv: actiuni in constatare negativa, cereri de ordonanta presedintiala, actiuni posesorii etc.

In consecinta, putem afirma ca legitimarea procesuala nu se raporteaza, cu necesitate, la raportul juridic dedus in judecata, ci la dreptul de a reclama in justitie si la obligatia de a raspunde fata de pretentiile formulate prin actul de investire al instantei.

Legislatiile moderne nu mai conditioneaza primirea cererii de chemare in judecata de existenta dreptului subiectiv. Existenta dreptului subiectiv nu poate fi altceva decat o conditie de admitere in fond a actiunii.

Conceptia expusa mai sus este frecvent promovata si in dreptul comparat. Cateva referinte in aceasta privinta ni se par deosebit de semnificative. Astfel, intr-o maniera extrem de sugestiva profesorii francezi Gérard Cornu si Jean Foyer remarca: "In privinta calitatii subiectelor active sau pasive ale actiunii, calitatea de parte reclamanta sau parata in proces, apare deci ca o notiune procedurala. Partile trebuie sa fie considerate numai persoanele intre care se creeaza raportul procesual, parti in proces, cum altele sunt parti intr-un contract". Si tot in Franta profesorii francezi Jean Vincent si Serge Guinchard opineaza ca: "Pentru a actiona in justitie, nu este suficient sa te prevalezi de un interes pozitiv si concret, legitim, nascut si actual. Mai trebuie sa ai calitate, adica dreptul de a solicita judecatorului examinarea propriei tale pretentii". Stransa si inerenta legatura dintre interes si calitate i-a determinat pe acesti autori sa aprecieze ca, de fapt, "calitatea nu este decat un aspect particular al interesului". Dar si in literatura italiana de drept procesual civil autori de o autoritate renumita imbratiseaza, in termeni similari, opinia exprimata mai sus. Astfel, de pilda, ilustrul procedurist Piero Calamandrei noteaza ca pentru a intelege continutul conceptului de parte trebuie pornit de la "o premiza elementara: calitatea de parte se dobandeste facand abstractie de orice referinta la dreptul substantial, prin simplul fapt, ca ne aflam in prezenta unei situatii exclusiv procesuale, aceea a promovarii unei cereri in fata judecatorului: persoana care propune cererea, si persoana impotriva careia se promoveaza, dobandeste fara alta conditie, prin acest singur fapt, calitatea de parte a procesului care se initiaza astfel". Acelasi procedurist italian mai remarca ca termenul de parte este folosit "intotdeauna, in sens exclusiv procesual; si este bine pentru a nu crea confuzii sa-l folosim intotdeauna in acest sens precis, evitand utilizarea sa pentru a indica concepte de natura, teoretica si practica, in intregime distincte".

Desigur exemplele, in sensul opiniei noastre, ar putea continua. Credem ca ele sunt elocvente in a demonstra fara echivoc existenta unor concepte distincte, respectiv in a evidentia caracterul strict procesual al conceptului de calitate procesuala.

Legitimarea procesuala nu trebuie confundata nici cu o alta conditie, anume aceea a capacitatii procesuale, deoarece, in timp ce prima se determina in concreto, in functie de justificarea puterii de a fi parte in proces, cea de a doua capacitatea procesuala se determina, in general, potrivit dreptului comun.

In concret, legitimarea procesuala se determina dupa imprejurarile de fapt si de drept prezentate de reclamant in cuprinsul cererii de chemare in judecata. Din acest punct de vedere trebuie sa facem distinctie intre legitimarea procesuala ordinara si cea extraordinara. Justificarea legitimarii procesuale prin acele imprejurari de fapt obisnuite pe care reclamantul le expune in cererea de chemare in judecata si prin care pretinde nesocotirea unui drept sau interes poarta denumirea de legitimare procesuala ordinara. Intr-o asemenea imprejurare, reclamantul va arata imprejurarile de fapt din care rezulta pretinsa incalcare a dreptului subiectiv, precum si imprejurarile din care rezulta indreptatirea de a promova o actiune impotriva paratului. Faptele indicate de reclamant, in aceste conditii, sunt doar ipotetice sau simple alegatii ale reclamantului, suficiente insa pentru a declansa procedura judiciara.

Legitimarea procesuala este recunoscuta in dreptul modern si unor autoritati publice, institutii sau chiar persoane fizice care nu pretind in justitie proteguirea unui drept propriu. Calitatea procesuala se numeste in acest caz si legitimare procesuala extraordinara. O atare legitimare decurge adeseori din unele dispozitii exprese ale legii. Cazurile de legitimare procesuala activa si pasiva sunt cunoscute de la alte discipline juridice, iar altele vor rezulta din considerentele urmatoare ale lucrarii de fata. De aceea, ne limitam in continuare doar la unele situatii cu caracter exemplificativ. In primul rand, observam ca legea acorda legitimare procesuala activa unor autoritati publice. Asa este cazul procurorului care potrivit art. 45 C. proc. civ. poate promova o actiune civila in vederea apararii unor valori sociale. Asupra acestei problematici vom reveni, desigur, si in paginile care urmeaza. De asemenea art. 17 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004) confera legitimare procesuala activa si minorului care a implinit varsta de 10 ani. Cazuri de legitimare procesuala sunt stabilite si in Legea nr. 554/2004. Acest act normativ recunoaste legitimarea procesuala activa si procurorului, Avocatului Poporului, prefectului si Agentiei Nationale a Functionarilor publici. In al doilea rand, remarcam si stabilirea in legislatia noastra a unor cazuri de legitimare procesuala extraordinara pasiva. Asa este, de pilda, cazul raspunderii pentru altul reglementata in art. 1000 alin. (2)-(4) C. civ.; prin aceste dispozitii legale se deroga practic de la principiul raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie; textul instituie raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor minori, a institutorilor si mestesugarilor pentru faptele ilicite ale elevilor respectiv ucenicilor aflati sub paza lor, precum si raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor lor.

Legitimarea procesuala extraordinara, atat activa, cat si pasiva, reprezinta o situatie procesuala de exceptie, in sensul ca ea este acordata cel mai adesea in vederea ocrotirii unor interese sociale deosebite.

In literatura de specialitate se face referire adeseori si la posibilitatea transmiterii calitatii procesuale in cursul activitatii judiciare. Aceasta posibilitate este reala si ea decurge din facultatea partilor de a dispune de drepturile lor. Intr-adevar, partile pot dobandi sau transmite drepturi chiar in cursul procesului si tocmai in legatura cu pretentiile deduse judecatii. In asemenea imprejurari, persoana care dobandeste drepturi sau care si-a asumat obligatii in legatura cu pretentiile deduse judecatii va deveni parte in procesul civil. Ea va avea o pozitie procesuala corespunzatoare situatiei nou create, respectiv va dobandi, dupa caz, legitimare procesuala activa sau pasiva. Transmisiunea calitatii procesuale poate avea loc in temeiul legii sau in baza acordului de vointa al partilor.

Transmisiunea legala a calitatii procesuale, active sau pasive, poate avea loc in cazul succesiunii si al reorganizarii persoanelor juridice. Astfel, mostenitorii care accepta mostenirea preiau toate drepturile si obligatiile procesuale ale autorului lor, inclusiv calitatea de reclamant sau parat, dupa cum defunctul avea in proces legitimare procesuala activa sau pasiva. Acest lucru se produce, cel mai adesea, in actiunile cu caracter patrimonial. Calitatea procesuala nu poate fi transmisa, in principiu, in actiunile cu caracter strict personal. Prin exceptie de la aceasta regula unele actiuni pot fi continuate de mostenitori, daca acestea au fost promovate de autorul lor in timpul vietii. Asa este cazul actiunilor in tagada paternitatii, cele in stabilirea filiatiei, precum si al actiunilor privind revocarea donatiilor pentru ingratitudine. Posibilitatea transmiterii calitatii procesuale este prevazuta de lege si in cazul reorganizarii persoanelor juridice. In asemenea imprejurari drepturile si obligatiile persoanei juridice reorganizate se preiau de persoana juridica care dobandeste bunurile. Aceasta transmitere se realizeaza si in privinta drepturilor si obligatiilor procesuale. O atare transmitere nu poate avea loc, in principiu, in cazul falimentului persoanei juridice.

Transmiterea conventionala a calitatii procesuale poate interveni in urmatoarele cazuri:

- cesiunea de creanta, care confera cesionarului calitate procesuala activa, fata de debitorul cedat;

- preluarea datoriilor, care atribuie celui catre care s-au transmis calitate procesuala pasiva;

- vanzarea bunului litigios, care confera cumparatorului, dupa caz, legitimare procesuala activa sau pasiva.

Din punct de vedere al dreptului substantial, transmiterea drepturilor sau obligatiilor poate avea un caracter universal, cu titlu universal ori cu titlu particular. Aceste considerente prezinta importanta si pe plan procesual. Astfel, beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte in orice proces al autorului sau, in timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar in procesul care se refera la obiectul respectiv. Precizam ca, in unele legislatii procesuale, transmiterea calitatii procesuale pe cale conventionala este conditionata de acordul partii adverse. Persoana care dobandeste calitate procesuala ca urmare a transmiterii acesteia, in conditiile aratate mai sus, va prelua procedura in starea in care aceasta s-a aflat in momentul introducerii sale in proces. Prin urmare, activitatea procesuala urmeaza sa se continue in contradictoriu cu noul titular al drepturilor sau obligatiilor. Actele procedurale indeplinite anterior vor fi opozabile partii introduse in proces ca urmare a transmiterii calitatii procesuale.

Lipsa calitatii procesuale constituie o exceptie de fond care poate fi invocata in tot cursul procesului civil. Actiunea va fi respinsa ca fiind facuta de catre o persoana lipsita de calitate. Din punct de vedere procesual aceasta situatie se poate ivi, cel mai adesea, in cazul legitimarii procesuale extraordinare. In cazul legitimarii procesuale ordinare indreptatirea de a participa la activitatea judiciara rezulta din imprejurarile de fapt sau de drept indicate de reclamant in cererea de chemare in judecata, iar acestea sunt, asa cum am aratat deja, doar ipotetice.

Exceptia lipsei de calitate procesuala nu este reglementata in actualul Cod de procedura civila. Acesta reglementeaza, in art. 161, doar exceptia lipsei calitatii de reprezentant al uneia dintre parti. Cu toate acestea majoritatea doctrinei si jurisprudentei apreciaza ca admiterea exceptiei la care ne referim are ca urmare respingerea actiunii. Respingerea actiunii nu impiedica insa promovarea unei noi cereri introductive de instanta de persoana fizica sau juridica care poseda legitimare procesuala activa. Aceasta asertiune se refera la lipsa legitimarii procesuale active. Situatia este similara si in cazul lipsei calitatii procesuale pasive. De data aceasta actiunea va trebui indreptata insa impotriva persoanei care are indreptatirea de a sta in proces in calitate de parat.

In perspectiva unei viitoare reglementari procesuale apreciem ca solutia promovata in prezent trebuie sa fie reconsiderata. Observam ca in stadiul legislatiei actuale lipsa calitatii procesuale active sau pasive nu poate fi evitata prin inlocuirea persoanei lipsite de calitate procesuala. Astfel cum am precizat si cu un alt prilej o atare solutie are un caracter excesiv formal; ea poate ocaziona partilor cheltuieli suplimentare si poate determina intarziere in solutionarea procesului civil.

In aceste conditii, apreciem ca in viitorul Cod de procedura civila s-ar impune o solutie mai rationala care sa permita, in principiu, substituirea persoanei lipsite de calitate procesuala cu persoana care are o atare calitate. Legislatia procesuala actuala doar in mod exceptional permite inlocuirea uneia din parti cu o alta persoana. Aceasta substituire procesuala se poate realiza in cazul aratarii titularului dreptului in cadrul unor actiuni reale (art. 66 C. proc. civ.).

Solutia pe care o preconizam de lege ferenda ar trebui sa-si gaseasca aplicare nu doar in actiunile reale, ci in cadrul oricarui proces civil. Legea va trebui sa determine si conditiile concrete ale substituirii procesuale.

Activitatea judiciara nu poate fi initiata si intretinuta fara justificarea unui interes din partea persoanei care solicita instantei de judecata solutionarea unei cereri. Codul de procedura civila nu prevede, in mod expres, interesul ca o conditie generala pentru ca o persoana sa poata deveni parte in procesul civil. Conditia interesului este prevazuta de lege doar in unele situatii particulare: in cazul interventiei (art. 49 C. proc. civ.) si al actiunii in constatare (art. 111 C. proc. civ.).

Astfel, de exemplu, potrivit art. 111 C. proc. civ.: "Partea care are interes poate sa faca cerere pentru constatarea existentei sau inexistentei unui drept". Totusi aceasta cerinta nu poate fi cantonata exclusiv la actiunile in constatare sau la cererile de interventie. Interesul se prezinta incontestabil ca o conditie generala, sugestiv exprimata si in adagiile: "L'intérêt est la mesure des actions" sau "point d'intérêt, point d'action".

Literatura de specialitate si practica judiciara sunt unanime in a recunoaste ca interesul reprezinta o conditie generala ce trebuie sa fie indeplinita in cadrul oricarui proces civil. Ea trebuie intrunita nu doar cu prilejul promovarii actiunii, ci si in momentul intocmirii altor acte procedurale.

Interesul reprezinta o conditie de ordin subiectiv care se analizeaza atat in persoana celui care actioneaza in justitie, cat si in persoana adversarului acestuia. El nu reprezinta altceva decat folosul practic material sau moral pe care-l urmareste cel care promoveaza actiunea. Semnificatia interesului este aceeasi si in cazul oricarui alt act procedural indeplinit in cursul procedurii judiciare. Prin urmare, daca activitatea judiciara nu-i poate procura partii un interes practic, cererea sa va fi respinsa pentru lipsa acestei cerinte. Astfel, de pilda, cel care a obtinut castig de cauza in fata instantei de fond nu va putea justifica un interes in promovarea apelului.

In ce priveste continutul conceptului analizat in literatura de specialitate au fost totusi autori care au identificat conditia interesului cu aceea a calitatii procesuale , iar alti autori nu fac distinctie neta intre interesul de a actiona si dreptul subiectiv dedus judecatii . Mai mult, unii teoreticieni de prestigiu sustin ca interesul este o notiune multiforma, generatoare de grave impreciziuni, neprezentand nici o importanta practica. Dupa autorul italian F. Carnelutti interesul de a actiona ar fi un concept mort, nascut mort sau in orice caz muribund.

Aceste teze nu au o baza stiintifica. Interesul de a actiona in justitie, calitatea procesuala si dreptul subiectiv sunt entitati juridice distincte. Astfel cum remarca Eugen Herovanu: "ceea ce caracterizeaza, din punct de vedere procedural, interesul de a uza de actiunea in justitie, e principiul necesitatii practice a actiunii, si a autonomiei dreptului de actiune, adica ideea ca daca cel interesat n-ar recurge la oficiul organelor jurisdictionale, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil".

Prin finalitatea sa, interesul de a actiona se afla intr-o evidenta conexiune cu dreptul subiectiv, fara a se confunda insa cu acesta". Interesul de a actiona presupune legitimare procesuala activa, fara ca acesta din urma sa implice si interesul de a promova o actiune civila.

Justificarea interesului judiciar incumba reclamantului si vizeaza, in principal, momentul initial al procesului, in concret acela al promovarii actiunii. Interesul trebuie justificat ulterior si de catre parat, in legatura cu actele procedurale indeplinite de catre acesta.

Daca justificarea unui interes in cadrul procedurii judiciare este imperios necesara, atunci in mod firesc acesta trebuie supus la anumite cerinte, astfel ca justificarea unui interes oarecare devine insuficienta. Intr-adevar, interesul afirmat in justitie trebuie sa fie legitim, personal, nascut si actual.

Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept si cu regulile de convietuire sociala. Interesul este, asadar, legitim doar atunci cand este in concordanta cu dreptul obiectiv, adica numai daca pretentiile formulate izvorasc dintr-un raport juridic recunoscut de lege. De asemenea, mai este necesar ca dreptul subiectiv pe care se intemeiaza sa fie exercitat potrivit cu destinatia sa economica sau sociala. Se evidentiaza in acest context, legatura indisolubila dintre interesul judiciar si dreptul afirmat in justitie. Subliniem din nou ca ne referim doar la afirmarea unui drept si nu la existenta acestuia. De asemenea, trebuie retinut ca interesul judiciar trebuie afirmat si in cadrul actiunilor in constatare negative, actiunilor posesorii, cererilor de ordonanta presedintiala si al cererilor pentru asigurarea dovezilor.

Interesul afirmat in justitie trebuie sa fie personal, adica sa fie propriu celui ce promoveaza actiunea sau celui care se apara in procesul civil. Aceasta cerinta nu poate fi insa conceputa in mod rigid in dreptul modern. In sistemul nostru juridic, ca si acela al altor state, actiunea civila poate fi promovata si de alte persoane sau organe decat acelea ce se pretind a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor actiuni pentru promovarea carora legea admite o legitimare procesuala extraordinara.

Activitatea procesuala poate fi declansata si intretinuta numai pe baza unui interes nascut si actual. In principiu, interesul judiciar se considera ca exista si a devenit actual din momentul incalcarii unui anumit drept subiectiv. Totusi se poate intampla uneori ca interesul sa fie actual, fara ca dreptul sa aiba acest caracter. Este ceea ce se intampla in situatiile prevazute de art. 110 C. proc. civ.

Activitatea judiciara nu poate fi intretinuta de persoane care nu se bucura de capacitate de exercitiu. De aceea art. 42 C. proc. civ. dispune ca "persoanele care nu au exercitiul drepturilor lor nu pot sta in judecata decat daca sunt reprezentate, asistate ori autorizate in chipul aratat in legile sau statutele care randuiesc capacitatea sau organizarea lor". La randul sau, art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 defineste capacitatea de exercitiu ca fiind "capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii, savarsind acte juridice".

Capacitatea de exercitiu se intemeiaza pe capacitatea de folosinta, fiind recunoscuta tuturor persoanelor fizice care poseda o anumita maturitate, spre a-si da seama de semnificatia si consecintele actelor pe care le incheie participand la viata juridica. Capacitatea procesuala de exercitiu reprezinta numai o forma de manifestare a capacitatii civile, respectiv intr-un domeniu specific, acela al procesului civil.

In literatura juridica capacitatea procesuala de exercitiu a fost definita ca fiind "aptitudinea unei persoane care are folosinta unui drept, de a si-l putea apara in proces, personal sau prin mandatari alesi". Astfel cum am mai aratat, in prezent, in sistemul nostru procesual infatisarea partilor in procesul civil nu este obligatorie, ele putand fi reprezentat in tot cursul litigiului.

Persoanele care nu se bucura de capacitate deplina de exercitiu pot participa la activitatea judiciara numai pe calea reprezentarii, asistarii sau a autorizarii. Majoritatea acestor probleme au fost analizate la disciplina Drept civil. Astfel fiind ne vom opri succint doar asupra acelor aspecte cu accentuate conotatii procesuale. Vom observa, asadar, care sunt persoanele reprezentate, asistate si cele autorizate in procesul civil.

Pe calea reprezentarii participa la activitatea judiciara persoanele lipsite total de capacitate de exercitiu, adica minorii sub 14 ani, precum si persoanele puse sub interdictie. In cazul minorilor functioneaza reprezentarea legala in conformitate cu dispozitiile Codului familiei. Astfel, potrivit art. 105 alin. (1) C. fam., minorii sunt reprezentati prin parintii lor, iar in lipsa acestora, astfel cum precizeaza art. 113 din acelasi Cod, prin tutore. Persoana pusa sub interdictie va fi reprezentata de tutorele desemnat de autoritatea competenta. Pana la solutionarea cererii de punere sub interdictie, conform procedurii prevazute de lege, autoritatea tutelara poate numi un curator pentru reprezentarea persoanei incapabile.

In privinta persoanelor juridice, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 dispune ca "persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile, prin organele sale", iar "actele juridice facute de organele persoanei juridice, sunt actele persoanei juridice insasi". Modul de infiintare a diferitelor categorii de persoane juridice este prevazut de lege. Astfel, de pilda, societatile comerciale dobandesc personalitate juridica de la data inmatricularii lor in Registrul comertului [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 32/1997]. Personalitatea juridica este o conditie indispensabila pentru ca o societate economica, fundatie sau regie autonoma sa poata sta in judecata. De aceea, in practica instantei supreme s-a decis recent, pe buna dreptate, ca "sucursala fiind o unitate fara personalitate juridica, nu poate fi subiect distinct si, in consecinta, nu se poate adresa instantei de judecata pentru solutionarea unui litigiu cu o alta sucursala apartinand aceleiasi regii autonome". Capacitatea procesuala de exercitiu este limitata in functie de principiul specialitatii persoanelor juridice. In mod obisnuit persoanele juridice sunt reprezentate in fata organelor jurisdictionale prin jurisconsulti.

In dreptul nostru minorul care a implinit varsta de 14 ani se bucura de capacitate de exercitiu restransa. Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 "minorul care a implinit varsta de paisprezece ani are capacitate de exercitiu restransa", iar "actele juridice ale minorului cu capacitate restransa se incheie de catre acesta cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui".

Dispozitiile de drept substantial consacrate in textul citat sunt incidente si in materie procesuala. Aceasta inseamna ca minorul avand capacitate de exercitiu restransa poate dobandi calitatea de parte si poate indeplini acte specifice activitatii judiciare. Activitatea procesuala are insa un caracter complex, intrucat presupune realizarea unor acte succesive, incepand de la promovarea actiunii civile si pana la desavarsirea executarii silite. Tocmai de aceea in literatura juridica s-a ridicat problema de a cunoaste daca in cazul minorului avand capacitate de exercitiu restransa este suficienta doar incuviintarea data la intentarea actiunii ori daca mai este necesara si asistarea minorului de ocrotitorii sai legali.

Intr-o prima opinie s-a considerat ca minorul avand capacitate de exercitiu restransa va trebui ca, pe langa incuviintarea prealabila, data pentru introducerea actiunii, sa fie asistat in tot cursul procesului de catre ocrotitorii sai legali. Instanta suprema, in urma cu peste patru decenii, a statuat in acelasi sens. In aceasta opinie s-a remarcat ca, spre deosebire de incheierea actelor juridice obisnuite, care se realizeaza printr-o singura operatiune juridica, activitatea procesuala are un caracter complex si reclama realizarea unor acte succesive. Majoritatea doctrinei a impartasit acelasi punct de vedere. Astfel, s-a sustinut ca "in interesul minorului, incuviintarea trebuie sa se dea pentru fiecare act procesual in parte, fiecare din aceste acte urmand a fi considerat un act juridic aparte, in sensul art. 9 din Decretul nr. 31/1954"[2]. In motivarea acestei solutii, instanta suprema a mai argumentat ca "dispozitiile art. 9 din Decretul nr. 31/1954 se intregesc cu dispozitiile art. 42 C. proc. civ., potrivit carora, pentru persoanele care nu au capacitate de exercitiu deplina, functioneaza institutia asistarii. In acest caz, partea care se gaseste in aceasta situatie indeplineste actele de procedura si este citata personal in proces, insa acele acte vor fi semnate si de persoana care, potrivit legii, ii intregeste capacitatea". Instanta suprema mai precizeaza, in aceeasi decizie de indrumare, ca "art. 42 C. proc. civ. nu poate fi considerat abrogat in partea referitoare la asistare, prin art. 9 al Decretului nr. 31/1954, deoarece acest din urma text se ocupa numai de incheierea de catre minor a actelor juridice, deci a unor acte singulare, in privinta carora parintii sau tutorul pot determina cu anticipatie natura si intinderea obligatiilor pe care si le va asuma minorul, apreciind astfel, de la caz la caz, utilitatea actului juridic si fixandu-i, eventual, limitele". Prin urmare, in aceasta opinie, art. 9 din Decretul nr. 31/1954 nu ar putea fi extins si la actele procesuale pe care le indeplinesc partile in procesul civil, deoarece activitatea judiciara implica o succesiune de acte, unele previzibile, iar altele imprevizibile. Aceasta inseamna ca, in procesul civil, minorul care a implinit varsta de 14 ani trebuie asistat de catre ocrotitorii sai legali, care vor fi citati alaturi de minor si vor semna alaturi de el toate actele adresate instantei.

Opinia infatisata mai sus are de partea sa puternice argumente ce sunt deduse cu deosebire din necesitatea realizarii unei ocrotiri eficiente a minorului care a implinit varsta de 14 ani. In literatura noastra de specialitate s-a exprimat insa si un alt punct de vedere, iar argumentele teoretice invocate ni se par deosebit de semnificative. Potrivit acestei opinii, modul in care se determina capacitatea persoanelor fizice sau juridice este reglementat prin normele dreptului material, respectiv prin dispozitiile art. 9 din Decretul nr. 31/1954 si ale art. 105 C. fam. Prin urmare, in aceasta conceptie dispozitiile art. 42 C. proc. civ. se intregesc cu prevederile de drept material anterior mentionate, iar nu invers, cum gresit apreciaza instanta noastra suprema. Or, in privinta minorului cu capacitate de exercitiu restransa, normele dreptului substantial stabilesc ca acesta isi exercita singur drepturile, insa numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorilor sai legali.

In ce ne priveste ne alaturam primei opinii, apreciind ca intr-adevar minorul cu capacitate de exercitiu restransa face parte din categoria persoanelor asistate, iar nu a celor autorizate. Trebuie sa recunoastem insa ca opinia contrara are, asa cum am aratat deja, de partea sa argumente solide deduse dintr-o riguroasa interpretare a dispozitiilor legale incidente in materie. Socotim totusi ca sunt hotaratoare argumentele deduse din necesitatea realizarii unei ocrotirii eficiente a minorului cu capacitate de exercitiu restransa. Solutia contrara ar avea totusi semnificatia unui formalism nejustificat, caci o autorizare prealabila ar echivala, in ultima instanta, cu o "incuviintare in alb", improprie pentru asigurarea unei aparari eficiente a minorului. Pe de alta parte, asa cum remarca I. Stoenescu si S. Zilberstein, in procesul in care minorul are pozitia de parat, institutia autorizarii nici n-ar avea aplicare, deoarece parintele sau tutorele nu pot impiedica judecarea cauzei prin refuzul incuviintarii prealabile.

Exista totusi in sistemul legislatiei actuale si unele situatii in care asistarea minorului nu este necesara. Asa este, in primul rand, cazul minorului care la implinirea varstei de 16 ani incheie un contract de munca. In acest caz minorul isi exercita drepturile si isi indeplineste singur obligatiile ce decurg din contractul de munca. Aceasta inseamna ca pe plan procesual minorul va avea posibilitatea de a promova o actiune si de a sta personal in proces, fara a avea nevoie de vreo incuviintare prealabila sau de asistarea sa de catre alte persoane, in litigiile ce izvorasc din raporturile juridice de munca. Situatia este similara in cazul minorului care se casatoreste dupa implinirea varstei de 16 ani. De data aceasta, minorul care a implinit varsta de 16 ani, dobandeste prin casatorie capacitate deplina de exercitiu cu toate consecintele juridice care decurg de aici.

Autorizarea vizeaza acele imprejurari in care reprezentantul sau ocrotitorul legal al unei persoane are nevoie, pentru indeplinirea anumitor acte, de o autorizare speciala data de organul competent. O atare autorizare este necesara adeseori pentru indeplinirea unor acte de dispozitie, cum ar fi renuntarea la drept, tranzactia, achiesarea la pretentii etc. Cel mai adesea autorizarea este necesara pentru indeplinirea unor acte de dispozitie de reprezentantii persoanelor juridice.

Sanctiunea lipsei capacitatii procesuale de exercitiu este reglementata in mod expres in art. 43 C. proc. civ. Acest text precizeaza ca actele procedurale ale persoanei lipsite de capacitate pot fi ratificate de reprezentantul persoanei respective.

Lipsa capacitatii procesuale de exercitiu poate fi invocata in orice stare a procesului. Totusi legiuitorul confera instantei dreptul de a acorda un termen in vederea ratificarii de catre ocrotitorul legal a actelor procedurale anulabile (art. 161 C. proc. civ.).