 |  |
|
Exceptiile de procedura
Codul de procedura nu defineste exceptiile de procedura si nici nu se ocupa de o consacrare a principiilor generale ale institutiei. De altfel, in sectiunea a II-a din Capitolul III (din Titlul III al Cartii a II-a) este determinat doar regimul juridic al unora din cele mai importante exceptii de procedura. Pe de alta parte, procedura de solutionare a exceptiilor de procedura este determinata intr-o alta dispozitie normativa, respectiv in art. 137. De aceea, in continuare vom formula unele consideratii teoretice privitoare la exceptiile de procedura.
Conceptul de exceptie evoca, in limbajul obisnuit, orice abatere de la o regula generala si provine din substantivul latin exceptio, care inseamna "a lua din", "a imputina", "a anihila". Cu aceasta din urma semnificatie termenul de exceptie s-a folosit si in dreptul roman spre a defini mijlocul prin care paratul urmarea sa evite condamnarea sa ori numai sa obtina o intarziere a judecatii. Dar, despre exceptie nu se poate vorbi facandu-se abstractie de notiunea de aparare. Iar aceasta deoarece intr-un sens larg prin aparare se desemneaza toate mijloacele folosite de parat pentru a obtine respingerea cererii reclamantului sau numai intarzierea judecatii.
Intr-adevar, paratul este indreptatit sa intrebuinteze cele mai diverse procedee spre a obtine apararea intereselor sale. In acest scop, paratul poate nega faptele alegate de parat, poate nega insasi existenta dreptului afirmat de reclamant, poate invoca stingerea dreptului si a obligatiei sale corelative, dar poate invoca si imprejurari formale de natura a conduce la amanarea judecatii, la constatarea inadmisibilitatii actiunii etc.
Prin urmare, in acest inteles larg conceptul de aparare cuprinde si acele obiectiuni care se refera la fondul dreptului cat, si acelea care vizeaza partea formala a judecatii. In inteles restrans, apararea paratului desemneaza obiectiunile prin care se urmareste combaterea directa a pretentiei ca nedreapta sau inexistenta ori stinsa printr-o clauza ulterioara. In acest sens opunerea paratului la cererea reclamantului poarta denumirea de aparare de fond. Prin apararea de fond paratul accepta ca lupta judiciara sa aiba loc pe "terenul" organizat de reclamant prin actul de sesizare; iar, in final, paratul urmareste pe calea acestei aparari sa obtina respingerea actiunii ca nefondate
Conceptul strict procedural de exceptie este legat insa de partea formala a judecatii. Exceptiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regula, paratul urmareste, fara a nega existenta dreptului subiectiv, intarzierea judecatii sau respingerea actiunii ca inadmisibila Exista o mare diversitate de exceptii de procedura: unele dintre ele sunt expres reglementate de lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicarii unor sanctiuni procedurale si chiar din ansamblul reglementarilor procedurale in materie. Toate au insa o caracteristica comuna: de a supune judecatorului o chestiune exterioara si prealabila dezbaterii fondului cauze.In acest fel, prin intermediul exceptiei "terenul" luptei judiciare se transfera in sfera procedurala.
In doctrina nu exista intotdeauna o conceptie unitara cu privire la definirea exceptiei de procedura. Uneori exceptia de procedura este definita ca mijlocul procedural prin care paratul tinde la respingerea actiunii. Astfel, de pilda, autorul italian Enrico Tulio Liebman defineste exceptia ca "afirmarea de catre parat a unui fapt extinctiv sau prohibitiv, destinat a conduce la respingerea actiunii". Afirmatia corespunde doar in parte unei evidente realitati: aceea ca cel mai adesea exceptia reprezinta un mijloc procedural folosit de catre parat, deoarece el se afla in situatia de a se apara fata de pretentiile formulate de reclamant.
Totusi trebuie sa remarcam, asa cum au facut-o si alti autori, ca exceptia poate fi folosita si de catre reclamant, precum si de alti participanti, ca procuror, intervenient, chemat in garantie ori chiar de instanta din oficiu. In cazul exceptiilor absolute asertiunea noastra nici nu ar putea fi contestata. Dar, chiar si unele exceptii relative pot fi invocate de reclamant, de intervenient sau de cel chemat in garantie, cum ar fi cazul unor exceptii privitoare la admisibilitatea unor dovezi sau chiar la regularitatea unor acte de procedura. O definitie legala, asa cum regasim in alte legislatii, ar fi binevenita in perspectiva viitorului Cod de procedura civila.
Deosebirile dintre apararile de fond si exceptiile de procedura prezinta o importanta teoretica si practica deosebita. Cunoasterea acestor distinctii se impune si din ratiuni didactice si de rigoare stiintifica. De aceea, evidentiem in continuare cele mai semnificative note distinctive:
a) O prima nota distinctiva vizeaza scopul urmarit de autorul apararii sau al exceptiei. Intr-adevar, printr-o aparare de fond se tinde la respingerea cererii de chemare in judecata sau dupa caz a unei interventii principale, a unei cereri de chemare in garantie ca nefondata etc. Prin exceptie, partea care o invoca urmareste doar temporizarea sau suspendarea judecatii; admiterea exceptiei constituie doar o piedica formala pentru instanta de a intra in cercetarea cauzei.
b) O alta nota distinctiva vizeaza tratamentul juridic al apararilor de fond si al exceptiilor. Primele vizand temeinicia unei pretentii pot fi puse in discutia instantei in tot cursul judecatii, in sensul ca partea se poate apara discutand in fapt si in drept toate pretentiile partii adverse. Exista insa o disciplina procesuala in ceea ce priveste folosirea dovezilor sau a altor mijloace de aparare in cursul judecatii.
In schimb, exceptiile pot fi invocate numai in anumite conditii, iar unele dintre ele doar in limine litis.
c) O ultima nota distinctiva se refera la efectele solutiei pronuntate de catre instanta. Astfel, hotararea pronuntata in urma unei aparari de fond dobandeste autoritate de lucru judecat, cu toate consecintele ce decurg din aceasta. De la aceasta regula exista si unele exceptii importante, cum este cazul hotararilor pronuntate asupra cererilor de pensie de intretinere, a cererilor de punere sub interdictie, a ordonantelor presedintiale etc. Hotararea - cel mai adesea o incheiere - pronuntata asupra unei exceptii de procedura nu are autoritate de lucru judecat. Si de la aceasta regula exista derogari importante in cazul exceptiilor de fond, acestea din urma avand adeseori un caracter peremtoriu asupra judecatii.
Exceptiile de procedura nu trebuie confundate cu exceptiile de drept material. Prin intermediul acestora din urma debitorul urmareste, de regula, sa se libereze de datorie. Asa este cazul exceptiei de plata, compensatiei, exceptiei de nulitate a contractului etc.
In practica judiciara exceptiile de procedura joaca un rol deosebit de important in solutionarea corecta si prompta a litigiilor civile. Ele se alatura celorlalte mijloace de aparare prin care una din parti le poate utiliza in sprijinul pozitiei sale in proces. Nu arareori un proces civil se finalizeaza pe cale de exceptie. Consecintele admiterii unor exceptii sunt grave pentru una din parti, intrucat ele pot avea un efect dilatoriu sau chiar peremptoriu asupra judecatii si implicit asupra posibilitatilor de restabilire grabnica a raporturilor juridice contestate.
Dar, in mod incontestabil, exceptia este un mijloc procedural a carei importanta se vadeste mai cu seama in privinta pozitiei procesuale a paratului. Intr-adevar, in procesul civil paratul este cel "atacat" prin cererea formulata de reclamant. "Atacului" declansat de reclamant ii corespunde, cel mai adesea, o aparare "organizata" de parat si care se poate face si pe cale de exceptie. Nu intamplator renumitul procedurist uruguayan E. J. Couture considera ca pentru reclamant se poate vorbi de o adevarata "necessitas defensionis".
Apararea pe cale de exceptie este corelativa dreptului la actiune. Sunt semnificative in aceasta privinta reflectiile aceluiasi procedurist uruguayan: "Dreptul la aparare in justitie ne apare asadar ca un drept paralel cu actiunea in justitie. Daca dorim, putem spune ca el se infatiseaza ca insasi actiunea paratului. Reclamantul solicita dreptate reclamand ceva impotriva paratului iar acesta cere justitie solicitand respingerea actiunii". Care este natura juridica a exceptiei?
Problema esentiala a naturii juridice a exceptiei este aceea de a cunoaste daca exceptia este un atribut al dreptului subiectiv sau ea este o putere autonoma de a actiona in justitie. Exceptia constituie un mijloc procedural de aparare a intereselor legale ale paratului, iar in aceasta perspectiva ea se afla intr-o legatura stransa cu insasi dreptul subiectiv. Datorita acestui fapt majoritatea autorilor care considera actiunea civila ca un drept concret de a actiona configureaza si exceptia ca un veritabil "contradrept". Aceasta conceptie se reflecta si in adagiile adesea folosite in doctrina: "judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei" sau "cat dainuie actiunea, atata dureaza si exceptia".
In conceptia potrivit careia actiunea civila constituie un drept abstract de a actiona exceptia este prezentata si ea ca un drept abstract. Paratul nu urmareste, in aceasta opinie, recunoasterea unui drept propriu, ci excluderea unui drept al altuia; pretentia sa constituie, cum afirma un autor latino american, "afirmarea libertatii sale juridice". Intr-adevar, daca admitem ca actiunea este un drept autonom, independent de dreptul subiectiv, trebuie sa recunoastem si celui chemat in judecata dreptul de a se apara pe cale de exceptie, independent de orice conditionare privitoare la existenta unui drept subiectiv in persoana acestuia. Pentru a se putea opune la actiune nu este necesar ca paratul sa fie titularul unui drept, sa aiba dreptate; trebuie sa recunoastem intr-o societate democratica ca acest drept apartine tuturor celor chemati in justitie pentru a raspunde la pretinsa incalcare sau contestare a unui drept subiectiv. Paratul, in majoritatea cazurilor, se apara sustinand netemeinicia actiunii si nimeni nu-l poate priva de acest drept fundamental.
Drept urmare, exceptia prin ea insasi, nu este dreptul substantial, ci o componenta esentiala a dreptului procesual la aparare Ea este in aceasta conceptie, pe care o sustinem fara rezerve, puterea juridica recunoscuta paratului de a se opune pretentiei formulate de reclamant in fata organelor de jurisdictei. Iar aceasta conceptie nu reprezinta in ultima instanta decat o reflectie a unui principiu elementar si inerent justitiei: audiatur et altera pars.
Exceptiile sunt susceptibile de a fi clasificate dupa mai multe criterii. La unele din aceste clasificari se refera chiar si Codul de procedura civila.
a) Exceptii de procedura propriu-zise si exceptii de fond
Aceasta este una din cele mai importante clasificari a exceptiilor si ea are o consacrare legala in art. 137 C. proc. civ. Criteriul distinctiv al acestei clasificari il constituie obiectul asupra carora poarta exceptiile.
Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ: "Instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura si asupra celor de fond care fac de prisos, in totul sau in parte, cercetarea in fond a pricinii". Textul citat nu cuprinde insa nici un criteriu pentru delimitarea exceptiilor de procedura de exceptiile de fond. O asemenea delimitare nici nu era necesara, caci legea consacra exceptiilor mentionate acelasi regim juridic sub aspectul necesitatii invocarii lor inainte de "cercetarea in fond a pricinii". Interesul teoretic si practic al acestei delimitari este insa incontestabil. Doctrina este insa impartita in ceea ce priveste includerea unor exceptii de procedura intr-o categorie sau alta
Caracteristica esentiala si comuna a celor doua categorii de exceptii este aceea ca ele nu pun in discutie fondul dreptului. Din acest punct de vedere - si numai din acesta - distinctia dintre cele doua categorii de exceptii este aproape inutila. Totusi constatam ca efectele celor doua categorii de exceptii este diferit, imprejurare care justifica o atare clasificare.
Exceptiile de procedura propriu-zise sunt acelea care se refera la conditiile formale ale judecatii. In aceasta categorie se incadreaza cea mai mare parte a exceptiilor, cum sunt: exceptia de incompatibilitate, exceptia de recuzare, exceptia privind nulitatea actelor de procedura, exceptia de necompetenta, exceptia de litispendenta, exceptia de conexitate, exceptia de perimare, exceptia lipsei de citare sau a citarii nelegale. Unele din exceptiile mentionate sunt reglementate ca atare de lege. Asa este cazul exceptiilor de necompetenta, de conexitate si de litispendenta. Dar, orice alt incident procedural poate fi invocat, astfel cum am subliniat deja, prin mijlocul procedural al exceptiei.
Daca o determinare a exceptiilor de procedura propriu-zise nu intampina dificultati deosebite, nu acelasi lucru se poate afirma in privinta exceptiilor de fond. Astfel, cum s-a remarcat in mod judicios, in aceasta materie s-au manifestat doua tendinte: una restrictiva, iar alta extensiva. Prima tendinta este aceea de a reduce exceptiile de fond la exceptia lipsei de calitate, prescriptie si la exceptia puterii lucrului judecat. In aceasta conceptie unele institutii juridice ca tranzactia, compensatia legala, plata, nulitatea titlului etc. "nu sunt exceptii de procedura, ci aparari de fond, legislatia noastra civila numindu-le doar astfel intrucat sunt invocate incidental intr-un proces inceput, in mod asemanator cu exceptiile de procedura.
In cea de-a doua tendinta se constata includerea in categoria exceptiilor de fond si a platii, compensatiei, tranzactiei etc. care sunt, in fapt, aparari de fond Opinia este reluata si de alti autori, care apreciaza ca "aceste mijloace de aparare trebuie considerate exceptii, deoarece prin ele nu se contesta fundamentul cererii"
Stransa legatura dintre apararile de fond si exceptiile de fond a determinat doctrina sa oscileze in privinta determinarii concrete a exceptiilor de fond, pe de o parte si a apararilor de fond, pe de alta parte. De altfel, si in doctrina noastra mai veche s-a recunoscut ca unele mijloace juridice desi sunt aparari de fond, ele sunt calificate impropriu ca exceptii de fond, recunoscandu-se totusi in final ca "o clasificare insa exacta nu se poate face".
In opinia noastra exceptiile de fond se refera, in genere, la lipsuri privitoare la exercitiul dreptului la actiune ele vizeaza insa si alte neregularitati determinate de neindeplinirea unor conditii prealabile sesizarii, cum este cazul lipsei prealabile a reclamatiei administrative sau inadmisibilitatea actiunii in constatare atata timp cat partea poate cerere realizarea dreptului
Problema examinata nu poate ignora acceptiunile pe care legea le acorda conceptului de exceptie de fond. Din acest punct de vedere apreciem ca art. 137 C. proc. civ. vizeaza o acceptiune restransa a conceptului de exceptie de fond. Este vorba de acele exceptii care sunt prealabile examenului in fond a pretentiei formulate de reclamant; ele sunt insa strans legate de exercitiul dreptului la actiune. Numai intr-un sens larg in grupa exceptiilor de fond pot fi incluse si unele mijloace de aparare care vizeaza fondul pretentiei ca plata, compensatia, tranzactia etc.
In dreptul comparat categoria exceptiilor de fond este necunoscuta. Ea este substituita, de pilda, in dreptul francez cu categoria finelor "de non-recevoir" si "de non valoire". Acestea nu sunt considerate nici exceptii si nici aparari de fond, ci doua categorii "noi si distincte" Si in literatura noastra de specialitate unii autori au promovat ideea necesitatii recunoasterii categoriei juridice a inadmisibilitatilor Uneori si in limbajul practicienilor se recurge la sintagme care amintesc de categoria inadmisibilitatilor. Cu toate acestea, categoria juridica la care ne referim nu are un suport in dispozitiile actualului Cod de procedura civila. De altfel, referindu-se la categoria inadmisibilitatilor din dreptul francez celebrul procedurist iesean E. Herovanu remarca: "Lucrul n-ar fi meritat poate de cat o simpla mentiune, daca practica noastra n-ar intrebuinta adesea si ea expresiunile adoptate, de "fine de neprimire" si "fine de ne-valoare" pentru a designa uneori exceptiunile privitoare la exercitiul dreptului la actiune. Straini de traditiile si de spiritul dreptului nostru de procedura, straini de limba noastra, care ori cat de plina de neologisme ar fi, nu i-a putut inca incorpora, termenii acestia n-au nici o valoare practica si nici o ratiune de a fi conservati".
b) Exceptii dilatorii, peremptorii si declinatorii
Criteriul distinctiv al acestei clasificari este efectul procedural pe care exceptiile il produc. Exceptiile dilatorii sunt acelea care determina doar o amanare a solutionarii cauzei. Unele dintre aceste exceptii determina si alte efecte, cum ar fi refacerea actelor de procedura. Asa este cazul exceptiei de nulitate a actelor de procedura.
Exceptiile peremptorii sau dirimante tind la inlaturarea pretentiei reclamantului. Majoritatea exceptiunilor peremptorii, ca prescriptia, puterea lucrului judecat, exceptia lipsei de calitate procesuala, sunt exceptii de fond. Asemenea exceptii produc adeseori, in faza initiala a invocarii lor, si un efect dilatoriu, adica determina amanarea judecatii. Practic efectul peremptoriu se produce numai in cazul admiterii acestor exceptii. Datorita acestui fapt E. Herovanu remarca ca, in general, toate exceptiile, pot determina doua efecte: "de a intarzia solutia ceruta de reclamant si a amana procesul sau de a inlatura cu totul pretentia initiala, punand capat procesului".
O parte a doctrinei noastre recunoaste si existenta categoriei exceptiilor declinatorii. Exceptiile declinatorii sunt acelea care determina trimiterea cauzei la o alta instanta judecatoreasca competenta a statua asupra pretentiei deduse judecatii. Declinarea competentei este principalul scop al acestor categorii de exceptii, imprejurare care impune considerarea lor ca o specie distincta a exceptiilor de procedura; amanarea judecatii se infatiseaza, astfel cum judicios s-a remarcat si de alti autori, ca un efect secundar.
c) Exceptiile absolute si exceptiile relative
Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este reprezentat de natura normelor procesuale incalcate. Exceptiile absolute sunt determinate de incalcarea unor norme imperative, in timp ce exceptiile relative sunt o consecinta a transgresarii unor norme procedurale cu caracter dispozitiv.
Clasificarea exceptiilor de procedura in exceptii absolute si relative este una din cele mai importante, datorita regimului juridic al acestora. Astfel, exceptiile absolute pot fi invocate de catre oricare dintre parti, de procuror si de catre instanta din oficiu. De asemenea, ele pot fi invocate in orice faza a procesului civil, inclusiv in fata instantelor de control judiciar (apel sau recurs). In categoria exceptiilor absolute, amintim doar cu titlu de exemplu exceptia puterii lucrului judecat, prescriptia, necompetenta absoluta generala a instantelor judecatoresti etc.
Exceptiile relative pot fi invocate numai de partea interesata si doar in limine litis, respectiv cel mai tarziu la prima zi de infatisare sau la primul termen urmator celui la care s-a ivit iregularitatea procedurala.
Codul de procedura civila contine dispozitii deosebit de sumare privitoare la procedura de solutionare a exceptiilor de procedura. Dispozitiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. contin totusi o regula fundamentala in aceasta materie. Textul este de o mare utilitate practica, caci norma pe care o consacra e destinata sa realizeze o celeritate adecvata in solutionarea cauzei. Intr-adevar, printr-o atare solutie legislativa se evita adeseori continuarea unei judecati inutile si pe cale de consecinta efectuarea unor activitati procesuale care ulterior ar putea fi declarate ineficiente. De asemenea, se evita in acest mod sporirea nejustificata a cheltuielilor de judecata.
Observam insa ca legiuitorul a pus pe acelasi plan exceptiile de procedura cu exceptiile de fond. Conditia esentiala pentru rezolvarea lor prealabila este aceea de a face de prisos cercetarea in fond a cauzei. Din acest punct de vedere textul este foarte clar si nu necesita alte explicatii.
De la regula enuntata mai sus legea formuleaza o importanta exceptie. Potrivit art. 137 alin. (2) C. proc. civ. exceptiunile nu vor putea fi unite cu fondul decat daca pentru judecarea lor este nevoie sa se administreze dovezi in legatura cu dezlegarea in fond a pricinii. Prima parte a textului este, in mod firesc, o continuare a regulii enuntate anterior. Intr-adevar, in principiu, pentru solutionarea unei exceptii care face de prisos cercetarea in fond a cauzei nu este necesara administrarea de dovezi deosebite. Asa este cazul invocarii exceptiei de nulitate a cererii de chemare in judecata, a exceptiei de netimbrare a cererii de chemare in judecata, a exceptiei de necompetenta etc.
Totusi exista situatii in care exceptia nu poate fi solutionata pe baza actelor de la dosar, fiind necesara si administrarea altor dovezi. Pentru asemenea situatii legea permite unirea exceptiilor cu fondul cauzei. La o asemenea solutie se poate ajunge insa doar atunci cand dovezile sunt comune rezolvarii exceptiilor si solutionarii cauzei in fond. Prin urmare, astfel cum s-a subliniat si in literatura noastra de specialitate, unirea exceptiei cu fondul cauzei are un caracter exceptional, fapt pentru care instantele de judecata trebuie sa manifeste deosebita precautie in adoptarea acestei solutii, caci altminteri se ajunge cu usurinta la tergiversari inutile ale judecatii.
Codul de procedura civila nu cuprinde dispozitii privitoare la ordinea de invocare a exceptiilor de catre parti sau de procuror. In mod firesc, exceptiile trebuie sa fie invocate de parti inainte de cercetarea fondului si tinand seama de natura normelor procedurale incalcate.
In practica se poate intampla ca exceptiile invocate concomitent de parti sa fie de aceeasi natura. Tocmai intr-o asemenea imprejurare se ridica problema determinarii ordinii de solutionare a exceptiilor de catre instanta de judecata. In acest scop, judecatorul trebuie sa tina seama nu numai de dispozitiile art. 137 C. proc. civ., ci si de existenta unei succesiuni logice in rezolvarea exceptiilor de procedura. Astfel cum am subliniat si cu un alt prilej ordinea de solutionare a exceptiilor de procedura trebuie dedusa din caracterul si efectele pe care le determina diferitele exceptii In opinia noastra, in rezolvarea exceptiilor, fie ele de fond, fie de procedura, prioritatea trebuie acordata celor legate de investirea instantei. Astfel, ne apare firesc a acorda mai intai prioritate exceptiilor legate de nulitatea cererii de chemare in judecata, intrucat daca instanta a fost investita printr-o cerere care nu indeplineste conditiile legale privitoare la plata taxelor judiciare de timbru sau careia ii lipsesc elementele esentiale - parti, obiect si cauza - ea nu are caderea de a solutiona alte incidente procedurala. In ordine fireasca, urmeaza exceptia de necompetenta, exceptia puterii lucrului judecat, prescriptia dreptului la actiune.
In urma deliberarii instanta se pronunta asupra exceptiilor, dupa caz, printr-o incheiere sau sentinta ori decizie. Incheierea se pronunta in cazul in care instanta constata ca exceptia invocata este neintemeiata. Drept urmare, instanta va proceda in continuare la solutionarea cauzei. In cazul admiterii exceptiei, instanta se pronunta printr-o sentinta sau decizie, act prin care ia o masura corespunzatoare naturii exceptiei invocate. Astfel, in cazul unor exceptii peremptorii, ca prescriptia, puterea lucrului judecat, lipsa de calitate procesuala etc., instanta va dispune respingerea actiunii. In cazul admiterii exceptiei de necompetenta instanta dispune, astfel cum am aratat deja, declinarea competentei si trimiterea dosarului la instanta sau organul cu activitate jurisdictionala competent potrivit legii. De asemenea, in cazul unor exceptii dilatorii instanta va amana cauza si va lua masuri corespunzatoare, atunci cand este cazul, pentru regularizarea actelor de procedura.
Codul de procedura civila reglementeaza in mod expres unele exceptii de procedura. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea exceptiei. In aceasta sectiune Codul de procedura civila reglementeaza cateva din cele mai importante exceptii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat exceptiei de necompetenta.
Exceptia de necompetenta este mijlocul procedural prin care partea chemata in fata instantei necompetente poate solicita acesteia sa se desesizeze si sa trimita cauza spre solutionare la instanta de judecata sau la organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii. Cel mai adesea, exceptia de necompetenta se invoca de catre parat, intrucat el este mai intai afectat prin chemarea in fata altei instante decat cea competenta. Exceptia de necompetenta absoluta poate fi invocata insa si de procuror si chiar de catre instanta din oficiu.
Regimul juridic al exceptiei pe care o analizam este determinat de natura normelor de competenta incalcate. In mod evident, nesocotirea normelor de competenta absoluta atrage dupa sine o necompetenta absoluta, iar transgresarea normelor dispozitive privitoare la competenta genereaza numai o necompetenta relativa.
Exceptia de necompetenta se solutioneaza de catre instanta sesizata cu actiunea principala, conform principiului "judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei". Instanta trebuie sa solutioneze insa exceptia de necompetenta cu prioritate fata de alte exceptii de procedura. Problema ordinii in care trebuie sa fie solutionate exceptiile de procedura a fost examinata deja pe larg intr-o alta parte a lucrarii. Totusi se cuvine sa aratam, in acest context, ca instanta este obligata sa puna in discutia prealabila a partilor exceptia de necompetenta. Numai in acest fel se pot ocroti si garanta drepturile procedurale recunoscute partilor. In caz contrar, hotararea pronuntata poate fi cenzurata prin intermediul cailor de atac si poate conduce la casarea solutiei adoptate in aceste conditii.
Asupra exceptiei de necompetenta instanta se pronunta, dupa caz, printr-o incheiere sau printr-o hotarare. Incheierea se pronunta in cazul respingerii exceptiei de necompetenta, respectiv in toate acele imprejurari in care instanta gaseste exceptia ca neintemeiata. Pronuntarea unei asemenea solutii are ca efect rezolvarea in continuare a cauzei de catre instanta sesizata. Impotriva incheierii de respingere a exceptiei partea interesata poate exercita calea ordinara de atac a apelului si recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Aceasta cale procedurala poate fi exercitata numai odata cu fondul cauzei. Solutia este expres prevazuta de art. 158 alin. (2) C. proc. civ. in scopul de a evita tergiversarea nejustificata a judecatii prin exercitarea separata a caii ordinare de atac. Dar, o data cu exercitarea caii de atac impotriva hotararii de fond partea interesata va putea invoca toate motivele sale de nemultumire in legatura cu modul de rezolvare a exceptiei de necompetenta.
In cea de-a doua ipoteza - admiterea exceptiei de necompetenta - instanta se pronunta printr-o hotarare de declinare a competentei. Hotararea de declinare a competentei are drept efect nu numai dezinvestirea instantei sesizate, ci si trimiterea cauzei la instanta sau organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanta sau organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii se dispune insa numai dupa ce hotararea de declinare a ramas irevocabila. De la aceasta regula exista si o exceptie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ. trimiterea dosarului, dupa caz, instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala competent, nu este impiedicata de exercitarea caii de atac de catre partea care a obtinut declararea necompetentei. O exceptie a caror justificari nici nu mai trebuie demonstrate in mod deosebit. Ea este intemeiata pe necesitatea continuarii cursului judecatii in acele situatii in care calea de atac a fost exercitata tocmai de partea careia i s-a admis exceptia de necompetenta si care prin aceasta atitudine dovedeste o evidenta rea-credinta.
Hotararea de declinare a competentei poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la pronuntare. Dar din acest punct de vedere - al exercitarii cailor de atac - legislatia noastra procesuala nu contine derogari deosebite de la dreptul comun in materie.
Hotararea de declinare a competentei produce un dublu efect: de dezinvestire a instantei sesizate cu actiunea principala si de investire a altei instante sau organ cu atributii jurisdictionale. Efectul de dezinvestire are un caracter general, in sensul ca el se produce in toate cazurile in care instanta admite exceptia de necompetenta. Investirea unui alt organ poate avea loc insa numai in acele imprejurari in care litigiul este de competenta unei alte instante sau a unui organ cu atributii jurisdictionale. Aceasta solutie rezulta in mod neechivoc din dispozitiile cuprinse in art. 158 alin. (1) C. proc. civ., care impune instantei sesizate "sa stabileasca instanta competenta ori, daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent". In acelasi sens sunt si dispozitiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urma text, instanta care se declara necompetenta trebuie sa trimita dosarul "instantei competente sau, dupa caz, altui organ cu activitate jurisdictionala competent ". Prin urmare, daca litigiul este de competenta unui organ fara atributii jurisdictionale instanta nu poate dispune declinarea competentei. Intr-o asemenea situatie solutia care se impune, asa cum s-a remarcat si in doctrina, este respingerea actiunii ca gresit indreptata[1].
O situatie particulara se poate ivi si in acele cazuri in care se constata ca litigiul este de competenta unei jurisdictii straine. Este evident ca nici in acest caz solutia declinarii de competenta nu se poate dispune de catre instanta sesizata. Considerente de data aceasta mult mai puternice impun solutia respingeri cererii, iar nu aceea a declinarii de competenta. Intr-adevar, o jurisdictie straina nu poate dispune trimiterea unei cauze spre solutionare la o instanta ce nu apartine de sistemul sau judiciar, caci principiul suveranitatii statelor obliga la abtinere de la orice ingerinta in privinta atributiilor autoritatilor publice dintr-un alt stat. In prezent, solutia respingerii cererii ca nefiind de competenta instantelor romane este prevazuta in mod expres in art. 157 din Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat[2].
Hotararea de declinare a competentei produce efecte diferite in legatura cu dezinvestirea instantei sesizate si cu investirea altei instante sau organ cu atributii jurisdictionale. Daca in cazul dezinvestirii putem vorbi de efectele puterii lucrului judecat a hotararii pronuntate nu acelasi lucru se poate afirma in privinta efectului de investire al altei instante sau a altui organ cu atributii jurisdictionale. Intr-adevar, nici o dispozitie a legii nu-i impune organului in favoarea caruia s-a trimis dosarul obligatia de a proceda la solutionarea cauzei respective inainte de a-si verifica propria competenta. De altminteri, verificarea propriei competente reprezinta una din primele obligatii a oricarui organ de jurisdictie. Prin urmare, hotararea de declinare nu se impune, cu autoritatea specifica lucrului judecat, si in fata instantei sau organului cu atributii jurisdictionale la care s-a trimis cauza spre solutionare[3]. De altfel, solutia ar fi greu de admis, mai ales in cazul trimiterii dosarului la o instanta de acelasi grad sau la o instanta de grad superior. Prin urmare, instanta la care s-a trimis cauza spre solutionare, in temeiul art. 158 C. proc. civ., are posibilitatea de a se declara competenta sau dimpotriva necompetenta sa solutioneze litigiul. Tocmai situatia in care instanta de trimitere se considera necompetenta genereaza un conflict negativ de competenta. Or, pentru rezolvarea acestei situatii legea a reglementat mijlocul procedural al regulatorului de competenta.
Exceptia de litispendenta
Litispendenta reprezinta situatia procesuala in care doua sau mai multe instante de fond, deopotriva competente, sunt sesizate cu aceeasi cauza civila[4]. Ea reprezinta o imprejurare anormala in opera de infaptuire a justitiei, intrucat poate determina pronuntarea unor hotarari judecatoresti contradictorii.
Mijlocul procedural destinat a inlatura o atare situatie care poate dauna procesului firesc de administrare a justitiei este tocmai exceptia de litispendenta. Intr-adevar, potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat in judecata pentru aceeasi cauza, acelasi obiect si de aceeasi parte inaintea mai multor instante.
Din textul comentat rezulta ca litispendenta implica cu necesitate existenta unei triple identitati de parti, obiect si cauza intre cele doua actiuni. De fapt litispendenta anticipeaza asupra lucrului judecat. Este si motivul pentru care unii autori considera ca litispendenta este guvernata de aceleasi principii ca si autoritatea lucrului judecat[5].
Intr-adevar, litispendenta si autoritatea lucrului judecat corespund unor finalitati comune: evitarea solutionarii repetate a unor litigii si a posibilitatii pronuntarii unor hotarari judecatoresti contradictorii. Ele realizeaza un obiectiv de interes public: protectia securitatii si stabilitatii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele doua institutii nu pot fi confundate. Litispendenta este destinata a evita solutionarea cauzei de catre doua sau mai multe instante (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea avand ca scop si conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila. Deosebirile dintre cele doua institutii vor fi puse in evidenta si pe plan strict procedural, astfel cum se va vedea in continuare.
Litispendenta implica urmatoarele conditii, ce trebuie intrunite in mod cumulativ:
a) Existenta unei identitati de parti, obiect si cauza. Identitatea dintre cele doua actiuni trebuie sa fie totala: existenta unei stranse legaturi intre cele doua actiuni nu poate determina starea de litispendenta, ci numai aceea de conexitate. Partile, obiectul si cauza sunt elementele esentiale prin care se identifica orice actiune civila. Ele au fost studiate deja. Totusi, si in acest context se impun cateva precizari suplimentare.
Exista litispendenta si in cazul in care obiectul unei actiuni este subinteles in cadrul altei actiuni. In acest caz exista doar o identitate partiala de obiect intre cele doua actiuni. Situatia este identica in ipoteza in care in cadrul unei actiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat in cadrul celei de a doua actiuni. Este asa numita litispendenta partiala, admisa atat de jurisprudenta noastra mai veche, cat si de doctrina
b) Cele doua actiuni trebuie sa se afle pe rolul unor instante deopotriva competente. Litispendenta se poate ivi in cazul sesizarii concomitente sau simultane a doua sau mai multe instante deopotriva competente. Daca una dintre instantele sesizate este necompetenta nu functioneaza exceptia de litispendenta; intr-o asemenea imprejurare se va invoca exceptia de necompetenta care primeaza fata de aceea de litispendenta. Aceasta inseamna ca litispendenta se poate ivi numai in cazul competentei relative, iar nu si in cazul competentei absolute.
Pentru a functiona litispendenta mai este necesar ca cele doua sau mai multe cereri sa fie de competenta instantelor romane. Litispendenta nu functioneaza in situatia in care una dintre instantele sesizate apartine unei jurisdictii straine. Solutia se intemeiaza, in opinia noastra, pe faptul ca instantele romane nu pot sa-si decline competenta in favoarea unor instante straine, intrucat in caz de necompetenta ele trebuie sa respinga actiunea (art. 157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instantele romane nu pot ordona solutionarea unei cereri de o alta jurisdictie, intrucat altminteri s-ar nesocoti principiul suveranitatii statelor.
Cerinta enuntata mai sus implica si existenta a doua sau mai multor actiuni pe rolul instantelor sesizate. Prin urmare, daca in una din actiuni reclamantul a renuntat la cerere sau la dreptul subiectiv ori daca procesul s-a perimat starea de litispendenta nu mai functioneaza.
In fine, mai este necesar, astfel cum rezulta in mod expres din dispozitiile art. 163 C. proc. civ., ca cele doua sau mai multe actiuni sa fie pendente pe rolul unor instante diferite. Daca cele doua sau mai multe actiuni se afla pe rolul unor sectii ale aceleiasi instante nu functioneaza institutia litispendentei. In mod evident, nici aceasta situatie nu este fireasca si ea trebuie inlaturata, dar nu pe calea exceptiei de litispendenta ci prin "reunirea" cauzelor la sectia competenta potrivit legii
c) Pricinile trebuie sa se afle in fata instantelor de fond. Aceasta cerinta nu este prevazuta in mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totusi ea a fost desprinsa de doctrina din insasi scopul institutiei, acela de a evita pronuntarea unor hotarari contradictorii. Prin urmare, daca una din cauze se afla in fata instantei de fond, iar alta in fata instantei de recurs nu se va putea invoca litispendenta, ci exceptia puterii lucrului judecat.
In schimb, litispendenta functioneaza in ipoteza in care o cauza se afla in faza judecatii in fond, iar cealalta in apel. Solutia este fireasca intrucat apelul este o cale de atac devolutiva.
Litispendenta constituie o institutie procesuala care este destinata sa contribuie la o mai buna administrare a justitiei. Datorita acestui fapt normele care o consacra trebuie considerate ca avand un caracter imperativ. Precizam ca in trecut s-a considerat de catre unii autori ca litispendenta este o institutie de interes privat. In prezent, in raport de dispozitiile art. 163 C. proc. civ. si de finalitatea litispendentei, aceasta nu poate fi caracterizata decat ca o institutie de ordine publica Natura litispendentei va rezulta cu evidenta si din consideratiile procedurale privitoare la modul de invocare si la efectele litispendentei.
Fiind o exceptie absoluta litispendenta poate fi invocata de oricare dintre parti, de procuror si de instanta din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ., litispendenta poate fi invocata "in orice stare a pricinii in fata instantelor de fond". Observam ca desi are un caracter absolut, exceptia de litispendenta poate fi invocata numai in fata instantelor de fond. Aceasta este una din particularitatile importante ale exceptiei de litispendenta in raport cu celelalte exceptii absolute.
Exista insa si autori care sustin ca litispendenta poate fi invocata in fata instantelor de fond, dar numai in limine litis. In ceea ce ne priveste consideram nefondata o atare sustinere. Intr-adevar, fata de precizarile clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivit carora litispendenta poate fi ridicata "in orice stare a pricinii in fata instantelor de fond", solutia contrara nu face altceva decat sa adauge o restrictie neprevazuta de lege, ceea ce ni se pare inadmisibil. Pe de alta parte, opinia pe care o sustinem este conforma si cu finalitatea institutiei, aceea de a evita pronuntarea unor hotarari judecatoresti contradictorii.
Litispendenta trebuie invocata la instanta cea din urma investita cu solutionarea cauzei. In acest scop, instanta trebuie sa verifice data inregistrarii cererilor in raport cu actele de la dosar. Ce se intampla in cazul in care cererile aflate in situatia de litispendenta au fost inregistrate in aceeasi zi? Legea noastra procesuala nu ne ofera un raspuns la aceasta intrebare particulara. Totusi asemenea situatii se pot ivi uneori in practica. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche ca intr-o asemenea situatie prioritatea trebuie acordata instantei "mai inaintata in actele de procedura" Opinam si noi ca solutia enuntata este singura rationala, caci altminteri este aproape imposibil de determinat intaietatea in timp a unei actiuni fata de alta.
In cazul admiterii exceptiei de litispendenta cauza se va trimite la instanta mai intai investita. Aceasta regula este enuntata in mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul mentionat face si o exceptie de la aceasta regula. Exceptia vizeaza situatia in care au fost sesizate cu aceeasi pricina instante de grad diferit. In acest caz dosarul se va trimite spre solutionare la instanta mai mare in grad.
Hotararea privitoare la trimiterea cauzei la instanta mai intai investita are efecte asemanatoare cu aceea privitoare la declinarea de competenta. De aceea s-a si subliniat in doctrina ca efectul hotararii de admitere a exceptiei de litispendenta este declinatoriu Solutia se intemeiaza pe constatarea ca hotararea de admitere a exceptiei determina dezinvestirea instantei in fata careia s-a invocat situatia de litispendenta. Daca instanta constata intrunirea tuturor conditiilor cerute de lege pentru existenta litispendentei trimiterea cauzei la instanta mai intai investita, respectiv la instanta mai inalta in grad, este obligatorie. Litispendenta presupune insa ca ambele instante sa fie deopotriva competente, intrucat in caz contrar va avea prioritate exceptia de necompetenta. Prin urmare, noi apreciem ca un examen sumar al competentei instantelor se impune din partea instantei in fata careia s-a invocat exceptia de litispendenta. De aceea, in cazul cand se constata ca instanta mai intai investita nu este competenta in mod absolut exceptia de litispendenta urmeaza sa fie respinsa. Hotararea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanta mai intai investita nu este si nici nu poate fi obligatorie pentru instanta mai intai investita. Aceasta deoarece fiecare instanta este suverana in a statua asupra propriei sale competente.
Hotararea de admitere a exceptiei de litispendenta poate fi atacata prin intermediul cailor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.
In cazul respingerii exceptiei de litispendenta instanta se va pronunta printr-o incheiere. Nici aceasta incheiere nu este supusa unor reguli derogatorii de la dreptul comun. Prin urmare, incheierea de respingere a exceptiei de litispendenta va putea fi atacata cu apel sau recurs, dar numai o data cu fondul cauzei.
Art. 164 C. proc. civ. reglementeaza o alta exceptie importanta, anume aceea de conexitate. Ea reprezinta o institutie destinata a servi, alaturi de litispendenta, la o mai buna administrare a justitiei prin evitarea posibilitatilor virtuale de pronuntare a unor hotarari judecatoresti contradictorii. Cu toate asemanarile si finalitatile comune a celor doua institutii deosebirile sunt si ele semnificative sub multiple aspecte. Conexitatea implica existenta unor litigii diferite. Aceasta constituie si nota distinctiva a conexitatii in raport cu situatia de litispendenta.
Cu alte cuvinte, in cazul conexitatii ne aflam in prezenta unor actiuni diferite, dar care pentru o mai buna administrare a justitiei se impune sa fie reunite. In schimb, in cazul litispendentei, jonctiunea cauzelor se impune spre a se evita, in esenta, o dubla judecata in una si aceeasi cauza. Din dispozitiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse si explicitate si conditiile conexitatii. Aceste conditii se refera la:
a) Existenta a doua sau mai multe cauze pendinte la aceeasi instanta, sau la instante diferite, de acelasi grad, in care sa figureze cel putin o parte comuna. In legatura cu aceasta conditie esentiala a conexitatii remarcam ca ea vizeaza indeosebi aspectul subiectiv al institutiei, respectiv partile din cele doua sau mai multe actiuni. Din acest punct de vedere, legea impune cerinta ca cel putin una din parti sa fie comuna in cele doua sau mai multe actiuni pendente in fata instantelor judecatoresti. Cerinta enuntata este statornicita printr-o exprimare neechivoca a legiuitorului, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexarii pricinilor in care "sunt aceleasi parti sau chiar impreuna cu alte parti". Prin urmare, daca intr-o cauza civila nu figureaza cel putin una dintre partile dintr-un alt proces conexitatea este inoperanta.
b) Existenta unei stranse legaturi de obiect si cauza intre cele doua sau mai multe procese. Conditia triplei identitati de parti, obiect si cauza intre cele doua actiuni nu este ceruta in cazul conexitatii, astfel cum ea este impusa de lege in cazul litispendentei sau al autoritatii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat ca prin conexare actiunile isi pastreaza intreaga lor individualitate si nu se realizeaza o contopire a acestora intr-un singur proces. Actiunile conexate sunt si raman distincte, doar judecata lor se face de aceeasi instanta.
Drept urmare, pretentiile formulate in cele doua actiuni nu trebuie sprijinite cu necesitate pe aceleasi motive de fapt si de drept; este suficient un izvor comun juridic sau numai acelasi obiect ori numai aceeasi cauza
Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu de exemplu mentionam cateva asemenea situatii: cazul unei actiuni pentru executarea prestatiei stabilite de parti intr-un contract si al celeilalte parti pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a doua actiuni exercitate de victimele unui accident de circulatie impotriva aceluiasi parat; actiunea de partaj succesoral si actiunea promovata de unii dintre mostenitori pentru reductiunea donatiilor excesive etc. Totusi, intre cele doua sau mai multe cauze trebuie sa existe o asemenea legatura incat conexarea cauzelor sa se impuna spre a se asigura o mai buna judecata, anume in sensul de a se evita posibilitatea pronuntarii unor hotarari judecatoresti contradictorii si pentru a se realiza economie de timp si de cheltuieli.
Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instantei in fata careia s-a ridicat exceptia de conexitate. Pentru a se pronunta asupra exceptiei instanta va trebui sa aprecieze daca reunirea cauzelor este de natura sa conduca la o mai buna administrare a justitiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat O prima limitare decurge din faptul ca prorogarea de competenta nu poate opera impotriva regulilor imperative privitoare la atributiile instantelor judecatoresti si nici intre organe de jurisdictie care fac parte din sisteme diferite. In al doilea rand, conexitatea este limitata la acele cazuri in care intre obiectul si cauza celor doua actiuni exista o stransa legatura. Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem si instantelor de control, in anumite circumstante, dreptul de a verifica legalitatea reunirii intr-un singur proces a doua sau mai multe actiuni.
Dar in ce circumstante se poate exercita un asemenea control? Justitia nu se infaptuieste prin "aprecieri" arbitrare si sustrase oricarui control. Iata de ce consideram ca dreptul de apreciere al instantei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar ori de cate ori s-a procedat la o reunire abuziva a pricinilor, respectiv a acelor cauze intre care nu exista stransa legatura de obiect si cauza la care se refera art. 164 alin. (1) C. proc. civ.
Exceptia de conexitate are un regim juridic particular in raport cu alte exceptii de procedura. Inainte de a prezenta acest regim juridic al conexitatii este necesar sa precizam ca normele care o reglementeaza nu au un caracter imperativ. Aceasta concluzie este dedusa de doctrina si jurisprudenta din imprejurarea ca legea ii confera judecatorului un drept de apreciere asupra necesitatii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie sa remarcam ca exceptia de conexitate are unele trasaturi care o apropie de exceptiile absolute. Pe de alta parte, nu se poate ignora faptul ca institutia conexitatii a fost reglementata ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrari a justitiei. Prin aceste trasaturi, conexitatea ocupa in sistemul exceptiilor de procedura un loc particular, situandu-se mai degraba pe terenul intermediar dintre exceptiile absolute si cele relative.
O prima problema care trebuie analizata in legatura cu regimul juridic al exceptiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere insa nu se ridica probleme deosebite, caci raspunsul la aceasta intrebare ni-l ofera chiar art. 164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, intrunirea poate fi facuta de judecator chiar daca partile nu au cerut-o. Prin urmare, exceptia de conexitate poate fi invocata nu numai de parti, ci si de instanta din oficiu.
Exceptia de conexitate poate fi invocata numai daca actiunile vizate de aceasta situatie procesuala se afla in fata unor instante de acelasi grad. Aceasta cerinta rezulta in mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fi invocata cu succes daca una din pricini se afla pe rolul unei instante de fond, iar alta formeaza obiectul apelului sau recursului. In schimb, astfel cum s-a decis si in jurisprudenta noastra, este posibila conexarea a doua apeluri sau recursuri.
O problema importanta este si aceea de a determina momentul procesual pana la care este posibila invocarea exceptiei de conexitate. Intr-o parere exprimata in doctrina antebelica s-a sustinut ca exceptia de conexitate poate fi invocata numai in faza preliminara a procesului Dispozitiile procedurale care reglementeaza exceptia de conexitate nu indreptatesc insa o atare concluzie. Intr-adevar, o atare interpretare restrictiva nu poate fi desprinsa din dispozitiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare, exceptia de litispendenta poate fi invocata in tot cursul dezbaterilor in fata primei instante.
Exceptia de conexitate are ca efect, in caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre solutionare la instanta mai intai investita. In aceste conditii, se realizeaza practic o prorogare legala de competenta. Instanta la care s-a trimis cauza spre conexare nu este tinuta de aprecierea facuta de cealalta instanta; ea poate aprecia asupra oportunitatii jonctiunii cauzelor. In cazul in care instanta de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instantei desesizate, iar in acest mod se poate crea un conflict negativ de competenta.
De la regula potrivit careia in caz de admitere a exceptiei, cauza se trimite la instanta mai intai sesizata exista si o exceptie. Intr-adevar, potrivit art. 164 alin. (3) C. proc. civ. dosarul va fi trimis instantei mai intai investita, afara numai daca amandoua partile cer trimiterea lui la una din celelalte instante. O atare intelegere intre parti nu este totusi posibila, astfel cum dispune in mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., cand "una din pricini este de competenta unei instante si partile nu o pot inlatura". Pentru o asemenea ipoteza jonctiunea cauzelor se va face la instanta competenta in mod absolut. Aceste dispozitii procedurale confirma si ele teza inadmisibilitatii de prorogare de competenta impotriva regulilor de ordine publica privitoare la atributiile instantelor judecatoresti. Mentionam ca in cazul respingerii exceptiei de conexitate instanta se pronunta printr-o incheiere si procedeaza la solutionarea in continuare a cauzei.
Conexitatea este o exceptie destinata, astfel cum am remarcat deja, a contribui la o mai buna administrare a justitiei. Daca exceptia reglementata de art. 164 C. proc. civ. nu poate sluji scopului pentru care a fost instituita prin lege un remediu procesual este indispensabil. Iar la acest remediu se refera tocmai art. 165 C. proc. civ.
Remediul la care ne referim este disjungerea cauzelor conexe, pentru a fi judecate separat. Conditia fundamentala a acestei solutii o constituie faptul ca numai una din cauzele reunite, in baza art.164 C. proc. civ., se afla in stare de judecata.
Sintagma lucru judecat provine din latinescul res judicata, care semnifica ceea ce s-a judecat sau solutionat. Din punct de vedere procesual aceasta expresie se raporteaza la efectele hotararii judecatoresti. Fundamentul lucrului judecat rezida in necesitatea de a da eficienta hotararii judecatoresti si de a evita o noua judecata asupra aceleasi chestiuni litigioase.
Exceptia puterii lucrului judecat constituie neindoielnic una dintre cele mai importante exceptii de procedura. Ea este reglementata ca atare in art. 166 C. proc. civ. Dar de institutia lucrului judecat se ocupa si Codul civil in art. 1201. Potrivit acestui text: "Este lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facute de ele si in contra lor in aceeasi calitate". Acest text este situat in Capitolul IX intitulat "Despre probatiunea obligatiilor si a platii" (sectiunea a III-a intitulata "Despre prezumtii") din Titlul III al celei de-a III-a Cartii a Codului civil.
Observam ca in Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumtie legala absoluta si irefragabila de conformitate a hotararii cu adevarul - res judicata pro veritate habetur. La randul sau, Codul de procedura civila reglementeaza puterea lucrului judecat ca o exceptie de fond, peremptorie si absoluta. Aceasta solutie este o consecinta a conceptiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor in cadrul Codului civil, conceptie preluata si de legislatia noastra.
Distinctia prezentata si care isi gaseste izvorul in modul de reglementare in legislatia noastra a problemei cercetate ne determina sa conchidem ca o atare abordare se impune si in plan doctrinar. Totusi nu putem sa nu remarcam ca in doctrina noastra mai recenta s-a cautat sa se faca distinctie si intre autoritatea lucrului judecat si puterea lucrului judecat. Distinctia este subtila si ea are neindoielnic un suport logico - juridic. In acest sens, s-a remarcat ca autoritatea lucrului judecat reprezinta o "calitate atasata hotararii de la momentul adoptarii ei si pana la expirarea termenului de exercitare a cailor de atac de reformare sau de retractare ori, dupa caz, pana la respingerea acestora", iar puterea lucrului judecata o "calitate atasata hotararii care nu mai poate fi reformata sau retractata". Aceeasi idee a fost exprimata in doctrina noastra si de alti autori, dar intr-o terminologie diferita, anume aceea care face distinctie intre puterea lucrului judecat provizorie si cea definitiva. In acest sens prof. I. Stoenescu si prof. S. Zilberstein, remarcau ca: "Este inexact sa spunem ca numai hotararile definitive au putere de lucru judecat. Orice hotarare are aceasta putere si isi produce efectele pana la sfaramarea ei, insa, la hotararile instantelor de fond, care pot fi atacate cu recurs, puterea lucrului judecat este provizorie si se consolideaza, fie prin expirarea termenului de recurs, fie prin respingerea recursului"
Intr-adevar, hotararea este eficienta prin ea insasi din momentul pronuntarii. Dupa ramanerea irevocabila, hotararea dobandeste valente noi, care o deosebeste de toate celelalte acte de procedura; ea se situeaza in sfera actelor de autoritate publica investita fiind cu o eficienta specifica de catre ordinea juridica. Semnificativa este totusi si o alta opinie, anume aceea care releva o legatura indisolubila intre autoritatea si puterea lucrului judecat. In acest sens s-a remarcat ca: "Autoritatea lucrului judecat, ca prezumtie de adevar, se converteste pe planul efectelor juridice ale hotararii ce-l incorporeaza in puterea lucrului judecat. Autoritatea lucrului judecat, cat si puterea lucrului judecat exprima aceeasi idee, dar pe planuri diferite: autoritatea lucrului judecat exprima ideea de gasire si consacrare a adevarului; puterea lucrului judecat exprima ideea de impunere a acestui adevar in campul relatiilor juridice. Si una si cealalta este o prezumtie - prezumtie absoluta; prima priveste adevarul stabilit, a doua - implicatiile stabilirii adevarului de catre un organ jurisdictional, in formele si conditiile prescrise de lege"
In ceea ce ne priveste credem ca discutia nu trebuie deplasata intr-un mod absolut pe terenul fragil al abstractiunilor filozofice, ci pe acela al realitatilor juridice rezultate din reglementarile in vigoare. Iar din acest punct de vedere nu putem ignora cadrul reglementarii juridice actuale si care priveste lucrul judecat atat ca o prezumtie absoluta de adevar, cat si ca o exceptie peremptorie destinata a preintampina o judecata civila dubla. Este in acelasi timp adevarat ca legiuitorul francez a parasit recent conceptia infatisata mai sus. Iar o atare concluzie poate fi desprinsa chiar din dispozitiile Codului de procedura civila in vigoare. Este semnificativa in aceasta privinta chiar si referirea succinta la unele dispozitii procedurale in vigoare in dreptul francez. Astfel, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ. francez: "Hotararea care transeaza in dispozitivul sau in intregime sau in parte pretentia principala, sau cel care statueaza asupra unei exceptii de procedura, asupra unui fine de neprimire ori asupra oricarui incident are, din momentul pronuntarii sale autoritate de lucru judecat in privinta litigiului pe care-l solutioneaza". La randul sau, art. 500 alin. (1) din acelasi cod precizeaza ca: "Are forta lucrului judecat hotararea care nu este susceptibila de nici-un recurs suspensiv de executare". Iar alineatul urmator al aceluiasi text dispune ca: "Hotararea susceptibila de un asemenea recurs dobandeste aceeasi forta la expirarea termenului de recurs daca acesta din urma n-a fost exercitat in termen". Iata deci ca, in termeni categorici, legiuitorul francez face distinctie intre autoritatea lucrului judecat si puterea lucrului judecat. O distinctie care, credem noi, ar putea fi avuta in vedere in viitor si de legiuitorul roman.
In literatura juridica de la inceputul acestui secol s-au formulat opinii diferite cu privire la natura lucrului judecat. Dezbaterea a fost initiata in doctrina germana. Doua au fost opiniile in jurul carora s-a declansat o "lupta" de idei arareori intalnita. O prima opinie porneste de la constatarea ca lucrul judecat are un izvor autonom fata de raportul juridic dedus judecatii In aceasta conceptie hotararea trecuta in puterea lucrului judecat va avea efectul de a constitui, modifica sau stinge raportul juridic litigios conform constatarilor facute de instanta. "Duplicitatea" raporturilor juridice este evidenta, sustin acesti autori, indeosebi in cazul pronuntarii unei sentinte injuste. Prin urmare potrivit acestei conceptii - denumita si teoria substantiala - sentinta poate genera un drept inexistent sau inlatura un drept preexistent. Teza enuntata a fost ilustrata si prin adagiul sentencia jus facit inter partes. Ea a fost sustinuta in special in doctrina germana de Wach, Kohler si Pangenstecher. Impotriva tezei substantiale s-a declansat o "furtuna" de obiectiuni, dintre care cea mai importanta se intemeiaza pe constatarea ca sentinta se bazeaza pe fapte constitutive, modificatoare sau extinctive petrecute in trecut. Este si motivul pentru care aceasta teorie a pierdut multi sustinatori. Astfel s-a ajuns la cea de-a doua conceptie sau teoria procesuala. In aceasta conceptie se afirma ca sentinta produce doar efecte de ordin procedural si nu afecteaza raportul de drept substantial; ea leaga judecatorii numai in raport cu procesele viitoare. Sustinatorii acestei conceptii afirma ca sentinta nu produce efecte de fond; ea nu are influenta, cu alte cuvinte, asupra raportului juridic de fond. Desigur ca si aceasta conceptie pare a sugera existenta a doua raporturi juridice: un raport juridic adevarat si un raport juridic distinct determinat prin sentinta. Totusi aceasta teza, majoritara azi in dreptul comparat, infatiseaza o realitate juridica incontestabila si care decurge din necesitatea stabilitatii raporturilor sociale, finalitate ce se realizeaza tocmai prin mecanismul puterii lucrului judecat si al exceptiei destinat a-l apara. Printre promotorii acestei conceptii ii mentionam pe Helwig, Stein, Goldschmidt si Rosenberg.
In acest context, nu se poate contesta functia declarativa a hotararii judecatoresti asupra raporturilor juridice. Iar aceasta functie este atat de semnificativa si de puternica incat nu se poate sustine decat ca dreptul este acela pe care-l declara judecatorul prin sentinta. Prin urmare, despre o dualitate a adevarului si a dreptului nu se poate vorbi in prezenta unei sentinte care a solutionat in mod irevocabil conflictul dintre parti. Or, tocmai aceasta imposibilitate de stabilire a unui nou adevar este determinata de exceptia puterii lucrului judecat. Functia exceptiei puterii lucrului judecat este tocmai aceea de a exclude orice alte interpretari cu privire la adevarul stabilit de instanta in mod irevocabil. Tocmai de aceea unii autori vorbesc despre existenta unui veritabil "drept al lucrului judecat" si care se infatiseaza ca "dreptul realizat prin intermediul procesului" De aceea, cum se exprima acelasi autor, experienta juridica demonstreaza uneori ca datorita anumitor vicisitudini "poate naufragia chiar si dreptul cel mai evident si triumfa dreptul in mod aparent cel mai slab". In acest fel, noi credem ca puterea lucrului judecat se infatiseaza in toata splendoarea sa, aceea de a constitui "legea continuitatii dreptului".
Actuala reglementare legala privitoare la autoritatea lucrului judecat este, astfel cum am aratat deja, tributara vechii conceptii incorporate in Codul de procedura civila francez, ca o continuitate a celebrei teorii a lui Pothier, si care vede in puterea lucrului judecat in primul rand o prezumtie irefragabila de adevar. Socotim ca intr-o viitoare legislatie ar trebui sa se renunte la sistemul actual si sa se procedeze la reglementarea puterii lucrului judecat exclusiv in Codul de procedura civila, intrucat problema in discutie constituie esentialmente una legata de efectele hotararii judecatoresti.
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structureaza lucrul judecat si care-i determina efectele. Aceste elemente rezulta din art. 1201 C. civ., text care se refera la tripla identitate de parti (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) si cauza (eadem causa). Semnificatia elementelor de identificare ale actiunii civile, elemente care premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscuta. De aceea, in continuare nu vom reveni asupra semnificatiei notionale a termenilor cu care operam si in acest context. Vom evoca doar unele aspecte doctrinare si jurisprudentiale privitoare la conditiile puterii lucrului judecat.
Primul element al puterii lucrului judecat se refera la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua actiune sa fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuarilor cuprinse in dispozitivul hotararii cu obiectul determinat in cea de-a doua actiune. In acest sens reputatul procedurist iesean P. Vasilescu remarca, pe buna dreptate, ca "facand paralela intre dispozitivul hotararii din primul proces si pretentia din a doua cerere pentru a stabili identitatea de obiect, contradictia trebuie sa reiasa nu numai in chip formal, dar si virtual". Intr-adevar, daca in petitia ulterioara se formuleaza mai multe capete de cerere exista autoritate de lucru judecat cu privire la acel capat de cerere care a format deja obiectul unei judecati; altminteri s-ar putea ajunge la situatia ca una din parti sa formuleze o cerere de chemare in judecata ulterioara in mod formal, adica cu mai multe capete de cerere, spre a evita astfel consecintele puterii lucrului judecat. De asemenea, jurisprudenta noastra a decis, in mod judicios, ca pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul sa fie formulat in ambele actiunii in acelasi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor sa rezulte ca scopul final urmarit de parte este identic; chiar daca cu prilejul primei judecati dreptul pretins de una dintre parti s-a discutat numai pe cale incidenta hotararea pronuntata are putere de lucru judecat fata de o alta actiune in cadrul careia se urmareste valorificarea unuia si aceluiasi drept.
Exemplele doctrinare si jurisprudentiale privitoare la semnificatia conditiei analizate sunt numeroase Ne marginim aici doar la cateva exemplificari: nu exista identitate de obiect cand in cadrul primei actiuni se cerere anularea sau constatarea nulitatii unei vanzari, iar in actiunea subsecventa se solicita revendicarea aceluiasi imobil; nu exista identitate de obiect intre cererea legatarului pentru predarea legatului si actiunea subsecventa a mostenitorului care tinde la anularea testamentului; nu exista identitate de obiect (si nici de cauza) cand prima actiune are ca obiect posesia unui imobil, iar cererea subsecventa are ca obiect revendicarea acestuia; nu exista identitate de obiect cand in prima actiune s-a solicitat recunoasterea unei servituti de trecere, iar in a doua cerere s-a urmarit recunoasterea altei servituti, cum ar fi o servitute de vedere sau cand cea din urma cerere are ca obiect acordarea de despagubiri pentru acea servitute; nu exista autoritate de lucru judecat cand in prima actiune una din parti a fost condamnata la plata capitalului, iar in cea de-a doua cerere s-a solicitat dobanzi; nu exista putere de lucru judecat atunci cand prin hotarare se constata nulitatea actului de instrainare pentru nerespectarea unei conditii legale imperative, iar actiunea ulterioara se refera la rezolutiunea promisiunii de vanzare sinalagmatica, rezultand din acelasi act, pe motiv ca vanzarea nu s-a perfectat din culpa celeilalte parti. De asemenea, in cazul in care in cursul primei judecati reclamantul a renuntat la un capat de cerere, iar instanta a luat act de o atare desistare, acel capat de cerere poate fi reiterat in cadrul unei actiuni ulterioare fara a se putea opune cu succes exceptia puterii lucrului judecat.
Al doilea element esential al puterii lucrului judecat vizeaza identitatea de cauza. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv si nici cu mijloacele de dovada ale acestuia. Cauza rezida in fundamentul juridic al actiunii si se materializeaza practic, astfel cum sustin si alti autori in "situatia de fapt calificata juridic".
Cauza reprezinta justificarea pretentiei promovate in justitie. Astfel cum a aratat si P. Vasilescu "aceasta ratiune consta dintr-un fapt juridic, care formeaza baza dreptului cerut. Fara aratarea cauzei pretentia ar fi arbitrara". In doctrina s-a mai subliniat si necesitatea deosebirii dintre cauza si mijloacele de sustinere ale acesteia. Acelasi autor iesean remarca in aceasta privinta ca in timp ce "cauza este temeiul de drept al pretentiei", "mijloacele de sustinere sunt pricina cauzei cu infatisarile ei deosebite, care lamureste cauza, o dovedeste". Astfel, de pilda intr-un litigiu privitor la anularea unui testament, obiectul actiunii l-ar constitui tocmai aceasta anulare, iar cauza ar putea fi reprezentata de un viciu de consimtamant, in timp ce eroarea, dolul sau violenta ar reprezenta mijloacele de sustinere ale cauzei. Prin urmare, "cauza ar fi ratiunea prima, sau ratiunea imediata a cererii, iar mijloacele de sustinere, ratiunea cauzei, sau ratiunea mediata, secundara a cererii. Identitatea cauzei produce autoritatea lucrului judecat, nu insa si identitatea mijloacelor de sustinere"
Dar distinctia invocata de autor a comportat si in trecut vii controverse mai cu seama in litigiile privitoare la anularea conventiilor. Intr-un sistem se considera ca toti factorii care determina nulitatea actului juridic - lipsa formei prevazute de lege, lipsa capacitatii de folosinta, lipsa obiectului etc. - reprezinta tot atatea cauze. Prin urmare, desfiintarea conventiei s-ar putea obtine pentru oricare din aceste cauze fara a se putea opune cu succes exceptia puterii lucrului judecat. Intr-un alt sistem se considera ca obiectul actiunii este nulitatea actului, iar viciile care determina nulitatea sunt mijloace de sustinere, adica cauze secundare; acestea din urma sunt irelevante sub aspectul existentei puterii lucrului judecat. In fine, o parte a doctrinei apreciaza ca nulitatea conventiei reprezinta obiectul actiunii, consimtamantul viciat care determina nulitatea constituie cauza actiunii, iar eroarea, dolul si violenta care arata in ce consta viciul de consimtamant nu sunt altceva decat mijloace de sustinere a nulitatii; toate aceste mijloace de sustinere trebuie sa fie infatisate deodata
Problema examinata este una dintre cele mai delicate. Tocmai de aceea unii autori au ezitat sa se pronunte transat asupra tezelor examinate ori s-au limitat sa evoce succint semnificatia conceptului analizat. Totusi, in legatura cu aceasta interesanta problema de procedura, unii autori au facut mai recent unele precizari demne de luat in considerare. Astfel, Al. Bacaci, considera "mai judicioasa opinia dupa care viciul de consimtamant, ca eroarea, dolul, violenta, constituie o cauza aparte, care stand la baza unei actiuni, nu va putea produce autoritate de lucru judecat, cu conditia sa nu fi fost luata in discutie in cadrul primului proces. Tot astfel, trebuie considerate cauze distincte forma neregulata a actului sau lipsa de capacitate" Acest punct de vedere nu poate fi insa, dupa parerea noastra, ignorat. El tine seama de realitatile vietii juridice a carei complexitate faptica si juridica ne obliga la atari reflectii.
In forme mai mult sau mai putin evidente un atare punct de vedere este promovat si in doctrina occidentala. Astfel cum am aratat deja, conceptul de cauza trebuie raportat nu doar la temeiul juridic al cauzei, ci in ultima instanta si la starea de fapt calificata juridic. Or, faptele la care ne-am referit nu exced unei corecte calificari juridice a fundamentului actiunii. Aceste elemente de fapt tin de fondul litigiului; ele nu reprezinta simple elemente probatorii ale actiunii. De aceea, nu intamplator uneori in doctrina occidentala cauza este denumita ca fiind cauza factuala. Opinia a fost exprimata in doctrina franceza recenta de profesorii Gerard Cornu si Jean Foyer. Acesti autori mai precizeaza ca atunci "cand este vorba de a sti, a priori, pe ce fundament trebuie sa se edifice hotararea, aceasta baza este constituita, in starea bruta, pe faptele pe care partile le introduc in dezbateri", iar aceste fapte sunt pentru judecator "un dat intangibil". Opinia este exprimata si mai transant de prof. elvetian W. J. Habscheid care remarca: "Autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusa unei cereri daca faptele pe care se fondeaza si cele pe baza careia hotararea precedenta a fost pronuntata sunt diferite". In opinia noastra, in determinarea conceptului de cauza sunt relevante doar acele imprejurari de fapt care concura la fundamentarea temeiului juridic al actiunii. Or, imprejurarile mentionate mai sus de Al. Bacaci sunt si dupa parerea noastra semnificative in conturarea cat mai exacta a conceptului de cauza.
Pe de alta parte, in determinarea conceptului de cauza trebuie sa avem in vedere si acele imprejurari noi ce nu au fost luate in considerare cu prilejul primei judecati. Dar, deopotriva de esentiala este si constatarea ca imprejurarile de fapt nu pot constitui prin ele insele cauza unei actiuni. Calificarea juridica a faptelor este cea care le converteste in surse de obligatii; faptele nu au relevanta juridica, astfel cum s-a decis si in jurisprudenta occidentala, decat in lumina unei reguli de drept Prin urmare, regula generala este aceea ca identitatea de cauza implica existenta unei identitati de fapte si de reguli de drept aplicabile acestor fapte.
Relevant este si faptul ca in ultimul timp isi face loc tot mai mult o tendinta de mladiere sau chiar de "renuntare" la elementele traditionale ale puterii lucrului judecat. Sau mai corect spus se vorbeste tot mai mult in literatura occidentala de identificarea puterii lucrului judecat printr-un element obiectiv - materia litigioasa - si unul subiectiv - identitatea de parti In acelasi timp mentionam si existenta unor legislatii procesuale care nu circumstantiaza autoritatea lucrului judecat prin elementele clasice ale triplei identitati de obiect, cauza si parti.
Jurisprudenta noastra a avut si ea un rol important in conturarea conceptului de cauza. Unele exemple in aceasta privinta sunt edificatoare. Inainte de a purcede la prezentarea succinta si selectiva a acestei contributii jurisprudentiale este necesar sa mai precizam ca in determinarea lucrului judecat este foarte important sa se tina seama de finalitatea institutiei puterii lucrului judecat si a exceptiei destinate a o valorifica. In acest sens in practica instantei supreme s-a decis ca: principiul puterii lucrului judecat impiedica, nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, avand acelasi obiect, aceeasi cauza si fiind purtat intre aceleasi parti, ci si contrazicerile dintre doua hotarari judecatoresti, in sensul ca drepturile recunoscute unei parti sau constatarile facute printr-o hotarare definitiva sa nu fie contrazise printr-o alta hotarare posterioara, data intr-un alt proces. Teza enuntata de instanta noastra suprema evoca in termeni sugestivi finalitatea puterii lucrului judecat si chiar a prezumtiei de adevar instituita de art. 1201 C. civ. In considerarea acestei finalitatii si a elementelor lucrului judecat se poate stabili in concret daca intr-o cauza civila exista sau nu autoritate de lucru judecat.
Totusi jurisprudenta noastra este relativ bogata in determinarea conceptului de cauza. Cateva exemple pot ilustra asertiunea de mai sus. Astfel s-a decis ca nu exista identitate de cauza intre actiunea petitorie si actiunea posesorie. De asemenea, nu este identitate de obiect si cauza in ipoteza in care hotararea definitiva constata nulitatea actului de instrainare pentru ca nu intruneste o anumita cerinta imperativa a legii, iar in actiunea ulterioara se solicita rezolutiunea promisiunii sinalagmatice de vanzare, rezultand din acelasi act si motivat de faptul ca instrainarea nu s-a realizat din pricina celeilalte parti. In acelasi timp trebuie retinut ca nu exista autoritate de lucru judecat ori de cate ori temeiul juridic al celor doua actiuni este diferit. Astfel, daca o prima actiune in revendicare bazata pe uzucapiune a fost respinsa, o a doua actiune poate fi exercitata cu succes daca ea se intemeiaza pe o alta cauza, cum ar fi un act translativ de proprietate (donatie, vanzare-cumparare etc.). Tot astfel, respingerea unei actiuni in anularea unui testament neregulat intocmit (sau chiar pentru un viciu de consimtamant) nu poate fi opusa in cadrul celei de-a doua cereri prin care se solicita sa se constate ca acelasi testament a fost revocat printr-un act juridic ulterior
Cea de-a treia conditie a puterii lucrului judecat este formulata si ea in mod expres de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata sa aiba loc "intre aceleasi parti, facute de ele sau contra lor in aceeasi calitate". Acest text evoca, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic si moral Este vorba aici de aplicatiunea principiului relativitatii lucrului judecat. Acest principiu reprezinta o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil si in conformitate cu care conventiile n-au efect decat intre partile contractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel si in materie procesuala este logic si echitabil ca hotararea judecatoreasca sa produca efecte numai intre partile litigante; ea nu trebuie sa creeze situatii avantajoase pentru terti, dar nici sa dauneze acestora. Cu toate acestea, in anumite conditii hotararea judecatoreasca este, astfel cum vom sublinia in continuare, opozabila si altor persoane decat cele care au participat in mod direct si nemijlocit la judecata.
Mai intai este necesar sa precizam ca legea civila are in vedere participarea unei persoane la activitatea judiciara in calitate de parte. Ceea ce intereseaza nu este insa prezenta fizica a partii la judecata, ci dobandirea calitatii de parte in proces. Pentru aceasta este insa necesar ca partile sa fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele sa aiba efectiv posibilitatea de a-si exercita toate drepturile procedurale. O hotarare pronuntata in lipsa are din punct de vedere procedural aceeasi valoare cu hotararea pronuntata in contradictoriu, cu conditia evidentiata deja, anume aceea ca partile sa fi fost legal citate. Drept urmare, persoana care absenteaza de la judecata este prezenta din punct de vedere juridic, daca a fost legal citata sau se infatiseaza printr-un reprezentant; dar acesta din urma desi este prezent fizic in instanta, totusi nu devine parte in proces, exceptand situatia cand participa la activitatea judiciara intr-o dubla calitate, respectiv atat in nume propriu, cat si in calitate de mandatar.
De asemenea, din punctul de vedere al puterii lucrului judecat este irelevant faptul ca pozitia procesuala activa sau pasiva a partilor s-a schimbat in cadrul celei de-a doua actiuni. De aceea s-a statuat ca puterea lucrului judecat exista indiferent de imprejurarea ca in procesul subsecvent partile se gasesc cu rolurile schimbate, fostul reclamant devenind parat. Puterea lucrului judecat poate fi opusa insa si de catre paratul dintr-o a doua cerere de chemare in judecata, altul decat cel din primul proces, dar numai daca are aceeasi situatie juridica cu paratul din prima actiune. Solutia la care ne referim a fost motivata de catre jurisprudenta noastra pe ideea ca reclamantul nu este prejudiciat in nici un mod, caci el a avut la dispozitie toate garantiile procedurale.Hotararea judecatoreasca este totusi opozabila si altor persoane. In aceasta categorie intra mostenitorii universali, cei cu titlu universal, creditorii chirografari si dobanditorii cu titlu particular. Mentionam ca in privinta mostenitorilor universali si cu titlu universal solutia se intemeiaza pe faptul ca acestia preiau patrimoniul defunctului sau o fractiune din acesta, astfel cum el exista in momentul deschiderii succesiunii, respectiv cu toate drepturile si obligatiile; drept urmare, acesti mostenitori nu mai pot repune in discutie, printr-o alta actiune, un drept care a fost recunoscut persoanei pe care acestia o mostenesc sau un drept care nu a mai existat in patrimoniul antecesorului lor, ei fiind obligati sa respecte o atare hotarare. Situatia este asemanatoare si in cazul dobanditorilor cu titlu particular si a creditorilor chirografari. Hotararea este opozabila insa dobanditorului cu titlu particular doar daca acesta a dobandit bunul ulterior sau dupa indeplinirea formelor de publicitate imobiliara. Puterea lucrului judecat poate fi opusa si creditorilor chirografari, desi acestia au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului; ei se pot plange impotriva actelor facute de debitor fie pe calea actiunii oblice, fie pe calea actiunii pauliene. Situatia este diferita insa in cazul creditorilor privilegiati si ipotecari, intrucat acestora nu li se poate opune puterea lucrului judecat daca privilegiul sau ipoteca a luat nastere in mod legal inainte de pronuntarea primei hotarari.
Exista si hotarari judecatoresti a caror opozabilitate se impune, pentru considerente adeseori diferite, erga omnes. Asa este cazul actiunilor in contenciosul constitutional[6], administrativ, precum si in cazul actiunilor privind starea si capacitatea persoanelor .
Puterea lucrului judecat constituie, in mod incontestabil, o calitate care se ataseaza hotararii judecatoresti. Doctrina si jurisprudenta au precizat insa categoriile de hotarari judecatoresti care se bucura de putere de lucru judecat. In general, se considera ca pentru ca o hotarare judecatoreasca sa se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie sa indeplineasca anumite conditii, respectiv:
a) sa fie pronuntata de o instanta romana;
b) sa fie pronuntata in materie contencioasa;
c) sa dezlege fondul cauzei.
Prima conditie a fost afirmata constant si in doctrina noastra mai veche[8], dar a fost reiterata si dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 105/1992, privind raporturile de drept international privat . Intr-adevar, hotararile judecatoresti straine nu dobandesc in mod automat putere de lucru judecat. In acest sens, in doctrina mai veche s-a aratat ca "autoritatea lucrului judecat are ca temei ordinul suveranului, in virtutea dreptului sau de imperium .. suveranul poate da acest ordin in limitele tarii sale, nu insa in alta tara" . Unele din ratiunile acestei solutii isi pastreaza desigur actualitatea, principiul este insa mult atenuat si circumstantiat in dreptul modern caracterizat printr-o interdependenta fara precedent, determinata ea insasi de schimbarile din economia mondiala si implicatiile proceselor de integrare regionala sau continentala.
In sistemul nostru de drept hotararile judecatoresti pot dobandi putere de lucru judecat doar daca sunt recunoscute in conditiile expres determinate de Legea nr. 105/1992. Dispozitiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. sunt clare in aceasta privinta. Potrivit acestui text, hotararile judecatoresti pronuntate in strainatate "pot fi recunoscute in Romania, spre a beneficia de puterea lucrului judecat" daca sunt intrunite conditiile enuntate de acest articol. Drept urmare, puterea lucrului judecat a unei hotarari judecatoresti straine este conditionata de recunoasterea hotararii in conditiile determinate de art. 167 din Legea nr. 105/1992; ea nu se dobandeste automat prin simpla ramanere definitiva sau irevocabila a hotararii[11]. De la aceasta regula exista si o exceptie. Ea este consacrata in mod expres de art. 166 din Legea nr. 105/1992 si vizeaza hotararile judecatoresti straine privitoare la statutul civil al cetatenilor statului unde au fost pronuntate sau, fiind pronuntate intr-un stat tert, daca au fost recunoscute mai intai in statul de cetatenie al fiecarei parti. Aceste categorii de hotarari sunt recunoscute de plin drept in Romania, astfel cum dispune in mod expres textul mentionat. A doua conditie se refera la caracterul procedurii realizate in fata instantei de judecata. Se recunoaste in prezent ca puterea lucrului judecat constituie o calitate care se ataseaza numai hotararilor pronuntate in cadrul unor proceduri contencioase . Incheierile pronuntate in cadrul procedurii necontencioase nu au putere de lucru judecat, principiu enuntat in termeni categorici de art. 337 C. proc. civ. Solutia este logica intrucat instanta nu este chemata sa solutioneze un litigiu, ci doar sa rezolve o cerere prin care nu se urmareste stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta persoana. Ultima conditie, deosebit de importanta, este aceea ca prin hotarare instanta sa fi solutionat cauza in fond. Numai in aceste conditii partea care a castigat procesul se poate prevala in cadrul unei actiuni ulterioare de dreptul recunoscut. Daca litigiul nu a fost solutionat in fond, instanta nestatuand asupra drepturilor partilor, hotararea pronuntata nu are putere de lucru judecat.
Puterea de lucru judecat vizeaza atat hotararile de admitere, cat si cele de respingere ale actiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscuta si cu privire la cererile incidente solutionate de catre instanta (interventii, chemari in garantie, cereri reconventionale etc.). Aceeasi calitate trebuie sa fie recunoscuta si hotararilor partiale, precum si hotararilor provizorii. Acestea din urma reprezinta o categorii aparte de hotarari judecatoresti, in sensul ca ele isi pastreaza intreaga eficienta juridica atata timp cat se mentin si situatiile care au justificat adoptarea masurilor respective (regula materializata si in adagiul rebus sic stantibus)[13]. Asa este cazul hotararilor privitoare la plata pensiilor de intretinere, incredintarea copiilor sau la plata unor despagubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vatamarea corporala a victimei. O data insa ce faptele ce au stat la baza deciziei judecatoresti au suferit modificari hotararea judecatoreasca poate fi revocata sau modificata in mod corespunzator .
Doctrina considera, in mod intemeiat, ca au putere de lucru judecat si hotararile arbitrale[15]. Optiunea doctrinei este neindoielnic judicioasa, caci ea are un sprijin in chiar dispozitiile procedurale in materie. Astfel, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. civ.: "Hotararea arbitrala comunicata partilor are efectele unei hotarari judecatoresti definitive".
Un loc aparte in cadrul procedurii judiciare il ocupa si incheierile premergatoare fondului. Acestea au un scop limitat, anume acela de a pregati solutia finala. De aceea, se ridica problema de a cunoaste daca toate aceste incheieri se bucura de puterea lucrului judecat. Astfel, cum am aratat deja, puterea lucrului judecat este un atribut al hotararilor judecatoresti prin care se solutioneaza fondul cauzei. Datorita acestui fapt trebuie decis ca incheierile preparatorii nu au putere de lucru judecat, scopul lor fiind limitat astfel cum am aratat. O atare regula nu are insa un caracter absolut. Astfel, incheierile interlocutorii, adica acelea prin care se rezolva unele chestiuni importante ale judecatii si care prejudeca fondul cauzei se bucura de putere de lucru judecat, in sensul ca instanta nu mai poate reveni asupra lor[16]. Asa este cazul incheierii de admitere in principiu a unei actiuni de partaj.
O situatie speciala o reprezinta si aceea a incheierilor prin care s-au respins unele exceptii peremptorii sau dirimante, cum sunt prescriptia dreptului la actiune, exceptia puterii lucrului judecat, exceptia de necompetenta, de litispendenta etc.[17]
Una din problemele mult discutate in doctrina este si aceea de a cunoaste care este partea din hotarare ce se bucura de puterea lucrului judecat. In aceasta privinta s-au conturat, in decursul timpului, doua conceptii: prima este aceea care recunoaste putere de lucru judecat numai dispozitivului, a doua care confera un asemenea atribut si considerentelor sau motivelor ce au stat la baza hotararii. Dezbaterea a fost declansata in secolul trecut in Germania.
Prima conceptie a avut ca principal promotor pe reputatul jurist german Savigny. Pentru acesta hotararea constituia un tot unitar si inseparabil; intre considerente si dispozitiv guverneaza o relatie atat de stransa, incat acestea nu pot fi separate, daca nu se doreste o "denaturalizare a unitatii logice si juridice a deciziei"[18]. Ideea exprimata de marele jurist german, si pentru care motivele nu sunt decat animus et quasi nervus sententiae, a fost dominanta in secolul trecut. In Germania, dupa adoptarea Codului de procedura civila, a ramas de necontestat faptul ca motivele nu participa la autoritatea de lucru judecat. Aceasta conceptie a avut ecou in multe tari de cultura juridica latina . In dreptul contemporan este insa dominanta conceptia potrivit careia, in anumite conditii, si considerentele hotararii pot dobandi putere de lucru judecat . Aceasta conceptie este promovata in prezent si in doctrina noastra juridica . Jurisprudenta a promovat si a nuantat, in termeni semnificativi, conceptia mentionata. Astfel, instanta suprema a decis ca puterea lucrului judecat este restransa la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului si care au fost rezolvate prin dispozitiv, adica acea parte a hotararii care determina dreptul recunoscut sau tagaduit de hotararea pronuntata. Considerentele hotararii nu participa la autoritatea de lucru judecat, decat in masura in care ele contin sau lamuresc declaratii de drepturi provocate de parti si cuprinse in dispozitiv. Interesanta si mai semnificativa este si o alta solutie a instantei supreme si care cuprinde urmatoarea statuare: Calea de atac a recursului se indreapta in principiu impotriva dispozitivului hotararii care este susceptibil de a dobandi puterea lucrului judecat. Motivarea solutiei, prin care se explica si, eventual, se completeaza intelesul dispozitivului, nu poate fi atacata, separat, cu recurs, afara de cazul cand in cuprinsul motivarii s-a rezolvat o problema care, prin natura ei, excede limitele unui considerent si poate fi opusa cu autoritate de lucru judecat.
Astfel cum se poate usor remarca problema pe care o examinam se afla in stransa legatura si cu partea din hotarare ce poate fi atacata cu apel sau recurs. In aceasta privinta unii autori au considerat ca pot forma obiect al unei cai de atac ordinare si considerentele hotararii[22]. De notat si propunerea formulata de unii autori, anume in sensul reglementarii in viitorul Cod de procedura civila a dreptului de exercitare a recursului si impotriva considerentelor hotararii . O opinie particulara a fost exprimata in doctrina noastra si de reputatii proceduristi I. Stoenescu si S. Zilberstein. Acestia remarcau ca in practica s-au intalnit si cazuri in care s-a considerat admisibil recursul impotriva considerentelor, dar ca "aceasta admisibilitate se datoreaza, dupa parerea noastra, faptului ca in realitate ceea ce este socotit, adesea, ca un considerent apare a fi o solutie data unei probleme de fapt sau de drept. Cu alte cuvinte, nu intereseaza asezarea topografica a "considerentului" ce se ataca, ci natura lui juridica potrivit cu continutul sau" . Solutia preconizata de autori reprezinta, astfel cum s-a remarcat de altfel, o constructie juridica interesanta. Dar autorii citati recunosc in continuare, intr-un mod transant, ca in "orice hotarare esential este dispozitivul, iar considerentele il explica numai si eventual il completeaza" .
In ceea ce ne priveste apreciem ca jurisprudenta noastra a facut o aplicatiune corecta a dispozitiilor procedurale in vigoare. Doctrina nu s-a abatut, principial, de la solutiile jurisprudentiale mentionate. Totusi cateva precizari si clarificari se impun. Este de necontestat ca puterea lucrului judecat trebuie recunoscuta numai dispozitivului hotararii, intrucat doar acesta este susceptibil de a fi adus la indeplinire pe calea executarii silite. "Asezarea topografica" a unei masuri luate de instanta in partea privitoare la motivare nu poate fi de natura, in opinia noastra, a conferi putere de lucru judecat unui "considerent". Masurile luate de instanta trebuie incorporate in partea dispozitiva a hotararii judecatoresti. Orice alta "masura" adoptata de instanta in partea expozitiva a hotararii nu poate fi considerata pe cale de interpretare, oricat de ingenioasa ar fi aceasta, ca o dispozitie. Prin urmare, in opinia noastra, motivele nu intra sub incidenta puterii lucrului judecat si nici nu pot forma obiect al apelului sau al recursului. Pe de alta parte, masurile luate de instanta se consemneaza mai intai in minuta intocmita de judecatori dupa deliberare. Dispozitivul trebuie sa fie in concordanta cu minuta intocmita in conditiile aratate; altminteri s-ar crea posibilitatea judecatorului, astfel cum subliniau si doi cunoscuti proceduristi romani G. Boroi si D. Radescu, de a reveni asupra solutiei, ceea ce desigur este inadmisibil. La aceste argumente se mai poate adauga faptul ca in unele cazuri legea stabileste ca termenul de apel sau recurs curge de la pronuntare, prin exceptie de la regula generala. Or, in asemenea situatii s-ar putea ajunge la redactarea unor considerente prin care sa se solutioneze un capat de cerere "omis" din dispozitiv. Partea lezata in acest mod nici nu ar mai avea la dispozitie o cale de atac ordinara impotriva solutiei statornicite in considerente, mai cu seama atunci cand fata de cuprinsul minutei nu a inteles sa exercite o cale ordinara de atac. Nu este insa mai putin adevarat ca motivele pot contribui la explicarea si interpretarea corecta a dispozitivului; in cuprinsul lor se pot gasi elementele indispensabile ale cauzei si obiectului litigiului[26].
Prin urmare, apreciem si noi alaturi de alti autori ca motivele hotararii pot fi utilizate "ca elemente de interpretare a pasajelor mai putin clare ale dispozitivului"[27]. Intr-adevar, astfel cum arata acelasi autor latino-american motivele reprezinta "un antecedent logic al deciziei", iar intre considerente si dispozitiv trebuie sa domneasca o necesara corespondenta si armonie; obscuritatea uneia dintre aceste parti ale hotararii se ilustreaza cu claritatea celeilalte . Valoarea interpretativa a motivelor a fost sustinuta in doctrina occidentala de marea majoritate a autorilor care atribuie putere de lucru judecat numai dispozitivului . Necesitatea de a recurge uneori la considerentele hotararii are un caracter absolut in anumite circumstante. Asa este cazul hotararilor prin care se respinge pur si simplu o actiune in justitie. Intr-o asemenea imprejurare este dificil sau chiar imposibil de determinat intinderea exacta a lucrului judecat; spre a determina intinderea puterii lucrului judecat va trebui sa se recurga la elementele de identificare ale actiunii prin obiect si cauza .
De asemenea, trebuie considerate ca avand putere de lucru judecat si acele chestiuni care au format obiect al dezbaterilor judiciare intr-un proces anterior si care fara sa constituie motive explicite ale hotararii au fost solutionate implicit ca antecedente logice ale deciziei[31]. Este vorba aici de o chestiune prejudiciala rezolvata de catre prima instanta. Prin urmare, in conceptia noastra doar dispozitivul se bucura de putere de lucru judecat, iar considerentele au o valoare interpretativa importanta; ele pot intra in puterea lucrului judecat doar in mod exceptional, astfel cum am aratat anterior. Apreciem insa ca viitorul Cod de procedura civila ar trebui, dupa modelul altor legislatii procedurale, sa transeze orice controversa asupra uneia dintre cele mai importante probleme de drept procesual civil, caci in cazul analizat nu poate fi vorba de o simpla disputa doctrinara. Mentionam ca o controversa similara celei din doctrina noastra a existat si in Franta pana la adoptarea actualului Cod de procedura civila. Solutia legiuitorului francez a facut sa se estompeze asemenea "lupte doctrinare". Astfel cum remarcau Gerard Cornu si Jean Foyer actualul art. 480 C. proc. civ. francez nu mai permite sa se "pescuiasca" solutiile instantei in cuprinsul considerentelor . Intr-adevar, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotararea care solutioneaza in dispozitivul sau principalul, sau cea care statueaza asupra unei exceptii de procedura, asupra unui fine de neprimire sau asupra oricarui alt incident are, din momentul pronuntarii sale, autoritate de lucru judecat privitor la contestatia pe care o rezolva". Solutia legiuitorului francez are justificari temeinice si care trebuie sa constituie un motiv de reflectie si pentru legiuitorul roman. O alta solutie nu poate fi decat daunatoare atat pentru parti, cat si pentru ordinea de drept. In adevar, daca s-ar conferi puteri depline considerentelor partea castigatoare ar putea fi pusa uneori in situatia de a exercita o cale ordinara de atac, pentru simplul fapt ca un motiv al deciziei este gresit; altminteri partea ar putea fi expusa la o actiune ulterioara pe motiv ca unul din considerentele deciziei este favorabil adversarului, desi solutia pronuntata este diferita.
Astfel cum am aratat deja, actualul Cod de procedura civila consacra un singur articol exceptiei puterii lucrului judecat. Totusi acest text are semnificatii procedurale deosebite, intrucat din cuprinsul sau se poate desprinde si regimul juridic al acestei importante exceptii. In trecut, exceptia puterii lucrului judecat era considerata ca una de interes privat[33]. Problema enuntata a primit solutii diferite si in dreptul comparat. Astfel, in Franta o parte a doctrinei considera ca autoritatea lucrului judecat isi are fundamentul in necesitatea unei bune administrari a justitiei, fapt pentru care si regulile ce o consacra ar trebui considerate de ordine publica . Aceasta teza nu a fost admisa totusi de jurisprudenta franceza care considera ca exceptia lucrului judecat reprezinta un "beneficiu personal la care se poate renunta" .
In doctrina franceza de drept procesual civil se apreciaza ca exceptio rei judicate este de ordine publica cand ea trebuie invocata din oficiu si atunci cand prin decizia anterioara s-a statuat asupra unor drepturi asupra carora partile nu pot dispune[36]. In Canada, doctrina este impartita in ceea ce priveste posibilitatea invocarii puterii lucrului judecat din oficiu. Astfel, dupa unii autori puterea lucrului judecat trebuie sa fie invocata in mod special de parti, ea neputand fi ridicata de instanta din oficiu . In schimb, Curtea de apel din Quebec a decis ca ea are caderea de a invoca din oficiu exceptia puterii lucrului judecat .
Situatia este diferita insa in dreptul procesual civil italian. Chiar si in lipsa unui text legal expres in acest sens, doctrina procesuala sustine ca exceptia puterii lucrului judecat este de ordine publica. Ea este considerata ca "o forma particulara stabila a imperativitatii actelor statale", fapt pentru care puterea lucrului judecat "este de ordine publica"[39].
Exceptia puterii lucrului judecat este destinata sa asigure stabilitatea raporturilor juridice si sa dea eficienta intregii activitati judiciare. De aceea, in dreptul nostru exceptia puterii lucrului judecat trebuie considerata ca o exceptie peremtorie, iar normele care o consacra au un caracter imperativ . De altfel, asa cum am aratat, o atare concluzie poate fi desprinsa si din prevederile art. 166 C. proc. civ., text care permite invocarea exceptiei puterii lucrului judecat chiar si din oficiu, inclusiv in fata instantelor de recurs.
Legat de natura juridica a exceptiei puterii lucrului judecat este si problema de a cunoaste daca partea interesata in invocarea ei poate renunta la un asemenea beneficiu. In trecut s-a decis in mod constant ca la puterea lucrului judecat, care nu este de ordine publica, se poate renunta de catre partea interesata. Aceasta conceptie se reflecta si in unele solutii jurisprudentiale relativ recente. In acest sens instanta suprema a decis ca la puterea lucrului judecat care este in favoarea partii, se poate renunta, fie prin neatacarea hotararii, fie prin neexecutarea hotararii in termenul de prescriptie. De asemenea, in termeni si mai semnificativi, instanta suprema statuase si printr-o decizie anterioara ca la puterea lucrului judecat, care este insa oricum in favoarea partilor, se poate renunta. Solutiile jurisprudentiale citate nu sunt insa in concordanta cu caracterul de ordine publica al regulilor privitoare la puterea lucrului judecat si cu insasi finalitatea institutiei analizate. Foarte judicios remarcau in aceasta privinta profesorii I. Stoenescu si S. Zilberstein ca aplicarea consecventa a principiului puterii lucrului judecat confera judecatorului posibilitatea de a "invoca si din oficiu existenta lucrului judecat intr-o cauza ce-i vine spre solutionare, chiar daca partea angajata in noul proces nu ridica sau nu vrea sa se prevaleze de hotararea anterioara. Nu se poate face analogie cu situatia in care partea care a obtinut castig de cauza renunta la executarea, inauntrul termenului de prescriptie, a hotararii pe care o obtinuse, aceasta renuntare fiind o remitere de datorie"[41]. Prin urmare, se poate concluziona ca exceptia puterii lucrului judecat are un regim juridic similar cu al celorlalte exceptii absolute. Avand insa in vedere caracterul peremtoriu al exceptiei puterii lucrului judecat este recomandabil, desigur, ca si aceasta exceptie sa fie cat mai curand invocata de parti sau instanta din oficiu, respectiv chiar in limine litis. In acest fel se evita incarcarea nejustificata a activitatii judiciare si realizarea unor probatorii inutile asupra fondului cauzei. Rolul activ al judecatorului trebuie sa se impuna ca o coordonata esentiala in solutionarea corecta a unei exceptii atat de importante cum este exceptia puterii lucrului judecat. In doctrina noastra s-a remarcat si faptul ca aceasta exceptie nu va fi unita cu fondul cauzei, tocmai datorita faptului ca ea impiedica cercetarea temeiniciei actiunii . Totusi trebuie sa precizam ca examinarea exceptiei puterii lucrului judecat presupune uneori si administrarea de probatorii spre a se verifica existenta conditiilor impuse de art. 1201 C. civ. Asemenea probatorii vizeaza insa doar examinarea triplei identitati din cea de-a doua actiune in raport cu elementele cuprinse in hotararea invocata cu putere de lucru judecat.
Instanta de judecata, dupa examinarea temeiniciei exceptiei invocate, se va pronunta dupa caz printr-o hotarare sau incheiere. Judecatorul va pronunta o hotarare ori de cate ori gaseste exceptia ca fiind intemeiata. Prin hotarare instanta va dispune respingerea actiunii. Dimpotriva, in cazul in care instanta gaseste exceptia neintemeiata, va pronunta o incheiere interlocutorie si va proceda la solutionarea in continuare a cauzei. Incheierea pronuntata in aceste conditii poate fi atacata numai o data cu fondul cauzei.
La initiativa partii vatamate in procesul penal se poate exercita si actiunea civila. In acest mod, partea interesata are posibilitatea de a-si valorifica toate pretentiile sale, inclusiv cele patrimoniale, intr-un singur cadru procesual, respectiv in cadrul actiunii civile alaturate actiunii penale. In principiu, partea nu este obligata sa procedeze in acest fel, ea avand posibilitatea de a-si valorifica pretentiile sale civile si in cadrul unei actiuni ulterioare in fata instantei civile.
Codul de procedura penala cuprinde cateva dispozitii importante cu privire la raportul dintre actiunea penala si actiunea civila. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen.: "Persoana vatamata care nu s-a constituit parte civila in procesul penal poate introduce la instanta civila actiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infractiune". Intr-o asemenea imprejurare, astfel cum dispune in mod expres art. 19 alin. (2) C. proc. pen., judecata in fata instantei civile se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale. Principiul enuntat este consacrat si in vechiul adagiu, potrivit caruia "le criminel tient le civil en etat". Este posibil insa ca procesul penal sa fi fost declansat iar partea vatamata sa se fi constituit parte civila, dar acesta sa se suspende ulterior. Si pentru aceasta ipoteza legea prevede o solutie expresa in art. 19 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit acestui text persoana vatamata care s-a constituit parte civila in procesul penal sau pentru care s-a pornit din oficiu actiunea civila in procesul penal poate sa porneasca actiune civila in fata instantei civile, daca procesul penal a fost suspendat. Dar acelasi text statueaza ca in caz de reluare a judecatii in penal, actiunea introdusa la instanta civila se suspenda. Solutiile enuntate vizeaza nu numai raportul dintre actiunea penala si actiunea civila, ci ele sunt determinate de finalitatea procesului penal si de o anumita preemtiune a unor probleme solutionate de instanta penala. Aceasta finalitate si raportul dintre cele doua actiuni este pus in evidenta in mod deosebit de semnificativ prin insasi institutia puterii lucrului judecat.
Codul de procedura penala consacra un articol special acestei probleme, sub denumirea marginala de "Autoritatea hotararii penale in civil si efectele hotararii civile in penal". Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen. "Hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia". Prin urmare, autoritatea lucrului judecat a deciziei penale este retinuta de legiuitor cu privire la trei elemente definitorii ale actiunii: existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia autorului. Remarcam insa ca in doctrina mai recenta s-a subliniat ca elementele autoritatii lucrului judecat la care se refera art. 22 alin. (1) C. proc. pen. sunt diferite de cele statornicite in art. 1201 C. civ.[43] Afirmatia este riguroasa indeosebi in ceea ce priveste cauza celor doua actiuni. Obiectul este si el diferit dar isi are sursa in savarsirea acelui fapt ilicit, cu semnificatii atat penale cat si civile.
Solutia legislativa actuala este rationala si pe deplin justificata, caci nu este posibil ca acelasi fapt ilicit sa fie considerat existent din punct de vedere penal si inexistent sub aspect civil. Codul de procedura penala a limitat insa puterea lucrului judecat la elementele definitorii indicate mai sus. In acest fel legislatia noastra se inscrie pe linia unei solutii intermediare privind puterea lucrului judecat in penal; ea nu a inteles sa lipseasca hotararea penala de orice eficacitate fata de actiunea civila, astfel cum se procedeaza uneori in dreptul comparat, dar nici sa-i confere o autoritate absoluta.
Pentru ca hotararea instantei penale sa aiba putere de lucru judecat asupra unei actiuni civile ulterioare este necesar sa fie intrunite cumulativ urmatoarele conditii:
a) Hotararea pronuntata sa apartina unei instante penale. Aceasta cerinta poate fi dedusa in mod neindoielnic din chiar dispozitiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. Precizarea a fost necesara spre a distinge hotararea finala a instantei de rezolutiile organelor de urmarire penala, acestea din urma neputandu-se opune cu forta lucrului judecata intr-o actiune civila ulterioara. Intr-adevar, astfel cum s-a decis si in jurisprudenta noastra, ordonanta de scoatere de sub urmarire penala nu are caracterul unei hotarari definitive. Solutia este identica si in cazul pronuntarii unei rezolutii de neincepere a urmaririi penale.
b) Hotararea instantei penale sa fi ramas definitiva. Conditia este enuntata in mod expres de art. 22 alin. (1) C. proc. pen. si ea este intru totul fireasca caci numai in atare conditii se poate impune autoritatea solutiei pronuntate in fata instantei penale.
c) Hotararea sa fi solutionat cauza in fond, iar nu doar o chestiune incidentala. Aceasta inseamna in esenta ca instanta s-a pronuntat, pe baza unor discutii contradictorii, asupra unor elemente esentiale ale procesului civil, cum sunt tocmai cele referitoare la elementele indicate de art. 22 alin. (1) C. proc. pen.
d) Hotararea penala sa fie anterioara celei civile. Conditia este subinteleasa in chiar dispozitiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.[44]
Puterea de lucru judecat a hotararii pronuntate de instanta penala se impune in privinta ilicitului penal cu semnificatii si asupra faptei civile, asupra identitatii autorului si asupra culpabilitatii acestuia. Trebuie sa precizam ca decizia privind existenta sau inexistenta faptei nu mai poate fi discutata in fata instantei civile. Consecintele prejudiciabile ale faptei, sub aspect civil, impun totusi cateva precizari: daca instanta penala a determinat intinderea prejudiciului rezultat din infractiune, instanta civila nu poate ajunge la o alta constatare intrucat puterea de lucru judecat a hotararii pronuntate in penal se impune; daca in instanta penala nu s-au discutat unele elemente in legatura cu intinderea prejudiciului, acestea pot fi analizate in fata instantei civile.
Hotararea penala are insa efecte erga omnes. Este una din particularitatile hotararilor penale in raport cu cele pronuntate in materie civila, unde doar prin exceptie de la regula relativitatii lucrului judecat hotararea judecatorului are o atare opozabilitate. Este un aspect important care nu poate fi ignorat nici in cadrul demersului de fata. Astfel, persoanei neconstituite parte civila in procesul penal si care a fost prejudiciata prin infractiune nu i se poate opune autoritatea lucrului judecat cu privire la intinderea prejudiciului[45].
Dar care sunt efectele hotararii civile cu privire la o actiune penala ulterioara? Raspunsul la aceasta intrebare ne este oferit foarte transant de art. 22 alin. (2) C. proc. pen., text care dispune ca: "Hotararea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata organului de urmarire penala si a instantei penale, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia". Textul citat nu face altceva decat sa consacre, astfel cum judicios s-a aratat, "preeminenta autoritatii lucrului judecat a hotararii penale fata de judecata in instanta civila"[46].
In legatura cu textul citat observam, mai intai, ca acesta se refera expressis verbis la hotararea definitiva a instantei civile, ceea ce sugereaza ideea ca este vorba doar de eficienta hotararilor judecatoresti pronuntate in materie civila. Aceeasi ratiune se impune insa si in privinta hotararilor pronuntate de instantele civile in alte materii, cum sunt litigiile comerciale sau in litigiile de contencios administrativ. Prin urmare, astfel cum s-a remarcat sintagma de hotarare definitiva a instantei civile nu trebuie interpretata intr-un mod restrictiv[47].
De asemenea, se cuvine sa mentionam ca dispozitiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen. vizeaza inopozabilitatea hotararii penale numai cu privire la cele trei elemente definitorii: existenta faptei, a autorului ei si a vinovatiei acestuia. Aceasta inseamna ca hotararea instantei civile ar putea avea autoritate de lucru judecat in privinta altor chestiuni litigioase decat cele mentionate expres de art. 22 alin. (2) C. proc. pen. In doctrina, s-a observat in mod pertinent ca textul este aplicabil cu interpretarile mentionate si in privinta hotararilor pronuntate de instantele de contencios administrativ sau comercial[48].
De la regula ineficientei hotararii civile asupra actiunii penale literatura de specialitate admite unele exceptii, cum sunt indeosebi acele probleme litigioase care sunt de atributul exclusiv al instantei civile sau care reprezinta o chestiune prejudiciala (cum ar fi cea privitoare la validitatea casatoriei etc.)[49].
A se vedea in acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 205-206; I. Deleanu, Tratat . , op. cit., vol. I, p. 455; V.M. Ciobanu, Tratat . , op. cit., p. 443. A se vedea in acelasi sens si Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 30/1966, in C.D. pe anul 1966, p. 268.
Sub imperiul legislatiei anterioare adoptarii Legii nr. 105/1992 in doctrina a fost pronuntata si solutia inchiderii dosarului. A se vedea pentru o discutie in acest sens I. Les, Observatii privind solutiile ce se pronunta de catre instantele judecatoresti in cauzele civile in unele situatii speciale, in R.R.D.nr. 6/1981, p. 45-46.
A se vedea in acest sens I. Stoenescu, S Zilberstein, op. cit., p. 204; I. Deleanu, Tratat . , op. cit., vol. I, p. 457; V.M. Ciobanu, Tratat , op. cit., p. 444; I. Apostu, op. cit., p. 133.
Termenul de litispendenta desemneaza existenta unui proces in curs. Datorita acestui fapt termenul de litispendenta nu evoca in mod exact situatia procesuala la care ne referim, dar el s-a pastrat, prin traditie, intr-un numar mare de legislatii. A se vedea in acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 56.
A se vedea in acest sens si cu exemplificari din practica Curtii Constitutionale I. Deleanu, Justitia constitutionala, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1995, p. 278-280.
A se vedea pentru amanunte cu privire la justificarea opozabilitatii erga omnes a hotararilor judecatoresti I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 100-105; V. Cadere, op. cit., p. 309.
J. P. Niboyet, Manuel de droit international privé, p. 942, apud P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 717.
A se vedea in acest sens: S. Zilberstein, Procesul civil international, p. 110-112; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 127.
A se vedea in acest
sens P.Vasilescu, op. cit., vol. III,
p. 713; V. Cadere, op. cit., p.
309; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.,
p. 121; G. Boroi, D. Radescu, Codul . ,
op. cit., p. 233; Al. Bacaci, Exceptiile
de procedura in procesul civil, p. 136; E. Florian, op. cit., p. 34; L. Ducharme, op. cit., p. 186; G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 588-589; W. J. Habscheid, op. cit., p. 306-307; J. Larguier, op. cit., p. 82; A. Weill, F. Terre, Droit civil. Introduction generale, Dalloz,
A se vedea in acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 124; G. Boroi, D. Radescu, Codul . , op. cit., p. 233; Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, op. cit., p. 139. A se vedea in sensul ca aceste hotarari nu au autoritate de lucru judecat: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 715-716; V. Cadere, op. cit., p. 360-361.
A se vedea cu privire la posibilitatea majorarii, diminuarii sau sistarii despagubirilor acordate pentru prejudicii izvorate din fapte ilicite si L. Pop, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 332-333.
A se vedea in acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 714; V. Cadere, op. cit., p. 363; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 122.
A se vedea in acest sens: V. Cadere, op. cit., p. 360; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 125; Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 139.
A se vedea in acest sens: I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 125-126; Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, p. 139; L. Ducharme, op. cit., p. 187-188.
A se vedea in acest sens: A.Weill, F. Terre, op. cit., p. 468; W. J. Habscheid, op. cit., p. 312-314; L. Ducharme, op. cit., p. 190-191; A. Camacho, op. cit., p. 296; J. Larguier, op. cit., p. 82.
A se vedea in acest sens G. Porumb, Codul de procedura civila, comentat si adnotat, vol. II, p. 20; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 302.
A se vedea in acest sens V.M. Ciobanu, Tratat . , op. cit., vol. II, p. 370; P. G. Pavelescu, C. G. Ciocoiu, Cu privire la admisibilitatea recursului impotriva considerentelor hotararii in materie civila, in J.N. nr. 4/1964, p. 80-81. A se vedea de asemenea Gh. Comanita, B. Diamant, In legatura cu partea dintr-o hotarare care intra in puterea lucrului judecat si in legatura cu aplicatiunea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., in R.D.C. nr. 1/2004, p. 118-120.
A se vedea in acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 598. A se vedea de asemenea W.J. Habscheid, op. cit., p. 314; R. Japiot, op. cit., p. 437-438.
Idem. In opinia acestui autor motivele subsidiare de respingere a unei actiuni, desi sunt metionate ca atare, nu intra in puterea lucrului judecat.
A se vedea in acest sens G. Chiovenda, Institutioni, tome I, p. 350, apud E.J. Couture, op. cit., p. 431.
G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 596. A se vedea de
asemenea F. Kernaleguen, Institutions
judiciaires, Deuxième édition, Litec,
A se vedea in acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 745. Sustinerea reputatului autor nu este consecventa intrucat acesta se refera si la unele "rezultate de folos obstesc", fapt pentru care conchide ca "autoritatea de lucru judecat are caracter de ordine publica" (op. cit., vol. III, p. 710).
A se vedea in acest sens: Al. Weill, F. Terre, op. cit., p. 467-468. Si in literatura juridica mai veche s-a sustinut ca autoritatea lucrului judecat nu este de ordine publica. A se vedea in acest sens: R. Japiot, op. cit., p. 437.
A se vedea in acest sens decizia pronuntata in cauza Liberty Mutual Insurance Co. contra Commission de normes du travail du Quebec, apud D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 209. A se vedea in sensul obligativitatii invocarii din oficiu a autoritatii lucrului judecat: A. Camacho, op. cit., p. 295.
E. T. Liebman, op. cit., p. 610. Acelasi autor sustine, in mod intemeiat dupa parerea noastra, ca judecatorii sunt obligati sa respecte puterea lucrului judecat, indiferent care este comportamentul urmat de parti (op. cit., p. 610).
A se vedea in acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 522; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 81; M. Tabarca, Exceptiile procesuale in procesul civil, p. 242; M. Tabarca, Codul de procedura civila comentat si adnotat, op. cit., p. 230; Al. Bacaci, Exceptiile de procedura in procesul civil, op. cit., p. 165; E. Florian, op. cit., p. 187.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Cauta document |