Determinarea subiectului raspunderii penale internationale

DETERMINAREA SUBIECTULUI RASPUNDERII PENALE INTERNATIONALE

A. Statul nu este subiect al raspunderii penale

Statul, subiect de drept international public, este si subiect al raspunderii internationale, fara a putea fi subiectul raspunderii penale. Persoana fizica insa este subiect al raspunderii penale internationale, nefiind subiect de drept international public.

La aceasta realitate juridica doctrina si jurisprudenta au ajuns prin perceperea si valorizarea particularitatilor dreptului penal.

Astfel, este exclus un drept penal aplicabil statelor, deoarece dreptul penal este pregnant coercitiv si se aplica prin ipoteza unui subiect care este refractar fata de comandamentele sale.

Principiul raspunderii penale personale impiedica, pe de o parte, cedarea, delegarea sau transmiterea in orice mod a raspunderii penale unei alte persoane, iar pe de alta parte, impiedica extinderea efectelor raspunderii penale asupra altor persoane decat asupra faptuitorului.

Din acelasi principiu, personalitatea raspunderii penale si consecinta acestuia, personalitatea pedepsei -care trebuie aplicata faptuitorului si executata personal de acesta - rezulta ca aplicarea unei pedepse statului este exclusa.

Proiectul Pella al Codului represiv mondial prevedea pedepse si masuri de siguranta aplicate statelor.

Se pot concepe masuri de siguranta aplicabile unui stat. Masura de siguranta nu isi are temeiul in raspunderea penala si are un caracter preventiv. Masurile de siguranta au ca finalitate combaterea unei stari de pericol, a unor imprejurari implicate in cauzalitatea fenomenului infractional si urmaresc impiedicarea statului de a savarsi acte sau fapte ilicite. Ele nu vizeaza infractiunea insasi si se aplica doar subiectului aceste activitati. Proiectul Pella viza ca masuri de siguranta aplicabile statelor :distrugerea cailor ferate strategice, reducerea armatei, controlul international al bugetului militar, avand ca finalitate impiedicarea activitatii agresive a acestora.

Pedeapsa are insa rol sanctionator si aplicarea acesteia statului inseamna, de fapt, aplicarea pedepsei cetatenilor sai.

"Ar fi injust sa lovim fara deosebire toti cetatenii printr-o pedeapsa cum ar fi pierderea independentei, care este pedeapsa cu moartea a statelor".

Aplicata statului, pedeapsa nu ar putea realiza doua din functiile sale specifice : sanctiunea si preventia.

Claude Lombois demonstreza inutilitatea pedepsei care ar fi aplicata statului. Astfel, autorul admite ca statul ar avea o vointa colectiva. Vointa colectiva este o permanenta a personalitatii, in sens psihologic, si nu juridic. Permanenta personalitatii statului nu primeste continut decat daca este juridica. Pe de alta parte, psihologic, vointa colectiva presupune o permanenta a personalitatii prin educatie. Corpul societatii insa se reinnoieste psihologic, iar pedeapsa care presupune aceiasi indivizi s-ar aplica si si-ar face resimtite efectele asupra generatiei reinnoite, ducand  la intensificarea comportamentului criminal.

In Proiectul de articole privind raspunderea internationala a statelor, elaborat de Comisia de Drept International, desi statul este subiect al infractiunii internationale, nu este subiect al raspunderii penale.

Impedimentul furnizat de principiul personalitatii pedepselor nu a exclus aparitia unor teorii care fundamenteaza raspunderea penala a persoanelor juridice. Acestora li se pot aplica si pedepse, deoarece sunt dotate cu vointa proprie, distincta de cea a membrilor care le alcatuiesc, si deci au capacitatea de a savarsi infractiuni.

Responsabilitatea penala a persoanelor juridice nu s-a extins pana in prezent si la responsabilitatea penala a statului, cu toate ca o parte a doctrinei a teoretizat o criminalitate colectiva a statului, avand ca element de referinta recunoasterea personalitatii statului ca efect al reprezentarii nationale.

Nu pot fi translate elementele raspunderii persoanei morale in general, raspunderii penale a statului. Aceasta pentru ca persoana juridica morala are circumscrisa vointa in limitele actelor indeplinite pentru realizarea scopului sau, potrivit principiului specializarii capacitatii de folosinta. In afara specializarii capacitatii de folosinta, persoana juridica nu exista si nici infractiunea nu exista decat ca infractiune individuala. Statul insa este o persoana morala fara specialitate. Pe de alta parte, nu exista vreun exemplu de imputare a responsabilitatii penale vreunui stat. Dupa fiecare dintre cele doua razboaie mondiale si dupa evenimentele din Iugoslavia si Ruanda, au fost aduse in fata justitiei, in temeiul raspunderii penale internationale, numai persoanele fizice care au savarsit infractiuni internationale. In acest sens, principiul raspunderii penale individuale este consacrat si de Statutul Curtii Criminale Internationale, precum si de Proiectul Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii.

Teoria raspunderii penale colective potrivit careia statele insesi puteau raspunde penal este astazi contrarie principiilor dreptului international. Principiile de drept international penal sunt :

principiul represiunii universale;

principiul legalitatii incriminarii si al legalitatii pedepsei;

principiul raspunderii penale individuale;

principiul imprescriptibilitatii crimelor contra umanitatii si a crimelor de razboi;

principiul imunitatii de jurisdictie;

principiul legitimei aparari;

irelevanta juridica a scuzei indeplinirii unui act de stat;

ordinul superiorului ierarhic nu inlatura raspunderea penala;

1. Principiul represiunii universale

In lipsa unei jurisdictii penale universale cu caracter permanent, infractiunile internationale sunt supuse pricipiului represiunii universale potrivit caruia orice stat are dreptul sa judece orice fapta penala incriminata in conformitate cu normele dreptului penal international.

Principiul este natura cutumiara, el fiind reafirmat de Institutul de Drept International in 1931 si apoi confirmat de Congresul international de drept comparat de la Haga din 1932. Asociatia internationala de drept penal a adoptat in 1933 o rezolutie prin care se recomandau unele masuri pentru asigurarea represiunii universale pentru toate infractiunile asupra carora statele se pun de acord ca lezeaza interesele lor si pun in pericol relatiile internationale.

Astazi, principiul este general recunoscut in dreptul international penal si figureaza in numeroase conventii internationale (ex.: Conventia de la Geneva din 1949) ce cuprind si dispozitiuni cu caracter penal.

Principiul represiunii universale constituie o derogare de la principiul teritorialitatii legii penale, specific dreptului penal intern al statelor.

2. Principiul legalitatii incriminarii si al legalitatii pedepsei.

In lipsa unei legislatii universale sistematizate ca in dreptul intern, existenta incriminarii anumitor fapte se constata in dreptul international penal printr-o analiza complexa a tuturor izvoarelor principale ale dreptului international (cutuma, tratatele, principiile fundamentale), recurgandu-se totodata si la datele oferite de doctrina si de jurisprudenta si in mod obligatoriu facandu-se trimiteri la dreptul intern al statelor in ce priveste pedeapsa ce urmeaza a fi aplicata.

Acceptat ca principiu fundamental al dreptului international penal, principiul legalitatii incriminarii si al legalitatii pedepsei a fost inscris si in importante documente politico-juridice internationale. In acest sens, Declaratia universala a drepturilor omului cuprinde acest principiu ca pe una din garantiile fundamentale cu caracter judiciar. Principiul este prevazut si in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice (1966).

Statutul Curtii Criminale Internationale concretizeaza principiile dreptului infractiunilor internationale: nullum crimen sine lege (art. 22), nulla poena sine lege (art. 23) si neretroactivitatea legii penale (art.24). Principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor este un principiu comun al dreptului infractiunilor internationale si al drepturilor interne, fixand cadrul raspunderii penale individuale. Principiul reuneste doua postulate: 1) nici o fapta nu este infractiune daca nu este calificata ca atare de legea penala; 2) nici o pedeapsa nu poate fi aplicata daca nu este prevazuta de legea penala. Acestea se completeaza cu alte doua reguli fundamentale: 1) nu este suficient ca o pedeapsa sa fie prevazuta de lege, ci trebuie aplicata printr-o hotarare judecatoreasca; 2) judecata trebuie sa se desfasoare potrivit legii.

3. Principiul raspunderii penale individuale

In dreptul intern este recunoscut ca raspunderea penala incumba persoanei care a savarsit fapta, indiferent de pozitia acesteia (autor, instigator, complice) in procesul infractional.

Principiul este recunoscut si in dreptul international penal. In acest cadru se pun unele probleme in special in legatura cu situatiile in care se comit infractiunile asa zise "de stat", care prin natura lor nu pot fi savarsite decat de catre persoanele care actioneaza in numele si in contul statului.

Actionand in calitate de agenti ai statului, persoanele respective pot savarsi infractiuni internationale ori de cate ori decid, ordona sau executa acte incriminate de dreptul international penal.

Raspunderea proprie unor asemenea persoane care nu actioneaza in interes personal, ci in indeplinirea unor insarcinari de stat, se bazeaza pe faptul ca orice hotarare cu urmari criminale, orice fapta de aceasta natura, apartine oamenilor, persoane bine determinate, care indiferent in ce calitate s-ar afla si indiferent de responsabilitatile pe care le au, trebuie sa actioneze in cadrul normelor legale, sa se conformeze interdictiilor impuse de legea penala. Pe de alta parte, singura represiune reala, eficienta este aceea care loveste pe adevaratii vinovati de incalcarea obligatiilor internationale.

De altfel, scopurile pedepsei - educarea si prevenirea - nu pot fi atinse decat in raport de persoane fizice, iar intregul sistem de sanctiuni penale are in vedere persoana fizica, numai aceasta putand avea o anumita atitudine psihica concretizata in vinovatie.

In Statutul Tribunalului de la N rnberg se prevedea ca: "In toate cazurile in care Tribunalul va proclama caracterul criminal al unui grup sau al unei organizatii, autoritatile competente ale fiecarui stat semnatar vor avea dreptul sa defere tribunalelor nationale militare sau de ocupatie orice individ, pentru faptul de a fi fost afiliat la acest grup sau la aceasta organizatie".

In afara Statutelor tribunalelor militare internationale de la N rnberg si Tokio, principiul raspunderii penale internationale individuale si-a gasit expresia si in alte conventii internationale ulterioare, intre care cea impotriva genocidului, precum si in toate proiectele intocmite de organismele juridice ale O.N.U. si ale altor organizatii internationale pentru reglementarea sau codificarea dreptului penal international.

4. Principiul imprescriptibilitatii crimelor contra umanitatii si crimelor de razboi.

Pana in perioada de dupa al doilea razboi mondial, desi unele incercari de introducere a imprescriptibilitatii crimelor internationale deosebit de grave s-au facut si anterior, infractiunile internationale erau supuse in exclusivitate regimului national.

Dar chiar si in perioada imediat urmatoare, atat statutele tribunalelor internationale militare de la N rnberg si Tokio, cat si rezolutiile Adunarii Generale a O.N.U. asupra practicii desprinse din lucrarile acestora, ca si conventiile internationale prin care se incriminau anumite fapte, nu au prevazut dispozitii speciale referitoare la prescriptie.

Problema a fost ridicata pentru prima data in 1964, cand R.F. Germania a propus un termen de prescriptie de 25 de ani pentru crimele de razboi si cele contra umanitatii. Propunerea a starnit reactia comunitatii internationale, iar unele state (Polonia, Franta s.a.) au luat masuri de completare a legislatiei lor interne cu prevederi referitoare la imprescriptibilitatea unor asemenea crime.

In 1968 s-a negociat si s-a adoptat in cadru O.N.U. "Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor impotriva umanitatii", care este in vigoare din 1970 .

Potrivit prevederilor Conventiei, sunt imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise, urmatoarele crime:

a) crimele de razboi, asa cum ele sunt definite in statutul Tribunalului Militar International de la N rnberg din 8 august 1945 si confirmate prin Rezolutiile  nr.3 (I) si 95 (I) ale Adunarii Generale a O.N.U. din 1946, in special infractiunile grave enumerate in Conventiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protectia victimelor de razboi.

b) Crimele contra umanitatii, comise atat in timp de pace, cat si in timp de razboi, asa cum sunt definite in Statutul Tribunalului Militar International de la N rnberg si confirmate in rezolutiile Adunarii Generale a O.N.U. mentionate, evictiunea prin atac armat sau ocupatie si actele inumane decurgand din politica de apartheid, ca si crima de genocid, astfel cum aceasta este definita prin conventia din 1948 pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, chiar daca aceste acte nu constituie o violare a dreptului intern al tarii unde au fost comise.

Conventia se refera la imprescriptibilitate in general, dar din modul cum aceasta este formulat este evident ca este vorba atat de prescriptia raspunderii penale, cat si de prescriptia executarii pedepselor aplicate, ambele fiind interzise.

Cu privire la autorii faptelor imprescriptibile, conventia precizeaza ca dispozitiile acesteia se aplica atat reprezentantilor autoritatilor de stat, cat si particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea uneia din crimele mentionate sau care ar fi luat parte la planuirea in vederea comiterii acestora, oricare ar fi gradul lor de executare, ca si reprezentantilor autoritatilor de stat care vor fi tolerat savarsirea lor.

Urmare a acestei conventii in legislatiile interne s-au adoptat masuri corespunzatoare.

In ce priveste tara noastra, codul penal roman adoptat in 1968 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969, prevede in articolul 121, alineat 2 urmatoarele: "prescriptia nu inlatura raspunderea penala in cazul infractiunilor contra pacii si omenirii", iar in articolul 125 se prevede ca "prescriptia nu prevede inlaturare executarii pedepselor principale pronuntate pentru infractiunile contra pacii si omenirii". Se observa lipsa de concordanta cu prevederile conventiei internationale, fiind declarate ca imprescriptibile si infractiunile contra pacii, dar ne fiind mentionate crimele de razboi.

Principiul imprescriptibilitatii crimelor grave de drept international a fost consacrat ulterior si in alte documente juridice internationale, intre care Conventia Europeana asupra imprescriptibilitatii crimelor contra umanitatii si a crimelor de razboi, adoptata in cadrul Consiliului Europei si semnata la 25 ianuarie 1974.

5. Principiul imunitatii de jurisdictie

Dreptul international confera anumitor persoane straine imunitate de urmarire penala si de jurisdictie pentru infractiunile comise pe teritoriul tarii de resedinta, datorita rangului sau functiilor oficiale pe care acestea le indeplinesc.

Exceptia rezulta din situatia speciala ce exista in relatiile dintre state in care pentru promovarea unor bune relatii si pentru reprezentarea intereselor reciproce s-ar dovedi necesar ca anumiti reprezentanti ai statelor aflati in exercitarea misiunii lor oficiale, de reprezentare, pe teritoriul altor state sa se bucure de unele imunitati intre care si aceea de jurisdictie, care nu se acorda cu titlu personal, ca privilegii, ci in mod obiectiv, pentru exercitarea in conditii normale a misiunii.

Imunitatea de jurisdictie face parte dintr-un ansamblu mai larg de privilegii si imunitati de care se bucura agentii unui stat pe teritoriul altui stat, in cadrul imunitatii diplomatice.

Printre beneficiarii imunitatii de jurisdictie se afla agentii diplomatici si consulari acreditati pe langa un stat, reprezentantii statelor pe langa organizatiile internationale cu sediul in afara teritoriului lor, reprezentantii statelor investiti cu misiuni temporare pentru indeplinirea unor sarcini determinate pe langa un alt stat sau in cadrul unor conferinte internationale, reprezentantii organizatiilor internationale care sunt acreditati pe langa organismele unui stat si sunt rezidenti in acel stat, sefii de state, sefii de guverne, ministri afacerilor externe si alte personalitati de rang inalt primite pe teritoriul unui stat strain, iar in limite mai reduse membrii familiilor acestora sau, in conditii cu totul speciale, membrii fortelor armate stationate in strainatate.

Imunitate de jurisdictie nu creeaza in cazul persoanei in cauza impunitate, adica lipsa de raspundere, in cazul in care incalca dispozitii cu caracter penal, ci doar transfera luarea masurilor de sanctionare din atributiile tarii ale carei legi se incalca in sarcina organelor interne ale statului caruia ii apartine persoana respectiva.

Imunitatea de jurisdictie apare astfel ca un principiu al dreptului international penal si, totodata, o parte componenta importanta a dreptului international care reglementeaza relatiile diplomatice si consulare dintre state si, in general, relatiile internationale contemporane.

6. Principiul legitimei aparari.

In dreptul intern legitima aparare constituie o cauza de exonerare de raspundere penala. Ea functioneaza in situatia cand pentru salvarea unui interes legitim propriu sau public o persoana este nevoita sa ia masuri de aparare impotriva conduitei ilicite a altei persoane, mai precis impotriva unui atac direct si imediat al acesteia indreptat impotriva persoanei respective sau a altei persoane ce are nevoi de ajutor. In asemenea situatii, fapta celui care se apara nu constituie infractiune, chiar daca formal ea este incriminata de legea penala.

Pentru a exista legitima aparare este necesar sa fie indeplinite urmatoarele conditii: existenta unui atac material direct, imediat si injust, atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, a dreptului acesteia sau a unui interes public; atacul sa creeze un pericol grav, aparare sa fie proportionala cu gravitatea pericolului.

In dreptul international problema s-a pus indeosebi in legatura cu dreptul legitim al statelor la autoaparare impotriva agresiunii, in conditiile in care recurgerea la forta in relatiile internationale a fost interzisa, iar exercitarea fortei armate contrar normelor dreptului international a devenit cea mai grava crima internationala.

Recurgerea la forta armelor pentru respingerea unei agresiuni este permisa ca o reactie la actul agresiv, dreptul international contemporan cuprinzand prevederi largi referitoare la situatiile in care folosirea fortei armate pentru reprimarea folosirii ilegale a fortei armate de catre un alt stat nu constituie o incalcare a dreptului international.

7. Irelevanta juridica a scuzei indeplinirii unui act de stat.

In conformitate cu dreptul international contemporan, in care s-au stabilit norme si reglementari ample cu privire la raspunderea internationala a statelor si in care este statuata fara dubiu raspunderea persoanelor fizice pentru faptele penale savarsite impotriva dreptului international, scuza indeplinirii unui act de stat nu mai poate fi primita, statele si persoanele avand obligatia de a-si regla comportamentul in conformitate cu cerintele legalitatii internationale. Savarsirea unei fapte penale in indeplinirea unei insarcinari de stat nu constituie o cauza de inlaturare a raspunderii penale a autorului faptei.

Teoria actului de stat a fost respinsa de unele documente politice si conventii internationale. (ex.: Tratatul de la Versailles, Tratatul de la Washington din 1922 ).

Statutul Tribunalului Militar International de la N rnberg a exprimat cu claritate acest principiu in urmatoarea formulare: "Situatia oficiala a acuzatilor, fie ca sefi de state, fie ca inalti functionari, nu va fi considerata nici ca o scuza absolutorie, nici ca motiv de reducere a pedepsei". In sentinta sa, tribunalul a respins categoric teoria actului de stat invocata de aparatorii acuzatilor trimisi in judecata pentru savarsirea unor crime de razboi si crime impotriva umanitatii, argumentand ca cel care a incalcat legile razboiului nu poate, spre a se justifica, sa invoce mandatul pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dand acest mandat a depasit el insusi puterile pe care i le recunoaste dreptul international.

8. Ordinul superiorului ierarhic nu inlatura raspunderea penala.

In dreptul penal intern ordinul superiorului ierarhic constituie o circumstanta care apara de raspundere penala in sensul ca, in anumite conditii, persoana care a actionat din ordinul superiorului sau ierarhic poate fi absolvita de raspundere penala. El este asimilat unei constrangeri morale.

In dreptul international, acesta nu constituie o cauza care sa inlature raspunderea penala.

In cazul savarsirii unei fapte penale din ordinul superiorului, raspunzatori sunt atat autorul faptei, cat si persoana care a dat ordin, considerata ca instigator la fapta savarsita sau ca autor al unei infractiuni distincte.

Comisia care a functionat in 1919 cu privire la responsabilitatea autorilor razboiului si sanctionarea acestora a respins principiul scuzei rezultate dintr-un ordin al superiorului, recunoscand, insa, dreptul organelor judiciare de a achita, tinand seama de circumstantele reale ale unor cazuri concrete, pe autorii faptelor daca s-ar fi dovedit ca in imprejurarile respective acestora le-ar fi fost imposibil sa refuze executarea ordinului respectiv.

Tribunalele internationale de la N rnberg si Tokio au adoptat solutii asemanatoare.

Rezulta, deci, ca ordinul superiorului poate fi luat in considerare numai ca o circumstanta atenuanta, in raport cu situatia de fapt in care a fost comisa infractiunea.

Aceste principii  sunt si principii ale raspunderii penale internationale.

B. Persoana fizica, subiect al raspunderii penale internationale.

Problema care se pune este aceea daca persoanei fizice i se poate atribui calitatea de subiect al dreptului international. Ea constituie obiectul a numeroase si vii controverse doctrinare: intre autori care recunosc individului o asemenea calitate si cei care ii refuza orice loc in ordinea juridica internationala, se situeaza cei care manifesta anumite rezerve ori care nuanteaza raspunsul, in functie de conceptele ori notiunile cu care opereaza.

Unul dintre primii sustinatori ai tezei conform careia individul este subiect al dreptului international a fost profesorul G. Scelle. Plecand de la ideea ca statul nu este, in ultima analiza, decat o fictiune, un instrument pentru promovarea interesului colectiv si ca actele sale sunt aduse la indeplinire prin intermediul indivizilor, el sustinea ca acestia ar fi , in ultima instanta, singurele subiecte ale dreptului international.

O serie de situatii juridice noi, aparute in relatiile internationale dupa cel de-al doilea razboi mondial, au atras din nou atentia asupra acestei probleme, referitoare la posibila considerare a individului ca posedand calitatea de subiect al dreptului international ori atribuindu-i doar anumite drepturi sau obligatii in raporturi juridice cu unele state sau organisme internationale.

Printre situatiile juridice invocate ca argument in favoarea acestor teze sunt mentionate sentintele Tribunalelor Internationale de la N rnberg si Tokio prin care au fost condamnati criminali de razboi sau persoane care au comis crime impotriva umanitatii, ca si faptul ca drepturile refugiatilor sunt protejate direct de catre un organ al O.N.U. -Inaltul Comisariat pentru Refugiati.

Astfel, domeniul ocrotirii internationale drepturilor omului confera individului calitatea de parte in fata unor instante internationale. In anumite conditii, persoana fizica poate porni o actiune la Comisia si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, potrivit anumitor dispozitii ale Conventiilor Europene pentru Protectia Drepturilor Omului ori potrivit regulilor de procedura ale Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene.

Drepturile si libertatile fundamentale ale omului au devenit o problema de drept international, excedand jurisdictiilor nationale ca efect al ratificarii Cartei O.N.U. de catre state, instrument international care I-a conferit individului in mod direct drepturi internationale.

In raporturile juridice internationale, persoana fizica nu este subiect de drept international, deoarece nu are o capacitate juridica internationala proprie si independenta in raport cu statele, ci este beneficiarul mediat al unor norme. Numai statele sunt subiecte de drept international public. Accesul individului la ordinea juridica internationala isi are suportul legal in participarea statelor la tratatele internationale care reglementeaza, cu titlu exceptional, un asemenea acces .

Individul nu poate fi subiect de drept international, deoarece, chiar daca este beneficiarul direct al normelor de drept international, nu poate realiza o exigenta fundamentala: aceea de a fi creator de norma de drept international.

Teza potrivit careia aplicarea de sanctiuni penale individului il consacra pe acesta ca subiect de drept international public a fost combatuta, argumentandu-se ca aceasta se intampla doar in domeniul dreptului penal international si tine de particularismul acestei discipline si nu de schimbarea bazelor dreptului international public.

C. Persoana fizica, subiect al infractiunii internationale.

Fara a deveni subiect de drept international, doctrina nu admite o alta responsabilitate penala decat a persoanei fizice si toate textele internationale sau proiecte de texte referitoare la infractiunile internationale sunt in acest sens.

Dreptul de la N rnberg (Tokio), retinand ca orice persoana care comite o infractiune prevazuta de dreptul international este justitiabila a acestui drept, a fixat doua dintre principiile dreptului penal international si ale raspunderii penale internationale:

orice persoana care comite un act ce constituie o crima dupa dreptul international este responsabila de aceasta si pasibila de o pedeapsa;

faptul ca in legislatia nationala nu se pedepseste un act care este crima internationala nu degaja de responsabilitate in dreptul international pe cel care a comis-o;

Atat Proiectul Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii, cat si Statutul Curtii Criminale Internationale limiteaza scopul aplicarii acestora ratione persone, la indivizi persoane fizice.

Statutul Curtii Criminale Internationale fixeaza limita minima de varsta a persoanei care poate fi adusa sub jurisdictia sa.

Astfel, articolul 26 din Statut prevede: "Curtea nu va putea judeca nici o persoana care, la data comiterii actului criminal, nu implinise 18 ani".

Aceasta inseamna ca va fi justitiabil al Curtii Criminale Internationale doar persoana care a atins in momentul savarsirii infractiunii varsta de 18 ani, ramanand in sarcina jurisdictiilor nationale represiunea infractiunilor de natura celor incriminate in Statut, in functie de reglementarile proprii privind limita de varsta de la care se antreneaza raspunderea penala.

Statutul Curtii Criminale Internationale reglementeaza si forma de vinovatie cu care poate fi savarsita o infractiune de jurisdictia Curtii.

In acest sens, articolul din Statut dispune:

1. Daca nu se prevede astfel, o persoana va fi responsabila penal si pasibila de pedeapsa pentru o crima supusa jurisdictiei Curtii, numai daca este savarsita cu intentie si in cunostinta de cauza.

2. In sensul acestui articol, o persoana are intentie atunci cand:

(a) in legatura cu o fapta, persoana urmareste sa o savarseasca;

(b) in legatura cu o consecinta, urmareste sa o produca sau este constienta ca se va produce in desfasurarea normala a evenimentelor;

3. In sensul acestui articol, cunoastere inseamna constiinta ca aceste circumstante exista sau ca se vor produce in cursul obisnuit al evenimentelor. "A sti" si "in cunostinta de cauza" vor fi interpretate in mod corespunzator.

Din textul citat rezulta ca atat fapta, cat si consecintele ce pot surveni se savarsesc numai cu intentie, din moment ce atat in savarsirea faptei, cat si in producerea consecintelor, faptuitorul trebuie sa realizeze conditia urmaririi sau acceptarii posibilitatii survenirii lor.

Intentia reuneste factorul intelectiv (prevederea rezultatului faptei) si factorul volitiv (faptuitorul urmareste producerea rezultatului si a consecintelor, a caror existenta si realitate a producerii lor o constientizeaza).

Ambele documente internationale reglementeaza modalitatile de participare a individului la savarsirea infractiunilor aflate sub jurisdictia lor.

Articolul 2, paragraful 3 din Proiectului Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii, prevede modalitatile de participare a persoanei fizice la savarsirea unei crime care ii atrage raspunderea penala, in urmatoarele situatii: in cazul in care a comis actul care constituie o crima; in cazul in care a incercat sa comita acel act; in situatia in care nu a reusit sa previna comiterea acelui act; in ipoteza in care a participat la pregatirea acelui act; in situatia in care a fost complice la comiterea lui.

Statutul Curtii Criminale Internationale, care stabileste in articolul 25 principiul raspunderii penale individuale, reglementeaza in plus depistarea si prevenirea comiterii crimei ca o cauza de nepedepsire, in ipoteza in care persoana renunta in intregime si voluntar la comiterea acestora sau previne savarsirea crimei.

Se poate conchide ca subiect al raspunderii penale si al infractiunii internationale este persoana fizica, care a savarsit o infractiune internationala fie prin natura ei, fie prin modul de incriminare, care indeplineste conditiile prevazute de legea internationala sau de drepturile nationale pentru a fi trasa la raspundere penala sub jurisdictia internationala a Curtii ori potrivit sistemelor de drept interne.

Pentru a fi responsabil penal, nu este nevoie de a transforma individul in subiect de drept international. Specific dreptului penal este de a se aplica oricarei persoane care a incalcat comandamentele sale, membra sau nu a societatii pe care aceste comandamente le protejeaza.

Vespasian Pella, La criminalité collective des États et le droit penal de l'avenit, p. 10; Proiectul codului represiv mondial este pubicat in Anexa in aceasta lucrare.

Idem.

Claude Lombois, Droit Penal International, Paris, 1979,  p. 99.

Narcis Giurgiu, Raspunderea si sanctiunile de drept penal, Editura Neuron, 1995, p. 92.

Claude Lombois, Droit Penal International, Paris, 1979,  p. 100.

Louis Delbettz, Les principes généraux du droit international public, Paris, 1964, p. 64.

Vespasian Pella, La criminalité collective des États et le droit penal de l'avenir, Bucuresti, 1926, p. 214.

Claude Lombois, Droit Penal International, Paris, 1979,  p. 107.

Art. 22 din Statutul Curtii Criminale Internationale dispune ca o persoana nu va fi responsabila penal, decat daca conduita acesteia constituie o crima potrivit Curtii, in momentul savarsirii ei. Definitia crimei va fi interpretata restrictiv, nefiind posibila extinderea jurisdictiei interpretarii ei prin analogie. In caz de indoiala, definirea crimei va fi interpretata in favoarea persoanei aflata in cercetare, urmarire sau  judecare. Art.22 nu va aduce atingere determinarii comportamentului penal facut le alta baza juridica.

Persoana condamnata de Curte va putea fi pedepsita numai in concordanta cu Statutul.

Nici o persoana nu va fi responsabila penal in concordanta cu acest statut pentru o fapta savarsita anterior intrarii in vigoare a Statutului. In caz de modificare a legii, se va aplica legea mai favorabila.

Rezolutia Adunarii Generale nr.2391/16 decembrie 1968. 

Raluca Miga - Besteliu, Drept penal international, Introducere in dreptul international public, Edittura ALL, Bucuresti, 1997, p.143.

Ph. C.Jessup, A. Modern, Law of Nations, An Introduction, New York, 1958, p. 137.

Marian Molea, Raspunderea startelor in dreptul international penal, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1978, p. 79.

Raluca Miga - Besteliu, op. cit.,  p. 145.

A. Quintano - Ripolles, Tratado de derecho penal internacional e interancional penal, Editura Vitoria, Madrid, Tom 1, 1955, p. 188 - 189.

Statutul Curtii Criminale Internationale si Proiectul Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii.