Dovada cu inscrisuri

Dovada cu inscrisuri

Inscrisurile ca mijloc de proba sunt frecvent utilizate in practica judiciara pentru dezlegarea raporturilor litigioase dintre parti. Ele pot fi definite ca declaratii ale partilor, facute in forma scrisa, cu privire la anumite acte sau fapte juridice. In mod obisnuit prin inscrisuri se desemneaza doar acele consemnari care se materializeaza pe hartie. Intr-o acceptiune mai larga, care este si aceea de mijloc de probatiune, prin inscris intelegem orice scriptura, indiferent de obiectul in care se incorporeaza (hartie, caramida, o bucata de lemn sau de metal etc.).

Marea majoritate a legislatiilor civile sau procesual civile reglementeaza acest mijloc de proba tocmai datorita avantajelor pe care le prezinta. Inscrisurile se intocmesc inainte de ivirea litigiului si sunt folosite ulterior pentru dovedirea raporturilor juridice dintre parti. De aceea, ele se impun chiar de la inceput ca mijloace de proba care conserva cu obiectivitate acte si fapte petrecute in trecut. Ele prezinta si alte avantaje importante: se bucura de o mare credibilitate intrucat sunt intocmite inainte de ivirea oricarui litigiu; declaratiile cuprinse in inscrisuri nu sunt supuse unor alterari sau deformari datorate unor factori subiectivi (memorie, posibilitate de corupere etc.), astfel cum s-ar putea intampla in cazul probei testimoniale; valoarea probatorie a inscrisurilor nu se poate altera cu trecerea timpului

In doctrina inscrisurile sunt clasificate dupa mai multe criterii. Astfel, dupa scopul urmarit de parti inainte de intocmirea lor inscrisurile se impart in inscrisuri preconstituite si inscrisuri nepreconstituite. Din prima categorie fac parte inscrisurile autentice, inscrisurile sub semnatura privata, rabojurile si orice bilete sau tichete eliberate pentru a dovedi o anumita situatie. Sunt inscrisuri nepreconstituite registrele comerciale, registrele casnice si scrisorile obisnuite prin care nu se urmareste indeobste un scop probator.

De asemenea doctrina distinge intre inscrisurile semnate si inscrisurile nesemnate. In prima categorie amintim inscrisurile autentice si inscrisurile sub semnatura privata, iar in cea din urma registrele comerciale, precum si registrele sau inscrisurile casnice.

La randul lor, inscrisurile preconstituite semnate se subdivid in inscrisuri originare sau primordiale, inscrisuri recognitive si in inscrisuri confirmative. Criteriul distinctiv al unei atari subdiviziuni il constituie obiectul inscrisurilor. Inscrisurile originare sau primordiale sunt acele inscrisuri care sunt intocmite spre a constata existenta unui anumit raport juridic. Inscrisurile recognitive sunt intocmite cu scopul de a inlocui un inscris originar disparut. In fine, inscrisurile confirmative sunt acele inscrisuri care au menirea, astfel cum o sugereaza si denumirea lor, de a ratifica un act anulabil.

Legislatia noastra face referire la toate aceste categorii de inscrisuri preconstituite. Astfel, de pilda, art. 1188 C. civ. referindu-se la forta copiilor dupa titlurile autentice, face distinctie intre situatia in care originalul exista si situatia cand acesta este inexistent. In acest sens ne limitam sa precizam doar ca potrivit art. 1188 alin. (1) C. civ. cand originalul exista, copia legalizata nu poate face credinta decat despre ceea ce cuprinde originalul, iar infatisarea acestuia se poate cere intotdeauna. De asemenea, unele texte ale Codului de procedura civila se refera la obligatia partilor de a depune copii de pe inscrisurile de care acestea inteleg sa se serveasca in procesul civil [art. 112 alin. (3) C. proc. civ, art. 116 alin. (1) C. proc. civ., art. 356 C. proc. civ.].

In ceea ce priveste actul recognitiv art. 1189 alin. (1) C. civ. dispune ca acesta face proba despre datorie si nu dispensa pe creditor de a prezenta titlul originar decat in urmatoarele doua cazuri: cand actul de recunoastere cuprinde cauza si obiectul datoriei, precum si data titlului primordial; cand actul recognitiv, avand o data de 30 de ani este ajutat de posesiune si de unul sau mai multe acte de recunoastere conforme cu acesta. Totusi, in cele doua cazuri, actul recognitiv nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decat titlul primordial sau despre ceea ce nu este in asemanare cu acest titlu [art. 1189 alin. (2) C. civ.].

Codul civil se refera in mod expres, in art. 1190, si la situatia juridica a actului confirmativ. Potrivit acestui text actul de confirmare sau de ratificare a unei obligatii nu este valabil decat atunci cand cuprinde "obiectul, cauza si natura obligatiei, si cand face mentiune de motivul actiunii in nulitate, precum si despre intentia de a repara viciul pe care se intemeia acea actiune". Asadar, distinctia dintre actele originare, recognitive si cele confirmative are un temei in dispozitiile legale mentionate anterior.

Dupa subiectul de la care emana inscrisurile in literatura de specialitate se mai face deosebire intre inscrisurile oficiale si inscrisurile neoficiale. Primele emana de la institutii sau autoritati publice, iar cele din urma sunt opera cetatenilor. Distinctia aceasta prezinta o anumita semnificatie probatorie, respectiv in sensul ca inscrisurile oficiale se bucura de un grad mare de veridicitate.

Cele mai importante inscrisuri sunt cele autentice. Definitia inscrisului autentic ne este oferita chiar de art. 1171 C. civ. Potrivit acestui text: "Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut". Textul citat constituie o reproducere aproape fidela a dispozitiilor cuprinse in art. 1317 C. civ. francez. Potrivit acestui din urma text: "Actul autentic este acela care a fost primit de un ofiter public avand dreptul de a instrumenta in locul unde actul a fost redactat si cu solemnitatile cerute".

Din dispozitiile art. 1171 C. civ. pot fi desprinse cu usurinta si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un inscris pentru a se bucura de calitatea de inscris autentic. Aceste cerinte se refera la:

- intocmirea actului de catre un functionar public;

- functionarul public trebuie sa aiba competenta materiala si teritoriala de a instrumenta acel inscris;

- intocmirea inscrisului cu respectarea formalitatilor impuse de lege.

In legatura cu prima conditie precizam ca marea majoritate a inscrisurilor autentice sunt intocmite de birourile notariale. Cu toate acestea nu trebuie sa se puna semnul egalitatii intre inscrisul autentic si inscrisul notarial. Intr-adevar, au caracter autentic toate actele intocmite de functionarii publici in limitele atributiilor lor de serviciu. Astfel in categoria actelor autentice se incadreaza hotararile judecatoresti, actele de stare civila, alte acte emise de organele administratiei de stat etc. Pe de alta parte, observam ca in lumina legislatiei actuale notarul nu este considerat ca un functionar public. Prin urmare, actul notarial nu indeplineste conditia de a fi intocmit de catre un functionar public. Dar el are caracter autentic in baza dispozitiilor Legii nr. 36/1995. Astfel, potrivit art. 8 lit. b) din actul normativ mentionat notarul public are si competenta de a autentifica inscrisurile redactate de el, de parte personal sau de avocat. De asemenea, mentionam ca actul indeplinit de notarul public, ce poarta sigilul si semnatura acestuia "este de autoritate publica si are forta probanta prevazuta de lege".

A doua conditie a actului autentic vizeaza competenta functionarului sau notarului public de a instrumenta acel act. Din acest punct de vedere intereseaza atat competenta materiala, cat si competenta teritoriala a functionarului sau notarului public. In ceea ce priveste competenta materiala a notarilor publici aceasta are un caracter general, cu exceptia situatiilor prevazute limitativ de art. 10 din Legea nr. 36/1995.

In privinta formei, aceasta difera de la o autoritate publica la alta. Astfel, Codul de procedura civila prevede formele in care trebuie redactata hotararea judecatoreasca, iar Legea nr. 36/1995 consacra un Capitol distinct, al V-lea, procedurii actelor notariale, iar in cadrul acestuia sectiunea a II-a cuprinde reguli privitoare la "Autentificarea actelor".

Forma autentica este adeseori consimtita de parti datorita avantajelor pe care le prezinta. Printre aceste avantaje mentionam: inscrisul autentic este insotit de o puternica prezumtie de veridicitate, care il dispenseaza pe cel care-l invoca de orice dovada; data inscrisului autentic face dovada pana la inscrierea in fals; inscrisurile autentice care constata obligatii au puterea unui titlu executoriu si pot fi aduse la indeplinire fara sa fie necesara obtinerea unei hotarari judecatoresti.

Alteori forma autentica a actului este impusa de lege ca o conditie de validitate a operatiei juridice respective. Asa este cazul donatiilor (art. 813 C. civ.), ipotecilor conventionale (art. 1772 C. civ.) si al instrainarilor de terenuri (art. 46 din Legea nr. 18/1991).

In toate cazurile inscrisul autentic se bucura de o forta probanta deosebita, intrucat el isi trage puterea din insusi faptul ca a fost primit si autentificat sau chiar intocmit si autentificat de un functionar de stat sau de un notar public. De indata ce a fost intocmit inscrisul are prin forma si aparenta sa exterioara infatisarea unui act autentic regulat intocmit De aici rezulta si prezumtia de autenticitate de care se bucura orice inscris intocmit de un agent public in limitele atributiilor sale. Efectul prezumtiei de autenticitate consta, asa cum bine s-a aratat, intr-o inversare a sarcinii probei. Prin urmare, cel care invoca un inscris autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contesta exactitatea sau autenticitatea inscrisului. Pentru a se bucura de prezumtia de autenticitate inscrisul trebuie sa aiba o minima aparenta de legalitate.

Puterea doveditoare a inscrisului autentic comporta insa unele circumstantieri in functie de continutul sau. In aceasta privinta se impune sa facem distinctie intre mentiunile referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator si declaratiile propriu-zise ale partilor. Mentiunile inscrisului privitoare la faptele materiale petrecute in fata organului instrumentator si constatate prin propriile sale simturi (ex propriis sensibus), in cadrul si in limitele atributiilor sale, fac dovada pana la inscrierea in fals. Astfel, de pilda, fac dovada pana la inscrierea in fals: semnaturile partilor, semnatura agentului instrumentator, mentiunile privind prezentarea si identificarea partilor, locul de incheiere a actului si data incheierii inscrisului.

In schimb, declaratiile partilor nu pot fi verificate, sub aspectul realitatii lor, de catre agentul instrumentator. De aceea enunturile facute de parti si trecute intr-un inscris autentic nu fac dovada decat pana la proba contrara. Intreaga valoare a unor asemenea declaratii decurge din semnatura partilor. Prin urmare este firesc ca atare declaratii sa aiba aceeasi putere probatorie indiferent daca inscrisul este autentic sau numai sub semnatura privata.

Autentificarea unui inscris nu constituie insa un impediment in exercitarea unei actiuni in anulare bazata pe existenta viciilor de consimtamant, a lipsei de capacitate sau a fraudei la lege. De asemenea, persoana interesata poate promova si o actiune pentru constatarea caracterului simulat al actului autentic.

Dar care este forta juridica a inscrisului autentic fata de tertele persoane? In acest sens art. 1173 C. civ. precizeaza ca: "Actul autentic are deplina credinta in privinta oricarei persoane despre dispozitiile si conventiile ce constata". Din aceste dispozitii se poate trage concluzia ca legea consacra opozabilitatea erga omnes a inscrisului autentic. Aceasta opozabilitate se refera, asa cum rezulta in mod clar din art. 1173 alin. (1) C. civ., la "dispozitiile si conventiile" pe care le constata inscrisul. Dispozitiile pe care inscrisul le constata isi trag taria din recunoasterea raportului juridic de catre parti. O atare recunoastere, pe care legea o prezuma reala pana la dovada contrara, este una si aceeasi fata de toti, adica atat fata de parti, cat si fata de tertele persoane.

In literatura noastra de specialitate s-a sustinut ca art. 1173 C. civ. este in contradictie cu principiul enuntat de art. 1174 alin. (1) C. civ. Potrivit acestui din urma text: "Actul cel autentic sau cel sub semnatura privata are tot efectul intre parti despre drepturile si obligatiile ce constata, precum si despre aceea ce este mentionat in act, peste obiectul principal al conventiei, cand mentionarea are un raport oarecare cu acest obiect".

Textele citate trebuie intelese in sensul ca efectele actului autentic se produc numai intre parti, iar drepturile si obligatiile reciproce ale partilor nu pot fi ignorate de terti. Cu alte cuvinte primul text, se refera la opozabilitatea fata de terti a inscrisului autentic, iar cel de-al doilea la efectele actului intre parti. Aceasta nu inseamna, astfel cum judicios s-a remarcat, ca actul incheiat intre parti poate crea indatoriri fata de o a treia persoana, caci aceasta din urma se poate obliga numai prin propria sa vointa, "dar ca opozabilitatea actului fata de terti este privitoare numai la drepturile si obligatiile reciproce ale partilor, considerate ca fapte a caror existenta nu poate fi ignorata de terti". In consecinta, astfel cum remarca aceiasi autori a caror opinie o impartasim, cele doua texte nu sunt contradictorii, ci complementare.

Care este situatia juridica a actului autentic in cazul nesocotirii cerintelor sale de validitate? Solutia este statornicita in mod expres de art. 1172 C. civ. Potrivit acestui text: "Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a necapacitatii functionarului, sau din lipsa de forme, este valabil ca scriptura sub semnatura privata, daca s-a iscalit de partile contractante". Prin urmare, pentru a fi valabil ca inscris sub semnatura privata legea nu impune alte conditii, decat semnarea inscrisului de catre partile care l-au incheiat. Solutia se desprinde cu claritate din insasi prevederile textului citat, care nu fac trimitere si la cerintele cerute de art. 1179 si 1180 C. civ. pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata. Legea se multumeste cu singura conditie a semnarii inscrisului de catre parti tocmai datorita existentei, ab initio, a unei aparente de autenticitate. O atare aparenta decurge din insusi faptul intocmirii inscrisului de catre un agent public. Daca forma autentica reprezinta o conditie de validitate a operatiei juridice, actul este afectat de nulitate absoluta si drept urmare nu se mai ridica nici problema probatiunii actului.

O alta categorie de inscrisuri, si la care trebuie sa ne referim in continuare, frecvent folosite in practica, este aceea a inscrisurilor sub semnatura privata. Inscrisul sub semnatura privata este inscrisul intocmit de una din parti, de un tert sau de un mandatar, fara interventia vreunei autoritati publice, care este semnat de parti si care constata o operatie juridica. Marea majoritate a actelor juridice se constata prin inscrisuri sub semnatura privata; doar in mod exceptional, astfel cum am aratat deja, legea impune forma autentica ca o conditie ad validitatem a operatiei juridice.

Legea nu impune conditii deosebite cu privire la modul de materializare a inscrisului sub semnatura privata. Asa fiind, inscrisul poate fi dactilografiat, imprimat, scris de mana etc. Cerinta esentiala a oricarui inscris sub semnatura privata este semnarea acestuia de partea care se obliga. Incheierea actului sub semnatura privata nu este supusa asadar unor formalitati deosebite; absenta unui formalism in aceasta privinta poate fi desprinsa din principiile instituite de Codul civil in aceasta materie. De la aceasta regula exista, asa cum vom sublinia in continuare, si unele exceptii importante.

Semnatura nu trebuie sa cuprinda toate elementele numelui; este suficient ca ea sa fie data in forma in care partea semneaza in mod obisnuit. De asemenea, legea nu cuprinde mentiuni privitoare la locul unde trebuie asezata semnatura; ea poate fi situata la sfarsitul inscrisului, astfel cum se si obisnuieste in practica, sau marginal daca textul a ocupat intreaga pagina. Semnatura este o cerinta esentiala caci ea exprima consimtamantul parti la incheierea actului juridic. De aceea, in practica se acorda o importanta deosebita acestui element al actului sub semnatura privata.

Codul civil nu prevede data ca o conditie de validitate a inscrisului sub semnatura privata. Partile obisnuiesc insa se insereze in inscris si data incheierii sale, ceea ce este util adeseori pentru stabilirea ulterioara a momentului in care s-a format raportul juridic. Pentru unele situatii legea impune insa precizarea datei inscrisului sub semnatura privata. Astfel, o atare mentiune este necesara pentru testamentul olograf, cambii, bilete la ordin si cecuri. De data aceasta precizarea datei este necesara pentru insasi valabilitatea actului.

De la regula generala potrivit careia inscrisul sub semnatura privata este valabil daca indeplineste o singura conditie, aceea a semnaturii lui de partea care se obliga, exista si unele exceptii, in sensul ca sunt necesare si intrunirea altor cerinte. Vom analiza pe scurt aceste exceptii.

O prima exceptie vizeaza inscrisurile care constata conventii sinalagmatice si pentru care legea impune cerinta multiplului exemplar sau cum este denumita in dreptul francez formalitatea "dublului sau originalului multiplu" In adevar, potrivit art. 1170 C. civ.: "Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interese contrare. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelasi interes. Fiecare exemplar trebuie sa faca mentiune de numarul originalelor ce s-au facut".

Cerinta multiplului exemplar se justifica datorita necesitatii de a garanta partilor posibilitati egale de dovada a operatiei ce au incheiat-o. In lipsa acestei cerinte una din parti s-ar vedea expusa pericolului de a se afla in imposibilitate de a dovedi raportul juridic respectiv.

Formalitatea multiplului exemplar este impusa de lege numai in cazul conventiilor sinalagmatice perfecte, caci numai in aceste conventii exista parti cu interese contrare.

Dispozitiile legale privitoare la formalitatea multiplului exemplar au primit in doctrina o interpretare rationala si in concordanta cu scopul urmarit prin edictarea lor. Astfel, s-a considerat ca formalitatea multiplului exemplar nu este necesara nici pentru urmatoarele conventii sinalagmatice:

- in cazul inscrisului nul ca inscris autentic si care potrivit art. 1171 C. civ. este valabil ca inscris sub semnatura privata;

- in cazul conventiilor sinalagmatice comerciale;

- in cazul hotararilor judecatoresti care constata incheierea unui contract;

- in cazul in care inscrisul s-a redactat intr-un singur exemplar care s-a predat spre pastrare unei terte persoane;

- in cazul in care una dintre parti si-a indeplinit obligatia o data cu semnarea inscrisului sau mai inainte;

- in cazul in care inscrisul este recunoscut de parti;

- in cazul contractelor incheiate prin corespondenta;

- in cazul cand una din parti nu se opune la folosirea inscrisului intocmit intr-un singur exemplar si prezentat de cealalta parte in instanta.

Nerespectarea conditiilor legale privitoare la formalitatea multiplului exemplar atrage nulitatea inscrisului ca mijloc de proba, iar nu si nulitatea conventiei. Raportul juridic dintre parti va putea fi dovedit prin alte mijloace de proba, in conditiile dreptului comun; chiar si inscrisul neregulat intocmit constituie un inceput de dovada scrisa.

Cerinta multiplului exemplar este stabilita de lege in interesul partilor. Drept urmare, tertii nu se pot prevala de nerespectarea regulii multiplului exemplar.

O exceptie importanta de la principiul libertatii formelor este facuta si de art. 1180 alin. (1) C. civ. Textul mentionat precizeaza ca: "Actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-i plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele bun si aprobat, aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca". Formula "bun si aprobat" nu este o formula sacramentala; ea poate fi inlocuita prin expresii echivalente, din care sa rezulte insa fara echivoc intentia debitorului de a se obliga in cadrul raportului juridic respectiv.

Scopul dispozitiei legale reproduse mai sus este acela de a ocroti pe debitori impotriva abuzurilor pe care le-ar putea genera semnaturile in alb. Formalitatea prescrisa de art. 1180 alin. (1) C. civ. vizeaza insa numai inscrisurile sub semnatura privata care constata obligatii unilaterale avand ca obiect plata unei sume de bani ori predarea unor lucruri fungibile.

Codul civil indica si solutia ce urmeaza sa fie adoptata in caz de neconcordanta intre suma indicata in act si cea consemnata in formula "bun si aprobat". Intr-o asemenea imprejurare se prezuma ca partea s-a obligat pentru suma cea mai mica. Solutia nu reprezinta decat o aplicare a principiului potrivit caruia in caz de indoiala obligatia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga (art. 983 C. civ.).

Nerespectarea dispozitiilor legale privitoare la formalitatea "bun si aprobat" atrage nulitatea inscrisului ca mijloc de proba, dar nu si nulitatea conventiei.

In toate cazurile inscrisul sub semnatura privata isi trage puterea doveditoare din insasi semnatura partilor. El nu se bucura insa de prezumtia de autenticitate. Cu toate acestea, art. 1176 C. civ. precizeaza ca inscrisul sub semnatura privata, recunoscut de partea careia i se opune sau verificat de instanta, are intre partile care l-au subscris si intre cei care le reprezinta drepturile aceeasi putere ca si inscrisul autentic. Aceasta regula vizeaza enunturile privitoare la actul juridic ce se constata prin inscris si ele fac dovada pana la proba contrara.

Aceeasi valoare probatorie are si data inscrisului, dar numai intre parti. Fata de terti data inscrisului sub semnatura privata nu este opozabila decat din ziua cand a devenit certa. O atare solutie este statornicita de lege spre a-i ocroti pe terti impotriva pericolului de a se trece in inscris o data nereala (antedatare sau postdatare).

Potrivit art. 1182 C. civ. inscrisurile sub semnatura privata dobandesc data certa prin unul din urmatoarele mijloace:

- infatisarea inscrisului la o institutie publica;

- inregistrarea inscrisului intr-un registru public;

- relatarea continutului inscrisului, chiar si in prescurtare, in actele intocmite de functionari;

- moartea uneia din persoanele care au semnat inscrisul.

La situatiile mentionate mai sus trebuie sa adaugam si posibilitatea de acordare a datei certe de catre notarii publici (art. 90 din Legea nr. 36/1995) si de catre avocati (art. 3 din Legea nr. 51/1995).

In afara inscrisurilor autentice si sub semnatura privata mai exista si alte inscrisuri cu valoare probatorie. Chiar Codul civil se refera la unele din aceste inscrisuri. Codul civil reglementeaza astfel registrele comerciantilor (art. 1183-1184), registrele, cartile sau hartiile domestice (art. 1185), adnotatiile facute de creditor pe titlul de creanta (art. 1186) si raboajele (art. 1187). Vom prezenta pe scurt aceste inscrisuri si valoarea lor probatorie.

Registrele comerciantilor sunt acele documente care consemneaza operatiunile cu caracter patrimonial efectuate de comercianti. Potrivit dispozitiilor art. 22 C. com. comerciantii sunt obligati sa tina urmatoarele registre: registrul jurnal, registrul inventar si registrul copier. Legea contabilitatii nr. 82/1991 impune si ea tinerea registrului jurnal, registrului inventar si registrului cartea mare. De asemenea Legea nr. 31/1990 stabileste si ea obligativitatea tinerii unor registre de diferite societati comerciale.

Legea permite si folosirea altor registre de catre comercianti si pe care acestia le pot stabili in functie de volumul si natura activitatii desfasurate.

La forta probanta a acestor inscrisuri se refera atat Codul civil, cat si Codul comercial. Potrivit art. 1183 C. civ. registrele comerciantilor nu fac credinta despre vanzarile ce cuprind in contra persoanelor necomerciante. De asemenea, art. 1184 C. civ. statueaza ca registrele comerciantilor "se cred in contra lor, dar cel care voieste a profita de ele nu poate desparti cuprinderea lor, lasand aceea ce poate a-i fi contrar".

Cele doua texte la care ne-am referit vizeaza raporturile dintre comerciant, pe de o parte, si necomerciant, pe de alta parte. In aceasta privinta legea instituie un principiu general, anume acela potrivit caruia registrele comerciale nu pot face dovada impotriva "persoanelor necomerciante". O a doua regula care a fost deja enuntata este aceea potrivit careia registrele comerciantilor fac dovada impotriva comerciantilor. Ca o masura de protectie insa in favoarea comerciantilor legea statueaza ca dispozitiile cuprinse in registrul comerciantului nu sunt divizibile Aceasta idee este reluata si de art. 52 C. com. Mai precizam ca potrivit aceluiasi text registrele comerciale fac dovada impotriva comerciantilor chiar daca sunt "netinute in regula".

In ceea ce priveste forta probatorie a registrelor comerciale intre comercianti problema este reglementata in mod expres in art. 50 alin. (1) C. com. Potrivit acestui text: "Registrele comerciantilor, tinute in regula, pot face proba in justitie intre comercianti, pentru fapte si chestiuni de comert". Forta probanta enuntata de textul citat este recunoscuta de catre lege numai daca sunt intrunite in mod cumulativ urmatoarele cerinte: tinerea registrelor sa fie obligatorie, registrele sa fie regulat tinute, litigiul in care sunt invocate registrele sa aiba ca obiect "fapte si chestiuni de comert".

Codul comercial se refera si la valoarea probatorie a registrelor obligatorii care nu sunt tinute in regula si care nu sunt investite cu formele prevazute de lege. In privinta acestor registre art. 51 alin. (1) C. com. precizeaza ca "nu sunt primite a face proba in justitie, spre folosul celui ce le-a tinut".

Instanta are insa o mare putere de apreciere asupra valorii probatorii a registrelor comerciale. In acest sens art. 54 C. com. cuprinde o norma cu totul particulara. Potrivit acestui text: "Judecata este in drept a aprecia daca se poate atribui continutului registrelor unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai putin mare, daca trebuie a se renunta la aceasta proba in cazul cand registrele comerciale ale partilor nu concorda, sau a atribui o credinta mai mare registrelor uneia din parti". Dispozitia citata este logica si fireasca, caci ea vizeaza aceleasi raporturi dintre comercianti. Or, in asemenea imprejurari instanta poate realiza o verificare si comparare a continutului registrelor tinute de comerciantii in litigiu, avand posibilitatea de a renunta la acest mijloc de proba.

Registrele, cartile sau hartiile domestice cuprind mentiuni pe care o persoana le face in mod curent cu privire la anumite fapte sau acte juridice cum sunt efectuarea de plati, vanzari, cumparari etc.

In privinta puterii doveditoare a registrelor, cartilor sau hartiilor domestice art. 1185 C. civ. statueaza ca acestea "nu fac credinta in favoarea acelui care le-a scris, dar au putere in contra lui". Solutia este rationala intrucat nimeni nu-si poate preconstitui dovezi in mod unilateral in favoarea sa si impotriva unei alte persoane. In schimb, aceste documente casnice au putere impotriva celui care le-a scris in urmatoarele doua situatii expres determinate de art. 1185 C. civ., respectiv: "cand cuprind curat primirea unei plati", si "cand cuprind mentiunea expresa ca nota sau scrierea din ele s-a facut ca sa tina loc de titlu in favoarea creditorului".

Adnotatiile facute de creditor pe titlurile de creanta au valoare probatorie in conditiile determinate de art. 1186 C. civ. Potrivit art. 1186 alin. (1) C. civ. orice adnotatie facuta de creditor in josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanta, este crezuta, cu toate ca nu este subsemnata nici datata de el, daca tinde a proba liberatiunea debitorului. Din aceasta prevedere legala rezulta ca asemenea mentiuni fac dovada numai impotriva creditorului si doar daca din cuprinsul lor rezulta liberatiunea totala sau partiala a debitorului.

Aceeasi putere doveditoare are, potrivit art. 1186 alin. (2) C. civ., orice scriptura facuta de creditor pe dosul, marginea sau in josul duplicatului unui act sau chitanta, dar numai cu conditia ca duplicatul sau chitanta sa se afle in mainile debitorului.

Raboajele sunt, potrivit art. 1187 C. civ., crestaturile pe care partile le fac pe doua bucati egale de lemn pentru a marca efectuarea unor prestatii. Daca crestaturile facute pe cele doua bucati de lemn sunt egale si corelative ele fac dovada intre persoanele care obisnuiesc sa foloseasca un asemenea mijloc de proba. In prezent aceste mijloace sunt folosite cu totul izolat.

Precizam ca art. 47 C. com. se refera si la alte mijloace de proba care pot fi folosite in activitatea comerciala. Printre aceste mijloace textul amintit mentioneaza facturile acceptate, corespondenta si telegramele.

Telegrama face proba cand originalul este subscris de insasi persoana aratata in ea ca transmitator. Potrivit art. 47 alin. (1) C. com. telegrama face dovada ca inscris sub semnatura privata. Telegrama are aceeasi forta probanta si atunci cand este subscrisa de o alta persoana, daca se dovedeste ca originalul a fost predat la oficiul telegrafic sau trimis spre a i se preda de insasi acea persoana.

Data de pe telegrame face dovada, pana la proba contrara, despre "ziua si ora in care ele au fost in adevar expediate de oficiile telegrafice" [art. 47 alin. (3) C. com.].

Facturile reprezinta un mijloc prin intermediul caruia comerciantii realizeaza unele operatii importante, in special vanzarea cumpararea unor produse. Ea poate fi folosita si la incheierea unui contract de depozit. Codul comercial se refera in mod expres numai la facturile acceptate. De asemenea, Codul comercial nu face nici o distinctie dupa cum proba urmeaza a se face impotriva emitentului sau impotriva celuilalt comerciant. In ceea ce priveste facturile neacceptate apreciem ca ele pot face dovada numai impotriva emitentului, iar nu si impotriva celuilalt comerciant (destinatar).

Corespondenta constituie si ea un mijloc de proba frecvent folosit intre comercianti. La acest mijloc de proba se refera in mod expres art. 46 alin. (1) C. com., text care nu contine referiri la forta sa probanta. In mod traditional insa corespondenta a fost folosita foarte frecvent in trecut pentru stabilirea unor contacte comerciale si pentru perfectarea unor contracte in acest domeniu de activitate. In lumea informaticii locul corespondentei este luat cel mai adesea de mijloacele moderne de comunicare. Acestea nu inlatura si folosirea in unele situatii a corespondentei intre comercianti.

De altfel, actualul Cod comercial contine si unele referiri la obligatia comerciantilor de a pastra corespondenta. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) C. com., scrisorile si telegramele primite trebuie pastrate de comercianti timp de 10 ani. Dispozitia mentionata este semnificativa si pe plan probatoriu. Iar aceasta semnificatie rezida in instituirea unei norme de natura a face posibila verificarea in caz de litigiu a continutului corespondentei. Pe de alta parte, chiar art. 46 C. com., text la care ne-am referit deja, considera corespondenta ca un mijloc de probatiune a obligatiilor comerciale. Dar care este in concret forta probanta a corespondentei dintre comercianti? In primul rand, se impune precizarea ca prin intermediul corespondentei comerciantii nu-si pot constitui un titlu sau un drept fata de terti.

In al doilea rand, intre comercianti corespondenta nu poate indeplini alt rol decat acela al unui inscris sub semnatura privata. Ea va putea fi folosita astfel de destinatar pentru a proba consimtamantul expeditorului si celelalte elemente contractuale (obiectul conventiei, pretul de vanzare-cumparare etc.). In mod obisnuit conventiile comerciale se stabilesc in urma unei corespondente repetate, astfel ca si expeditorul va avea adeseori posibilitatea de a proba anumite acte de comert prin corespondenta primita de la cealalta parte contractanta. Si ca orice alt mijloc de probatiune corespondenta comerciala poate fi completata cu alte elemente probatorii spre a se stabili adevaratele raporturi juridice dintre parti.

Mijloacele moderne de comunicatie pot prezenta si ele importanta pentru stabilirea raporturilor juridice dintre parti. In privinta acestor mijloace de probatiune, cum sunt faxul, telefaxul, inregistrarile magnetice, inscriptiile informatizate etc. nu gasim referiri nici in Codul de procedura civila si nici in Codul comercial, imprejurare fireasca intrucat ele constituie o cucerire stiintifica relativ recenta. De aceea, folosirea lor ca mijloc de probatiune ridica reale dificultati. Si aceasta atat din punct de vedere juridic, cat si din punct de vedere strict stiintific.

Intr-adevar, nefiind reglementate in mod expres, se pot folosi argumente pertinente privitoare la inadmisibilitatea altor mijloace de probatiune decat acelea strict determinate de lege. Datorita acestui fapt s-a sustinut in doctrina occidentala ca aceste mijloace tehnice nu pot fi folosite decat in masura in care ele se incadreaza in "sistemul probelor recunoscute, in special in categoria prezumtiilor"

Din punct de vedere stiintific obiectiunile care se pot aduce vizeaza mai cu seama posibilitatile de alterare a elementelor pe care le cuprind. Cu toate acestea, trebuie sa recunoastem ca in lumea fara frontiere a informaticii se poate recurge la asemenea "inscriptii" spre a exprima un consimtamant sau spre a determina continutul unui contract comercial. De aceea, in unele legislatii moderne este reglementata in mod expres posibilitatea folosirii inscriptiilor informatizate pe plan probatoriu, iar aceasta nu numai in materie comerciala, ci si in dreptul comun.

Codul de procedura civila reglementeaza, in art. 172-176, si situatia in care inscrisul invocat ca mijloc de proba de catre una dintre parti nu se afla in posesia acestuia. Legiuitorul reglementeaza situatiile in care inscrisul se afla in posesia partii adverse, in posesia unui tert si ipoteza in care inscrisul se afla in pastrarea unei autoritati.

Prima ipoteza, reglementata de textul pe care il comentam, este aceea a detinerii inscrisului de catre partea adversa. Intr-o asemenea imprejurare instanta are facultatea de a ordona infatisarea inscrisului. Partea care invoca inscrisul este obligata sa faca dovada detinerii acestuia de catre partea adversa. Potrivit art. 172 alin. (2) C. proc. civ., instanta este obligata sa dispuna infatisarea inscrisului in urmatoarele situatii:

- cand inscrisul este comun ambelor parti;

- cand insasi partea adversa s-a referit in cursul procesului la acel inscris;

Inscrisurile sub semnatura privata isi trag puterea din scrierea si semnatura lor de catre parti. De aceea, problema esentiala care se pune este aceea a recunoasterii scrierii si semnaturii de pe inscrisurile sub semnatura privata. In mod obisnuit partile recunosc scrierea si semnatura de pe inscrisurile infatisate. O atare recunoastere poate fi chiar tacita si ea are loc atunci cand partea careia i se opune inscrisul nu formuleaza obiectiuni in legatura cu folosirea lui ca mijloc de proba. Daca insa partea careia i se opune inscrisul tagaduieste scrierea sau semnatura instanta este obligata sa procedeze la stabilirea veracitatii acestuia.

Partile sunt obligate sa adopte o pozitie clara cu privire la inscrisul invocat ca mijloc de proba, respectiv sa recunoasca scrierea sau semnatura ori dimpotriva sa le tagaduiasca. O asemenea atitudine nu le este impusa insa de lege mostenitorilor; acestia pot declara ca nu cunosc pur si simplu scrierea sau semnatura de pe inscrisul invocat. In toate situatiile de contestare a scrierii sau semnaturii, veracitatea inscrisului se determina in cadrul procedurii denumite verificarea de scripte.

Situatia este insa diferita in cazul inscrisurilor autentice. Datorita prezumtiei de autenticitate de care se bucura inscrisurile autentice acestea nu pot fi pur si simplu tagaduite. Ele nu pot fi atacate, in privinta constatarilor facute de agentul instrumentator, decat in cadrul unei proceduri complexe de inscriere in fals. Pana la constatarea falsului inscrisul autentic isi mentine intreaga putere doveditoare. Dar in ce consta verificarea de scripte si inscrierea in fals? La ultima intrebare vom raspunde in comentariile urmatoare.

Verificarea de scripte este procedura la care se recurge atunci cand partea nu recunoaste scrierea sau semnatura de pe un inscris. Aceeasi procedura se foloseste si atunci cand mostenitorii declara ca nu cunosc scrierea sau semnatura autorului lor. Procedura verificarii de scripte este reglementata in art. 177-179 C. proc. civ., texte care vizeaza doar inscrisurile sub semnatura privata. Cu toate acestea s-a apreciat, cu suficient temei, ca procedura verificarii de scripte se poate aplica si in privinta inscrisurilor ce emana de la terte persoane, caci pentru descoperirea adevarului si atare inscrisuri trebuie verificate.

Verificarea de scripte se poate realiza si direct de catre instanta. Pentru verificarea veracitatii inscrisului direct de catre instanta se poate recurge la doua procedee simple:

a) obligarea partii careia i se opune inscrisul sa scrie, la dictarea presedintelui instantei, parti din acel act sau, in cazul contestarii semnaturii, sa-si semneze numele in fata instantei;

b) confruntarea scrierii sau a semnaturii de pe inscrisul nerecunoscut cu scrierea ori semnatura de pe alte inscrisuri ale aceleiasi persoane, dar care sunt autentice ori care emana neindoielnic de la acea persoana.

In urma unor asemenea verificari instanta isi poate forma convingerea asupra veracitatii inscrisurilor. Refuzul de a scrie poate fi reputat de catre instanta ca o recunoastere a scrisului.

Daca totusi instanta nu se poate edifica asupra veracitatii inscrisului, in urma verificarilor directe, ea va ordona efectuarea unei expertize. In acest scop instanta va obliga partile sa depuna alte inscrisuri, ce emana de la acea persoana, ca piese de comparatie.

Potrivit art. 179 alin. (2) C. proc. civ. se primesc ca piese de comparatie: inscrisurile autentice, inscrisurile private netagaduite de parti, partea din inscris netagaduita, scrisul sau semnatura facuta inaintea instantei. Toate inscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de presedintele instantei, de grefier si de catre parti. In functie de rezultatul expertizei instanta va decide asupra inlaturarii inscrisului sau mentinerii acestuia ca mijloc de proba.