Comparabilitatea termenilor de comparat

COMPARABILITATEA TERMENILOR DE COMPARAT

Comparabilitatea in dreptul comparat. Notiuni introductive

Analizand din perspectiva notionala, compararea reprezinta in ansamblu, un procedeu general al spiritului, intrucat metoda in sine, nu este specifica doar unei anumite discipline sau stiinte cum am fi tentati sa credem, ci in mod paradoxal, ea are un caracter universal, fiind deosebit de utila in vederea realizarii anumitor obiective.

Din perspectiva juridica, comparatia isi regaseste utilitatea atat din punct de vedere analitic, fiind esentiala din perspectiva analizarii cadrului legislativ premergator procesului de adoptare a actelor nor­mative, cat si din cel normativ, intrucat constituie principalul mijloc de interpretare juridica al acestora.

in dreptul comparat, comparabilitatea se analizeaza din doua perspective fundamentate stiintific, si anume:

- prima se refera la totalitatea elementelor sau, dupa caz, a obiectelor supuse comparatiei si care apartin unor ordini juridice diferite;

- cea de-a doua se refera la totalitatea ordinilor juridice carora le apartin textele de comparat, supuse in mod practic compararii.

Referindu-ne in aceasta faza exclusiv la prima situatie, pentru a defini mai clar sfera de aplicabilitate a elementelor sau a obiectelor supuse comparatiei, apreciem ca este important a sublinia faptul ca, acestea reprezinta totalitatea particulelor juridice elementare supuse compararii, obiectul analizei constituindu-1: institutiile juridice, functiile juridice, respectiv problemele juridice.

Termenii de comparat in alte stiinte comparative

Pornind de la principiul universal al identitatii, conform caruia: un obiect nu poate fi identic decat cu el insusi, putem incerca o delimitare a sferei de aplicabilitate a comparatiei, in sensul ca, putem restrange aria analitica a lucrurilor comparabile. Altfel spus, atat in materia dreptului comparat cat si in alte stiinte suntem limitati a ne rezuma strict la: lucrurile comparabile.

Simpla comparare a doua stiinte sau a doua discipline din perspectiva juridica nu este suficienta daca nu suntem in masura a sintetiza cauzalitatea eventualelor elemente comune inserate in cu­prinsul disciplinelor.

Identificarea eventualelor similitudini o vom putea face doar daca in procesul de comparare ne-am raportat sistematic la doua sau mai multe elemente de comparat, la asa-numitii: "termeni de comparat'.

Din punct de vedere notional, termenul de comparat, ca obiect al compararii, constituie un ansamblu de contururi imprecise al celor doua discipline, schitate de cel care compara, de natura a identifica existenta unor elemente comune. Cu toate acestea, trebuie sa admitem, ca exista si situatii in care, elementele supuse compararii sunt precise, cum ar fi in cazul stiintelor naturale, unde termenii de comparat sunt clar individualizati sau chiar delimitati.

in cazul stiintelor socio-istorice spre exemplu, analiza compa­rativa a termenilor de comparat, se realizeaza de la ipoteze de lucru vag delimitate, la notiuni clare, un exemplu in acest sens, constituindu-1 lingvistica de tip comparat.

Utilitatea termenilor de comparat in evolutia stiintifica este incontestabila, intrucat o serie de stiinte, discipline sau ramuri: anatomia comparata, gramatica de tip comparat, literatura comparata, istoria comparata a religiilor etc.

3. Comparabilitatea in stiinta juridica. Compararea institu­tionala

Reprezentand un procedeu general al spiritului, comparabilitatea juridica a aparut ca o necesitate, din dorinta reala de universalitate juridica a precursorilor ramurilor de drept, care in marea lor majoritate au inteles importanta unificarii ideologice, un aport determinant in acest sens, avandu-1 scolile istorice: franceza, germana, italiana, belgiana etc.

in mod treptat, prin rationamente si cai diferite, precursorii au concluzionat asupra existentei unei arhetipologii universale, fundamentata pe existenta in toate sistemele de drept a acelorasi institutii juridice.

Chiar daca principial existau mici diferente generate de tehnica lor normativa, ordinile juridice nu se opuneau in ceea ce priveste conceptele lor, institutiile, notiunile sau, dupa caz, categoriile lor fundamentale.

Asadar, identitatea institutionala a constituit elementul de universalitate al ideologiilor juridice, care au determinat adoptarea unanima de catre precursori a aceleiasi directii de orientare juridica.

Analizand din perspectiva institutionala, compararea termenilor era foarte usor de realizat, intrucat institutiile juridice aferente fiecarui stat erau oarecum similare, existand doar mici valente de ordin national.

in fapt, continutul fiind universal, metoda compararii se limita practic la un simplu procedeu analitic, intrucat comparatistul se rezuma doar la analizarea institutiei din perspectiva efectelor pe care le creeaza in diverse ordini juridice.

in urma finalizarii procedeelor de comparare institutionala, acestia au constatat ca institutiile juridice sunt oarecum similare fiecarui sistem de drept, mai in toate cazurile de comparare fiind identificate institutii cum ar fi: casatoria, divortul, raporturile juridice intre soti, filiatia, contractul, raspunderea delictuala, imbogatirea fara justa cauza, posesia, proprietatea, testamentul, succesiunea etc.

Privind din perspectiva comparativa, dreptul are in acest sens o actiune asemanatoare istoriei. Ca si aceasta, el produce un efecte de distantare. Dupa cum istoria ne permite sa apreciem intr-un chip nou evenimentele cotidiene, tot astfel dreptul comparat permite o anumita detasare din mentalitatea proprie, capabila sa invedereze o serie de aspecte ale propriului sistem juridic, care de obicei scapa neobservate.

"De fapt, scrie L. J. Constantinesco, comparatia permite, nu numai sa se patrunda intr-un mod constient, intr-o alta lume juridica, dar, de asemenea, sa se ia un recul prin raport cu propriul sau drept, care apare intr-o alta lumina'.

Aceasta ii permite, mai intai, sa se descopere in propriul sau drept aspecte noi, calitati si defecte care pana atunci ramasesera ascunse. Comparatia poate releva ca, de exemplu, unele elemente ce caracterizeaza institutiile juridice nationale au in realitate o importanta mult mai limitata decat le-o acorda juristii nationali; sa se descopere ca o institutie juridica considerata ca indispensabila, deoarece da raspuns necesar unor probleme permanente, nu este in realitate decat rezultatul unui accident sau al unei intamplari.

Comparatia poate arata ca alte drepturi rezolva aceeasi problema prin alte institutii mai proprii sau mai simple. Ea poate arata de ce si cum anume anumite institutii nationale sunt depasite sau desuete '

La randul sau, Rene Rodiere sublinia: "comparatia ajuta sa stabilim redarea subtila si profunda a legaturilor, raporturilor dintre diversele institutii ale unui sistem. El permite, in ansamblul institutiilor si al regulilor unui sistem juridic sa se releve ceea ce este esential, ceea ce exprima natura intima a acestui sistem, ceea ce constituie fundamentele de care nu te poti atinge, fara a proceda la o revedere generala a ideilor morale care 1-au inspirat si fara sa fi recunoscut structurile sociale care il sustin'.

4. Probleme si incertitudini ale elementelor comune. Parale­lismul juridic

Pana a cerceta insa ce este dreptul comparat, ni se pare util sa stabilim ce nu este el, cu alte cuvinte sa-1 delimitam fata de cateva din domeniile de cunoastere apropiate.

Ne vom opri mai intai asupra deosebirii dintre studiul legislatiilor straine si dreptul comparat, in vorbirea curenta aceste doua notiuni se confunda adesea. Se afirma astfel, uneori, despre cel ce studiaza dreptul altei tari ca "face drept comparat'.

Aceasta intelegere gresita porneste de la imprejurarea -incontestabila - conform careia, cunoasterea legislatiilor straine este o premisa necesara a comparatiei. Dreptul comparat incepe abia dupa aceasta cunoastere, intrucat el consta in compararea drepturilor deja cunoscute.

Numai confruntarea drepturilor, stabilirea asemanarilor si deosebirilor dintre normele, reglementarile, institutiile sau sistemele comparate, aplicand regulile metodei comparative, numai aceasta modalitate de abordare inseamna "a face drept comparat'.

Exista, astfel, excelente studii de drept strain, care nu reprezinta studii de drept comparat, ci sunt doar un adjuvant al acestora, in Franta, bunaoara, apare o vasta si prestigioasa colectie de volume privind dreptul altor tari - editata initial sub redactia reputatului comparatist R. David - colectie careia i se adauga numeroasele publicatii de informatii asupra legislatiei straine.

O alta distinctie, care se impune de la sine, este aceea intre ramurile de drept traditional si dreptul comparat. Dreptul civil, dreptul penal, comercial, administrativ si multe alte discipline reprezinta ansambluri de norme juridice, clasificate in raport de un obiect si uneori o metoda specifica.

Dreptul comparat nu este un ansamblu de norme, el nu reprezinta deci o ramura de drept. Se poate afirma mai degraba ca este un ansamblu de procedee potrivit carora se face compararea normelor de sisteme diferite.²

S-a propus chiar, pentru a se elimina echivocul, sa se paraseasca termenul de drept comparat, in favoarea unor expresii cum ar fi: "compararea drepturilor' sau "metoda comparativa'.

"De ce dreptul strain nu este drept comparat? - se intreba A. Oteteliseanu - pentru ca studiul dreptului strain nu urmareste un scop stiintific, ci mai degraba unul de eruditie, care poate fi util in alte discipline juridice, dar care nu constituie ceea ce se numeste de obicei o «stiinta».

O stiinta trebuie sa aiba un obiect si un scop propriu, care nu se descopera in studiile de drept strain. Dimpotriva, dreptul comparat are un obiect si un scop propriu, el constituie deci o disciplina stiintifica care utilizeaza informatiile oferite de dreptul strain, actual sau trecut; el utilizeaza numai dreptul strain al popoarelor cu o identitate de civilizatii'.

Se ridica, in legatura cu aceasta, problema ramurilor de drept comparate.

Desigur, dreptul comparat in sine nu este o ramura de drept, insa in stiintele juridice moderne se vorbeste din ce in ce mai des despre un drept civil comparat, un drept comercial comparat, un drept penal comparat, prin aplicarea metodei comparative, printr-o munca enorma de comparare a normelor, reglementarilor, institutiilor.

Asadar, atat pe calea a ceea ce numim microcomparatie, cat si pe cea a macrocomparatiei, patrimoniile stiintelor juridice de ramura se imbogatesc, capata noi dimensiuni, mergand pana acolo incat, printr-o adevarata metamorfoza, isi schimba infatisarea. Dreptul civil roman este altceva, de exemplu, decat dreptul civil comparat, chiar daca acesta porneste de la dreptul roman.

Dar aceste discipline comparate de ramura,³ nu sunt identice, nici macar partial, sectorial, cu dreptul comparat, ele inmagazinand rezultatele castigate de stiintele juridice de ramura, ca urmare a efectuarii comparatiei.

Putem reveni, dupa aceste precizari preliminarii, la problema esentiala a naturii dreptului comparat.

Ni se pare foarte explicabila dorinta unui larg cerc de com­paratisti - nume reputate pot fi citate in acest sens, atat in literatura de peste hotare cat si in cea romaneasca - de a incerca sa demonstreze ca dreptul comparat reprezinta o stiinta autonoma.

Calificand-o astfel, cautand sa-i stabileasca un domeniu propriu de cunostinte, acesti autori doreau sa o acrediteze, sa o confirme, temandu-se poate ca daca ar fi recunoscut in ea doar o simpla metoda, s-ar fi ajuns la o contestare a ei ca disciplina si s-ar fi negat ca are un obiect propriu.

Temeri ce pot fi, desigur, intelese, dar care nu prezinta greutate in balanta aprecierii stiintifice, intrucat conceptiile privind autonomia stiintifica a dreptului comparat s-au conturat in timpul Congresului de la Paris din anul 1900.

in raportul general prezentat la Congres, Eduard Lambert scria: "ideea comuna a tuturor comunicarilor din acest grup este ca dreptul comparat are ca misiune sa releve jurisconsultilor legile naturale de care asculta acele manifestari ale vietii sociale al caror ansamblu formeaza dreptul, de a-i face sa inteleaga legatura si ratiunea de a fi a transformarilor vietii juridice, de a-i permite sa descopere care sunt, pentru fiecare institutie, formele care corespund diverselor faze ale dezvoltarii sociale, diverselor regiuni economice.'

Iata formulata astfel o prima si foarte raspandita conceptie asupra obiectului "stiintei' dreptului comparat: studiul legilor naturale dupa care se desfasoara viata sociala. Interesul pe care il prezinta acest studiu este extrajuridic, dreptul comparat servind astfel mai degraba stiintelor sociologice decat celor juridice.

Ceea ce este specific acestor incercari de a contura un domeniu specific stiintei dreptului comparat, este marea lor diversitate.

S-ar putea afirma ca, in afara dorintei de a afirma dreptul com­parat ca pe o disciplina stiintifica cu un obiect propriu, toate aceste teorii, intre care multe sunt intr-adevar remarcabile, au prea putine elemente comune.

Lambert insusi, citat mai sus, a evoluat in conceptia sa. Publicand, in 1903, celebra sa lucrare Lafonction du droit compare el distingea in fond doua conceptii asupra dreptului comparat. "Sub denumirea de drept comparat - scria el - se gasesc in prezent inglobate doua discipline distincte care prezinta la prima vedere un aer inrudit, dar care, in fapt nu sunt unite decat printr-o trasatura foarte exterioara, utilizarea comuna a metodei comparative.'⁴

Aceste doua discipline sunt, astfel cum le denumeste el "Istoria comparativa' si "Legislatia comparata'.

Sub primul aspect, autorul concepe o stiinta a dreptului, astfel cum exista o stiinta a limbii sau a religiilor, stiinte oarecum exterioare, care cerceteaza fenomenul juridic sau cel lingvistic, ori cel religios ca fenomene sociale, in interesul stiintelor sociale, iar nu al celor juridice, lingvistice sau al teologiei.

Prin studiul comparativ al legislatiilor diferitelor popoare, se ajunge la descoperirea legaturilor existente intre fenomenele juridice, stabilindu-se cauzele acestora si legile potrivit carora ele evolueaza.

Pentru aceasta, omul de stiinta nu se poate margini sa studieze doar legislatiile existente, trebuind sa cerceteze sistemele juridice atat in timp cat si in spatiu. Acesta este sensul "Istoriei comparative' a dreptului.⁵

in aceeasi ordine de idei va trebui sa amintim si conceptia lui Raymond Saleilles.

Scopul comparatiei este, potrivit acestui autor, acela de a desprinde, din ordinele juridice concrete, tipul ideal al institutiilor si normelor juridice comune, care ar reprezenta ceea ce denumeste el "dreptul comun al omenirii civilizate'.

"Dreptul comparat - scrie Saleilles - incearca sa defineasca tipul ideal, foarte relativ, care se desprinde din compararea legislatiilor, al functionarii lor si al rezultatelor lor, pentru o institutie determinata, tinand seama de starea economica si sociala careia trebuie sa-i corespunda, dar fara sa o situeze pe punctul de vedere al posibilitatilor imediate de aplicatie'.

Utilizarea "fondului comun al omenirii civilizate', se realizeaza, in practica, in trei directii:

pe calea legislativa - "prin adoptari constiente si voite';

pe calea orientarii stiintifice;

pe calea interpretarii judiciare.

Saleilles s-a apropiat astfel neconditionat de dreptul natural, pentru ca, asemeni acestuia "dreptul comun al omenirii civilizate' este un drept abstract. Si - de ce nu? - transcendental. "Acesta este - scria Lambert - dreptul natural despuiat de calitatile sale de imuabilitate, dar pastrand caracterele sale de universalitate'.

Critica cea mai serioasa, ce se aduce acestei conceptii, semnala ca "dreptul comun' se reducea la o serie de generalitati, fiind greu de precizat la ce nivel trebuie sa te situezi pentru a degaja, astfel cum dorea Saleilles, institutiile juridice ale acestui "drept comun'.⁶

Ideea insasi de "natiuni civilizate', este cu totul insuficienta pentru a oferi un cadru sigur "dreptului comun'.

A. Oteteliseanu remarca faptul ca deosebirea dintre dreptul com­parat ca stiinta independenta si ca stiinta auxiliara este inutila, si chiar ilogica, confundand dreptul cu politica legislativa.

El arata, de asemenea, ca Saleilles gresea crezand ca dreptul comparat poate ajunge un mijloc normal de interpretare a dreptului national, caci in toate cazurile in care dreptul national isi pastreaza particularismul, dreptul comparat nu poate face nimic pentru inter­pretare.

Dintre numeroasele teorii care se inscriu pe aceeasi directie de gandire o vom mai mentiona pe cea sustinuta de Arminjon, Nolde si Wolf, autorii unuia din cele mai complete tratate de drept comparat.

Pornind de la distinctia dintre dreptul comparat ca stiinta si ca disciplina auxiliara cei trei autori considera ca, atunci cand imbratiseaza un mare numar de sisteme juridice, dreptul comparat reprezinta o stiinta, pe cand, atunci cand in obiectul cercetarii intra doar un numar restrans de sisteme juridice, el nu este decat o disciplina auxiliara a dreptului comparat.

Acesta are ca obiect, potrivit autorilor la care ne referim, studiul comparat al sistemelor juridice existente in tarile cu o civilizatie moderna, cautand sa desprinda elementele comune ale acestora, fara a uita sa puna in lumina elementele proprii fiecaruia dintre ele in ceea ce au universal.

Prin aceasta, dreptul comparat ar semana cu istoria sau cu filozofia.

Criticand conceptia amintita, L.J. Constantinesco remarca, in mod subtil, ca studiul normelor si institutiilor juridice apartinand mai multor ordine juridice nu este propriu dreptului comparat, ca stiinta autonoma, ci metodei comparative.

Totodata, el observa ca este greu de admis ca dreptul comparat ar fi o stiinta normativa, deoarece elementele comune degajate prin cer­cetare comparativa nu au catusi de putin un rol normativ. Daca exista un aspect pozitiv in conceptia autorilor citati, arata L.J. Constantinesco, el consta - element deosebit de insemnat, de rascruce chiar in gandirea comparatista contemporana - in necesitatea de a grupa ordinele juridice.

Acelasi Congres de la 1900 a permis si reputatului civilist care a fost L. Josserand sa dezvolte o teorie proprie asupra dreptului com­parat ca disciplina stiintifica autonoma. Raportul sau prezentat atunci, Conception generale du droit compare, a rezumat intreaga sa conceptie.

Ideea de la care porneste autorul francez este aceea ca institutiile juridice sunt intr-o continua transformare, "prezentul juridic fiind facut din trecut si continand deja, in genere, viitorul'.

Iata de ce institutiile juridice nu pot fi studiate doar in prezent, in actualitate, ci trebuie cercetata atat evolutia lor istorica cat si orien­tarea lor de viitor. Dreptul comparat serveste tocmai determinarii acestei orientari.

El apropie astfel dreptul comparat de ceea ce reprezinta incer­carile de creare ale unei viitorologii juridice moderne.

Josserand accentueaza asupra functiei normative a dreptului comparat, a orientarii pe care cunoasterea stiintifica a tendintelor de evolutie a legislatiilor o confera legiuitorului. Nu este vorba, desigur, de tendinte stabilite empiric si nici de adoptarea necritica a unor solutii legislative conforme acestor tendinte. Concluziile de drept comparat trebuie adaptate mediului social in care se doreste a se aplica institutia.

Dreptul comparat exercita o influenta deosebita pe cale jurisprudentiala, dar si pe cale doctrinara prin modul in care realitatile legislative din unele tari inspira literatura de specialitate din altele.

in fond, conceptia lui Josserand se apropie substantial de cea a lui Lambert, pe care am expus-o mai sus. Josserand, la randul sau, vorbeste despre un "drept comun universal', care nu este altceva decat dreptul natural, degajat insa de caracterul sau absolut, "un drept natural concret' de formatie empirica, care se degaja din fapte.

in randul incercarilor de definire a naturii dreptului comparat trebuie mentionate, chiar si in treacat, anumite conceptii eclectice, cum ar fi cele care socotesc ca acesta are mai multe obiecte, cele care vad in el o ramura a unei stiinte comparative generale sau, in sfarsit, cele care privesc dreptul comparat intr-o conceptie universalista.

Vom cita, cu titlu de exemplu de eclectism, cazul englezului Wigmore care considera ca dreptul comparat ar avea, in acelasi timp, trei domenii de aplicare. Primul dintre acestea a fost denumit nomoscopia, al carui obiect este descrierea diverselor reglementari, cel de-al doilea este nomotetica, al carui scop este acela de a analiza diferitele institutii juridice si de a le pune in lumina calitatile, dar si defectele, in perspectiva unor reforme legislative, in sfarsit, cel de-al treilea nomogenetica, are ca finalitate analiza evolutiei diferitelor institutii si norme juridice in raporturile lor de cauzalitate si cronologie.

in acest ultim cadru, el situeaza acea comparative legal corporealogy al carui obiect ar fi analiza bazelor sociale si politice ale diverselor ordine juridice si stabilirea apartenentei lor la diverse grupe si familii de drept, dupa modelul lingvisticii comparate, care clasifica limbile in familii lingvistice.

Dupa cum lesne se poate observa, primele doua aspecte, luate in consideratie de autorul amintit, sunt legate de metoda de cercetare, doar cel de-al treilea ar fi de natura sa contureze ideea de disciplina stiintifica.

Ideea clasificarii in familii de drept, astfel cum remarca pe drept cuvant L.J. Constantinesco, este valoroasa, Wigmore facand prin aceasta figura de precursor.

El insa a esuat, deoarece nu a reusit sa gaseasca criteriile stiintifice valabile pentru a realiza gruparea pe familii.

5. Marile clasificari si diviziuni juridice. Notiunile juridice fundamentale, analizate din perspectiva elementelor comune

Gruparea sistemelor nationale in mari familii de drept capata o infatisare, distincta in cazul fiecarei ramuri de drept, in functie de continutul ramurii de drept, criteriile de impartire in mari familii difera, astfel incat tabloul pe care il ofera este total diferit. Este de la sine inteles ca prezentul curs nu va putea imbratisa toate ramurile de drept, fapt pentru care vom realiza analiza comparativa a marilor sisteme de drept privat.

Se admite in general ca un mare sistem sau o mare familie de drept reprezinta gruparea unor sisteme juridice nationale, in raport de anumite trasaturi comune ale acestora.⁷

La aceasta idee trebuie facuta insa o rezerva importanta refe­ritoare la asa-numitele "sisteme religioase si traditionale'. Sigur ca din punct de vedere istoric, aceste sisteme reprezinta anacronisme, vestigii ale altor epoci.

Nu este mai putin adevarat insa ca, asa anacronice cum sunt, aceste sisteme juridice care se incadreaza cu greu in toate clasificarile incercate pana astazi, guverneaza inca sute de milioane de oameni, astfel incat ele nu pot fi ignorate, eliminandu-le, asa cum au facut unii cercetatori, de pe harta juridica a lumii.

Caracteristic pentru "sistemele traditionale' este faptul ca sunt atasate statutului personal.

Cu alte cuvinte, normele lor nu se aplica tuturor persoanelor rezidente intr-un anumit stat sau teritoriu, ci tuturor celor care, avand o anumita religie, indiferent in ce stat ar domicilia, sunt supuse unui statut personal care isi gaseste temeiul in preceptele acelei religii.

Un exemplu tipic in acest sens ne este oferit de dreptul islamic care, intr-o unitate de norme practic inseparabila cu religia si cu morala mahomedana, se adreseaza tuturor adeptilor Islamului, indi­ferent unde s-ar gasi ei in lume⁸.

Ca o curiozitate trebuie aratat ca juristii mahomedani men­tioneaza si astazi ca, inainte de razboi, limita europeana a sistemului lor juridic o reprezinta Dobrogea, unde, intr-adevar, populatia de origine turca locala practica dreptul islamic folosind limba romana. Revistele de jurisprudenta ale timpului publicau chiar uneori hotarari ale cadiilor-judecatori musulmani.

Lasand la o parte deci accidentul pe care il reprezinta sistemele de drept traditionale, vom analiza criteriile ce trebuie avute in vedere la impartirea sistemelor nationale in mari sisteme sau familii juridice.

O privire istorica asupra acestui aspect ne evidentiaza faptul ca, desi preocuparile comparatiste in domeniul juridic sunt mult mai vechi, problema structurii marilor sisteme de drept ca atare, ca o premisa necesara a oricarei comparatii, nu s-a putut pune decat dupa Primul Razboi Mondial si se datoreaza, in conditiile aparitiei pe harta lumii a unui mare numar de state independente, profundei influente pe care a avut-o scoala comparatista initiata de englezul Gutteridge si continuata de elevii acestuia, francezul Rene David si englezul Hamson.

incepand din anul 1900, data cruciala in istoria dreptului com­parat, legata de primul congres de la Paris, in literatura de specialitate s-au facut numeroase incercari de clasificare a marilor sisteme de drept. Cele mai multe nu mai prezinta niciun interes. Unele au fost definitiv infirmate de stiinta, cum a fost teoria promovata de statele fasciste, care gasea in "rasa' criteriul clasificarii. Potrivit acestei teorii, al carei precursor a fost etnologul Sauser-Hall, sistemele juridice moderne s-ar fi impartit intr-un sistem indo-european, cu subsistemele latin, german, englez, un sistem mongol, unul semit si unul barbar.

Consecintele unei asemenea clasificari erau de-a dreptul bizare. Astfel, dreptul egiptean - este vorba despre legislatia scrisa - trebuia socotit drept latin, intrucat sistemul egiptean era receptat din Franta, in timp ce sistemul ceh era considerat drept germanic, pentru ca unele reglementari cehe erau receptate din dreptul german.

O alta incercare punea drept criteriu esential gradul de evolutie si de cultura al diverselor comunitati umane.

Un autor reputat, Levy Ullman, isi fundamenta impartirea pe rolul predominant, intr-un anumit sistem de drept, al legii, cutumei sau religiei.⁹

Mai pot fi mentionate si alte incercari de acest fel; efortul ar fi inutil deoarece caracterul lor pseudo-stiintific este vadit. Critica ce li se poate aduce autorilor este, dupa Rene David, dubla.

Pe de alta parte, ei s-au lasat calauziti in mod frecvent de idei preconcepute, punand la baza clasificarii lor un criteriu considerat de ei ca esential, dar al carui caracter stiintific n-a fost in nicio masura stabilit. Pe de alta parte, aceste clasificari nu au, adesea, un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate nestiintifice.

Trebuie semnalata chiar clasificarea profesorului francez amintit, formulata in tratatul sau de drept comparat din 1950. Potrivit acesteia, in lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul ar fi cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei crestine, pe principiile politice si sociale ale democratiei liberale si pe o structura economica capitalista.

Cel de-al doilea este sistemul pe care autorul il denumea, in 1950 "al lumii sovietice', profund diferit de precedentul din cauza structurii oranduirii sociale careia i se aplica.

Cel de-al treilea, potrivit lui R. David, este sistemul islamic, care nu poate fi redus la niciunul din sistemele precedente, data fiind baza sa teologica si legatura stransa care uneste in Islam dreptul cu religia.

Al patrulea este dreptul hindus, drept traditionalist si el, dar care se sprijina pe o baza filozofica proprie, diferita atat de cea a tarilor crestine, cat si de cea a lumii musulmane.

Cel de-al cincilea sistem ar fi fost, potrivit autorului, sistemul chinez traditional (lucrarea fiind elaborata inaintea proclamarii Republicii Populare Chineze).

Ceea ce trebuie retinut din aceasta clasificare este, mai intai, locul care se acorda dreptului sovietic. Este de retinut, de asemenea, faptul ca, spre deosebire de alte clasificari, autorul nu recurge la opozitia dintre sistemele romano-germanic (francez si german), pe de o parte, si cel anglo-saxon - de common law -, pe de alta parte, incluzandu-le deopotriva in conceptul de "sistem al lumii occidentale': "Nu am ignorat, facand aceasta, scrie el, niciuna din importantele diferente care exista intre aceste doua grupe de drepturi; mi s-a parut ca opozitia dintre cele doua grupe, oricat de esentiala ar fi, nu este de acelasi ordin cum este cea care exista intre dreptul francez si cel englez, pe de o parte, dreptul sovietic, dreptul musulman, dreptul hindus sau dreptul chinez, pe de alta parte'.

Dupa ce a ajuns la astfel de concluzii, autorul si-a amendat, intr-o alta lucrare, devenita best-seller-ul literaturii comparatiste, aceasta clasi­ficare, in noua lucrare, renuntand la considerarea globala a sistemelor lumii occidentale, autorul distinge o familie romano-germanica, o familie de common law, una a dreptului socialist (este de remarcat aici evolutia de terminologie) si in sfarsit, una a sistemelor filozofice si religioase.

O alta tentativa de clasificare a fost facuta, de asemenea, in deceniul al saselea, de comparatistul spaniol Felipe de Sola Canizares. Pentru acesta in lume ar exista doar trei grupe de sisteme: cele occi­dentale, cele socialiste si cele religioase.¹⁰

O critica aspra, dar justificata, a fost adusa acestor incercari de profesorul francez Rene Rodiere: "Oricat de interesante ar fi, scrie el, acestea au un defect comun: risca sa transforme dreptul comparat intr-un studiu de civilizatie comparata. Daca de exemplu, se compara reglementarile din dreptul iranian si cele din dreptul francez in materia casatoriei, se face, in realitate, o comparatie intre ideea de casatorie, potrivit civilizatiei musulmane si cea a civilizatiei crestine. Orice studiu de drept patrimonial comparat intre dreptul francez si cel sovietic va fi compararea unui sistem socialist de neapropiere privata a mijloacelor de productie cu un sistem bazat pe proprietatea privata, in ultima analiza ceea ce urmeaza a se compara nu sunt regulile de drept, cat principiile superioare ale civilizatiilor'. Un astfel de examen este departe de a fi lipsit de interes. El risca insa sa nu aiba decat raporturi indepartate cu stiinta si tehnica juridica.

Dupa ce aduce insa astfel de critici judicioase la adresa altor clasificari, autorul francez propune la randul sau una pe care o socotim incompleta in raport cu clasificarile formulate de alti autori occidentali.

El imparte marile sisteme in trei grupe, distingand, pe de o parte: un grup continental in care include drepturile francez, german, spaniol etc., unul de common law in care include drepturile Regatului Unit, ale diferitelor tari din common-wealth si ale Statelor Unite ale Americii, si, in sfarsit, unul al tarilor socialiste.

Toate acestea ar avea trasaturi comune decurgand din faptul ca reprezinta dreptul lumii crestine. Aceasta deoarece autorul, referindu-se la dreptul sovietic, considera ca, oricat de profunde ar fi transformarile politice si economice pe care statul sovietic le-a suferit cu incepere de la 1917, trecutul continua sa apese puternic asupra dreptului sovietic contemporan.

Compararea sistemului sovietic cu sistemul francez continua, ca urmare a unui trecut juridic comun, sa prezinte un interes de prim plan. in afara acestora, autorul refuza sa ia in considerare orice alt sistem juridic. Marile sisteme traditionale raman dincolo de optica pe care autorul francez o are asupra lumii juridice contemporane.

Viciile unui asemenea mod de a gandi sunt evidente. Includerea dreptului statelor "socialiste' in "lumea crestina' frizeaza ridicolul. Autorul sustine ca a folosit drept criteriu de clasificare "baza civilizatiilor respective'.

A considerat totodata ca "baza civilizatiei socialiste' ar fi crestinismul, care si-ar fi transmis mesajul prin intermediul constantelor dreptului, este atat de absurd incat, pentru oricine ar cunoaste, chiar superficial realitatile acestor state, filozofia care le inspira, motivarea acestei teorii este evident nestiintifica.

Pe de alta parte, caracterul incomplet al clasificarii care ignora toate sistemele juridice traditionale ale Asiei si Africii, ce guverneaza inca sute de milioane de persoane, pe motiv ca "baza civilizatiei' de la care pornesc este incomparabila cu a celorlalte, atarna greu in balanta valorii stiintifice in defavoarea acestei clasificari.

Exista, de asemenea, si alte critici ce se pot aduce punctului de vedere al autorului citat. Sistemul de common law nu cuprinde intregul drept al Regatului Unit si al Irlandei de Nord, deoarece cel putin dreptul scotian se bazeaza pe principii complet diferite de cel englez. Tot astfel, dreptul S.U.A. sau cel al Canadei nu fac nici ele integral parte din common law, Quebec-ul si Louisiana reprezentand exceptii insemnate.

O incercare de clasificare superioara este datorata lui Marc Ancei. Comparatistul francez distinge trei grupe "esentiale' de regimuri juridice - perfect determinate - si doua grupe complementare, mai putin conturate.

Grupele "esentiale' sunt:

sistemul romano-germanic - caracterizat prin descendenta sa romana si tendinta de codificare;

sistemul de common law - necodificat si prezentand particulari­tatea coexistentei a trei sisteme de reglementari paralele - common law propriu-zis, equity si statute-law;

sistemul "statelor socialiste'.

in afara acestora, autorul mentioneaza grupele "complementare', sistemele de drept religios si sistemul tarilor din "lumea a treia' aflate, in genere, la scurt timp de la dobandirea independentei nationale.

O problema asupra careia trebuie sa ne oprim, in aceasta incercare de demitizare a gandirii comparatiste socialiste, este cea a imposibilitatii comparatiei dintre sistemele "burghez' si cel "socialist'.

Se impune aici o distinctie. Pe planul realitatii nu putem nega ca, inainte de marile schimbari social-politice din Europa rasariteana (sa luam ca punct de reper conferinta de la Malta), exista un sistem juridic al "tarilor socialiste'.

Juristii de prima mana din aceste tari, ca Viktor Knapp in Cehoslovacia sau Gyula Eroi in Ungaria, ca si, aratam mai sus, multi comparatisti din tarile occidentale, ca Rene David ori Rene Rodiere, au acreditat si dezvoltat aceasta optica.

Desigur, teza deosebirii de esenta dintre dreptul tarilor socialiste si cel al tuturor celorlalte state, care marcheaza o dihotomie in geografia juridica a lumii si impiedica comparatia, ramane de discutat.

Este adevarat ca aceasta realitate era creata nu de o pretinsa evolutie interna coordonata a relatiilor de productie din aceste tari, care ar fi condus peste tot la reglementari similare, ci de receptie a dreptului sovietic, mergand uneori pana la o copiere fidela a legislatiei din Uniunea Sovietica, impusa incontestabil de dominatia politica exercitata in cele mai multe din statele fostului lagar (numai China facea exceptie) de acest stat.

Fenomenul de receptie, insa, datorita dominatiei politice, este bine cunoscut in dreptul comparat. A se vedea in acest sens raspandirea Codului civil francez in statele dominate de Imperiul Napoleonian¹¹ .

Dupa evenimentele amintite insa, marele sistem de drept socialist s-a dezagregat, a intrat in istorie, in Polonia, Bulgaria, Cehia si Slovacia, in Ungaria, in fosta Iugoslavie si in Romania schimbarile au afectat infrastructura sociala si au inceput sa aiba repercusiuni esentiale asupra legislatiei civile si comerciale.

Victoria revolutiilor, sangeroase sau cinice, sau a reformelor din aceste tari este insa prea recenta spre a afecta modificarea codurilor si a celorlalte acte normative de mare importanta.

De altfel, privita prin optica pe care o avem astazi, putem afirma ca: "sistemul de drept socialist' - cum am aratat mai sus - era un sistem factic.

El era cladit pe principiile si structura marelui sistem romano-germanic, din care facuse parte dreptul tarist, intalnim aceeasi structura a izvoarelor de drept, o mare asemanare in conceptele fundamentale, aceeasi impartire pe ramuri de drept, o abordare oarecum asemanatoare a fenomenului juridic.

incercarile multiple de definire si clasificare a marilor sisteme de drept nu pornesc de la o teorie coerenta a sistemelor, ci sunt cel mai adesea, fructul inspiratiei sau unei conjuncturi speciale in care se gaseau autorii clasificarilor.

Un autor belgian, cautand sa faca ordine in aceste criterii, alca­tuieste un tablou al tuturor criteriilor care au stat la baza incercarilor de clasificare, punand, necritic, la un loc pe cele serioase si pe cele cel putin discutabile.

El stabileste intr-un tablou aceste criterii¹²:

natura si rolul;

originea si istoria;

izvoarele;

autonomia doctrinara;

tehnica legislativa utilizata;

structurile juridice;

terminologia, conceptele si institutiile;

profesionalismul dreptului;

influenta societatii;

ideologia;

dinamica sistemului;

numarul subiectelor de drept care sunt supuse;

cultura;

rasa.

insusi autorul recunoaste ca numai unele din aceste criterii au caracter juridic, pe cand celelalte nu.

Se pune problema care din aceste criterii pot fi retinute pentru a avea o clasificare stiintifica a marilor sisteme de drept.

Marturisim de la inceput ca nu cunoastem secretul unei clasificari infailibile, cu atat mai mult cu cat intr-o singura generatie (sau in doua) tabloul marilor sisteme de drept s-a schimbat. Vom retine, de aceea, dintre criteriile formulate numai pe acelea care sunt admise de cea mai mare parte a autorilor si care, dupa parerea noastra, sunt definitorii.

Primul la care ne vom opri va fi structura sistemului izvoarelor dreptului.

Este incontestabil ca fiecare sistem de drept are o configuratie proprie a izvoarelor. Marele sistem romano-germanic, de pilda, rezultat al fuziunii primare dintre cutuma si dreptul roman, se axeaza in principal pe doua izvoare de drept: legea scrisa si, intr-o mai mica masura, cutuma. Marele sistem de common law, pe de alta parte, are ca izvor principal jurisprudenta - practica instantelor de judecata care actioneaza in numele principiului precedentului judiciar, iar legea scrisa si cutuma ocupa o pozitie secundara.

in sfarsit, dreptul islamic, ca si celelalte drepturi religioase si traditionale, este un drept relevant, al carui principal izvor de drept este cartea sfanta - Coranul - in jurul careia graviteaza celelalte izvoare de drept.

Cel de-al doilea criteriu ce trebuie luat in consideratie este originea istorica comuna a dreptului dintr-un anumit mare sistem. Astfel, marele sistem romano-germanic este rezultatul a doua mari fenomene de receptie: primul a fost receptia dreptului roman, iar secundul, receptia dreptului francez si a celui german, marcate, in primul rand, de codurile civile ale celor doua state. Apoi, dreptul francez, cum am aratat, a facut obiectul unui al doilea val de receptie prin intermediul drepturilor spaniol, portughez si italian care receptasera sistemul francez.

Cat priveste dreptul islamic, intim impletit cu religia musulmana, acesta s-a raspandit la toate popoarele care au primit religia islamica datorita expansionismului arab si al celui otoman.

in sfarsit, dreptul hindus este si el sistemul juridic al popoarelor care au practicat religia hindusa.

Si ar mai fi in cele din urma un criteriu in clasificarea marilor sisteme de drept care este mai greu observabil poate, dar este consi­derat de multi dintre autorii consacrati - Rene David bunaoara - ca esential in determinarea unui mare sistem de drept: o mentalitate juridica specifica, mentalitate care isi pune amprenta pe intregul fel: "de a fi' al vietii juridice din cadrul sistemului.

Despre antagonismul dintre juristul "continental' si cel "insular', despre optica atat de diferita cu care unul si celalalt abordeaza fenomenul juridic s-a scris enorm. Se ajunge pana acolo incat un jurist format la scoala dreptului continental - sa zicem francez - nu poate efectiv practica profesia juridica intr-o tara de common law si reciproc, in raport de aceste criterii am intreprins clasificarea marilor sisteme de drept contemporane.

Exemplele pe care le-am dat sunt suficiente pentru a invedera ca in cadrul dreptului occidental se deosebesc cel putin doua mari familii de drept.

Prima dintre acestea este: marea familie romano-germanica.

Grupand sistemul juridic francez si sistemele nationale inrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, roman, cele din America Latina etc., precum si sistemul german, aceasta mare familie, in care sistemele nationale s-au format pe baza dreptului roman, se caracterizeaza, in primul rand, prin preponderenta legii scrise.

Specifica acestor sisteme este existenta codurilor civile si comerciale, adevarate monumente legislative grupand reglementari din domenii intregi de relatii sociale, supuse unei sistematizari riguroase. Codul civil francez din 1804, Codul civil german (B.G.B.) din 1900, cele mai cunoscute dintre acestea se aplica si in ziua de astazi, indeosebi Codul francez, strans legat de numele lui Napoleon, a avut un destin de exceptie, fiind receptat nu numai in statele care in timpul Imperiului Napolenian sau in cel al expansiunii coloniale, cum aminteam, au fost supuse dominatiei franceze, ci si in alte state in care influenta franceza a avut doar aspecte culturale, cum a fost tara noastra. intr-adevar, Codul civil adoptat in 1964 sub domnia principelui Alexandru loan Cuza si aflat in vigoare in tara noastra, desigur, cu modificari substantiale, era initial o reproducere destul de fidela a Codului francez.

O alta particularitate a sistemului romano-germanic este impartirea in ramuri de drept. Gandirea juridica franceza de la inceputul secolului al XlX-lea era profund carteziana.

Acest cartezianism si-a pus pecetea pe intreaga reglementare a raporturilor civile si comerciale, conferindu-le o rigoare logica si o sistematizare aproape ireprosabila, in acest spirit s-a produs si impartirea sistemului juridic in ramuri de drept, fiecare cu metodele sale specifice si cu o anumita mentalitate caracteristica. Prima si cea mai importanta diviziune a dreptului, mostenita din dreptul roman, este cea in drept public si drept privat. Este clasificarea fundamentala din dreptul occidental, bazata pe diferenta de metoda de reglementare si care reflecta in fond rolul esential jucat de proprietatea privata.

in raport de aceasta, impartirea pe ramuri apare ca efectul unor criterii secundare. Dreptul public se imparte, astfel, in drept constitu­tional, administrativ, financiar etc., iar dreptul privat in drept civil, comercial etc. fara ca deosebirile dintre aceste ramuri sa aiba caracterul esential al celor dintre dreptul public si cel privat.

O problema speciala in acest context este ridicata de dreptul tarilor scandinave. Unii autori vad in dreptul tarilor nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda) un mare sistem de drept, deosebit atat de cel romano-germanic, cat si de cel din common law. Dupa parerea noastra, o astfel de optica nu rezista unei analize atente a dreptului actual, aplicabil in mod complet, care nu dovedeste ca ar cuprinde elemente substantial deosebite de cel romano-germanic.

Exista, de asemenea, o certa influenta a sistemului de common law datorita frecventelor legaturi culturale si economice dintre statele scandinave si insula britanica.

El nu ocupa, de aceea, locul unui mare sistem de drept, ci este tratat in cadrul sistemului romano-germanic, specificandu-se insa ca reprezinta un caz special.

Structura interna a dreptului englez sau mai precis a ceea ce numim common law in sens larg este considerabil diferita de acesta. Nu vom intalni aici coduri, ca in dreptul francez si cel german, dupa cum nu vom intalni, in general, acte normative cuprinzatoare pentru materia civila si cea comerciala. Regulile esentiale ale dreptului civil sunt, asa cum am aratat, de origine jurisprudentiala.

Trebuie notat ca Anglia nu are nici macar constitutie scrisa, ci doar cateva legi cu caracter constitutional, care nu acopera insa aria raporturilor constitutionale. Instrumentul principal de secretare -termenul folosit in literatura de specialitate - a dreptului, este regula precedentului, potrivit careia, dupa distinctii asupra carora vom reveni, hotararea unei instante superioare sau chiar a aceleiasi instante pronuntate anterior, devine obligatorie pentru instanta ce are de solutionat un caz asemanator. Pe aceasta cale, datorita obligativitatii precedentului, s-a creat, in decursul deceniilor sau chiar al secolelor, un intreg sistem juridic la fel de coerent, sub multe aspecte, ca si cel din tarile continentale.

Nu trebuie crezut, desigur, ca rolul actului normativ in sistemul de common law este inexistent sau ca sisteme continentale exclud aportul jurisprudentei. Statute-law, acea reglementare realizata prin bill-uri, acte normative emise de puterea de stat, capata un rol din ce in ce mai mare, pe masura dezvoltarii economice si sociale, incom­patibila, in mod evident, cu practicele jurisprudentei. Este de retinut insa ca, pe calea atuului normativ, sunt doar partial reglementate aspectele fundamentale ale relatiilor civile si comerciale, aceste acte intervenind indeosebi, in materie: administrativa, penala, contraven­tionala, fiscala etc.

Pe de alta parte, preeminenta actului normativ in sistemele conti­nentale nu exclude nici ea rolul, uneori insemnat, pe care este chemata sa-1 joace practica judiciara in creatia de drept. Sunt semnificative in acest sens exemplele dreptului elvetian si german.

Un element caracteristic sistemului de common law este si inexistenta conceptului de ramura de drept. Spiritul pragmatic care caracterizeaza gandirea juridica insulara a condus la stingerea diferentelor, adesea artificiale, pe care dreptul continental le face intre ramurile de drept, impartirea tripartita pe care am amintit-o, tipica sistemului anglo-saxon, nu are nimic comun cu diviziunea romanista a ramurilor dreptului.¹³

In common law, in equity cat si in statute-law, intalnim atat reguli care in conceptia juristilor continentali ar fi de drept public, cat si altele care ar fi de drept privat.

Iata de ce, dreptul romano-germanic si cel de common law formeaza doua mari sisteme de drept deosebite.

De altfel, sistemul de common law nu este nici el unitar. Dreptului britanic i se alatura dreptul Statele Unite ale Americii, care are o structura proprie, particularitati marcante si o evolutie deosebita de cel dintai. Este, de asemenea, indiscutabil ca dreptul dominioanelor britanice (Canada - cu exceptia provinciei Quebec, Australia, Noua Zeelanda), desi nu au o suficienta documentare in privinta lor, a suferit o evolutie care le-a departat intr-o masura insemnata de dreptul metropolei.

Tot astfel, in anumite state din Asia sau din Africa, foste colonii britanice, sistemul de common law a fost pastrat,, insa a facut obiectul unor evolutii spectaculoase. Este suficient sa citam in acest sens cazul Indiei, in care domenii insemnate ale dreptului privat britanic au fost legiferate, fapt nemaiintalnit in tara de origine.

Trebuie sa facem loc in clasificarea noastra unui al treilea mare sistem, mai precis unui grup de sisteme, deosebit de raspandite, drepturile religioase si traditionale.

De inspiratie religioasa, create in timpul Evului Mediu, pastrand, in raport de societatile in care isi gasesc aplicare, multe elemente me­dievale, aceste sisteme nu ar putea fi reduse, decat in pofida evidentei faptelor, la vreunul din sistemele juridice europene sau americane.

Este adevarat ca existenta acestor sisteme incurca toate clasi­ficarile, ele scapand oricaror criterii ce sunt puse la baza acestora.

Se pare insa ca este mai important a le studia ca atare, decat sa trecem peste ele din dorinta de a da satisfactie unei logici formale.

Este amintit, in primul rand in acest context, dreptul musulman. El este, incontestabil, cel mai cunoscut si cel mai raspandit, datorita numarului subiectilor carora le este aplicabil. Dar, alaturi de el, trebuie mentionate si alte constructii juridice interesante, cum sunt dreptul ebraic, cel hindus, dreptul chinez traditional, cel japonez etc.

Exista, in tarile in care aceste sisteme sunt aplicabile, un adevarat dualism juridic, intrucat adesea, sistemele traditionale sunt incomplete, ele privind indeosebi materia persoanelor, familiei si succesiunilor, materii care se situeaza in centrul interesului religios.

Ele sunt completate - uneori chiar dublate - in anumite state care s-au modernizat, de o legislatie scrisa care, uneori, promoveaza principii si reglementari diferite de cele ale dreptului traditional. Astfel sunt unele state islamice - cum ar fi Egiptul, Algeria, Irakul, Siria - care au adoptat reglementari moderne fara a inlatura dreptul islamic, ori Israelul, in care a fost elaborat un drept - pe care putem sa-1 denumim statal - uneori de-a dreptul opus dreptului rabinic traditional.

Caror sisteme juridice apartin aceste state: celor europene, de la care s-a inspirat legislatia scrisa ori celor traditionale?

Lucrurile, credem, trebuie luate asa cum sunt. intrepatrunderea celor doua reglementari conduce adesea la o sinteza juridica pe care nu avem voie sa o ignoram si care isi pune sigiliul intr-un alt chip pe dreptul fiecaruia dintre aceste state.

Nu trebuie sa omitem, de pilda, faptul ca in Egipt sau in Algeria codurile civile contin texte care, in caz de lacune sau de conflict intre prevederile lor si principiile dreptului musulman, dispun ele insele ca se aplica cel din urma.

Ar fi gresit, in felul acesta sa afirmam ca (astfel cum, de altfel, s-a intamplat in Turcia dupa revolutia junilor turci, care a indepartat dreptul islamic, receptand codurile elvetiene) exista o tendinta generala de abandonare a reglementarilor traditionale in favoarea celor statale.

Chiar in Israel, dreptul traditional este aplicabil persoanelor de origine mozaica, in timp ce dreptul scris se aplica celor de alte religii, ori, daca este cazul, casatoriilor interconfesionale.

Va trebui sa facem, de asemenea, loc in panorama noastra dreptului cutumiar care mai guverneaza inca - cel putin partial - unele state africane, pentru ca numai astfel vom deveni constienti de bogatia si varietatea fenomenului juridic contemporan.

6. Principiile generale ca element comun si regulile comparatiei

Cercetarile intreprinse in secolul nostru au reusit sa puna in lumina faptul ca operatia de comparare a drepturilor nu trebuie facuta la intamplare, neorganizat, fara o anumita rigoare in abordarea aspectelor pe care le ridica punerea in paralel a doua sau mai multe reglementari.

Straduintele unor comparatisti de prestigiu cum ar fi: Saleilles, Lambert, David, au condus la conturarea unor norme care trebuie sa stea la baza oricarei corporatii juridice, la stabilirea regulilor metodei comparative.

Se poate cristaliza, in felul acesta, o metodologie proprie stiintei noastre juridice, reprezentand tot ce este mai valoros in acest patrimoniu metodologic acumulat de gandirea comparatista moderna.

Problema comparabilitatii se reflecta, in prima si cea mai insemnata dintre aceste reguli metodologice. A compara numai ceea ce este comparabil, iata cea dintai norma de care trebuie sa tina seama orice cercetator care pune in paralel sisteme de drept ori institutii sau reguli^apartinand unor sisteme juridice diferite.

in fond, toata comparatia este o chestiune de optica si de interes. Atunci cand aparenta unor institutii este diferita, interesul comparatiei este acela de a pune in lumina asemanarile de substanta, fondul comun al acestor institutii. Este ceea ce Konrad Zweigert a numit "stabilirea solutiilor identice pe cai diferite'.¹⁴ Am putea denumi aceasta optica "comparatie afirmativa', spre a o deosebi de "comparatia contrastata'.

Cand aparenta institutiilor este asemanatoare, insa esenta lor este radical diferita, interesul nu consta in a pune in evidenta aceasta ase­manare neimportanta ci, dimpotriva, in a pune in evidenta deosebirile.

Aceasta este ceea ce se numeste "comparatia contrastata'.

Dupa cum lesne se poate observa, importanta in adoptarea uneia sau alteia dintre aceste optici este conceptia pe care o are cercetatorul asupra esentei institutiilor comparate.

Valoarea stiintifica si buna-credinta cu care este efectuata com­paratia depind in ultima analiza de aceasta conceptie.

In anumite imprejurari, poate fi utila chiar o comparatie afirmativa intre doua institutii reflectand esente contradictorii.

Astfel ar putea fi comparat trustul, institutie tipica dreptului anglo-saxon, care raspunde si necesitatii de reglementare pe care, in alte sisteme de drept, o reflecta fundatia, cu wakaf-ul, institutie specifica dreptului islamic, care si ea raspunde unei necesitati apropiate.

De fapt, comparatia se poate dovedi utila in astfel de situatii, indeosebi atunci cand se are in vedere aspectul tehnic-formal al reglementarilor.

Regula de principiu pe care am analizat-o mai sus si care reprezinta chintesenta teoriei moderne asupra dreptului comparat, se cere completata cu ansamblul regulilor practice, desprinse de stiinta juridica in ani indelungati de cercetare. Aceste reguli - este important de subliniat - intaresc in mod neconditionat punctul nostru de vedere.

Ele asigura realismul comparatiei, privind lucrurile asa cum sunt, invatandu-ne sa consideram termenii supusi comparatiei in conexiunile lor reale, in contextul politic, social si economic din care au rezultat, pentru ca numai astfel putem exercita o comparatie de o reala valoare stiintifica.

Este explicabil astfel de ce una dintre aceste legi impune ca niciodata comparatia a doua institutii sa se faca izolat, in afara con­textului legal in care sunt incadrate. Aceasta ar reprezenta cea de a doua regula a comparatiei.

Conceptul insusi de sistem de drept releva ca fiecare institutie se gaseste intr-o stransa interdependenta cu alte institutii. Smulgand institutia din sistem si privind-o in sine, facandu-se abstractie de conexiunile pe care le poate avea, nu se poate ajunge decat la rezultate artificiale si prin aceasta, nefolositoare.

Am dat cu alt prilej exemplul cercetatorului care studiaza rezerva succesorala fara a se preocupa de ordinea succesorala in fiecare din sistemele comparate si care comite astfel o greseala fundamentala.

Economia unei legi presupune adesea o expunere sistematica si nu rareori graduala a prevederilor sale.

Regula de drept, dintr-un anumit capitol, nu poate fi inteleasa in mod complet fara a face apel la principiile generale, ce ar putea fi gasite in textele introductive, fara indicatiile cuprinse uneori in dispo­zitiile finale, fara a cunoaste legaturile ce se stabilesc intre diferitele institutii reglementate de acea lege.

Exista asadar o dialectica a legii, care interzice izolarea unui text din contextul in care a fost adoptat, izolare care il face de neinteles in adevaratul sau continut.

Strans legata de aceasta regula este si aceea ca cercetarea unei institutii trebuie facuta luand in considerare intreaga amenajare a izvoarelor de drept dintr-un anumit sistem juridic. Este cea de-a treia regula a comparatiei. Se stie ca structura izvoarelor de drept reprezinta unul dintre criteriile de delimitare ale marilor sisteme de drept.

Ceea ce intereseaza, in comparatie nu este textul de lege in sine, ci norma de drept a carui aplicare are loc in ordinea de drept. Aceasta norma se configureaza, in procesul aplicarii, cu contributia unor izvoare diferite.

Sistemul izvoarelor de drept difera de la un mare sistem juridic la altul. in dreptul romano-germanic, alaturi de lege se recunoaste caracterul de izvor de drept - este adevarat, subsidiar - al jurisprudentei si cutumei care, daca nu pot actiona contra legem, sunt capabile, in orice caz, sa complineasca lacunele acesteia si chiar sa-i aduca, adesea, unele corective.

Sistemul britanic prezinta o infatisare particulara, in cadrul sau, izvorul principal - datorita regulii precedentului - fiind practica jude­catoreasca, izvor ce acopera atat reglementarea purtand numele de common law cat si pe cea denumita equity. Cat priveste legea scrisa -cu tot progresul inregistrat de aceasta in timpurile moderne - ramane, teoretic, un izvor de drept mai putin important. Este interesant ca, chiar acolo unde exista o norma scrisa, mentalitatea precedentului este atat de puternica incat instantele nu aplica norma ca atare, ci hotararile judecatoresti care o consacra.

Dreptul anglo-saxon recunoaste, de asemenea, un loc in randul izvoarelor de drept si cutumei.

Daca o institutie a acestui sistem de drept este cercetata bunaoara numai sub raportul regulilor cuprinse in common law, fara a avea in vedere corectivele ce au putut sa-i fie aduse prin equity sau prin statute law, al caror sens este tocmai acela de a aduce corective celei dintai, imaginea obtinuta este inexacta, iar comparatia efectuata pe baza ei, eronata.

La randul sau, sistemul musulman se prezinta complet diferit de celelalte sisteme de drept. Astfel cum vom arata, intalnim aici o ierarhie de izvoare care isi gasesc fundamentul in Coran: sunna - traditia; idjma - acordul comunitatii; giyas - analogia; firmanul - actul scris; conventia.

Dreptul statelor africane - mai precis, al celor care nu au adoptat codificari de tip european - prezinta o natura cutumiara, obiceiul fiind singurul izvor de drept.

Chiar in cazul legilor scrise, majoritatea legislatiilor modeme deosebesc, pe de o parte, legile constitutionale si cele organice si ordinare, care nu pot deroga de la cele dintai, precum si actele normative emise de organele administratiei de stat - guvern sau ministere - din care, cele cu forta juridica superioara le pot abroga ori modifica pe cele cu forta inferioara, dar invers nu este posibil.

Comparatistul care doreste sa stabileasca acel comparandum, care este norma aplicabila in mod real, va trebui sa tina seama de ierarhia acestor izvoare, de raporturile reale de forta juridica dintre ele, de modul in care se completeaza reciproc.

Literatura de specialitate din toate tarile este unanima asupra acestui punct de vedere. Lambert insusi critica "tendinta usuratica' de a izola studiul codurilor si legilor de studiul doctrinei si jurisprudentei, de a analiza multiplele documente care ne fac sa cunoastem modul in care fiecare legislatie se comporta in aplicare.

in tratatul sau de drept comparat, L.J. Constantinesco acorda un spatiu insemnat evocarii unor imprejurari de natura sa ingreuneze comparatia si sa o deturneze pe o pista falsa.

Sunt discutate astfel situatii decurgand din faptul ca textul legislativ este rau redactat, ca principalul text legislativ este completat de alte texte, ca el este completat sau modificat prin aplicarea sa jurisprudentiala.

Comparatistul este pus in garda sa nu se increada, fara un control riguros, in opinia unei anumite doctrine, deoarece un autor, chiar de autoritate, dintr-o alta tara, poate fi dominat de opiniile proprii, care nu sunt intotdeauna unanim impartasite sau care sunt gresite.

Dincolo de ocean, comparatistii au ajuns la o conceptie ase­manatoare prin acel functional approach, sesizand diferenta dintre lege si regula de drept aplicabila in mod concret ca urmare a actiunii conjugate a mai multor izvoare, distingand "living-law' (dreptul viu) de "law in the books' (dreptul din carti).

Nici considerarea textului de lege supus comparatiei in ansamblul actului normativ si nici aprecierea sa in raport de ierarhia izvoarelor de drept, nu epuizeaza regula comparatiei.

Aceste reguli urmaresc, in fond, stabilirea cat mai exacta a acelui comparandum, norma de drept cu care se face comparatia, aceasta stabilire exacta reclama insasi deslusirea continutului real al normei aplicabile.

Ori, pentru aceasta, vi^iunea sincronica pe care o confera respectarea regulilor, expuse mai sus, trebuie completata cu una diacronica.

O atare optica, de natura a tine seama de evolutia sensului pe care 1-a avut textul de lege din momentul emiterii sale pana in cel al aplicarii, da substanta ultimei reguli a comparatiei.

Aceasta regula, a patra, poate fi formulata in modul urmator: in aprecierea termenului de comparat trebuie sa se tina seama nu numai de sensul avut initial, ci si de cele dobandite ulterior in procesul de aplicare.

Comparatistul se intereseaza mai putin de regula de drept in sine cat de fenomenul social care ii justifica existenta.

Se poate constata adesea, indeosebi la textele de lege care au fost aplicate in timp indelungat, si cu atat mai mult la oranduiri sociale diferite, o evolutie atat de insemnata facand ca forma initiala sa devina in asa masura diferita fata de cea aplicata dupa un anumit timp, incat ele apar ca doua norme complet distincte.

Daca un cercetator se va opri bunaoara la textul art. 1384 din Codul civil francez - corespunzator art. 1000 din Codul nostru civil -fara a se preocupa de semnificatiile pe care doctrina si jurisprudenta le-au atribuit intre timp acestui articol, depasind cu mult intentiile legiuitorului, nu va avea o reprezentare clara a normei de drept aplicabila in cazul respectiv.

El este indemnat sa urmeze practica reala a reguli de drept, singura care poate forma in mod stiintific si eficient termenul de comparatie.

Desigur, astfel de sfaturi sunt deosebit de utile. Nu insistam asupra lor, nu ne oprim asupra abundentelor exemple cu care ele pot fi ilustrate, pentru ca ele se adreseaza nu numai comparatistului, ci oricarui jurist, indiferent de faptul ca se ocupa de dreptul comparat sau de cel national, care trebuie sa stabileasca intotdeauna regula de drept aplicabila, astfel cum este in vigoare si cu continutul sau exact.

Comparatistul care cerceteaza o anumita reglementare straina este expus a ajunge la erori grave daca nu-si extinde investigatiile asupra literaturii de specialitate din tara respectiva si nu-si com­pleteaza cunostintele cu informatii despre moravurile si traditiile acelei tari, pentru a stabili exact semnificatia textelor pe care le studiaza, in momentul aplicarii.

in Belgia, bunaoara, tara care a receptat Codul francez, se vorbeste despre o adevarata "nationalizare' a acestuia in sensul ca practica instantelor belgiene a dat unor numeroase texte semnificatii diferite de cele avute in practica franceza.

Trebuie insa semnalat si pericolul invers, asupra caruia ne pune in graba R. David: cel de a studia numai literatura si, cu atat mai grav, numai operele unui anumit autor, fara a porni de la textul ce reglementeaza materia.

7. Comparabilitate si tertium comparationis. Procesul metodologic

Regulile ce au facut obiectul analizei de mai sus, fac obiectul unui proces, al comparatiei. Acest proces nu poate avea loc intamplator. Stiinta juridica 1-a analizat pe larg, descompunandu-1 in elementele logice pe care le cuprinde, reusind, in felul acesta, sa jaloneze o metoda stiintifica de efectuare a comparatiei.

in afara acestui proces metodologic comparatia este lipsita de sens, deoarece ea nu poate avea loc la intamplare, ci trebuie sa urmareasca consecvent atingerea anumitor scopuri, in lipsa carora, efortul comparatistului devine inutil.

in logica formala, comparatia este definita ca o operatie ce urmareste constatarea unor elemente identice sau divergente la doua sau mai multe fenomene. Nimic nu se opune ca alegerea acestor fenomene sa se faca la o scara foarte larga si la nivele diferite.

in acest sens, se vorbeste despre macrocomparatie si microcomparatie.

Pentru ca operatia de comparare sa ajunga la rezultate efective, pornindu-se de la recunoasterea stiintifica a faptului ca la un anumit nivel fenomenele comparabile pot fi aduse la numitor comun, se pun in prezenta fenomene, care sub aspectul ce il intereseaza pe cercetator, pot fi comparate.

Ajungem astfel la o procedura prealabila comparatiei propriu-zise, de o importanta esentiala pentru reusita acesteia. Ea consta in selectarea anticipata a elementelor ce vor fi comparate, in functie de un anumit aspect avut in vedere de cel ce efectueaza comparatia, aspect ce va urma sa fie dat ca factor comun. Cu alte cuvinte, determinarea acelui tertium comparationis, despre care s-a ocupat pe larg V. Knapp.

"Aceasta conditie (a comparabilitatii) scrie el, fie ca este vorba de aplicarea metodei comparative in stiinta juridica sau la oricare alta stiinta sau la comparatia in general, este urmatoarea: trebuie sa existe o trasatura de unire - un tertium comparationis - intre compararam si comparandum. De fapt conditia primordiala a oricarei comparatii rationale consta in a putea degaja din doua notiuni comparate, o notiune care sa includa atat primul termen, cat si pe cel de-al doilea.'

Vom retine asadar ca procesul comparatiei reclama trei termeni logici:

comparatum;

comparandum;

tertium comparationis.

Deosebirea dintre comparatum si comparandum este, in primul rand, o chestiune de optica.

Comparatum este, de obicei, legislatia nationala a comparatistului. Aceasta se intampla atunci cand comparatia are loc in scopul per­fectionarii propriei legislatii sau a unei mai bune cunoasteri a acesteia.

Exista insa cazuri cand nu se poate vorbi despre existenta unui comparatum, cand toti cei ce intra in comparatie au aceeasi valoare afectiva. Astfel se intampla la reuniunile internationale, in care compararea legislatiilor in prezenta nu se face prin prisma interesului specific al unei legislatii nationale, care se cere mai bine inteleasa sau perfectionata, in astfel de cazuri, dintre functiile comparatiei profita in primul rand cea stiintifica.

In alte cazuri, termenii se pot schimba intre ei, din cauza deplasarii interesului. Se poate da aici exemplul unor lucrari privitoare la dreptul altor state - cazul, clasic, este cel al lucrarii celebrului jurist german Zachariae despre dreptul francez - care au ca scop principal buna cunoastere a dreptului altei tari prin rapoarte la dreptul national al autorului.

Despre comparandum vom mai arata ca poate fi singular, atunci cand se compara dreptul a doua state, dupa cum poate fi multiplu, cand se iau ca termen de comparatie mai multe sisteme juridice nationale.

S-ar putea incerca aici o ecuatie. Cu cat numarul de termeni de comparatie este mai mare, rezultatul comparatiei este mai valoros, deoarece el presupune un numar mai mare de situatii particulare, care, subsumandu-se aceluiasi factor, ii sporesc autoritatea.

Aceasta ecuatie nu poate fi insa acceptata neconditionat; multi­plicarea termenilor de comparatie are ca efect ridicarea gradului de generalitate a rezultatului comparatiei si ca urmare pierderea din vedere a elementelor cu caracter particular.

Asadar, rezultatul comparatiei devine mai valoros, prin cresterea numarului de cazuri (legislatii nationale) pe care se intemeiaza, deve­nind mai general, mai abstract, pierzand practic din elementele concrete.

Pe de alta parte, valoarea rezultatului comparatiei este generata si de un alt factor: comparabilitatea termenilor supusi comparatiei.

Cantitatea nu este totusi suficienta. Legislatiile comparate trebuie sa aiba o anumita zona comuna. Alaturarea unor legislatii care dau expresie unor realitati sociale, economice, politice, psihologice foarte deosebite nu poate fi fructuoasa pentru comparatie.

Aceasta ne duce insa la cel de-al treilea termen al comparatiei tertium comparationis.

De la inceput vom sublinia ca tertium comparationis nu trebuie confundat cu rezultatul sau concluzia comparatiei, cu acel "drept comun legislativ' la care se refera unii autori.

"Tertium comparationis' - asa cum judicios remarca Y. Eminescu - nu este un element final, ci unul prealabil comparatiei. El este ales, iar nu dedus.

"Conditia primordiala a oricarei comparatii rationale consta in a putea degaja prin doua notiuni comparate, o notiune comuna superioara - tertium comparationis', scria V. Knapp. Acesta din urma, adauga el, constituie prin definitie o notiune mai generala decat comparatum si comparandum, o notiune inglobandu-le atat pe primul cat si pe al doilea.

Alegerea acestei notiuni devine astfel cheia efectuarii cu succes a comparatiei.

Autorul la care ne-am referit da chiar - facand o reductia adabsurdum - cateva exemple care ilustreaza caracterul nerational al unor comparatii nepotrivite, care nu au un tertium comparationis bine ales: astfel de pilda ar fi comparatia institutiei succesiunii testamentare cu cea a daunelor-interese, deci a raspunderii civile.

Determinarea lui tertium comparationis readuce in discutie problema existentei notiunilor generale in drept, problema care a agitat intr-un mod nefericit literatura juridica din anumite tari prin cel de-al saselea deceniu si care daduse nastere unei controverse egalata, dupa spusa ironica a autorului ceh, doar de cea dintre nominalisti si realisti.

Pentru a putea efectua comparatia trebuie sa admitem ca pentru astfel de notiuni generale exista un dat obiectiv si tocmai dreptul comparat furnizeaza cea mai buna dovada in acest sens.

Aceste notiuni generale spre a fi adoptate drept tertium comparationis trebuie sa fie deci bine alese. Problema bunei alegeri a lui tertium comparationis este asadar esentiala pentru reusita comparatiei.

Konrad Zweigert vede in aceasta o problema de inspiratie. Adoptarea acestei ipoteze de lucru, a acestui punct de referinta, mentioneaza autorul german, este o opera de inspiratie.

in fapt, aceasta "inspiratie' - se grabeste el sa sublinieze, citand in acest sens pe Max Weber - este rodul muncii celei mai indarjite, ceea ce pentru comparatist inseamna analiza critica a dreptului national si studiul constant al legislatiei altor popoare.

Numerosi autori s-au referit la ea, descriind sub diferite aspecte modul cel mai bun de a o determina. Vom retine doar o problema relevata de V. Knapp, a carei insemnatate nu trebuie sa ne scape.

Cuprinderea notiunii folosite nu este indiferenta. Exista, am spune, un grad optim de cuprindere, a carei alegere releva priceperea comparatistului. Odata depasit acest grad, intrand cu exemplul dat de autorul ceh in categoria notiunilor generale fara relevanta juridica specifica, riscam sa intreprindem o operatie nefolositoare, sau oricum, am adauga, nefolositoare pentru stiinta dreptului, deoarece ea poate fi relevanta pentru filologie, pentru teoria limbajului, pentru psihologie etc. Atunci cand gradul de generalitate este relevant, alegerea intinderii lui tertium comparationis este in functie de interesul care genereaza comparatia.

De aici deosebirea dintre macrocomparatie, in cazul careia tertium comparationis se situeaza la nivelul unei institutii sau poate unui capitol, al unei discipline si microcomparatie, cand el se situeaza la nivelul unor reglementari concrete.

Este absurd, de exemplu, sa comparam dreptul de a alege deputatii cu optiunea succesorala. Tertium comparationis este atat de larg - in cazul de fata el se rezuma la ideea de alegere - incat nu are nicio relevanta.

Poti insa efectua cu succes o comparatie, ocupandu-te de termenul pe care diferite legislatii il stabilesc pentru exercitarea optiunii succesorale.

Vom remarca faptul ca tertium comparationis poate privi insti­tutii de natura diferita. Astfel, institutia tutelei este, evident, de o natura diferita de cea a trustului din dreptul tarilor anglo-saxone. Daca stim insa ca una din ipostazele trustului este si cea in care trustul se ocupa de interesele patrimoniale ale copiilor fara parinti, vom intelege de indata ca ambele institutii raspund unei nevoi sociale comune, cea de protectie a minorilor si sunt prin aceasta comparabile.

Este foarte frecventa comparatia dintre institutiile cauzei obligatiilor - asa cum o intalnim in sistemul romano-germanic - cu cea denumita consideration din sistemul common law.

Retinem de aici faptul ca ceea ce da substanta acestei trasaturi de unire care este tertium comparationis, este nevoia sociala careia ii da expresie. Fiind necesarmente o notiune larga, in orice caz mai larga decat fiecare din termenii supusi comparatiei, ea nu trebuie sa fie intotdeauna un concept juridic. Desigur, in cazul in care comparatia are un interes strict tehnic - cand se compara, de exemplu, doua termene de prescriptie -, tertium comparationis va avea el insusi o infatisare juridica. Alteori, tertium comparationis este reprezentat de valoarea politica, economica sau sociala careia ii dau expresie termenii supusi comparatiei.

Iata de ce alegerea lui tertium comparationis se releva ca fiind momentul cel mai insemnat al acestui proces metodologic prealabil comparatiei propriu-zise.

Odata depasita aceasta faza prealabila, putem trece la cercetarea procesului logic al comparatiei.

Primul moment al acestui proces este esentialmente analitic. El presupune descompunerea termenilor ce vor fi comparati in elemente componente, comparatia urmand a se purta, pentru inceput, la nivelul fiecaruia din aceste elemente.

Consideram ca, marturisit sau nu, comparatistul va folosi, in toate cazurile un model, si acela va fi comparandum. Descompunerea in elemente componente va avea loc asupra acestui model. Elementele acestui model vor fi avute in vedere, ca termene de referire, in comparatia ce va avea loc si vor determina descompunerea lui comparandum in elementele corespunzatoare, desi, poate, structura lui este deosebita de cea a lui comparatum.

Problema a fost sesizata si de V. Knapp, care se exprima chiar in acesti termeni: "in cercetarea comparativa, comparatum este adesea, in acelasi timp comparandum si invers, cu toate ca majoritatea autorilor stabilesc drept comparatum, cu stiinta sau involuntar, o ordine juridica determinata - cea a lor, in general - comparand cu aceasta, cu titlu de comparandum alte ordini juridice sau institutiile respective'.

Autorul citat nu merge insa pana acolo in a recunoaste ca comparatum este cel care, potrivit structurii sale, determina modul in care urmeaza sa aiba loc comparatia.

Schimbul reciproc dintre comparatum si comparandum nu poate fi privit asadar ca avand un caracter absolut. Diferenta dintre acesti termeni se releva in faptul ca operatia de comparare are loc pornind de la structura textului ce urmeaza a fi comparat, care imprima comparatiei o anumita turnura, un interes specific.

Comparand un text de lege romanesc cu unul bulgar, comparatia va avea o infatisare diferita, dupa cum va fi facuta de pe pozitia unuia sau celuilalt dintre sistemele in prezenta. Daca comparatum este textul romanesc - asa cum se intampla cu majoritatea cazurilor in care comparatistul este roman - comparatia va lua alta infatisare, va urma alta schema decat daca comparatum este textul bulgar.

Sa dam in acest sens un exemplu.

Schimbarea reciproca a termenilor nu poate opera decat in cazul comparatiei pe care am numi-o "obiectiva', efectuata in scopuri stiintifice, de obicei cu ocazia congreselor de drept comparat, in acest caz, optica subiectiva pe care o invedereaza alegerea unui comparatum - model - si a unui comparandum - obiect de modelare - dispare.

Aici intervin, de regula, nu numai doua, ci mai multe subiecte ale comparatiei - legislatiile tarilor reprezentate la congres, in acest caz singurul care face drept comparat este raportul general, intrucat raportorii nationali expun fiecare dreptul tarii sale. Raportorul general, insa, nu porneste de la comparatum, caci el nu actioneaza ca jurist national, interesat nemijlocit in mai buna intelegere sau perfectionarea legislatiei unui anume stat, ci ca un om de stiinta care se preocupa obiectiv de stabilirea tendintelor de evolutie ale legislatiilor in prezenta. Nu se poate desigur nega produsul unei anumite culturi juridice, fapt ce il impiedica sa faca abstractie de mentalitatea, spiritul juridic in care activeaza cotidian si lucrul acesta se poate observa cu usurinta daca cercetam cuprinsul rapoartelor generale ale congreselor.¹⁵

Aceasta apartenenta la o anumita cultura juridica poate influenta, fara indoiala, optica cercetatorului, dar nu o poate determina in masura in care aceasta se intampla in cazul comparatiei subiective.

Este usor de inteles cat de insemnata este in comparatia obiectiva apartenenta participantilor. Cand apartin mai multor state a caror legislatie este semnificativa pentru un anumit fenomen, cand sunt suficient de diversi pentru a reprezenta toate sistemele de drept care intereseaza, exista premisele ca rezultatul comparatiei sa fie valoros.

Dimpotriva, cand participarea este intamplatoare si hazardul a facut sa nu fie reprezentate toate statele cu legislatia semnificativa, rezultatele sunt, prin forta lucrurilor, incomplete sau poate chiar inexacte, oricat de valoroasa ar fi munca depusa de comparatist. Din pacate, multe din rezultatele reuniunilor internationale de drept comparat sufera de acest viciu. Rezulta de aici, ca pentru realizarea unei comparatii serioase, stiintifice, esantionul drepturilor comparate trebuie sa fie semnificativ.

Pasul urmator, dupa ce textul a fost descompus in elemente com­ponente, consta in compararea fiecarui element in parte.

Comparatia consta in cercetarea asemanarilor si deosebirilor dintre textele supuse comparatiei la nivelul elementelor luate in consi­deratie. Bineinteles, aceasta comparatie nu trebuie sa absolutizeze elementele comparate. Se impune chiar atunci cand pentru scopuri stiintifice textul este descompus ca in cercetarea fiecarui element sa se tina seama, in masura in care exista implicatii, si de celelalte.

Descompunerea textelor nu urmareste decat studierea indivi­duala a elementelor componente, dar aceasta nu semnifica nimic, daca se pierde din vedere ansamblul textului din care aceste elemente fac parte, cu intreaga evolutie pe care au inregistrat-o si cu corelatiile firesti pe care le impune sistemul de drept de care apartine.

Comparatia elementelor se soldeaza cu un inventar de asemanari si deosebiri, in cazul fiecarui element. Inventarul va avea, asadar, atatea capitole cate elemente vor rezulta din descompunere.

Aceasta faza a comparatiei este tehnica si descriptiva. Tocmai de aceea, rezultatul sau este un inventar care, la randul sau, reprezinta un instrument de lucru.

Pe baza inventarului se poate trece la cel de-al treilea moment al procesului comparatiei: sinteza. Este faza cea mai importanta a  comparatiei, in care stiinta si tehnica cercetatorilor isi dau mana, pentru a desprinde din elementele pe care i le ofera inventarul asemanarilor si deosebirilor, concluziile comparatiei.

Cautand sa stabilim de cate tipuri pot fi aceste concluzii, vom remarca de la inceput ca ele se deosebesc in raport de natura comparatiei, in cazul comparatiei pe care am denumit-o subiectiva, concluzia nu poate fi decat cea a superioritatii uneia dintre regle­mentarile comparate. Dincolo de aceasta constatare, dreptul comparat inceteaza si incepe domeniul politicii legislative.

Ea este cea care ne spune "comparandum invederandu-se superior lui comparatum', daca acesta din urma trebuie modificat sau inlocuit, si cum anume, prin formularea unor propuneri de lege ferenda. Dimpotriva, daca comparatum se dovedeste superior lui comparandum, ea confirma ca textul actual trebuie mentinut.

Ea ne releva, atunci cand comparatia nu este facuta in scop legislativ, valoarea generala a solutiilor reglementarii noastre ori faptul ca, dimpotriva, ele au un caracter particular, valoarea sociala in cauza putand fi ocrotita si pe alte cai legislative.

Comparatia obiectiva, facuta in scopuri de cercetare stiintifica, pune problemele intr-un chip diferit. Ce poate constata raportul general al unei reuniuni comparatiste?

Constatarile sale pot fi categorisite astfel¹⁶:

unitate sau lipsa de unitate;

grupare in sisteme legislative;

superioritatea anumitor solutii;

tendinte de evolutie.

Semnificatiile acestor constatari sunt de mare interes pentru comparatist.

Constatarea unitatii asupra unui anumit aspect poate fi sau rezultatul unificarii legislative, sau al unei intamplari favorizate, eventual de circulatia unor anumite curente sau influente.

Ea poate conferi convingerea ca solutia analizata, intrucat este impartasita de un cerc larg de legislatii, este cea mai potrivita.

Comparatia care constata lipsa de unitate a solutiilor reprezinta un semnal de alarma. Ea pune in discutie valoarea solutiilor analizate

- valoare ce se apreciaza, asa cum am mai aratat, sub variate aspecte -precum si raportul valoric dintre ele. De asemenea, ea impune o optica speciala asupra fiecareia din legislatiile comparate, care se invedereaza a nu detine singura solutie posibila si formuleaza prin insusi acest fapt semne de intrebare pentru fiecare din legislatiile supuse comparatiei.

Comparatia poate pune in lumina tendintele de evolutie ale legislatiilor comparate. De-abia ajunsi aici, putem vorbi despre sinteze, in adevaratul inteles al termenului. Am evitat sa folosim termenul de "legi', preferandu-1 pe cel de "tendinte'. Legile sau legitatile evolutiei unui fenomen evoca cu precadere necesitatea producerii sale. Vorbind despre tendinte, insa avem in minte fenomenul statistic, mai mult decat ideea de necesitate. Aceasta optica izvoraste dintr-o conceptie profund democratica asupra dreptului comparat, care face din repe­tarea suveranitatii fiecarui stat una din cheile de bolta ale ordinii de drept internationale.

Referirea la tendinte implica insa un aspect asupra caruia teore­ticienii dreptului comparat nu s-au oprit inca in suficienta masura: luarea in considerare a factorului cronologic.

Ea este, desigur, prezenta in considerarea unor fenomene ca receptia, imprumutul, chiar unificarea legislativa, care presupun prioritatea in timp a legislatiei ce a servit drept model.

in cercetarile concrete de drept comparat obisnuite¹⁷, cronologia legislatiilor este insa indiferenta. Singura conditie care se pune este ca reglementarile comparate sa fie concomitent in vigoare.

Exista, desigur, si un drept comparat istoric, in care comparatia se realizeaza intre un text vechi si cel care 1-a inlocuit in una si aceeasi legislatie. Aceasta comparatie, avand un caracter national, are reguli care difera sensibil de cea la care ne referim, care este o comparatie internationala.

Desprinderea unei tendinte este o operatie de mare responsa­bilitate. Conditia sa prealabila este ca esantionul de legislatii comparate sa fie semnificativ.

Daca legislatiile comparate nu sunt semnificative, cum ar fi in cazul alaturarii intamplatoare a unor reglementari facand parte din mari sisteme de drept diferite, fara ca aceasta alaturare sa raspunda unei nevoi reale de demonstratie, comparatistul tinde sa stabileasca false tendinte.

in orice caz, extrapolarea tendintei stabilite dincolo de limitele esantionului folosit este deosebit de periculoasa.

Va trebui facut in acest context un loc conceptului de scara a comparatiei. Scara la care se face comparatia este esentiala si permite o anumita generalizare, in sensul stabilirii tendintei dominante. Scara poate fi oferita de o anumita grupare de state, cum ar fi de pilda cele scandinave ori cele din Uniunea Europeana, de un mare sistem juridic, de un continent etc.

Pentru a putea caracteriza o tendinta dominanta este insa necesar ca esantionul folosit sa cuprinda - credem - cel putin majoritatea legislatiilor ce se incadreaza in unitatea de masura ce determina scara respectiva.

Cu cat numarul legislatiilor cercetate va fi mai mare, cu atat tendinta va aparea mai conturata. Invers, daca legislatiile cercetate sunt putin numeroase si nesemnificative, concluzia trebuie pusa sub un serios semn de intrebare, caracterizarea unei tendinte pe aceste baze putand fi cu usurinta contestata.

Nu trebuie sa omitem, in aceasta ordine de idei, sensul unui concept pe care literatura de specialitate nu 1-a definit pana in prezent, dar care, marturisit sau nemarturisit, isi gaseste adesea aplicarii, acela de legislatie semnificativa.

Prin ce elemente anume o legislatie este semnificativa din punct de vedere comparatist, iar alta nu?

Desigur, dreptul comparat trebuie abordat pe baze democratice. Legislatia oricarui stat suveran trebuie aplicata ca atare.

Dincolo de aceasta insa, nu poate fi negat faptul ca, din punct de vedere stiintific, o anumita legislatie poate interesa mai mult decat alta si aceasta pentru unul din urmatoarele doua motive: astfel, acea legislatie poate fi "cap de serie' in sensul ca ea poate fi receptata de celelalte legislatii supuse comparatiei, motiv pentru care, datorita originalitatii ei, se bucura de un mai mare interes.

Astfel sunt legislatia franceza fata de cea belgiana sau legislatia engleza fata de cea australiana.

in astfel de cazuri, ceea ce este luat in considerare este marimea, ponderea economica sau numarul de locuitori dintr-un anumit stat.

Zairul si Gabonul, de exemplu, au legislatii asemanatoare, dar cercetand dreptul african, comparatistii se preocupa mai mult de dreptul zairez, care se aplica unei populatii mai numeroase, decat de cel gabonez - oricat de interesant ar fi acesta - care nu se aplica decat unui foarte mic numar de locuitori.

Am amintit mai sus despre diferenta pe care unii autori o fac intre macrocomparatie, cand efortul comparatistului are loc la un nivel foarte general, cel al sistemului, ori poate al ramurii de drept, si microcomparatie, cand termenii pusi fata in fata sunt de ordinul institutiilor ori reglementarilor.

Aceasta diviziune nu reprezinta insa decat o expresie a unei realitati complexe si pline de consecinte pe planul dreptului comparat. Cautand a sintetiza, putem afirma ca o comparatie se poate plasa la nivele diferite si ca, in raport de fiecare din aceste nivele, obiectivele vizate sunt diferite, dupa cum si metodele ce urmeaza a fi folosite sunt altele.

Mai intai, comparatia se poate situa la nivelul normei de drept, constand in juxtapunerea regulilor pe care le cunosc in acest sens legislatiile comparate. Astfel cum remarca Marc Ancei, care a studiat problema, ne gasim aici intr-un stadiu informativ, totdeauna posibil si relativ usor de realizat.

intr-adevar, dificultatile nu apar, asa cum in mod judicios remarca autorul citat, decat atunci cand se cauta ratiunile acestor reglementari si se incearca sa li se stabileasca evolutiile.

Un nivel superior este cel al institutiilor si in acest caz se ajunge relativ usor la reglementari, cu alte cuvinte la cadrul legal sau la figura juridica a institutiilor cercetate. Autorul citat atrage insa atentia asupra imprejurarii ca statutul legal singur poate da o informare eronata asupra calitatii fenomenului juridic si a semnificatiilor lui sociale. El da exemplul reglementarii divortului in Romania si in Franta. Reglementarea legala a divortului - scria el - nu este foarte diferita astazi, de exemplu, in Romania si in Franta. Dar in Franta divortul este de practica curenta, dincolo chiar de termenii legii, in timp ce in Romania este mult mai dificil in fapt de obtinut in prezent.

Cel de-al treilea nivel este cel al sistemului. "Comparatia, sustine M. Ancei, este atunci mai complexa, dar, in final, mai putin supusa erorilor si oricare ar fi diferentele dintre sisteme, ea apare ca putand intotdeauna sa se justifice.

Sistemul, de fapt, exista ca dat sociojuridic, a carui abordare, descriere, masurare, daca se poate spune astfel, este intotdeauna permisa. Vom afirma chiar ca luarea in considerare globala a sistemului de care am vorbit de mai multe ori, este cu atat mai naturala si necesara cu cat sistemul este mai indepartat'.

Aceasta stratificare nu are numai o semnificatie teoretica. Nivelul comparatiei impune folosirea anumitor metode, altele in cazul fiecaruia din cele trei paliere la care ne-am referit.

La primul nivel, cel al regulii de drept, metoda esentiala folosita este cea informativa sau descriptiva. Comparatistii vor identifica cat mai precis norma straina ce va forma obiectul lui comparandum, pentru a o alatura apoi normelor sistemelor comparate si a proceda ulterior, potrivit metodologiei comparatiei pe care am descris-o in sectiunea anterioara.

in cadrul celui de-al doilea nivel, cel al institutiilor, metoda va fi preponderent tehnica, daca nu chiar, asa cum se exprima M. Ancei, tehnicista.

A studia institutia trustului din dreptul anglo-american, da acesta un exemplu care ni se pare izbutit, nu inseamna numai a-1 descrie din punctul de vedere al normelor de drept, fiind necesar sa-i descrie si mecanismul de functionare, spre a se putea intelege intrebuintarile posibile.

in sfarsit, la nivelul superior, cel al sistemului, informatia reprezinta un factor necesar, dar nu suficient. Ea trebuie completata printr-o cercetare a structurilor deoarece ceea ce intereseaza, in acest caz, este intelegerea sistemului intreg, in originea sa, in evolutia sa, in principiile sale fundamentale, in procedeele sale de aplicare, in spiritul si in sistemul sau general de valori. Se poate, de aceea, afirma ca la cel de-al treilea nivel al comparatiei, metoda este esentialmente structurala.

Aceasta 1-a facut pe autorul pe care 1-am urmat in aceasta sectiune sa afirme ca in functie de nivelul la care are loc comparatia, metoda folosita si posibilitatile de utilizare ale fiecarei metode difera.¹⁸

Vom remarca, pe marginea acestei teze, complexitatea metodei comparative.

Dreptul comparat ofera o metoda de cercetare a sistemelor, institutiilor, reglementarilor si normelor juridice mai multor state, insa aceasta metoda se dovedeste complexa si elastica.

Ea este compatibila cu folosirea unor submetode, fiecare din ele, potrivit altui nivel descriptiv, care presupune cunoasterea normei de drept - cat mai exact, desigur - dar izolata de contextul normativ in care a fost edictata. Vom intalni apoi un procedeu pur tehnic, care consta nu in confruntarea normelor, ci in cea a institutiilor din care fac parte, procedeu ce studiaza, desigur, interdependenta normelor si reglementarilor din fiecare institutie, dar face abstractie de spiritul, viziunea intregului sistem.

in sfarsit, exista si procedeul structural, acela care, singurul, ajunge la o viziune de ansamblu asupra intregului sistem care il priveste ca pe o structura, ce trebuie analizata in componentele sale.

Aceasta diversitate de procedee nu trebuie inteleasa ca o fractionare nefireasca - metafizica - a metodei comparative.

Dimpotriva, metoda izoleaza diversele aspecte ce-1 intereseaza pe comparatist, aplicandu-le fiecareia in parte procedeul ce i se potriveste cel mai bine, fara insa a nega ca studiul profund, complet, stiintific, consta in unitatea tuturor acestor procedee, singura care poate arunca o lumina cu adevarat stiintifica asupra comparatiei efectuate.

8. Planurile pe care elementele comune se manifesta si inten­sitatea acestora. Termenii de comparat ca elemente date

O particularitate a procesului comparativ, consta in imposibi­litatea de a se efectua in mod aleatoriu, asupra a doua sisteme de drept.

in mod concret, paralelismul termenilor de comparat se realizeaza doar daca exista in prealabil, un element comun prestabilit, considerat in acceptiunea lui L.J. Constantinesco, ca fiind: "un element dat'.¹⁹

Acest element generator de similitudini, isi regaseste utilitatea indeosebi in cazul compararii institutionale, unde are ca principal atribut, individualizarea comparabilitatii. Analizarea comparativa a unor institutii fundamentale - apartinand diverselor ramuri de drept, cum ar fi cele ale: casatoriei, divortului, succesiunilor - reprezinta in fapt o provocare din punctul de vedere al coraparabilitatii, intrucat comparatistul, porneste de la o noua premisa, si anume: a preexistentei notiunilor institutionale comune si tinde spre o certificare a utilitatii procedurii, materializata prin individualizarea functionala a rezultatului.

Cu toate acestea, in unele situatii, echivalenta functionala a doua institutii juridice eterogene este cea care formeaza comparabilitatea, pe cand in celelalte cazuri, elementul comun il gasim transpus in rezul­tatele practice.

O a treia situatie posibila din perspectiva comparabilitatii, survine atunci cand avem institutii de drept diferite, avand functii partial echi­valente, conduc in mod paradoxal la rezultate comune.

Prin urmare, analizand tipologia universalitatii elementului comun specific celor trei situatii enuntate, putem admite ca acesta este specific fiecarei forme, putand fi adoptat de comparatist ori de cate ori realitatea juridica va impune acest lucru.