Obligatiile civile

OBLIGATIILE CIVILE

1. Notiunea, structura si clasificarea obligatiilor

Prin obligatie se intelege raportul juridic in temeiul caruia o anumita persoana, numita creditor, are dreptul de a pretinde de la o alta persoana, numita debitor, o anumita prestatie, pe care aceasta este indatorat de a o indeplini. Din punctul de vedere al creditorului, obligatia reprezinta o creanta, intrand in activul sau patrimonial.

Subiectele raportului juridic de obligatie sunt persoanele fizice sau juridice in care se stabileste acel raport si anume: creditorul sau subiectul activ, care poate pretinde celeilalte parti transmiterea unui drept, savarsirea unei fapte sau abtinerea de la savarsirea ei si debitorul sau subiectul pasiv, care are obligatia corelativa dreptului creditorului.De regula, in cadrul raporturilor juridice de obligatie, ambele parti, atat creditorul cat si debitorul sunt determinati, individualizati din momentul nasterii raportului juridic respectiv (de ex. in raporturile contractuale civile, din momentul incheierii contractului iar la raporturile izvorate din faptele juridice, din momentul survenirii lor), insa in mod exceptional, in cadrul unor raporturi obligationale numai unul din subiecti este determinat, celalalt fiind determinabil (de ex. in cadrul promisiunii publice de recompensa, in care creditorul se determina ulterior in persoana celui care satisface cerinta promitentului).

In cadrul obligatiilor unilaterale, fiecare parte are calitatea fie de creditor fie de debitor, insa in cadrul obligatiilor bilaterale, fiecare parte are calitatea atat de creditor cat si de debitor.

Denumirile de creditor si debitor sunt generice, astfel incat ele poarta denumiri specifice in cadrul diferitelor obligatii (de ex. vanzator si cumparator, in contractul de vanzare-cumparare, donator si donatar, in contractul de donatie; mandat si mandatar in contractul de mandat; girant si girat in gestiunea de afaceri; insaracit si imbogatit, in imbogatirea fara justa cauza; solvens si accipiens, in plata nedatorata).

Obiectul obligatiei consta in prestatia pozitiva (a da sau a face ceva) sau negativa (a nu face ceva) pe care debitorul trebuie sa o execute si la care creditorul este indreptatit. Astfel :

- in obligatia de a da, debitorul se obliga sa transmita dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun (aceasta obligatie se realizeaza in chiar momentul intervenirii acordului de vointa al partilor atunci cand este vorba de lucruri certe, iar obligatia ulterioara de predare a lucrului nu mai constituie o obligatie de a da ci una de a face; obligatii de a da se intalnesc si in cazul cand se vand bunuri de gen, iar transferul proprietatii urmeaza sa aiba loc in momentul individualizarii bunurilor si in toate situatiile cand partile au convenit ca transferul proprietatii sa aiba loc la un moment ulterior incheierii contractului);

- obligatia de a face are ca obiect o prestatie pozitiva - alta decat cea de a da - precum si obligatia de a preda un lucru, de a efectua o lucrare, de a presta un serviciu etc.;

- obligatia de a nu face ceva este acea la care, in lipsa obligatiei asumate (prin contracte), subiectul care si-a asumat acea obligatie ar fi indreptatit (de ex. obligatia pe care autorul unei lucrari literare si-o asuma prin contractul de editura, de a nu incheia cu privire la aceeasi lucrare un alt contract cu o alta editura).

Prin urmare obiectul obligatiei consta tocmai in ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor si de aceea trebuie sa indeplineasca.Continutul obligatiei consta in dreptul creditorului de a pretinde si indatorirea debitorului de a indeplini prestatia datorata. Prin urmare obiectul obligatiei il reprezinta insasi prestatia, pe cand continutul ei il constituie dreptul creditorului de a pretinde indeplinirea prestatiei si indatorirea corelativa a debitorului de a o indeplini.Sanctiunea obligatiei consta in posibilitatea conferita de lege creditorului de a recurge la forta de constrangere a statului pentru executarea prestatiei datorate de debitor, prin intermediul actiunii in justitie sau a executarii silite, ori de a refuza restituirea prestatiei executate de buna voie de catre debitor. Prin intermediul sanctiunii se asigura executarea obligatiilor, iar in lipsa sanctiunii, indeplinirea prestatiei ar ramane la latitudinea debitorului.

Dintre numeroasele criterii de clasificare a obligatiilor care au fost propuse in literatura juridica, consideram ca prezinta o importanta mai mare urmatoarele criterii : dupa izvorul lor, dupa obiectul lor si dupa cum sunt sau nu afectate de modalitati.

2. Obligatiile afectate de conditie si de termen

Obligatiile afectate de conditie (obligatii conditionale) sunt acelea a caror perfectare depinde de un eveniment viitor si incert (art. 1004 C. civ.); conditia este un eveniment viitor si incert, care suspenda sau desfiinteaza retroactiv obligatia.

Conditia este suspensiva atunci cand de indeplinirea ei depinde insasi existenta obligatiei, afectand nasterea acesteia, in sensul ca obligatia este suspendata pana in acel moment, neproducand nici un efect, drepturile si obligatiile partilor fiind suspendate in ce priveste existenta lor pana la indeplinirea conditiei, efectele se produc retroactiv de la data incheierii actului - nu de la data realizarii conditiei, conform art. 1017, 1018 C. civ. (de ex. conditia ca perfectarea schimbului de locuinte intre doi proprietari, sa aiba loc numai daca acestia reusesc sa obtina transferul in interesul serviciului in localitatile unde sunt situate cele doua locuinte).

Conditia este rezolutorie cand indeplinirea ei duce la desfiintarea obligatiei, astfel ca pana in acest moment obligatia va fi pura si simpla, iar dupa indeplinirea conditiei, obligatia se desfiinteaza retroactiv, partile urmand a-si restitui prestatiile efectuate, conform art. 1019, 1021 C. civ. (de ex. conditia ca donatia sa ramana valabila numai daca donatorul va supravietui donatorului, in caz contrar donatia va fi rezolvata).Obligatiile afectate pe termen sunt acelea care, la indeplinirea termenului stabilit, fac ca obligatia sa inceapa de a se executa sau sa se stinga, fara efect retroactiv.Termenul este evident, viitor si sigur, a carui implinire are ca efect executarea sau stingerea obligatiei; existenta obligatiei este neindoielnica, dar ea este exigibila numai de la o anumita data sau numai pana la o anumita data.

Dupa efectele pe care le produce, termenul poate fi :

- suspensiv - cand afecteaza inceperea executarii obligatiei (de ex. termenul de predare a bunului ce constituie obiect al contractului este stabilit la o anumita data ulterioara incheierii contractului);

- extinctiv - cand este stipulat in vederea stingerii obligatiei (de ex. incheierea unui bun pe un anumit termen).

Termenul suspensiv neafectand existenta obligatiei, creditorul nu poate cere executarea prestatiei inainte de indeplinirea termenului, dar daca debitorul executa de buna voie prestatia sa mai inainte, nu va putea cere restituirea ei (art. 1023 C. civ.).

Dupa cum momentul implinirii termenului este cunoscut sau nu in momentul nasterii raportului juridic de obligatie, termenul poate fi :

- cert, cand este cunoscut in momentul nasterii raportului juridic (de ex. un anumit termen calendaristic);

- incert, cand se stie cu siguranta ca se va implini, dar nu se stie momentul implinirii ( de ex. data mortii unei persoane fizice).

Termenul se deosebeste de conditie prin aceea ca termenul afecteaza numai executarea obligatiei, iar conditia afecteaza insasi existenta obligatiei.

3. Contractul

3.1. Incheierea contractului

Incheierea contractului are loc prin realizarea acordului de vointa al partilor cu privire la toate clauzele contractuale; acest acord de vointa se realizeaza prin intalnirea ofertei facute in vederea incheierii contractului, cu acceptarea ofertei respective.Oferta de a contracta este propunerea pe care o persoana o face - scris, verbal sau tacit - unei alte persoane determinate sau nedeterminate in vederea incheierii contractului.

Pentru a constitui un angajament juridic, oferta trebuie sa fie rezultatul unei vointe reale si constiente, sa fie ferma si neechivoca, exprimand o propunere neindoielnica si facuta cu intentia de a produce efecte juridice; ea trebuie sa fie prescrisa si completa, cuprinzand toate elementele esentiale ale viitorului contract, in asa fel incat in urma acceptarii sale, contractul sa poata fi considerat incheiat.Dupa lansarea ofertei, dar inainte de a ajunge la destinatar, ofertantul o poate revoca fara a suporta nici un fel de consecinte juridice; dupa ce insa oferta a ajuns la destinatar, ofertantul este dator sa o mentina un timp util, necesar destinatarului pentru a se putea pronunta asupra ei, sau pana la expirarea termenului, daca oferta a fost facuta cu fixarea unui termen de acceptare.

Revocarea ofertei inainte expirarea termenului poate avea drept consecinta obligarea ofertantului la plata despagubirilor cauzate destinatarului ofertei, ca urmare a revocarii ei. Dupa ce oferta a fost acceptata, contractul se considera a fi incheiat, iar oferta nu mai poate fi revocata.Acceptarea trebuie sa fie in concordanta cu oferta (daca se fac unele obiectiuni sau propuneri de modificare, constituie o noua oferta), sa fie neindoielnica si sa intervina in termen si inainte de a fi revocata oferta.

In cazul in care ofertantul si acceptantul sunt de fata (prezenti) la incheierea contractului sau cand contractul se incheie telefonic, momentul incheierii sale este determinat de momentul in care cele doua parti cad de acord asupra incheierii sale, iar locul incheierii contractului este determinat de locul unde se gasesc partile sau ofertantul, in cazul in care contractul se incheie telefonic.

In cazul in care contractul se incheie prin corespondenta (intre absenti), momentul incheierii contractului este determinat de momentul in care ofertantul a primit acceptarea scrisa a celeilalte parti contractante, presupunandu-se ca in acel moment a luat la cunostinta despre acceptare si din acel moment acceptarea are un caracter irevocabil - conform teoriei din 'sistemul receptiei acceptarii (teorie la care aderam in detrimentul teoriei 'din sistemul expedierii acceptarii'- dupa care contractul se considera incheiat in momentul expedierii prin posta, curier, etc. -, ca si a teoriei 'emisiunii acceptarii'- dupa care el se considera incheiat in momentul in care destinatarul ofertei s-a hotarat sa o accepte - si respectiv a teoriei 'informatiei'- dupa care contractul se considera incheiat numai in momentul in care ofertantul a luat la cunostinta efectiv de acceptarea destinatarului ofertei.

3.2. Efectele contractului

Efectele contractului intre partile contractante rezulta din continutul art. 969 C. civ. in care se prevede ca 'conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante'; din textul acestui articol rezulta, pe de o parte, ca partile nu se pot sustrage de la executarea obligatiilor contractuale, iar pe de alta parte, ca efectul obligatoriu al contractului priveste numai partile contractante (principiul fortei obligatorii a contractului).Intrucat contractul reprezinta rezultatul acordului de vointa al partilor, incetarea lui nu poate avea loc in principiu numai prin acelasi acord de vointa si numai in mod exceptional poate avea loc denuntarea unilaterala a lui, atunci cand legea prevede expres acest lucru (art. 969 al. 2 C. civ.), sau cand partile au convenit astfel (in contractele nedeclarate prin lege irevocabile), fara ca acea clauza sa fie pur potestativa din partea celui care se obliga (art. 1010 C. civ.).

Din continutul textului art. 969 C. civ. ca si cel al art. 973 in care se prevede ca 'conventiile nu au efect decat intre partile contractante' rezulta 'principiul relativitatii efectelor contractului' in conformitate cu care obligatiile asumate prin contract privesc numai partea care li s-a asumat, iar drepturile asumate profita - in principiu - numai partilor contractante, insa se pot prevedea si drepturi in favoarea unor terte persoane (cazul stipulatiei pentru altul).Cu toate ca contractul nu produce efecte decat intre partile contractante, el este opozabil tertilor, care nu pot face abstractie si nu pot ignora existenta contractului sau incalca drepturile dobandite de parti prin incheierea sa; totusi, in anumite imprejurari si conditii unele contracte nu sunt opozabile tertilor, care le pot ignora : este cazul simulatiei in care tertii pot ignora actul secret.

Simulatia este operatia juridica prin care partile creeaza o situatie juridica aparenta, incheind un contract simulat ce difera de situatia juridica adevarata, exprimata printr-un contract secret, care il contrazice pe primul; intre parti va produce efecte actul secret, iar fata de terti va produce efecte actul simulat (aparent), insa tertii vor putea sa se preleveze fata de parti, invocand la alegere, fie actul aparent, fie actul secret. Simulatia nu este o cauza de nulitate a contractului daca nu urmareste eludarea unor dispozitii imperative ale legii sau daca nu urmareste un scop ilicit. Prin simulatie se poate suprima in intregime actul aparent si efectele sale (fictivitate), care in realitate nici nu a intervenit se pot modifica efectele actului aparent, imbracand forma altui contract (deghizare), se pot modifica sau ascunde o parte din clauzele contractuale sau se pot schimba partile intre care a intervenit contractul prin interpunerea altor persoane.Sunt asimilati partilor contractante succesorii in drepturi ai partilor, care desi nu au participat la incheierea contractului, datorita legaturii pe care o au cu partile, suporta consecintele incheierii lui in mod identic cu partile contractante.

In aceasta categorie intra :

- succesorii universali sau cu titlu universal - care sunt persoane ce dobandesc intreg patrimoniul sau o fractiune din patrimoniul uneia din partile contractante (ex. mostenitorul unei persoane fizice sau persoana juridica ce primeste intreg sau o parte din patrimoniul unei alte persoane juridice in urma reorganizarii). Asupra acestora se produc toate efectele contractelor pe care le-au incheiat partile, cu unele exceptii (de ex. contractele intuitu personae);

- succesorii cu titlu particular, care sunt persoane ce dobandesc bunuri sau drepturi determinate si fata de care se produc efecte doar contractelor incheiate anterior de autor, in stransa legatura cu bunul sau dreptul transmis;

- creditorii chirograficari, adica aceia care nu se bucura de o garantie reala pentru asigurarea creantei lor (de ex. gaj, ipoteca) si care, in virtutea dreptului de gaj general instituit prin art. 1718 C. civ. asupra patrimoniului debitorului, suporta si profita de efectele contractelor incheiate de debitorul lor, prin care acesta isi micsoreaza sau isi mareste patrimoniul sau.

De la principiul relativitatii efectelor contractului exista anumite exceptii, cand un contract da nastere unor drepturi subiective direct in patrimoniul unei terte persoane si in acest sens se poate vorbi despre efectele contractului fata de terti; insa in nici un caz un contract nu poate da nastere la obligatii in sarcina altei persoane decat acelora care l-au incheiat, deoarece nimeni nu poate fi obligat impotriva vointei sale printr-un contract la incheierea caruia el nu si-a dat consimtamantul. Astfel este admisa in unanimitate in literatura si practica juridica valabilitatea stipulatiei pentru altul (contractul in favoarea unei terte persoane) si actiunea directa, precum si promisiunea faptei altuia.

Stipulatia pentru altul este conventia prin care una din parti, denumita stipulent, dispune ca cealalta parte denumita promitent, sa execute o anumita prestatie in favoarea unei terte persoane, denumita tert beneficiar. Prin intermediul contractului incheiat intre stipulent si promitent, tertul beneficiar - determinat sau determinabil in viitor - dobandeste un drept direct si nemijlocit, fara a fi insa obligat sa-l exercite (de ex. in contractul de transport, expeditorul in calitate de stipulent, convine ca transportatorul in calitate de promitent, sa predea bunurile transportate destinatarului in calitate de tert beneficiar, care nu este parte din contract; tot astfel, in contractul de asigurare, asiguratul in calitate de stipulent, poate conveni cu asiguratorul, in calitate de promitent, ca indemnizatia de asigurare sa fie platita unui beneficiar, care este tert fata de raportul contractual). In cazul in care tertul va renunta la beneficiul dreptului stipulat in favoarea sa, dreptul respectiv, va putea fi exercitat de catre stipulent cu succesorii sai, ori se va stinge in folosul promitentului conform contractului sau in baza legii.

Actiunea directa este actiunea recunoscuta tertei persoane straina de contract - prin care aceasta poate actiona direct una din partile contractante - care este debitor al debitorului sau - invocand contractul fata de care este straina si care da astfel nastere la unele drepturi in favoarea sa (de ex. in art. 1542 C. civ. se recunoaste mandatului o actiune directa impotriva submandatarului instituit de el pentru a obtine plata despagubirilor pentru prejudiciile cauzate, desi el (mandantul) este strain de contractul de submandat.

Promisiunea faptei altuia (conventia de port-fort) este conventia prin care o persoana se obliga fata de alta de a determina un tert sa incheie sau sa ratifice un act juridic incheiat in contul sau fara imputernicire: ea nu creeaza obligatii pentru tertul a carui fapta a fost promisa, ci numai pentru cel care a facut promisiunea si care se obliga sa-l determine pe tert sa incheie sau sa ratifice un contract, iar in cazul in care nu-si respecta obligatia asumata, raspunderea ii revine celui ce a facut promisiunea si nu tertului a carui fapta a fost promisa.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice si care sunt aplicabile numai lor datorita faptului ca ele sunt guvernate de principiul reciprocitatii si interdependentei obligatiilor asumate de catre partile contractante, fiecare parte avand in acelasi timp calitatea de debitor si cea de creditor, se refera la exceptia de neexecutare, rezolutiunea (si rezilierea) contractului pentru neexecutare si la suportarea riscului contractului si a pieirii bunurilor ce formeaza obiectul contractului.

Intrucat in aceste contracte, cauza juridica a obligatiei uneia din parti consta in cauza juridica a obligatiei celeilalte, se pun doua probleme : care este pozitia pe care trebuie sa o ia una dintre parti, in cazul in care cealalta refuza sa-si indeplineasca obligatiile contractuale si respectiv, care din partile contractante va suporta riscul contractului si a pieirii bunului ce formeaza obiectul contractului?

In cazul in care una din parti pretinde celeilalte executarea obligatiilor contractuale, fara a-si executa propriile sale obligatii, cealalta parte contractanta poate invoca exceptia de neexecutare ce consta in dreptul sau de a refuza executarea obligatiilor ce ii revin din contract, atat timp cat cealalta parte nu si le executa pe ale sale; ea opereaza intre partile contractante, fara a fi necesara interventia organului de jurisdictie, insa, pentru a putea fi invocata, una din parti trebuie sa nu-si execute in tot sau in parte obligatiile ce ii revin din contract, din culpa sa exclusiva, iar obligatia ce nu s-a executat sa fie afectata de termen.Cu privire la rezolutiune, art. 1020 C. civ. prevede ca 'conditia rezolutorie este subinteleasa in contractele sinalagmatice in caz cand una din parti nu indeplineste angajamentul sau', iar conform art. 1021 C. civ. 'intr-acest caz contractul nu este desfiintat de drept'. Partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat, are alegerea sau sa sileasca pe cealalta parte a executa conventia cand este posibil sau sa-i ceara desfiintarea cu daune interese. Desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei, care dupa circumstante poate acorda un termen partii actionate'. Prin urmare rezolutiunea contractului reprezinta desfiintarea cu efect retroactiv a unui contract sinalagmatic cu executare imediata, la cererea uneia din parti, ca urmare a neexecutarii culpabile a obligatiilor celeilalte parti, de catre instanta de judecata.

Rezumand cele de mai sus, putem spune ca pentru ca instanta de judecata sa pronunte rezolutiunea unui contract, una din parti trebuie sa nu-si execute in tot sau in parte obligatiile sale ce rezulta din contract, din culpa sa, desi a fost pusa in intarziere in acest scop de catre cealalta parte.Rezilierea se pronunta de catre instanta de judecata in aceleasi conditii ca si rezolutiunea, insa spre deosebire de aceasta din urma, rezilierea nu are efecte retroactiv, efectele sale se produc numai pentru viitor, din momentul ramanerii definitive a hotararii care a pronuntat-o; asa fiind, contractul reziliat va inceta sa mai produca efecte in viitor (ex. nunc), dar efectele produse pana la data rezilierii (ex. tunc), raman neatinse. Tot astfel, daca in cazul rezolutiunii partile vor fi repuse in situatia anterioara (deoarece efectele ei sunt 'ex nunc' cat si 'ex tunc'), in cazul rezilierii, partile nu vor putea fi puse in situatia anterioara, ci vor pastra fiecare prestatiile ce li s-au efectuat in temeiul contractului incetand doar pe viitor savarsirea ori primirea unor asemenea prestatii.

Desi atat rezolutiunea, cat si rezilierea trebuiesc pronuntate de catre instanta de judecata, totusi partile pot prevedea in contract clauze prin care desfiintarea contractului are loc de plin drept pentru neexecutarea culpabila a obligatiilor de catre una din ele. Astfel de clauze, prin care partile inlocuiesc, prin vointa lor expresa, rezolutiunea (sau rezilierea) judiciara (pronuntata de instanta de judecata), cu rezolutiunea (sau reziliere) conventionala (prin conventia partilor), poarta denumirea de 'pact comisoriu expres'.Suportarea riscurilor constituie o problema deosebita in contractele sinalagmatice, in care obligatiile partilor sunt reciproce si interdependente, astfel incat, daca executarea obligatiei uneia dintre parti a devenit imposibila din cauza de forta majora sau caz fortuit, obligatia celeilalte parti nu va mai exista si odata cu ea va inceta si contractul. Riscul contractului, respectiv consecintele pagubitoare cauzate prin incetarea contractului se vor suporta de regula de catre debitorul obligatiei a carei executare a devenit imposibila, acesta neputand cere celeilalte parti executarea obligatiei sale corelative deoarece el nu-si executa propria sa obligatie.

In contactele sinalagmatice, translative de proprietate rezolvarea problemei suportarii riscurilor, respectiv a riscului pieirii lucrului ce constituie obiect al contractului si a riscului imposibilitatii de executare a contractului are la baza doua reguli cu caracter de principiu :

- riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de catre partea ce are calitatea de proprietar in momentul pieirii sale, conform adagiului 'res perit domini';

- riscul nexecutarii contractului este suportat de catre debitorul obligatiei a carei executare a devenit imposibila.

Astfel, suportarea riscurilor are loc in mod diferentiat, in functie de obiectul si de felul contractului si anume :

- in contractele in care transmiterea proprietatii are loc in momentul incheierii contractului, adica in contractele consensuale, neafectate de termen si avand ca obiect un lucru cert, riscul pieirii lucrului va fi suportat de catre dobanditor (care este proprietar),astfel ca instrainatorul care si-a executat obligatia de a transmite dreptul de proprietate, are dreptul de a primi pretul lucrului, chiar daca acesta a pierit imediat dupa incheierea contractului; riscul neexecutarii contractului nu se pune, intrucat el a fost deja executat;

- in contractele in care transmiterea proprietatii are loc dupa incheierea contractului, adica in contractele consensuale, avand ca obiect lucruri de gem, precum si in cazul instrainarii constructiilor in sistemul de carte funciara (in care transmiterea proprietatii are loc odata cu intabularea), ca si a altor bunuri riscul pieirii lucrului va fi suportat de catre instrainator (care este proprietar) deoarece nu s-a transmis inca proprietatea, iar riscul imposibilitatii fortuite de executarea contractului tot catre el, deoarece nexecutandu-si obligatia sa, nu va putea cere plata pretului din partea celeilalte parti;

- in contractele in care transmiterea proprietatii este afectata de o conditie suspensiva, daca lucrul piere inainte de realizarea conditiei, riscul pieirii lucrului il suporta instrainatorul (fiind proprietar), iar daca este afectata de o conditie rezolutorie, ambele riscuri vor fi suportate de catre dobanditor (fiind proprietar).

3.3. Raspunderea civila contractuala

Raspunderea civila - ca forma a raspunderii juridice - reprezinta acel raport juridic de obligatie in virtutea caruia cel ce a cauzat altuia un prejudiciu este obligat al repara.

In C .civ. sunt reglementate doua forme ale raspunderii civile: raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala.

Desi ambele forme ale raspunderii civile au ca temei obiectiv fapta ilicitara, angajarea lor are loc in imprejurari de fapt diferite - in cazul raspunderii delictuale, prin conduita ilicita se nesocoteste (se incalca) obligatia generala de a nu pagubi pe altul, obligatia ce revine oricarui membru al societatii;

- in cazul raspunderii contractuale, prin conduita ilicita se incalca anumite obligatii izvorate dintr-un contract preexistent intre victima si faptuitor.

Normele juridice care carmuiesc raspunderea delictuala constituie drept comun in materia raspunderii civile, astfel incat acestea se vor aplica si raspunderii contractuale, in lipsa unor reglementari incidente.Raspunderea civila contractuala reprezinta obligatia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau ca urmare a incalcarii obligatiilor sale contractuale. Prin urmare, putem vorbi de raspundere contractuala, intre creditor si debitor trebuie sa existe neaparat un contract prealabil incheiat; cauzarea unui prejudiciu, in lipsa unui contract, atrage raspunderea civila delictuala (extracontractuala).

Pentru angajarea raspunderii civile contractuale se cer a fi indeplinite aceleasi conditii ca si in cazul raspunderii juridice in general si anume:

- conduita ilicita a debitorului, care consta in neexecutarea (totala sau partiala), executarea necorespunzatoare cu nerespectarea conditiilor de calitate ori cu intarzierea obligatiei contractuale (luate sub aspectul tuturor clauzelor contractuale);

- rezultatul daunator, constand in cauzarea unui prejudiciu creditorului, prin incalcarea obligatiilor contractuale de catre debitor;

- legatura de cauzalitate dintre incalcarea obligatiilor contractuale (conduita ilicita) si prejudiciul cauzat (rezultatul daunator);

- vinovatia debitorului, care este prezumata de indata ce creditorul face dovada incalcarii obligatiilor contractuale de catre debitor si a prejudiciului suferit prin aceasta; fiind vorba doar despre o prezumtie legal relativa, ea va putea fi rasturnata de debitor prin proba contrara, dovedind ca incalcarea obligatiilor provine dintr-o cauza straina ce nu-i este imputabila (forta majora, cazul fortuit, culpa creditorului sau a unei terte persoane).Capacitatea judiciara - ca o conditie a raspunderii juridice - este implicata si in raspunderea contractuala, de vreme ce aceasta este antrenanta numai in prezenta unui contract valabil incheiat; pentru a avea capacitate de a raspunde debitorul trebuie sa dispuna de capacitatea de a incheia contractul, iar aceasta capacitate este cea de exercitiu. Insa nu numai persoanele cu capacitate de exercitiu deplina pot incheia valabil contracte, ci si persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, cu privire la actele juridice de conservare si de mica importanta, precum si cele cu capacitate de exercitiu restransa, cu privire la actele juridice de administrare (si de conservare, precum si de mica importanta), asa cum am precizat la locul potrivit.

Punerea in intarziere a debitorului este o conditie speciala a raspunderii contractuale (art. 1079 C. civ.). Aceasta se face printr-o notificare adresata debitorului prin intermediul executorilor judecatoresti sau prin alte acte echivalente (cererea de chemare in judecata, urmarirea silita a bunurilor etc.) prin care creditorul isi manifesta vointa de a cere debitorului executarea obligatiei.Daca debitorul nu este pus in intarziere, legea prezuma ca creditorul nu a suferit nici o paguba din cauza neexecutarii si consimte implicit la prorogarea scadentei obligatiei. Numai in mod exceptional debitorul se afla de drept in intarziere, in cazurile anume prevazute de lege (de ex. art. 994, 1078, 1079, 1081, 1370, 1544, 1565 C. civ.), precum si in alte situatii ( de ex. cand s-a prevazut in contract acest lucru, in cazul unor obligatii continue, etc.).

Punerea in intarziere are ca efecte :

- riscul pieirii bunurilor certe ce formeaza obiectul contractului trec in sarcina instrainatorului, ca exceptie de la regula;

- incep sa curga daunele moratorii;

- se constata refuzul debitorului de a-si executa obligatia, iar creditorul are dreptul la daune interese compensatorii.

3.4. Actul juridic unilateral

Actul juridic unilateral este definit ca fiind manifestarea unilaterala de vointa in scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge raporturi juridice civile.

In principiu, vointa unilaterala nu produce efecte juridice, insa in situatii speciale, atunci cand legea prevede expres acest lucru, ea produce astfel de efecte, avand valoare de act juridic. Nu numai actele juridice civile sunt cele acre au inraurire asupra raporturilor juridice civile, ci si unele acte administrative individuale, ele fiind izvoare de obligatii civile.

Desi actul juridic unilateral de drept civil nu este prevazut de C. civ. printre izvoarele obligatiilor, in literatura juridica se admite ca constituie izvoare ale obligatiilor :

- oferta de a contracta, facuta cu fixarea unui termen de acceptare, obliga pe ofertant sa-si mentina oferta in termenul respectiv, iar revocarea ei da nastere obligatiei de despagubire din partea ofertantului, fiind astfel un izvor de obligatii civile;

- promisiunea publica de recompensa (pentru indeplinirea unei activitati - de ex. pentru predarea unui bun gasit) sau premiere (in caz de reusita la un concurs sau examen) il obliga pe promitent sa-si respecte promisiunea facuta si sa acorde recompensa sau premiul celui in cauza;

- confirmarea unui act juridic lovit de nulitatea relativa, facuta de catre persoana care avea dreptul sa o invoce si prin care renunta la dreptul sau, constituie un act unilateral de vointa, izvor de obligatii;

- titlurile de credit (cambia, cecul, biletul la ordin) obliga pe subscriitor la plata sumei subscrise sau la predarea bunurilor pe care le incorporeaza si respectiv indreptatesc pe posesorii lor sa le primeasca;

- testamentul si actul de revocare a testamentului sunt acte unilaterale de vointa si izvoare de obligatii, ca si acceptarea si renuntarea la mostenire, recunoasterea filiatiei fata de mama si recunoasterea paternitatii, stipulatia pentru altul, gestiunea de afaceri, precum si altele mentionate in literatura juridica, neexistand o unitate de vederi in aceasta privinta.

3.5. Faptele juridice licite

Faptele juridice licite (denumite in C. civ. 'cvasi-contracte') sunt actiuni omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, insa de care legea leaga anumite efecte, fara ca prin actiunile respective sa se incalce normele juridice civile; de aceea ele se numesc 'fapte juridice licite', spre a le deosebi de cele 'ilicite', care aduc atingere unor norme juridice civile sau regulilor de convietuire sociala.

In art. 986-997 C. civ. sunt reglementate sub titlul de cvasi-contracte gestiunea de afaceri si plata nedatorata, in baza carora literatura si practica juridica au construit al treilea izvor al obligatiilor - ca fapt juridic licit - si anume imbogatirea fara justa cauza.

Imbogatirea fara justa cauza este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama patrimoniului alteia, care saraceste in mod corespunzator, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic.

Din acest fapt juridic se naste in sarcina imbogatitului fara just temei obligatia de a restitui celui insaracit valoarea cu care s-a imbogatit, insa daca nu o face de buna voie, insaracitul are la indemana o actiune in restituire (actio de in rem verso). Aceasta actiune poate fi intentata numai daca sunt indeplinite urmatoarele conditii (care sunt si conditiile sau elementele imbogatirii fara justa cauza) :

- patrimoniul paratului (imbogatitului) sa se mareasca prin dobandirea unei valori patrimoniale;

- patrimoniul reclamantului (insaracitului) sa se micsoreze ca o consecinta a maririi patrimoniului paratului (imbogatitului);

- intre marirea patrimoniului imbogatitului si micsorarea patrimoniului insaracitului sa existe o legatura, in sensul ca ambele fenomene trebuie sa fie efectul unei cauze unice;

- sa nu existe temei juridic care sa justifice marirea patrimoniului unei persoane in detrimentul alteia.

Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia) este un fapt juridic voluntar si licit, prin care o persoana numita gerant, savarseste fara imputernicire, acte sau fapte materiale in interesul unei persoane numita gerat, care nu se opune actelor savarsite de el (art. 987-991 C. civ.).

Conditiile sau elementele gestiunii de afaceri sunt :

- gerantul sa fie actionat din proprie initiativa, fara imputernicirea geratului, intrucat daca a actionat pe baza unei astfel de imputerniciri, am fi in prezenta contractului de mandat;

- gerantul sa fi actionat cu intentia de a gera interesele altuia (art. 987 C. civ.) intrucat daca ar fi actionat cu credinta ca gireaza propriile afaceri am fi eventual in prezenta imbogatirii fara justa cauza ;

- gestiunea sa cuprinda fapte materiale sau acte juridice utile giratului (art. 991 C. civ.) si sa fi fost savarsita cu intentia de a obliga pe girat la restituirea cheltuielilor efectuate.

Plata nedatorata este faptul juridic licit ce consta in executarea de catre o persoana a unei prestatii la care nu era obligata si fara intentia de a plati o datorie altei persoane (art. 992-997,1092 C. civ.); persoana care a facut plata (solvens) are dreptul de a se intoarce impotriva persoanei care a primit plata (accipiens) cu o actiune in restituire, care este o actiune de drept comun (neavand caracter subsidiar).

Pentru a fi admisa actiunea in restituire, se cer a fi indeplinite urmatoarele conditii (care sunt si conditiile sau elementele platii nedatorate):

- plata sa fie facuta cu intentia de a stinge o datorie;

- intre solvens si accipiens sa nu existe obligatia respectiva in vederea stingerii careia s-a facut plata;

- plata sa fi fost facuta din eroare, solvens crezand ca este debitorul lui accipiens, intrucat daca ar fi stiut ca nu ii datoreaza nimic, ar fi facut o liberalitate.

3.6. Faptele juridice ilicite. Raspunderea civila delictuala

Faptele juridice ilicite sunt actiunile omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, insa de care legea leaga anumite efecte si prin care se aduce atingere normelor juridice civile si regulilor de convietuire sociala.

Din faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii izvoraste un raport juridic de obligatii care da nastere raspunderii civile delictuale; acest fapt ilicit din care se naste raportul juridic de raspundere civila este denumit in C. civ. 'delict civil', iar de la aceasta expresie, raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, poarta denumirea de raspundere civila delictuala.

Asa dupa cum am mai precizat, C. civ. reglementeaza raspunderea civila sub doua forme : delictuala si contractuala.

Raspunderea delictuala intervine pentru nerespectarea obligatiei generale de a nu cauza prejudicii altora, desi intre autorul faptei cauzatoare de prejudicii si victima nu a existat un raport contractual prealabil (art. 98-1003 C. civ.). Spre deosebire de aceasta, raspunderea civila contractuala intervine in ipoteza nerespectarii obligatiei contractuale pe care debitorul o are fata de creditor (art. 1073 si urm. C. civ.).

Codul civil reglementeaza in dispozitiile sale (art. 998-1003) raspunderea civila delictuala, care este de mai multe feluri:

a) raspunderea pentru fapta proprie sau raspunderea directa (art. 998-999);

b) raspunderea pentru fapta altuia sau raspunderea indirecta, care are urmatoarele trei forme :

- raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor (art. 1000 al. 2);

- raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor lor (art. 1000 al. 3);

- raspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele elevilor si ucenicilor lor (art. 1000 al. 4);

c) raspunderea pazitorului juridic pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general (art. 1000 al. 1);

d) raspunderea proprietarului (pazitorului juridic) pentru prejudiciile cauzate de animalele apte de a se afla sub paza judiciara a unei persoane (art. 1001);

e) raspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului (art. 1002).

.7. Raspunderea directa

Pentru angajarea raspunderii civile delictuale, ca de altfel a raspunderii civile in general, trebuie sa fie intrunite urmatoarele elemente :

- sa se fi savarsit o fapta ilicita (delict civil);

- fapta ilicita sa fi cauzat un prejudiciu;

- intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe o legatura de cauzalitate;

- autorul sa fi savarsit fapta cu vinovatie;

- autorul faptei ilicite sa fi avut capacitatea delictuala in momentul savarsirii faptei.

Aceste conditii rezulta din continutul art. 998 si 999 C. civ. in care se precizeaza : 'Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carei greseala s-a ocazionat, a-l repara' si ca 'Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat neglijenta sau imprudenta sa'.

Aceste doua articole reglementeaza raspunderea directa (pentru fapta proprie) atat a persoanelor fizice, cat si a celor juridice si constituie dreptul comun in materia raspunderii civile delictuale. Prin urmare, in principiu pentru a obtine repararea prejudiciului, persoana vatamata va trebui sa faca dovada tuturor elementelor (conditiilor) raspunderii (cu exceptia capacitatii delictuale, care este prezumata la indivizii care au implinit varsta de 14 ani); dar intrunirea tuturor acestor elemente este necesara numai in cazul raspunderii directe adica in situatia in care obligatia de reparare a prejudiciului cauzat revine direct celui ce a savarsit fapta ilicita (art. 998-999 C. civ.). In celelalte cazuri de raspundere reglementata de C. civ. (art. 1000-1002), se deroga de la dreptul comun in sensul ca, pe de o parte, o persoana este chemata sa raspunda, desi prejudiciul nu a fost cauzat prin fapta sa proprie, iar pe de alta parte intrucat nu in toate cazurile se cer a fi indeplinite toate conditiile (elementele) raspunderii civile delictuale sau uneori se cer a fi indeplinite si alte conditii suplimentare, asa dupa cum vom constata cu ocazia studierii fiecarei forme a raspunderii delictuale.

3.8. Raspunderea parintilor pentru fapta copiilor minori.

Aceasta raspundere este reglementata de art. 1000 al. 2 C. civ., unde se prevede ca 'Tatal si mama sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii'; ea isi gaseste temeiul in culpa parintilor, legiuitorului prezumand ca prejudiciul a fost cauzat datorita neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere, cat si a obligatiei de crestere si educare a copilului.Raspunderea instituita prin art. 1000 al. 2 C. civ. revine parintilor - indiferent de modul in care a fost stabilita filiatia (din casatorie sau din afara ei)- si adaptorilor; ea nu este atrasa in sarcina tutorelui, institutiilor de ocrotire carora minorul le-a fost incredintat, persoanelor carora minorul le-a fost 'plasat' ori rudelor minorului, impotriva carora cel prejudiciat se poate indrepta in temeiul art. 998-999 C. civ., facand dovada elementelor raspunderii directe.

Pentru a fi atrasa raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, trebuie ca cel prejudiciat sa dovedeasca unele conditii generale ale raspunderii delictuale si unele conditii speciale ale acestei forme ale raspunderii.

Conditiile generale :

- fapta ilicita a minorului;

- prejudiciul cauzat;

- legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu (nu intereseaza vinovatia si nici capacitatea delictuala a minorului, iar vinovatia parintelui este prezumata);

Conditiile speciale :

- copilul sa fie minor;

- copilul sa locuiasca cu parintii.

Minoritatea se apreciaza la data savarsirii faptei ilicite, astfel ca parintii nu vor raspunde din momentul in care copilul a implinit varsta de 18 ani (chiar daca este alienat sau debil mintal) sau daca se casatoreste inaintea implinirii acestei varste.Pentru a raspunde parintii, copilul trebuie sa locuiasca cu ei, insa nu orice nelocuire a copilului atrage inlaturarea raspunderii, ci numai atunci cand nelocuirea nu le este imputabila, fiind obiectiva.

Desi este o raspundere cu caracter subiectiv, intemeiata pe prezumtia de vinovatie a parintilor, acestia vor putea proba cu multa greutate ca nu au putut impiedica faptul prejudiciabil conform art. 1000 al. 5; imposibilitatea impiedicarii faptului prejudiciabil trebuie sa aiba caracter obiectiv si nu sa existe doar unele dificultati in acest sens.

3.9. Raspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele elevilor si ucenicilor lor

Aceasta raspundere este reglementata de art. 1000 al. 4 C. civ., in care se prevede ca 'Institutorii si artizanii (raspund) de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in tot timpul ce se afla sub a lor priveghere'; ea isi regaseste temeiul in culpa institutorilor sau artizanilor, legea prezumand ca prejudiciul a fost cauzat datorita neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere, iar raspunderea este instituita in sarcina persoanelor fizice care au calitatea de institutor sau artizan si nu in sarcina persoanelor juridice la care sunt incadrati in munca acestia, care eventual pot raspunde in calitate de comitenti.

Conditiile generale ale raspunderii sunt aceleasi ca si in cazul parintilor (fapta ilicita a elevului sau ucenicului, prejudiciul cauzat unei terte persoane si legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu), iar conditiile speciale sunt: elevul sau ucenicul sa fie minor si sa se afle sub supravegherea institutorului sau artizanului (la scoala, in atelier sau intr-o alta activitate sub conducerea, organizarea si supravegherea unitatii scolare).

Pentru prejudiciile cauzate de elevi sau ucenici cat timp nu se aflau sub supravegherea institutorilor sau a artizanilor ori cand fug de la activitatile programate, raspunderea revine si partilor si eventual si institutorilor sau artizanilor.

3.10. Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor lor

Aceasta forma a raspunderii indirecte este reglementata de art. 1000 al. 3 C. civ., in care se precizeaza ca 'comitentii (raspund) de prejudiciul cauzat de prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat'; temeiul acestei raspunderi se gaseste in ideea de garantie a comitentului in solidar cu prepusul, pentru a oferi posibilitate victimei de a se despagubi, ceea ce inseamna ca legea il considera pe comitent a fi un garant in interesul victimei care sa poata obtine repararea prompta si integrala a prejudiciului suferit, ocrotind-o si de pericolul unei eventuale insolvabilitati a prepusului.Conditiile generale ale raspunderii sunt: savarsirea unei fapte ilicite de catre prepus, cauzarea unui prejudiciu unei terte persoane, legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si culpa (vinovatia) prepusului (ultima conditie se justifica prin aceea ca raspunderea comitentului este grefata de raspunderea prepusului si obligatia sa fata de victima este accesoriul obligatiei delictuale ale prepusului, depinzand de existenta obligatiei acestuia).

Conditiile speciale ale raspunderii sunt :

- existenta raportului de prepusenie;

- savarsirea faptei ilicite de catre prepus in cadrul functiilor incredintate de comitent.

Raportul de prepusenie este un raport de subordonare, in care comitentii sunt persoanele care incredinteaza functii altora si au dreptul de indrumare, supraveghere si control al activitatii desfasurate in cadrul acelor functii asupra altora, iar prepusii sunt persoanele care primesc functiile ce li s-au incredintat de catre comitenti si desfasoara activitati in contul acestora si sub indrumarea, supravegherea si controlul lor; exista astfel un raport de prepusenie atat in cadrul raporturilor de munca izvorate dintr-un contract individual de munca, in care angajatorul are calitatea de comitent, iar angajatul are calitatea de prepus, dar si intre persoane care numai in mod ocazional si chiar dezinteresat desfasoara unele activitati pe seama si in interesul altora (ex. in timpul desfasurarii muncii voluntare, atunci cand intre rude sau prieteni se fac anumite servicii care nu impiedica subordonarea), deoarece acest raport este o situatie de fapt.A doua conditie speciala a raspunderii comitentilor este ca faptul prejudiciabil sa fie savarsit de catre prepus in cadrul functiilor incredintate de comitent, adica atunci cand prepusul a actionat in interesul si in limitele functiilor si potrivit instructiunilor comitentului.

3.11. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general

Aceasta raspundere este consacrata in art. 1000 al. 1 in care se precizeaza ca 'Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzatde lucrurile ce sunt sub paza noastra'; ea este o raspundere obiectiva - independenta de culpa - bazata pe elementul obiectiv al existentei raportului de cauzalitate intre lucru si prejudiciu si intemeiate pe ideea de garantie a pazitorului juridic, pentru a-i oferi victimei posibilitatea de a fi despagubita.

Prin lucru trebuie sa intelegem toate obiectele neinsufletite, mobile sau imobile, periculoase sau nepericuloase, cu dinamism propriu si in miscare sau inerte si in stare de repaus; deci prin lucru in sensul art. 1000 al. 1 C. civ. vom intelege orice obiect, indiferent de natura si starea in care se afla, cu singura conditie de a fi apte de apropiere, deci apte de a se afla in proprietate si de a se afla 'sub paza judiciara' a unei persoane (nu va constitui lucru : aerul, lumina solara, apa din rauri si lacuri etc.).Persoana responsabila de prejudiciul cauzat de lucru va fi pazitorul sau juridic, adica persoana care in momentul cauzarii prejudiciului avea lucrul sub controlul, supravegherea si directia sa, exercitand aceasta putere in mod independent; prin urmare, pazitor juridic va fi proprietarul sau titularul altui drept real asupra lucrului sau orice alta persoana careia i s-a transmis controlul, supravegherea si directia independenta a lucrului (comandatarul, locatarul, depozitarul, creditorul gagist) sau care a intrat in mod ilegal in posesia lucrului, fiind posesor de rea credinta (de ex. hotul sau persoana care foloseste lucrul fara voia si stirea proprietarului).

Pazitorul juridic nu se confunda cu pazitorul material al lucrului (deserventul unui utilaj sau paznicul fizic al unui bun), astfel incat raspunderea acestuia din urma nu este atrasa in temeiul art. 1000 al. 1 atunci cand datorita faptei sale ilicite lucrul ce-l avea sub paza materiala a cauzat un prejudiciu, ci in temeiul art. 998-999 C. civ., facandu-se dovada raspunderii pentru fapta proprie. De altfel, in ipoteza in care cel prejudiciat se indreapta impotriva pazitorului juridic pentru repararea prejudiciului cauzat de lucru in temeiul art. 1000 al. 1 C. civ., acesta va avea dreptul la o actiune prin regres in baza art. 998-999 C .civ. impotriva pazitorului material, daca acesta se face vinovat de cauzarea prejudiciului, facand dovada elementelor raspunderii pentru fapta proprie.

3.12. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Conform art. 1001 C. civ., 'proprietarul unui animal sau acela care se serveste de dansul in cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla sub paza sa, sau ca a scapat'; este tot o raspundere obiectiva ca si in cazul raspunderii pentru lucruri, astfel incat exonerarea de raspundere poate avea loc doar daca se dovedeste lipsa raportului de cauzalitate intre actiunea sau inactiunea animalului si prejudiciu, respectiv ca se datoreaza fortei majore, faptei unei terte persoane sau faptei victimei.Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine pazitorului lui juridic, adica proprietarului sau titularului altui drept real, sau celui caruia i s-a transmis paza judiciara prin acte juridice (chiriasul, comodatarul, etc.) sau persoanei care il poseda fara consimtamantul proprietarului (hotul sau cel ce-l foloseste fara stirea proprietarului); prin urmare, pazitorul material al animalului nu va raspunde in temeiul art. 1001 C. civ., ci in temeiul art. 998-999 C. civ. daca se face vinovat de 'fapta' animalului, insa in acest caz pazitorul juridic va avea drept la actiune in regres impotriva pazitorului material facand dovada elementelor raspunderii directe.

3.13. Raspunderea pentru ruina edificiului

Aceasta raspundere este reglementata prin art. 1002 C. civ. in care se prevede ca 'Proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, cand ruina este urmarea lipsei de intretinere sau a unui viciu de constructie'; este tot o raspundere obiectiva ca si in cazul raspunderii pentru lucruri in general, astfel incat exonerarea de raspundere are loc doar daca se dovedeste forta majora, fapta unei terte persoane sau fapta victimei.

Prin edificiu se intelege orice constructie (cu tot ce i se incorporeaza) care constituie un imobil prin natura sa, datorita atasarii durabile de sol, iar prin ruina se intelege daramarea totala sau partiala a constructiei si orice fel de dezagregare a constructiei ori a elementelor sale componente.

Raspunderea revine proprietarului edificiului, chiar daca el a dat altei persoane in locatie, insa daca ruinarea se datoreaza unui viciu de constructie, se va putea indrepta impotriva antreprenorului sau arhitectului (daca a fost executat de catre o alta persoana decat proprietarul), iar daca se datoreaza lipsei de intretinere, se va putea indrepta impotriva celui ce avea o astfel de obligatie de intretinere izvorata dintr-un contract.

3.14. Efectul raspunderii civile delictuale

Efectul raspunderii civile delictuale il constituie nasterea unui raport juridic de obligatie, in virtutea caruia persoana prejudiciata este titulara creantei de despagubire, iar partea responsabila va fi debitorul obligatiei de reparare a prejudiciilor.

In ipoteza in care delictul civil este imputabil mai multor persoane (de ex. mai multi autori, sau comitentul si prepusul, ori mai multe persoane responsabile civilmente), ele vor raspunde in mod solidar pentru prejudiciul cauzat fata de cel prejudiciat.Prejudiciul trebuie reparat, in principiu, in natura (prin restituirea bunurilor sau valorilor cu care persoana a fost pagubita, prin inlocuirea lor cu alte bunuri sau valori de acelasi fel, prin remedierea bunului deteriorat) si numai in mod exceptional repararea se va face prin echivalent, deci prin plata unor despagubiri banesti constand intr-o suma de bani ce reprezinta valoarea prejudiciului.Intinderea reparatiei se calculeaza si se stabileste conform principiului repararii integrale a prejudiciului, ceea ce inseamna ca cel prejudiciat are dreptul sa i se repare atat 'damnum emergens', daca pierderea efectiv suferita (de ex. distrugerea unui bun), cat si 'lucrum cessans' adica beneficiarul nerealizat de victima din cauza faptei prejudiciabile (de ex. fructele bunului distrus), la care se mai adauga si cheltuielile ocazionate persoanelor pagubite de activitatea desfasurata in scopul evitarii, limitarii sau repararii pagubei.

Prin urmare, pentru determinarea prejudiciului nu trebuie sa se ia in considerare situatia materiala a persoanei pagubite sau a celei responsabile si nici gravitatea culpei autorului ( care se ia in considerare numai atunci cand la producerea pagubei a concurat si culpa victimei, ori au fost mai multi autori). Tot astfel, la determinarea prejudiciului nu pot fi avute in vedere criteriile stabilite in C. fam. privitoare la obligatia de intretinere sau procentele de venituri stabilite pentru determinarea pensiilor.

4. Garantarea obligatiilor

4.1. Fidejusiunea

Fidejusiunea este un contract accesoriu si unilateral, consensual si cu titlu gratuit, prin intermediul caruia o persoana numita fidejusor, se obliga fata de un creditor, sa execute ea obligatia unui debitor al acestuia in cazul neexecutarii ei de catre debitor.

Pentru valabilitatea contractului de fidejusiune 'ad probationem' se cere ca consimtamantul fidejusorului sa fie expres, iar fidejusorul sa dispuna de capacitate de exercitiu deplina, sa fie solvabil si sa domicilieze in raza tribunalului unde urmeaza a se face plata (pentru a putea fi urmarit mai usor de creditor). In cazul neexecutarii obligatiei debitorului fata de creditor, creditorul il va putea urmari pe fidejusor, chiar daca nu il urmareste in prealabil pe debitorul principal, in afara de cazul in care fidejusorul invoca 'beneficiul de discutiune' (prin care fidejusorul cere creditorului sa se indrepte mai intai impotriva debitorului si numai daca nu va fi indestulat sa se indrepte si impotriva sa) sau 'beneficiul de diviziune' (prin care fidejusorul impotriva caruia s-a indreptat creditorul, cere acestuia sa se indrepte impotriva tuturor cofidejusorilor, pentru a raspunde fiecare pentru partea sa de datorie).In situatia in care datoria fata de creditor a fost platita de catre fidejusor, el se poate indrepta impotriva debitorului pentru restituirea sumei, afara de cazul cand a platit datoria desi nu a fost urmarit, neanuntandu-l pe debitor si aceasta face dovada ca avea posibilitatea de a stinge datoria si cazul cand nu l-a anuntat pe debitor despre efectuarea platii, iar acesta face si el plata catre creditor (fidejusorul putandu-se indrepta in acest caz impotriva creditorului). Daca sunt mai multi fidejusori si unul dintre ei a platit intreaga datorie, se poate indrepta impotriva celorlalti pentru restituirea partii ce revine fiecaruia.

Fidejusiunea se poate stinge atat pe cale directa (de ex. prin confuziune sau compensatie) cat si pe cale indirecta, prin stingerea obligatiei principale, ca urmare a efectuarii platii de catre debitor.

4.2. Gajul        

Gajul este un contract real, unilateral, accesoriu si indivizibil prin care debitorul remite creditorului unui bun mobil, corporal sau incorporal pentru garantarea datoriei sale.Pentru valabilitatea contractului de gaj se impune ca cel ce constituie gajul sa fie proprietarul bunului gajat si sa aiba capacitate de exercitiu deplina (minorii isi pot gaja bunurile numai pentru garantarea datoriei lor, cu incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare), obiectul sau putandu-l constitui numai bunuri ce se afla in circuitul civil, iar atunci cand este vorba de bunuri mobile incorporale, ca si atunci cand valoarea datoriei depaseste 250 de lei si obiectul sau il constituie bunuri mobile corporale, contractul trebuie incheiat in forma scrisa si inregistrat la notariatul de stat ('ad probationem').

Creditorul gajist are dreptul sa retina bunul gajat pana la achitarea in intregime a datoriei, fara a se putea folosi de bunul gajat, iar daca debitorul nu-si achita datoria, poate cere instantei sa retina bunul in contul datoriei sau sa ceara vanzarea la licitatie a bunului, avand, un drept de preferinta pentru acoperirea creantei sale; el are obligatia sa pastreze si sa conserve bunul pana la restituire si sa nu foloseasca nici bunul respectiv si nici fructele si veniturile sale iar la achitarea integrala a creantei, are obligatia de a restitui bunul impreuna cu fructele si veniturile realizate de el.

Gajul se poate stinge atat pe cale directa (prin renuntarea creditorului la gaj, prin pieirea lucrului gajat, prin confuziune etc.) cat si pe cale indirecta, odata cu stingerea obligatiei principale.

Gajul este in principiu cu deposedare, iar prin exceptie fara deposedare.

In Legea nr. 22 / 1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garantii si raspunderea in legatura cu gestionarea bunurilor organizatiilor socialiste, sunt reglementate doua aplicatii ale gajului : garantia in numerar si garantia suplimentara.

4.3. Ipoteca

Ipoteca este un contract solemn, unilateral, accesoriu si indivizibil, prin care se indisponibilizeaza in mainile debitorului un bun imobil ce-i apartine in proprietate, pentru garantarea datoriei sale fata de creditor.

Pentru valabilitatea contractului se impune ca cel ce constituie ipoteca sa fie proprietarul bunului ipotecat si sa aiba capacitate de exercitiu deplina (minorii isi pot ipoteca bunurile numai pentru garantarea datoriei lor, cu incuviintarea autoritatii tutelare), obiectul sau constituindu-l bunuri imobile si incheindu-se in forma autentica ('ad validitatem'), cu determinare precisa a imobilului ipotecat si cuantumului creantei garantate, sub sanctiunea nulitatii sale.Ca urmare a constituirii ipotecii, debitorul se va putea folosi in continuare de bunul ipotecat, insa creditorul are asupra lui un drept de urmarire in mainile oricui s-ar afla si un drept de preferinta pentru satisfacerea creantei sale fata de ceilalti creditori.

Ipoteca se poate stinge atat pe cale directa (renuntarea creditorului la ipoteca, prescriptie extinctiva, pieirea bunului ipotecat etc.) cat si pe cale indirecta, ca urmare stingerii principale.

Ipoteca poate fi : conventionala (art. 1746-1800 C. civ.) si legala.

4.4. Privilegiile

Privilegiile reprezinta dreptul pe care il are creditorul de a fi preferat fata de ceilalti creditori in vederea satisfacerii creantei sale, din patrimoniul debitorului sau din valoarea anumitor bunuri ale acestuia.

Privilegiile pot fi:

- generale, purtand asupra intregului patrimoniu al debitorului (priveste numai cheltuielile de judecata conform art. 1727 C. civ.);

- generale mobiliare, purtand asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului (de ex. creanta pentru obiectele de subzistenta ale debitorului si familiei sale in decurs de 6 luni, cheltuielile de inmormantare ale debitorului);

- speciale mobiliare, purtand asupra anumitor bunuri mobile ale debitorului (de ex. privilegiul creditorului gajist, privilegiul vanzatorului asupra bunului vandut pentru plata pretului);

- speciale imobiliare, purtand asupra anumitor bunuri imobile ale debitorului (de ex. privilegiul vanzatorului asupra imobilului vandut pentru plata pretului, privilegiul coproprietarilor asupra bunului pentru obligatiile pe care le au unii fata de altii).

4.5. Dreptul de retentie

Dreptul de retentie este dreptul pe care il are creditorul de a refuza restituirea bunului debitorului, ce se afla in detentia sa, pana la plata creantei pe care acesta o datoreaza in legatura cu bunul respectiv.

Acest drept confera retentorului posibilitatea de a o pune exceptia de retentie oricarei persoane care ar reclama bunul aflat in detentia sa pana la indestularea creantei sale (de ex. dreptul de retentie al vanzatorului asupra lucrului vandut pana la plata pretului, al depozitarului asupra lucrului depozitat, pana la plata cheltuielilor facute cu depozitarea, al gestionarului de afaceri asupra lucrurilor aflate in gestiune, pana la restituirea cheltuielilor facute etc.).

5. Transmiterea, transformarea si stingerea obligatiilor

Transmiterea obligatiilor este operatiunea juridica prin intermediul careia dreptul de creanta sau datoria din cadrul unui raport juridic de obligatii se transmite de la una din parti la o terta persoana.

Transmiterea dreptului de creanta are loc prin cesiunea de creanta si subrogatia in drepturile creditorului prin plata creantei, iar transmiterea datoriei are loc prin novatie cu schimbare de debitori, delegatie perfecta si stipulatia pentru altul.

Cesiunea de creanta este acordul de vointa intervenit intre creditorul cedent si cesionar, prin care primul transmite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit dreptul sau de creanta pe care il are impotriva debitorului cedat, celui de al doilea, care devine astfel creditor in locul sau, putand incasa creanta cedata de la debitorul cedat (art. 1391-1398,1402-1404 C. civ.).Subrogatia este un mijloc de transmitere a obligatiilor in care creditorul dintr-un raport juridic obligational este inlocuit cu o alta persoana care platind creditorului initial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urma, preluand toate drepturile si garantiile celui pe care il plateste (creditorului initial).

Transformarea obligatiilor este operatiunea juridica prin intermediul caruia se schimba, prin acordul de vointa al partilor, unul sau mai multe elemente ale raportului juridic obligational (subiectele, obiectul, cauza, modalitatile), avand ca efect inlocuirea obligatiei initiale cu una noua; transformarea obligatiilor are loc prin novatie si delegatie (care atunci cand sunt perfecte duc si la stingerea obligatiilor).Dupa ce obligatiile civile s-au nascut, indiferent de izvorul lor, ele urmeaza sa se stinga fie imediat, fie dupa trecerea unei durate de timp, fie prin executarea lor in natura sau prin echivalent, fie prin alte modalitati prevazute de lege si anume, prin compensatie, confuzime, darea in plata, remiterea de datorie si imposibilitatea fortuita de executare.

Compensatia este un mod de stingere a doua obligatii reciproce, avand ca obiect bunuri de aceeasi natura, in care fiecare parte este in acelasi timp creditor si debitor al celeilalte; cele doua obligatii se vor stinge pana la concurenta celei mai mici dintre ele, evitandu-se astfel o dubla plata si constituind in acelasi timp o dubla garantie a executarii obligatiilor (art. 1143-1153 C. civ.), compensatia operand ca o plata efectiva astfel incat se vor stinge si obligatiile accesorii si garantiile care le insoteau.

Confuziunea este mijlocul legal de stingere a unei obligatii, prin intrunirea asupra aceleiasi persoane a calitatii de debitor si de creditor al aceleiasi obligatii, ca urmare a imposibilitatii executarii unei obligatii catre sine insusi; obligatia se va stinge in limita in care debitorul a devenit propriul sau creditor, iar odata cu ea se vor stinge si garantiile si accesoriile obligatiei principale.

Darea in plata este mijlocul voluntar de stingere a obligatiilor ce consta in acceptarea de catre creditor a unei alte prestatii in locul celei pe care o datoreaza debitorul, odata cu executarea prestatiei. Daca acceptarea schimbarii obiectului prestatiei intervine inainte de momentul executarii, vom fi in prezenta unei novatii, iar in cazul in care obiectul prestatiei initiale era o suma de bani si in locul ei se accepta transmiterea unui bun, suntem in prezenta contractului de vanzare-cumparare.

Remiterea de datorie este mijlocul voluntar de stingere a obligatiilor, ce consta in renuntarea cu titlu gratuit a creditorului de a-si valorifica creanta pe care o are impotriva debitorului sau, cu consimtamantul debitorului. Ea poate avea loc atat prin acte intre vii, cand constituie o donatie indirecta, fiind supusa conditiilor de valabilitate ale acesteia - in afara formei solemne - iar atunci cand este facuta prin testament, trebuie sa indeplineasca conditiile de valabilitate ale testamentului. Odata cu stingerea obligatiei principale, se sting si obligatiile accesorii si garantiile.

Imposibilitatea fortuita de executare este mijlocul legal de stingere a obligatiilor de a da un lucru cert si a obligatiilor de a face care implica un fapt personal al debitorului, ca urmare a pieirii lucrului din cauza de forta majora sau a interventiei imposibilitatii debitorului de a-si executa obligatia sa.