Notiunea de domeniu public in dreptul roman

Notiunea de domeniu public in dreptul roman

In dreptul roman⁵, asa dupa cum rezulta din Institutele lui Justinian, bunurile erau clasificate in:

a) res inpatrimonio (lucrurile care sunt in patrimoniu);

b) res extra patrimonium (lucrurile care sunt in afara patrimoniului). Res extra patrimonium, adica bunurile care nu puteau apartine unei

persoane, nefiind susceptibile de apropiere privata, reprezentau categoria bunurilor care formau domeniul public, res publicae, care apartineau poporului roman.

La randul lor, res publicae se imparteau in:

a)  res publicae in pecunis populi, adica bunuri care constituiau o sursa de venituri, in care intrau si ager publicus (pamanturi cucerite de la dusmani):

b)  res publicae in uso publico, adica bunurile afectate uzului public, aflate in folosinta publicului⁶.

Prima categorie, res publicae in pecunis populi, includea ceea ce astazi include domeniul privat al statului, aceste bunuri putand fi inchiriate sau vandute particularilor potrivit normelor de drept privat⁷.

Bunurile din a doua categorie, res publicae in uso publico, nu puteau fi instrainate, ele apartinand folosintei colectivitatii, in care intrau atat bunurile destinate uzului public prin natura lor, precum strazile si pietele publice, dar si bunurile devenite publice prin destinatia lor, precum arsenalele si fortaretele, formand ceea ce astazi intelegem prin domeniu public.

Totusi, asupra bunurilor apartinand categoriei res publicae, dreptul roman recunostea in favoarea particularilor un drept de folosire care avea un caracter precar si putea fi revocat oricand, fiind supus regulilor dreptului public.