Nulitatea actelor de procedura

Nulitatea actelor de procedura

Dispozitiile din acest capitol, care insumeaza art. 105-108 C. proc. civ., sunt consacrate nulitatii actelor de procedura. Remarcam consacrarea distincta a unui capitol pentru sanctiunea nulitatii actelor de procedura, solutie care nu a fost promovata de legiuitor si in privinta decaderii (aceasta este prevazuta de lege tocmai in capitolul privitor la termenele de procedura). O consecventa corespunzatoare, in reglementare, s-ar impune, dupa parerea noastra, pentru viitorul Cod de procedura civila.

Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentam aici, reglementeaza mai multe aspecte de ordin procedural: consacra cazurile de nulitate; stabileste conceptia generala a legiuitorului despre nulitate, determinandu-i si conditiile de existenta si enunta una din semnificatiile nulitatii exprese. In continuare ne vom referi la toate aceste aspecte, de o importanta procedurala deosebita, nu insa inainte de a formula cateva consideratii generale asupra sanctiunii nulitatii.

Prin nulitate se desemneaza, in general, sanctiunea ce se poate aplica in cazul nesocotirii anumitor dispozitii legale sau "mijlocul tehnic prevazut de lege pentru a asigura respectarea conditiilor de validitate a actului juridic". In dreptul procesual au fost exprimate insa definitii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicatia este simpla: imprumutarea unor definitii din dreptul civil si ignorarea, in unele cazuri, a specificului sistemului procesual.

Nulitatea vizeaza o mare diversitate de acte ale instantei, partilor si ale altor participanti procesuali, acte intre care exista o stransa interdependenta. O atare realitate se reflecta adeseori si pe planul efectelor pe care le determina nulitatea. Concluzia fireasca a unei atari constatari rezida in faptul ca nulitatea nu reprezinta o simpla consecinta a ignorarii unor conditii de validitate a actelor de procedura, ci si o consecinta a nesocotirii unor reguli privitoare la desfasurarea procesului civil. De aceea, noi am definit nulitatea ca sanctiunea ce determina ineficienta actelor de procedura indeplinite fara respectarea regulilor de desfasurare ale procesului civil si care se rasfrange, adeseori, si asupra actelor ulterioare.

Clasificarea nulitatilor reprezinta o problema de real interes atat teoretic, cat si practic, intrucat ea vizeaza si regimul juridic al acestora. In realitate in literatura de specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii de nulitati procedurale. In sistemul Codului de procedura civila unele clasificari rezulta implicit din dispozitiile legii. Astfel, de pilda, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se refera la nulitatile exprese, iar art. 108 distinge intre nulitatile absolute si toate celelalte categorii de nulitati.

Alteori distinctia dintre diferitele categorii de nulitati este opera doctrinei. In toate cazurile distinctia dintre diferitele forme ale nulitatii trebuie sa se intemeieze pe criterii certe si functionale. Demersul nostru va urmari in continuare prezentarea celor mai importante categorii de nulitati.

Doctrina si legea distinge, de asemenea, intre nulitatile absolute si relative. Este cea mai importanta clasificare care se face in doctrina si a caror implicatii practice sunt deosebite, caci ea serveste si pentru determinarea regimului juridic al nulitatilor. Criteriul care sta la baza acestei distinctii vizeaza insa natura normelor procedurale incalcate.

In art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are in vedere in mod deosebit regimul juridic al celor doua categorii de nulitati. Pe de alta parte, desi legiuitorul se refera in mod expres doar la categoria "nulitatilor de ordine publica" este evident ca art. 105 C. proc. civ. referindu-se la celelalte nulitati, le are in vedere pe cele relative.

In literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce sta la baza distinctiei dintre nulitatile absolute si cele relative il reprezinta natura normelor incalcate. Acest criteriu este luat in considerare de majoritatea autorilor de drept procesual civil.

Regimul juridic al nulitatilor nu poate constitui un criteriu de diferentiere intre cele doua categorii de nulitati. Aceasta deoarece regimul juridic al nulitatilor este determinat tocmai de natura normelor procedurale incalcate. Cu alte cuvinte, un atare "criteriu" nu reprezinta decat o consecinta fireasca a nesocotirii unor norme procedurale imperative sau, dupa caz, dispozitive.

O alta clasificare este aceea care distinge intre nulitatile exprese si cele virtuale. Clasificarea nulitatilor in exprese si virtuale se bazeaza tocmai pe izvorul lor. Nulitatile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Ele isi au originea in vechiul drept francez care promova principiul potrivit caruia nu exista nulitati fara text (Pas de nullité sans texte). La categoria nulitatilor exprese se refera si teza finala din art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

In prezent in Codul de procedura civila s-au pastrat un numar foarte restrans de texte care consacra in mod expres nulitatea; in general ele au fost mentinute pentru acele incalcari ale normelor procedurale care au un caracter esential (art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ. art. 302 C. proc. civ.). Este si acesta un argument suplimentar care infirma substanta tezei "actelor procedurale inexistente".

Nulitatile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care isi au izvorul in nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Nulitatea este incidenta, in primul rand, in cazul nesocotirii unor reguli esentiale privitoare la desfasurarea procesului civil. Nulitatea trebuie considerata incidenta si in cazul nesocotirii unor reguli de o importanta mai redusa. Aceasta indreptateste concluzia ca nulitatea se aplica si in cazul incalcarii unor reguli prin care se urmareste numai apararea intereselor uneia dintre parti. Prin urmare, nulitatea absoluta si nulitatea relativa se poate exprima printr-o nulitate expresa sau printr-o nulitate virtuala. Marea majoritate a nulitatilor, in sistemul actualului Cod de procedura civila, sunt nulitati virtuale, nulitatile exprese reprezentand exceptia.

Doctrina face distinctie si intre nulitatile proprii si cele derivate. Distinctia dintre cele doua categorii de nulitati se intemeiaza pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedura. Nulitatea proprie reprezinta sanctiunea care lipseste de eficienta juridica actul de procedura indeplinit cu nesocotirea conditiilor sale de validitate. Nulitatea derivata reprezinta o consecinta a invalidarii unor acte procedurale anterioare si fata de care actul in cauza se afla intr-un raport de dependenta functionala. O consacrare implicita a distinctiei dintre nulitatile proprii si cele derivate se poate regasi chiar in dispozitiile art. 106 C. proc. civ

Doctrina mai cunoaste si categoria nulitatilor intrinseci si a celor extrinseci. Criteriul distinctiv al celor doua categorii de nulitati se intemeiaza de data aceasta pe natura conditiilor a caror neobservare determina ineficienta actului de procedura. Nulitatile intrinseci intervin in cazul nesocotirii unor cerinte ce tin de natura sau substanta actului de procedura. Dimpotriva, nulitatile extrinseci intervin in cazul nesocotirii unor conditii exterioare ale actului de procedura, cum ar fi indeplinirea acestuia de un functionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului direct la instanta superioara etc.

Foarte importanta pentru a fi mentionata aici este si categoria nulitatilor totale si a celor partiale. Distinctia dintre nulitatile totale si partiale se intemeiaza pe intinderea efectelor distructive ale sanctiunii. O asemenea constructie teoretica a fost realizata mai intai in dreptul civil, unde regula de baza o constituie efectul limitat al nulitatii doar la clauzele ce contravin scopului dispozitiei legale incalcate. Distinctia dintre nulitatile totale si cele partiale isi are justificare deplina si in dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop in sine nici in materie procesuala. Ea trebuie sa intervina numai in masura in care cerintele legii au fost nesocotite.

In materie procesuala distinctia dintre cele doua categorii de nulitati este deosebit de pregnanta in domeniul cailor legale de atac. Astfel, in materia recursului instanta de control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totala sau partiala a hotararii. In aceste conditii, partea din hotarare care nu a fost casata dobandeste autoritate de lucru judecat.

Distinctia dintre nulitatile totale si partiale poate fi desprinsa si din prevederile art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispozitii procedurale in cazul admiterii cererii de revizuire instanta " va schimba, in tot sau in parte, hotararea atacata, iar in cazul hotararilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urma hotarare". In dreptul procesual civil nulitatea are adeseori un caracter total, in sensul ca ea se rasfrange asupra intregului act de procedura. Este si cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea finala C. proc. civ. Exemplele prezentate justifica interesul distinctiei si in materie procesuala intre nulitatile totale si nulitatile partiale.

In fine, se mai face deosebire, uneori, in doctrina intre nulitatile de drept si nulitatile judiciare. Nulitatile de drept sunt acelea care opereaza in temeiul legii, fara sa mai fie necesara o hotarare de constatare a efectelor produse. Nulitatile judiciare afecteaza actul de procedura doar daca intervine o hotarare judecatoreasca care sa pronunte sanctiunea. Prin urmare, criteriul distinctiv intre aceste categorii de nulitati il reprezinta modul in care ele opereaza. Distinctia dintre cele doua categorii de nulitati a fost traditionala in secolul trecut, insa in ultimul timp valoarea unei atari clasificari s-a atenuat. Referirea la aceasta distinctie ne este totusi prilejuita de faptul ca in Codul de procedura civila s-au mai pastrat, izolat, unele dispozitii privitoare la nulitatile de drept. Un exemplu este edificator in aceasta privinta. Potrivit fostului art. 511 C. proc. civ.: "Va fi nula de drept orice instrainare a nemiscatorului urmarit facuta de datornic in urma transcrierii comandamentului". Textul avea totusi in vedere un act de drept substantial - instrainarea imobilului. Dar si in aceste conditii, apreciem ca semnificatia dispozitiei legale enuntata nu putea fi alta decat aceea de a consacra o nulitate absoluta. In termeni apropiati actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se refera la desfiintarea de drept a actelor de procedura si a hotararii pronuntate.

Nulitatile, fie ca au un caracter absolut, fie ca au un caracter relativ, ele trebuie sa fie constatate pe cale judecatoreasca. Aceasta deoarece pana in momentul pronuntarii unei hotarari judecatoresti actul, indiferent de natura nulitatii - absolute sau relative - este de natura sa produca toate efectele sale.

Din analiza dispozitiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse si conditiile generale ale nulitatii, anume:

- nesocotirea dispozitiilor legale privitoare la desfasurarea procesului civil;

- producerea unei vatamari;

- vatamarea sa nu poate fi inlaturata in alt mod decat prin anularea actului.

In continuare vom analiza distinct conditiile enuntate.

Necesitatea primei cerinte nu rezulta expressis verbis din art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Acest text se refera doar la neobservarea formelor legale sau la indeplinirea actului de procedura de catre un functionar necompetent. Raportul dintre cele doua ipoteze vizate de textul mentionat este acela dintre general si particular, in sensul ca prima ipoteza constituie genul, iar cea de-a doua specia.

Dar care este semnificatia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina incidenta nulitatii? In opinia noastra, prin referirea legiuitorului la "formele legale" s-a urmarit includerea intr-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual civil. De aceea s-a remarcat, pe buna dreptate, ca: "Prin forme de procedura trebuie intelese toate dispozitiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor inaintea justitiei, tot ce legea prescrie ca trebuie urmat pentru executarea hotararilor si tot ce poate avea legatura directa cu functionarea legala a organelor judecatoresti".

Prin urmare, prin sintagma "neobservarea formelor legale" nu trebuie sa intelegem numai cerintele privitoare la forma exterioara a actelor de procedura, ci toate cerintele necesare pentru desfasurarea procesului civil.

Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele indeplinite de un functionar necompetent nu poate avea alta semnificatie decat aceea a unei determinari riguroase a nulitatii in acest caz, caci sanctiunea opereaza in aceleasi conditii. Intr-o viitoare reglementare apreciem ca nu ar mai fi necesara prevederea distincta a acestui din urma caz de nulitate; o precizare generala privitoare la neobservarea conditiilor privitoare la actele de procedura ar reprezenta o conditie suficienta.

Dispozitiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizeaza categoria de functionari la care se refera, respectiv daca legea are in vedere numai functionarii incadrati la instanta sau si alti functionari publici. Este de observat, in primul rand, ca legea are in vedere functionarii care lucreaza in cadrul instantelor judecatoresti (grefieri, executori judecatoresti etc.). Referirea generica a legii indreptateste totusi concluzia ca legiuitorul a avut in vedere si situatiile in care actul de procedura este intocmit de o persoana care functioneaza pe langa un alt organ de stat. Intr-adevar, ar fi greu de admis ca legiuitorul a urmarit sa lase fara sanctiune actele de procedura indeplinite de alti functionari decat cei incadrati la instanta.

Producerea unei vatamari si imposibilitatea inlaturarii acesteia numai prin anularea actului, reprezinta doua cerinte care exprima conceptia legiuitorului asupra ineficientei actelor de procedura. Dreptul procesual civil se caracterizeaza prin inlaturarea oricarui formalism inutil in reglementarea si aplicarea unor institutii juridice. Expresie a unei asemenea conceptii, nulitatea actului juridic, in general, opereaza doar ca un ultim remediu; lipsirea de eficienta a operatiei incheiate nu constituie si nu trebuie sa constituie un scop in sine.

Revenind la conditia vatamarii, aceasta nu poate fi cercetata fara a-i preciza mai intai semnificatiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la cauzarea unei vatamari nu s-a urmarit instituirea unei conditii privitoare la producerea unei daune materiale. Uneori in doctrina cei doi termeni - vatamarea si paguba materiala - sunt considerati sinonimi. Cu toate acestea, este neindoielnic, in opinia noastra, ca legiuitorul are in vedere o vatamare de natura procesuala. Totusi trebuie sa recunoastem ca referirea generica a legii la producerea unei vatamari ar putea fi interpretata diferit. In acest sens, s-ar putea sustine ca legea vizeaza doar o atingere adusa drepturilor apararii. Solutia la care ne referim s-ar putea sprijini pe chiar dispozitiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., intrucat acest text precizeaza ca nulitatea este incidenta doar daca "s-a pricinuit partii o vatamare".

Conditia imposibilitatii de inlaturare a vatamarii trebuie analizata in considerarea ambelor ipoteze prevazute de art. 105 alin. (1) si (2) C. proc. civ. In primul caz, nulitatea opereaza fara ca instanta sa aiba efectiv posibilitatea de a inlatura consecintele negative ale nesocotirii dispozitiilor legale. O situatie particulara este prevazuta totusi in art. 160 C. proc. civ. Potrivit acestui text "dovezile administrate in instanta necompetenta raman castigate judecatii si instanta competenta nu va dispune refacerea lor decat pentru motive temeinice". Prin urmare, acest text consacra practic o exceptie de la regula potrivit careia, in cazul necompetentei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedura.

Inlaturarea efectelor negative ale nulitatii difera, in cazul prevazut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., in functie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, nulitatea absoluta se caracterizeaza, in principiu, prin imposibilitatea de a inlatura intr-un alt mod vatamarea produsa. Prin exceptie de la aceasta regula nulitatile derivate ce sunt determinate de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori evitate. Astfel, de pilda, nulitatea actelor de procedura ulterioare unei citari nelegale pot fi evitate prin ratificarea lor de partea interesata. De asemenea, situatia de litispendenta poate fi evitata prin invocarea pe cale de exceptie a acesteia si prin conexarea cauzelor.

Situatia este insa diferita in cazul nulitatilor relative. In aceasta ipoteza anularea actului de procedura se poate dispune doar daca nu exista o alta posibilitate de a inlatura efectele negative ce decurg din neobservarea dispozitiilor legale. Ori de cate ori exista posibilitati de inlaturare a vatamarii, intr-un alt mod decat prin anularea actului, se va recurge la acestea. Din principiul potrivit caruia nulitatea constituie un ultim remediu decurg consecinte importante atat pentru parti, cat si pentru instanta de judecata. Astfel, partile sunt datoare sa staruie, ori de cate ori acest lucru este posibil, pentru inlaturarea nulitatii prin alte mijloace.