Izvoarele dreptului

Izvoarele dreptului

A.    Notiunea de izvor de drept

Analiza izvoarelor dreptului a evidentiat doua acceptiuni ale acestei notiuni:

a) Izvoare de drept in sens material - realitati exterioare dreptului care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitati practice;

b) Izvoare de drept in sens formal - aspecte, modalitati prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de conduita si se impune in societate ca model de urmat.

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste intre:

izvoare scrise si izvoare nescrise;

izvoare oficiale si izvoare neoficiale;

izvoare directe si izvoare indirecte;

izvoare creatoare si izvoare interpretative;

izvoare potentiale si izvoare actuale;

izvoare de constituire si izvoare de calificare.

B.    Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

1. Obiceiul juridic (cutuma)

obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, pe treapta evolutiei, el precedand dreptului;

apare in treapta primitiva de dezvoltare sociala si este expresia unor necesitati pe care societatea le reclama in scopul conservarii valorilor comunitatii;

obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei practici;

cutuma implica o indelungata practica sociala si se intemeiaza pe cazuri concrete la care se face ulterior referire (precedente).

Exista doua moduri prin care un obicei trece din sistemul normelor sociale in sistemul izvoarelor dreptului:

i.   statul, prin organele sale legislative, recunoaste (sanctioneaza) un obicei si il incorporeaza intr-o norma oficiala;

ii. obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, in fata unei instante de judecata, iar aceasta il valideaza ca regula juridica.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un obicei pentru a deveni izvor de drept:

a) o conditie obiectiva -sa fie vorba despre o practica veche si incontestabila;

b) o conditie subiectiva - practica trebuie sa aiba caracter obligatoriu.

Raspunsul la aceasta intrebare trebuie sa fie nuantat in functie de ramura de drept despre care vorbim. Astfel:

a) In dreptul public (dreptul constitutional si international public), obiceiul este izvor principal de drept, imbracand forma uzantelor constitutionale sau internationale. Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamantului statelor cu privire la acceptarea unei reguli determinate, ca norma de conduita in relatiile dintre ele.

b) In dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.), dreptul este izvor de drept in limitele prevazute de lege (obiceiuri consacrate de lege ca izvoare de drept).

c) In dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, in acest caz functionand principiul legalitatii pedepsei si a incriminarii (Nulla poena sine lege. Nullum crimen sine lege.), astfel ca singurul izvor al dreptului penal este legea scrisa.

2. Doctrina

- cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic;

- interpretarile stiintifice facute materialului normativ il ajuta pe legiuitor sau pe judecator in procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului;

- in dreptul actual, doctrina nu este izvor de drept, nu i se recunoaste valoare de initiator legislative;

- cu toate acestea, practica legislativa (crearea dreptului) si practica  dreptului (aplicarea dreptului) nu ar putea exista fara teoria juridica (doctrina). Solutiile doctrinei au ca punct de plecare fapte reale pe care, pe cale de generalizare, le interpreteaza teoretic si le explica.

3. Practica judiciara si precedentul judiciar

Practica judecatoreasca (jurisprudenta) este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele.

Rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica legea la cazuri concrete.

Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara in cauzele analoge. Astfel, in masura in care o decizie anterioara interpreteaza dreptul, aceasta se va impune in cauzele suficient de asemanatoare.

Activitatea de aplicare a legii realizata de catre judecator este guvernata de doua principii:

a) judecatorul se pronunta intotdeauna in cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare pe care o are de solutionat;

b) un judecator nu este legat, in general, de hotararea pronuntata de un alt judecator intr-o speta similara.

In aceasta ordine de idei, jurisprudenta nu poate fi izvor de drept, nu poate avea rol creator in sistemul dreptului romanesc.

Exista doua situatii care evidentiaza importanta precedentului si in cazul sistemului nostru de drept:

I. Deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntate in cazul recursului in interesul legii;

II. Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curtea Constitutionala a Romaniei.

4. Contractul normativ

Contractul este un act juridic individual prin care se stabilesc drepturi si obligatii pentru subiecte determinate.

Exista contracte care nu privesc drepturile si obligatiile unor subiecte determinate, ci au in vedere reglementari cu caracter generic; acestea poarta denumirea de contracte normative.

In acceptiunea de act juridic individual, contractul nu este izvor de drept, spre deosebire de contractul normativ care are calitatea de izvor de drept.

Contractul normativ isi produce efectele de izvor de drept in cazul dreptului constitutional, al dreptului muncii si securitatii sociale si in cazul dreptului international pubic.

5. Actul normativ

Denumit si legea ca izvor de drept, actul normativ este cel mai important in ierarhia izvoarelor dreptului.

Notiunea de lege prezinta doua acceptiuni:

- in sens larg - legea desemneaza orice regula de drept obligatorie;

- in sens restrans - legea este actul normativ elaborat, printr-o procedura specifica, de Parlament.

Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris. Actul normativ este izvorul de drept creat de organele autoritatii publice investite cu competente normative si cuprinde norme general obligatorii a caror aplicare poate fi realizata, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.

Actul normativ se situeaza pe o pozitie predominanta in sistemul izvoarelor dreptului, scopul fiind acela de a se asigura stabilitatea si securitatea sistemului de drept.

Caracteristicile actului normativ:

- are forma scrisa;

- detine mijloace specifice de publicitate a continutului, aceste mijloace reprezentand garantii de certitudine a continutului actului normativ;

- este receptiva la dinamica transformarilor sociale, spre deosebire de obicei, izvor de drept conservator;

- se preteaza mult mai usor la aplicarea unor metode de elaborare si sistematizare.

Sistemul actelor normative este format din:

a.  legi: 

- acte normative cu o procedura aparte de elaborare;

au totdeauna caracter normativ;

au competenta de reglementare primara si originara;

b. decrete;

c.  hotarari si ordonante ale guvernului;

d. regulamente si ordine ale ministerelor;

e.  decizii si hotarari ale organelor administratiei locale.

C.    Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

1. Izvoarele primare (originare) sunt:

tratatele constitutive care au pus bazele Uniunii Europene (tratatele de la Paris si tratatul de la Roma);

tratatele de aderare ale statelor membre ale Uniunii;

protocoalele

conventiile;

documentele anexe la aceste tratate.

2. Izvoarele derivate sunt:

- deciziile si regulamentele;

- recomandarile si directivele;

- avizele;

- actele atipice (rezolutii ale Consiliului, comunicari ale Comisiei, declaratii comune).

3. Jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene

- prin intermediul acesteia se da interpretare cu caracter autentic dreptului comunitar, fapt ce asigura coerenta si omogenitatea sistemului comunitar.