Izvoare derivate ale dreptului comunitar

Sectiunea 1. Clasificarea izvoarelor derivate

Dreptul institutional comunitar sau secundar este format din norme cuprinse in acte emise de institutiile comunitare constituite prin dispozitiile din tratate. Este un drept derivat pentru ca ansamblul de acte care il constituie este subordonat dispozitiilor din tratate de la care nu pot deroga. Institutiile comunitare sunt abilitate sa emita astfel de acte numai daca acestea sunt necesare aducerii la indeplinire a obiectivelor lor si numai in masura in care tratatele le-o permit.

Sunt acte interne cu caracter juridic obligatoriu, privitoare la organizarea si functionarea institutiilor comunitare, sau acte functionale preparatorii. In anumite circumstante, in practica, au mai aparut si alte acte care produc efecte de drept cum ar fi decizii ale Consiliului din 1 februarie 1971, care atribuie noi obiective Fondului social european sau cea din 30 martie 1981 privitoare la marirea numarului de avocati generali si altele. Nomenclatura acestor acte este variata, dar exista corespondente care permit stabilirea si a unei nomenclaturi comune.

Tratatele constitutive ale Comunitatilor enumera aceste acte, si anume:

Articolul 161 din Tratatul CEEA prevede cinci feluri de acte, si anume: regulamente,directive, decizii generale si individuale, recomandari sau avize;

Tratatul CEE, in art. 189, le inscrie tot pe acestea;

Tratatul CECO, in art. 14, inscrie numai trei acte, si anume: deciziile generale, recomandarile si avizele.

Nomenclatorul comun le poate reduce la patru:

deciziile generale CECO si regulamentele CEE si CEEA;

recomandarile CECO si directivele CEE si CEEA;

deciziile negenerale CECO si deciziile CEE si CEEA;

avizele CECO si avizele si recomandarile CEE si CEEA.

Este o nomenclatura comuna, bazata pe diferentierea intre diferitele categorii de acte dupa asemanarea notiunilor dar si pe identitatea de regim

A) Regulamentul

Este similar legilor din dreptul intern Este obligatoriu in toate elementele sale, adica atat cu privire la scopul final propus, cat si cu privire la formele si mijloacele prin intermediul carora se poate ajunge la indeplinirea scopului final; orice aplicare incompleta e interzisa

Se adreseaza subiectelor de dr. intern din toate statele membre

B) Decizia

Este obligatorie pentrut. destinatarii desemnati. Decizia, asemanator regulamentului si spre deosebire de directiva, e obligatorie in toate elementele sale, adica atat cu privire la scopul final, cat si cu privire la formele si mijloacele prin intermediul carora se poate ajunge la indeplinirea ac. scop; orice aplicare incompleta e interzisa

Spre deosebire de regulament si asemanator directivei, e obligatorie pt. subiectele de drept intern din anumite state membre, ca regula generala

C) Directiva

Spre deosebire de regulament, cunoaste tehnica legilor cadru completate cu decrete de aplicare; directiva e obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lasand la dispozitia statelor membre posibilitatea de a folosi acele forme si mijloace pe care le considera oportune

Este obligatorie, dar numai pt. subiectele de dr. intern din anumite state membre, ca regula generala, pt. ca, ca exceptie, aceeasi directiva se poate adresa si subiectelor de dr. intern din toate statele membre, dar, in ac. caz, ac. lucru se specifica/precizeaza in continutul ei

D) Recomandarile si avizele

Nu sunt izvoare derivate in sensul celor de mai sus, adica acestea nu tin, nu leaga, nu obliga, si au numai un rol orientativ pt. conduita subiectelor de dr. carora li se adreseaza.

Sectiunea 2. Particularitati ale izvoarelor derivate

1. Delimitari conceptuale

Aceasta a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formata din ansamblul actelor unilaterale ale institutiilor, nemaifiind, deci in prezenta unui drept conventional, ci in prezenta unui drept "legiferat", adica a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de catre Comunitate, in si pentru aplicarea tratatelor) .

Caracteristica principala a Comunitatilor europene este aceea conform careia capacitatea de a crea reguli de drept este institutionalizata, adica este conferita anumitor organe (institutii) ce o exercita dupa o procedura prealabil stabilita. Suntem in prezenta unei puteri normative comparabila cu cea legislativa. in acest sens, desi redactorii tratatelor au fost retinuti in folosirea termenului "lege" sau "legislatie", Curtea de Justitie nu mai ezita astazi, cel putin in domeniul Tratatului CEE (care tratat nu este decat un cadru foarte flexibil), sa evoce "sistemul legislativ al Comunitatilor" .

A. Dreptul comunitar cadrul libertatilor economice. Acesta cuprinde reguli care definesc aceste libertati si altele care le asigura garantarea. Organizarea libertatilor economice in limitele CEE dau Comunitatii un caracter de Uniune vamala. in interiorul frontierelor comune, tratatul de la Roma asigura libertatea de circulatie, a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor si a capitalurilor.

In acest scop, institutiile comunitare au luat dispozitiile proprii suprimarii barielelor vamale interne. Dar, acestea au trebuit sa fie insotite de o vasta armonizare a legislatiilor. Definirea si organizarea libertatilor economice au dus la crearea unei importante opere juridice a Comunitatii .

B. Politicile comune. Comunitatile europene nu s-au limitat la organizarea si garantarea libertatilor economice. Acestea au fost inevitabil prelungite printr-o serie de politici comune care sunt fundamentate pe tratate sau pe acordurile dintre state. Ele s-au dezvoltat sub forma unor politici generale si a politicilor sectoriale. Baza lor aflata in tratate poate sa se reduca la o simpla fraza dintr-un singur articol al Tratatului. Dar limitarea fundamentului juridic nu a impiedicat organele comunitare sa dezvolte politicile comune din ce in ce mai coerente.

Sensul general al acestora rezida in asigurarea dezvoltarii economice a Comunitatii cu respectarea diverselor echilibre: stabilitate monetara, dezvoltarea investitiilor, a exporturilor. Politica economica constituie un ansamblu de reguli si de actiuni al carui obiectiv este de a stimula si de a coordona aceasta dezvoltare economica. Primele politici comune au fost politicile sectoriale. Unele nu erau decat complementul adus de tratate libertatilor comune (politica concurentei, politica sociala).Altele se aplicau unor sectoare pe care tratatele nu puteau nici sa le ignore, nici sa le liberalizeze pur si simplu, (agricultura, transporturi). Alte politici au fost impuse de circumstante si de practica.

Politicile sectoriale nu ar fi putut fi coerente daca masuri generale nu ar fi fost luate pentru a le incadra. Acest intreg edificiu este fundamentat in mod obligatoriu pe dreptul comunitar al carui continut a fost astfel considerabil marit

2. Delimitarea oficiala a izvoarelor derivate si regimul juridic

A. Regim juridic comun

Aceasta denumire o gasim atat in articolul 189 al Tratatului CEE, in care se arata ca "pentru indeplinirea misiunilor si in conditiile prevazute in tratat, Consiliul si Comisia hotarasc regulamente si directive, iau decizii si formuleaza recomandari sau avize", cat si in articolele 61 al Tratatului CEEA si 4 al Tratatului CECA.

a. Calificarea actului: Cele trei tratate, la articolele mentionate, cuprind pe langa lista diferitelor categorii de acte, si o prezentare cu caracter sistematic a efectelor juridice specifice fiecareia dintre ele. De aici rezulta ca natura unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de obiectul sau si de continutul privind definitiile furnizate prin tratate. Curtea isi rezerva dreptul de interpretare, putand sa recalifice un act a carui denumire nu corespunde continutului sau si il poate anula sau declara nevalid daca a fost adoptat dupa o procedura care nu corespunde cu veritabila sa natura . Din punct de vedere cantitativ, actele apartinand izvoarelor derivate, acte unilaterale obligatorii, constituie cel mai important izvor .

Pana la tratatul de la Maastricht, asemenea acte nu puteau fi adoptate decat de Consiliu sau de Comisie. Tratatul de la Maastricht a adaugat actele adoptate impreuna de Consiliu si de Parlament (articolul 189 B si actele Bancii Centrale Europene).

b. Alegerea tipului de act: Recurgerea la una dintre cele trei categorii de acte depinde mai intai de dispozitiile tratatelor. Daca dispozitia tratatului care constituie baza actiunii comunitare indica utilizarea uneia dintre aceste categorii, institutia competenta trebuie sa se conformeze acestei dispozitii. Dar daca tratatul nu contine o indicatie asupra acestui punct sau ofera expres posibilitatea de alegere (de exemplu articolul 87: Regulamente sau directive) sau utilizeaza termenul generic de "masura" (de exemplu articolul 100 A), institutia competenta poate alege tipul de act cel mai potrivit.

c. Motivare: Tratatele nu stabilesc decat un singur element al regimului juridic al actelor unilaterale: regula motivarii (articolul 190, CE). Aplicarea corecta a regulii este controlata de Curte care considera, ca viciu de forma substantial, nu numai absenta, dar si insuficienta motivarii. Aceasta trebuie sa indice, deci, care este baza juridica a actului si motivele pe care se bazeaza. Ea trebuie sa fie cu atat mai precisa cu cat institutia care il adopta dispune de o mare putere de apreciere.

d. Alte elemente: Recurgand la principiile generale de drept, Curtea a completat regimul juridic al actelor unilaterale, stabilind mai ales reguli relative la:

- retroactivitate care este interzisa cu cateva exceptii

- dreptul de retragere posibil in conditii limitate

- caracterul autentic si intangibil al unui act (27 februarie 1992, PVC): un act adoptat nu poate fi modificat de o autoritate administrativa decat in limita unei simple corectari ortografice sau sintactice.

B. Regimul juridic al regulamentului.

Regulamentul comunitar se aseamana legilor sau dispozitiilor adoptate de institutiile unui stat. El este principalul izvor de drept comunitar. Campul sau de aplicare este foarte vast, intrucat de la Actul Unic ar putea fi utilizat chiar pentru armonizarea legislatiilor nationale in vederea realizarii pietei interne. Dar in practica, regulamentul este utilizat mai ales pentru organizarea unor mecanisme integral comunitare precum dispozitiile de aplicare a regulilor concurentei (inclusiv controlul concentrarilor).

Prin aceasta se exprima, indeosebi, puterea legislativa a Comunitatilor[7].

Acesta poate avea ca autor, dupa caz, Consiliul, Comisia, Consiliul si Parlamentul, Banca Centrala Europeana.

Articolul 189 defineste elementele esentiale ale regimului sau juridic:

- el contine prevederi generale si impersonale, statuand prin abstractie. Este de fapt conditia functionarii normative care i se cere in sistemul tratatului. El nu cuprinde, deci, o indicatie a destinatarilor. Orice subiect de drept este potential privit printr-un regulament.

- el este obligatoriu in toate elemntele sale, ceea ce il deosebeste de aviz si recomandari, precum si fata de directive care nu leaga decat in privinta rezultatului. Astfel, poate fi prescris nu numai un rezultat, ci si modalitatile de aplicare si executie considerate oportune. Statele nu trebuie sa i-a masuri de aplicare decat atunci cand regulamentul o prevede.

- el este direct aplicabil in toate statele membre.

C. Regimul juridic al directivei.

Directiva reprezinta o forma a legislatiei cu doua trepte de aplicare. Se aseamana tehnicii legii cadru completata prin decretele de aplicare. Ea corespunde vointei autorilor tratatelor de a oferi institutiilor, pe langa regulament, un instrument de uniformizare juridica, o formula fundamentata pe colaborarea intre nivelul comunitar si nivelul national, fiind mai adaptata particularitatilor nationale in scopul apropierii legislatiei comunitare de legislatiile nationale (potrivit articolului 100, C.E.E.).

Regimul juridic al directivei este exprimat tot in articolul 189 care dispune ca "directiva leaga statele membre destinatare in ceea ce priveste rezultatul de atins, lasand instantelor nationale competenta in ceea ce priveste forma si mijloacele".

Pe aceste baze, directiva apare ca fiind o tehnica de legislatie mediata, ea fiind adresata statelor pentru a lua masuri de punere in aplicare care vor modifica regulile lor nationale pentru ale face conforme cu rezultatele prescrise. Aceasta dispozitie este succinta fiind deci completata prin practica si jurisprudenta. Directiva constituie un tip de act mult mai specific sistemului comunitar decat regulamentele si deciziile. Importanta sa practica a crescut de-a lungul anilor .

Numai statele membre pot fi destinatare ale directivelor. Ele pot fi, eventual, adresate numai anumitor state, dar de regula sunt adresate tuturor.

D. Regimul juridic al deciziei.

Este caracterizat tot de articolul 189 care precizeaza ca este un act obligatoriu in toate elementele sale pentru destinatarii desemnati. Ea poate avea ca autor, fie Consiliul, fie Comisia, Consiliul si Parlamentul, Banca Centrala Europeana.

Spre deosebire de regulament, care este un act impersonal, decizia are destinatari carora le impune obligatii sau le confera drepturi. Destinatarii sunt indicati in articolul final al deciziei. Acestia pot fi ansamblul statelor membre sau numai anumite state. Decizia ii poate obliga sa ia masuri de aplicare. De asemenea, in domeniul concurentei, o alta categorie de destinatari este reprezentata de intreprinderi, directivele neavand nevoie de masuri de aplicare.

Decizia vizeaza indeosebi, aplicarea prevederilor tratatelor la situatii particulare. in acest caz este asimilata actelor nationale si constituie pentru autoritatile comunitare un instrument de executie administrativa a dreptului comunitar.

Decizia poate stabili un obiectiv a carui realizare trece prin edictarea de masuri nationale cu influenta internationala (decizia de accelerare a suprimarii a unor impozite vamale).

Contrar directivei, decizia este obligatorie in toate elementele ei, nu numai in ceea ce priveste rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, detaliata si poate sa prevada chiar mijloacele cu care se poate indeplini rezultatul impus.

Statele au posibilitatea sa aleaga numai forma juridica a punerii in aplicare in cadrul ordinii juridice nationale. Decizia nu presupune respectarea principiului unitatii in materia aplicabilitatii directe, spre deosebire de regulament care impune aplicarea acestui principiu fiind obligatorie expres pentru destinatarii sai, decizia are, evident, un efect direct cand destinatarul este un particular sau o actiune, adica modifica prin ea insasi situatia politica.

E. Recomandarea si avizul.

Acestea nu sunt izvoare de drept in adevaratul sens al cuvantului intrucat nu au forta de constrangere. Totusi reprezinta instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor si legislatiilor.

Daca avizele adresate de Comisie actiunilor sau statelor nu exprima de fapt decat o opinie, recomandarile Comisiei si Consiliului invita sa se adopte o regula sau alta de conduita, apartinand unor tipuri de directive neobligatorii si jucand concret un rol negociabil de sursa indirecta de apropiere a legislatiilor nationale.

3.Particularitatile mecanismului de creare a dreptului derivat - elaborarea institutionala

1. Notiunea de functie legislativa.

Ar putea parea contestabila transpunerea terminologiei specifica dreptului constitutional intern pentru a utiliza conceptul de functie legislativa pentru desemnarea activitatii de elaborare si de adoptare a normelor comunitare in timp ce chiar statele membre au indepartat in cursul negocierilor tratatului de la Maastricht orice referire la "legea" comunitara care figura, cu toate acestea, in proiectele presedintiei luxemburgheze. Totusi, chiar daca referirea la legislatia comunitara nu figureaza in tratate, este indiscutabil ca numeroase acte adoptate de institutii au din punct de vedere material un caracter legislativ.

Curtea de Justitie a calificat anumite decizii generale C.E.C.A. drept acte "cvasi legislative" , a definit competenta Inaltei Autoritati ca fiind "cvasi legiferanta" , a evocat "sistemul legislativ al tratatului" , si a facut referinta la "puterea legislativa a Comunitatii" sau la "legislatorul comunitar". Calitatea de act cu caracter "legislativ" nu este, de altfel, rezervata deciziilor generale CECA sau regulamentelor CEE in masura in care Curtea a admis ca o directiva "constituie in mod normal un mod de legislatie sau de reglementare indirecta".

De altfel, institutiile nu ezita sa faca referire la functia lor legislativa, fie ca este vorba de Parlament, fie ca este vorba de Consiliu, ceea ce este mai surprinzator . Exista, deci, indiscutabil, o functie legislativa comunitara, fara ca aceasta constatare sa implice existenta unor consecinte directe in ceea ce priveste autorul actului sau natura juridica a acestui act.

B. Procedura legislativa ordinara.

a. Initiativa legislativa.

Puterea initiativei apartine de regula Comisiei, sub forma unei propuneri formale care conditioneaza in principiu adoptarea actului de catre Consiliu

Cu toate acestea, tratatul recunoaste o posibilitate de initiativa indirecta Consiliului (articolul 152, CE) si Parlamentului European (articolul 138 B, alineatul 2, CE) care pot determina adoptarea unei propuneri de catre Comisie.

In cazuri destul de rare, Consiliul este abilitat sa statueze in absenta unei propuneri a Comisiei, majoritatea calificata ceruta pentru adoptarea actului fiind intarita de cerinta votului favorabil a cel putin 11 state membre (articolul 148, alineatul 2, CE).

b. Consultarea Parlamentului European.

Propunerile Comisiei sunt adresate Consiliului care transmite pe de o parte COREPER pentru pregatirea deciziei, si pe de alta parte Parlamentului European, pentru aviz. Consultarea Parlamentului nu este cu toate acestea ceruta decat in cazurile in care dispozitiile tratatului care constituie baza juridica a actului prevad aceasta, iar avizul, prin definitie, nu leaga Consiliul. Puterea Parlamentului European este, astfel, relativ limitata in procedura legislativa clasica. Cu toate acestea, adunarea s-a straduit sa largeasca puterile de consultare. in timp ce tratatele originale nu contineau nici o obligatie generala de consultare, ci numai obligatii raspandite sub aparenta unei formalitati procedurale, Parlmentul a obtinut progresiv in domenii in care consultarea nu era obligatorie in virtutea tratatelor, din partea Comisiei, comunicarea prealabila a propunerilor sale si din partea Consiliului, solicitarea unui aviz al Parlamentului.

Ca urmare a acordurilor interinstitutionale informale, s-a dezvoltat astfel o practica constanta care prezinta toate caracterele unei cutume constitutionale si despre care se poate afirma ca a fost consolidata in Codul de Conduita adoptat de catre Comisie si Parlamentul European impreuna, pe 9 martie 1995. Asocierea Parlamentului European la procesul legislativ ilustreaza astfel principiul colaborarii puterilor care domina exercitarea functiei legislative in sanul sisitemului constitutional comunitar.

c. Adoptarea actului.

Propunerea Comisiei, modificata eventual pentru a tine cont de luarile de pozitie ale Parlamentului si uneori de avizele Comitetului Economic si Social si/sau ale Comitetului Regiunilor, este examinata de COREPER si adoptata de Consiliu dupa regulile de vot prevazute de dispozitia tratatului care constituie baza juridica a actului.

d. Procedurile legislative destinate intaririi rolului Parlamentului European.

- Procedura concertarii: Cresterea puterilor bugetare ale Parlamentului European presupune faptul ca trebuie sa fie asociat mai intens la elaborarea actelor legislative susceptibile de a avea incidenta asupra puterilor bugetare. Pentru acest motiv Declaratia Comuna din 4 martie 1975 prevede ca in ceea ce priveste propunerile avand implicatii financiare notabile si a caror adoptare nu este impusa prin acte preexistente, in caz de opozitie intre avizul Parlamentului si pozitia Comisiei sau a Consiliului poate fi deschisa o procedura de concertare in sanul unui comitet paritar compus din membrii ai Consiliului si Parlamentului. Daca, intr-un termen de trei luni, Comitetul a reusit concilierea pozitiilor, Parlamentul elaboreaza un nou aviz si Consiliul statueaza definitiv, conform concluziilor Comitetului de concertare. in caz de esec al concilierii, Consiliul este cel care pastreaza ultimul cuvant.

- Procedura de cooperare: Aceasta procedura a fost introdusa prin A.U.E. in absenta acordului dintre statele membre pentru a conferi Parlamentului European o veritabila putere de codecizie, autorii A.U.E. imaginasera o procedura specifica, de cooperare, care intarea sensibil rolul Parlamentului European in adoptarea anumitor decizii, lasand totusi ultimul cuvant Consiliului.

- Aportul tratatului asupra U.E. si al tratatului de la Amsterdam: in primul rand, tratatul de la Maastricht a reluat dispozitiile articolului 149, paragraf 2, C.E.E., asa cum a fost modificat prin A.U.E. in noul articol 189 C, adica mentine procedura cooperarii integrand-o in dispozitiile generale relative la procesul de decizie legislativa. Singura inovatie in ceea ce priveste derularea procedurii este autorizarea Comisiei de a-si modifica propunerea in timpul procedurii.

Dar, aportul tratatului asupra U.E. consta in special intr-o largire a ipotezelor de recurgere la procedura cooperarii care se aplica pe viitor in domenii noi precum: transporturi, politica economica si monetara, politica sociala, coeziunea economica si sociala, mediul inconjurator

Functionarea practica a procedurii cooperarii a fost considerata pozitiva de catre institutii, chiar daca o simplificare si o ameliorare apareau ca fiind de dorit Tratatul de la Amsterdam, in scopul rationalizarii si simplificarii procedurilor de decizie si conform dorintelor exprimate de catre Parlamentul European, inlocuieste procedura de cooperare cu procedura codeciziei a articolului 189 B din tratatul C.E.

Procedura cooperarii ramane cu toate acestea aplicabila in domeniul Uniunii Economice si Monetare.

- Procedura avizului conform: Introdusa de Actul Unic European in cadrul relatiilor externe ale Comunitatii, a fost largita in aceste domenii, dar mai ales extinsa prin tratatul asupra U.E. la o serie de noi domenii apartinand activitatii legislative comunitare: astfel, Consiliul nu poate adopta un act decat cu avizul conform al Parlamentului European in materie de cetatenie (articolul 8 A), de misiuni ale organelor Uniunii Monetare (articolul 105 §6 si 106-5) de actiune a fondurilor structurale si a fondului de coeziune (articolul 130 D), de stabilire a unei proceduri electorale uniforme (articolul 138-3) . Aceste ipoteze sunt indepartate de catre tratatul de la Amsterdam care substitue avizului conform procedura codeciziei din articolul 251 (ex-articolul 189 B) C.E. Procedura avizului conform nu subzista, prin urmare, decat in materie constitutionala sau de incheiere a acordurilor de asociere.

- Procedura codeciziei: Procedura articolului 189 B, introdusa de tratatul asupra Uniunii Europene, este calificata ca procedura a codeciziei, desi nu este numita expres de tratat. Ea se aplica intr-o serie de domenii relativ eterogene, incluzand in acelasi timp sectoare ale competentei clasice precum libera circulatie a muncitorilor, serviciile sau piata comuna, in care decizia era luata anterior conform procedurii de cooperare, sau domenii precum cercetarea sau mediul inconjurator in care interventia Parlamentului European era limitata la o simpla consultare, precum si in domenii noi: educatie, cultura, sanatate, consumatori, retele transeuropene.

Chiar daca campul de aplicare al procedurii articolului 189 B ar putea sa para totusi limitat, trebuie remarcat faptul ca articolul 189 B § 8 prevedea cu toate aceste ca procedura codeciziei ar putea fi extinsa la noi sectoare ale activitatii comunitare cu ocazia revizuirii prevazuta de "clauza de rendez-vous" a articolului N § 2 din tratatul asupra U.E.

Acest lucru a fost realizat de tratatul de la Amsterdam care a procedat daca nu la o generalizare totala, cel putin la o extindere semnificativa a campului de aplicare a procedurii codeciziei.

Pe de o parte, anumite probleme carora anterior li se aplica procedura cooperarii sau a avizului conform, sau mai rar de procedura consultarii de drept comun, vor fi pe viitor supuse procedurii codeciziei; pe de alta parte procedura de decizie intr-un anumit numar de noi domenii ale competentei comunitare (poltica sociala, politica sanitara si veterinara) este reglementata de articolul 251 (fostul articol 189 B), aceasta transformare denota un progres lent si regulat al procedurilor legislative.

Procedura codeciziei presupune acordul celor doi cotitulari ai puterii legislative, opozitia unuia impiedicand adoptarea actului.

O demonstreaza de altfel, faptul ca actele respective sunt ale "Parlamentului si Consiliului" sub semnatura presedintelui in exercitiu al Consiliului si a presedintelui Parlamentului. Este, deci, vorba despre un salt calitativ in repartizarea constitutionala a functiilor in sanul sistemului comunitar, chiar daca eficacitatea reala a acestei proceduri se loveste in practica de extrema sa complexitate si de anumite disfunctionalitati regretabile.

Este motivul pentru care conferinta interguvernamentala a sugerat un anumit numar de modificari care au fost retinute de tratatul de la Amsterdam. in primul rand, actul va putea fi adoptat de la prima lectura, daca Parlamentul European nu formuleaza nici un amendament, sau daca, in caz de amendamente, Consiliul le accepta in bloc.

Pe de alta parte, la a doua lectura, Parlamentul va putea respinge direct pozitia comuna, fara sa fie nevoie de intercalarea unei "intentii de respingere" care implica o convocare a Comitetului de Conciliere. in sfarsit, la a treia lectura in cazul in care Comitetul de Conciliere nu a reusit sa ajunga la un text comun, care aparea ca o "sesiune de restante" din punct de vedere politic foarte contestabila, va fi respinsa.

Daca aceste modificari pot fi considerate ca un progres de netagaduit, totusi ele nu apar ca fiind suficiente pentru remedierea opacitatii procedurii.

1.Tratatele comunitare

Principiul aplicarii imediate nu permite judecatorilor dintr-o tara dualista sa considere un tratat comunitar ca fiind aplicabil precum dreptul intern sub pretextul ca admiterea sa conform procedurilor de admitere a tratatelor internationale a facut din acesta unul de drept national .

De asemenea nu poate fi eludata aplicarea unui tratat comunitar fatificat cu regularitate sub pretextul ca nu au fost indeplinite procedurile de admitere a tratatelor internationale prevazute de constitutie.

Tratatele institutive au fost ratificate in mod regulat si introduse de fiecare dintre statele fondatoare in propria ordine juridica interna conform prevederilor nationale referitoare la tratatele obisnuite.

In 1972, odata cu extinderea Comunitatilor la alte trei state dualiste, caracterul aplicabil al dreptului comunitar(care intre timp fusese in mod expres degajat de catre CJCE) a fost luat in consideratie in mod corespunzator. Practica constitutionala a Marii Britanii, de exemplu, care prevede introducerea formala a tratatului international prin intreaga procedura parlamentara si transformarea sa in reglementare interna, a fost eliminata de buna voie: articolul 2.1 din European Communities Act din 17 octombrie 1972 care introduce ansamblul actelor de aderare in ordinea interna britanica, impiedica in mod expres transformarea in norma interna.

2. Dreptul derivat si dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor

A. Dreptul derivat

Prin aplicarea dispozitiilor articolului 191, C.E., intrarea in vigoare a regulamentului depinde numai de publicarea sa in Monitorul Oficial al U.E. Regulamentele intra in vigoare la data pe care o fixeaza sau in lipsa acesteia dupa 20 de zile de la publicare. Admiterea lor in ordinea juridica interna este nu numai superflua dar si interzisa.

Articolul 191, asa cum a fost modificat de tratatul de la Maastricht impune publicarea pentru toate directivele adoptate conform procedurii articolului 189 B si pentru directivele Consiliului si Comisiei adresate tuturor statelor membre. Conditiile intrarii in vigoare sunt, deci, aceleasi ca si cele ale regulamentelor. Celelalte directive sunt notificate destinatarilor lor.

Intrarea in vigoare a directivei marcheaza inceputul unui termen de punere in aplicare de durata variabila in functie de directive. La expirarea acestui termen, dreptul statelor destinatare trebuie sa fie conform cu dispozitiile directivei. Daca nu, statele sunt in situatie de carenta. Directiva va putea fi, cu anumite conditii, invocata in fata tribunalelor nationale.

Directiva este prin excelenta, deci, mijlocul de armonizare a dispozitiilor legislative, reglementare si administrative ale statelor.

Directivele precum si deciziile se integreaza in ordinea juridica a statelor membre prin simplul efect al publicarii lor la nivel comunitar.

B. Acordurile incheiate de comunitati cu statele terte sau cu organizatiile internationale

Conform Conventiei de la Viena acestea sunt obligatorii pentru Comunitati din punct de vedere al dreptului international, dar din punct de vedere al dreptului comunitar mai au un caracter si anume se integreaza in ordinea juridica, comunitara, si devin izvoare de drept.

Tratatele nu contin nici o dispozitie privind publicarea de acorduri externe. in practica, acestea sunt supuse regimului actului comunitar al concluzionarii.

Atunci cand autorizarea de a incheia un acord este data pe calea regulamentului, publicarea acordului, anexata acestuia, intervine intotdeauna, inaintea concluziei.

Atunci cand ea intervine pe calea deciziei, aceasta concluzie poate fi pronuntata inainte de a hotari Consiliul publicarea.

Acordul nu se poate opune justitiabililor atata timp cat nu a fost publicat. El nu devine parte integranta a ordinii juridice comunitare decat la data intrarii in vigoare.