Curtea penala internationala

Curtea penala internationala

Sectiunea I

Generalitati.

Existenta atator momente triste si tragice pentru societatea umana , de la inceputurile sale, a impus in timp elaborarea unor mecanisme de justitie internationala penala. Aceste mecanisme se inscriu in eforturile comunitatii de a elabora un cadru legal adecvat, care sa permita urmarirea si sanctionarea crimelor internationale ce nu pot fi lasate la discretia jurisdictiilor nationale[1].

In doctrina se semnaleaza necesitatea constituirii unei jurisdictii penale internationale inca din anul 1875; elvetianul Gustav Moynier propune infiintarea unui tribunal din 5 judecatori care sa judece crimele contra dreptului gintilor[2].

O incercare nereusita de infiintare a jurisdictiei internationale o reprezinta cea din 1907 cand, prin Conventiile de la Haga din acel an, s-a prevazut infiintarea unei Curti internationale de prize maritime, a carei competenta materiala se stabilea cu privire la fapta de a captura o nava , de catre o alta nava cu pavilion strain[3]. Nefiind ratificata conventia, Curtea nu a fost infiintata.

Cu prilejul negocierilor de pace la sfarsitul primului razboi mondial, a luat fiinta Comisia cu privire la raspunderea autorilor vinovati de declansarea razboiului si de sanctionare a acestora. S-a creat un tribunal interaliat ce urma sa procedeze la judecarea lui Wilhelm al doilea ,kaiserul german, sub acuzatia de savarsire a ofensei adusa moralei internationale si fortei sacre a tratatelor.Acesta nu a putut fi judecat deoarece s-a refugiat pe teritoriul Olandei, iar acest stat a refuzat extradarea lui[4].

In timpul desfasurarii razboiului, in 1943, Uniunea Sovietica a efectuat Declaratia de la Moscova prin care isi exprima hotararea ca membrii partidului nazist , ofiterii si militarii germani ce poarta raspunderea pentru atrocitati si omoruri sa fie trimisi in pentru a fi trasi la raspundere in fata jurisdictiilor nationale a statelor pe teritoriul carora au savarsit asemenea fapte[5].

La sfarsitul razboiului s-au infiintat Tribunalele de la Nurenberg si Tokio, avand ca scop judecarea si condamnarea vinovatilor pentru atrocitatile si masacrele comise in timpul celui de-al doilea razboi mondial[6].Autorii infractiunilor grave, a caror efecte se intindeau teritorial pe zone intinse,uneori diferite,vizand resortisanti ai multor tari ca parti lezate direct sau indirect, au fost calificati criminali de razboi.In cuprinsul Statutelor de infiintare si organizare a Tribunalelor se gasesc dispozitii referitoare la organizarea si procedura jurisdictiei acestora , inclusiv dreptul international ce urma sa fie aplicat .

Mai recent,criza din Iugoslavia a determinat Consiliul de Securitate al O.N.U. sa dispuna infiintarea Tribunalului International Penal pentru fosta Iugoslavie ce are ca scop judecarea acelor persoane ce se prezuma a fi responsabile pentru violari grave ale dreptului umanitar international, savarsite pe teritoriul fostei Iugoslavii intre 1 ianuarie 1991 si o data ce urma a fi stabilita de Consiliul de Securitate la restabilirea pacii[8].

In anii ce au urmat sfarsitului razboiului rece s-au infiintat mai multe tribunale internationale menite sa judece atrocitati petrecute in diverse zone de conflict din lume.

In anul 1998 Conferinta Diplomatica a Plenipotentiarilor, de la Roma, adopta Statutul Curtii Penale Internationale, care intra in vigoare in anul 2002.

2. Precedente ale eforturilor comunitatii internationale in directia statornicirii unei jurisdictii internationale penale. Instantele internationale penale ad-hoc.

2.1. Inaltul Tribunal International din 1919

Comisia creata la 25 ianuarie 1919 de Conferinta preliminariilor pacii a avut scopul de a investiga crimele contra legilor si obiceiurilor razboiului savarsite in timpul primului razboi mondial, prezentand un raport privitor la masurile ce se impuneau a fi intreprinse.

Comisia astfel creata a considerat necesara si a recomandat instituirea Inaltului Tribunal International[9].

Structura, organizare, scop.

Tribunalul era compus din cinci judecatori, provenind din tarile invingatoare in razboi - Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia si Statele Unite ale Americii.

Tribunalul a avut insarcinarea de a-l judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, fostul imparat al Germaniei invinse in razboi, pentru ofensa suprema adusa moralei internationale si respectului sacru al tratatelor[10]

Activitate

Instanta interaliata nu l-a putut judeca pe fostul suveran, intrucat Olanda, statul pe teritoriul caruia acesta se refugiase, a refuzat extradarea, sustinand ca faptele pentru care a fost acuzat nu erau prevazute nici in dispozitiile referitoare la extradare din legea olandeza, nici in tratatele de extradare incheiate de Olanda cu alte state[11].

Competenta ratione loci, ratione personae, ratione materiae.

Art. 228 - 230 din Tratatul de la Versailles prevedea urmarirea si judecarea in Germania si pe teritoriul puterilor aliate si asociate a persoanelor acuzate de comiterea unor acte contrare legilor si obiceiurilor razboiului, tribunalele care urmau sa judece fiind compuse din membri apartinand tribunalelor militare ale puterilor interesate, in cazurile in care faptele erau comise impotriva resortisantilor mai multor puteri aliate.

Ca urmare a eforturilor depuse de Germania, lista alcatuita de puterile aliate, cuprinzand 896 de persoane acuzate de crime de razboi, a fost redusa la 45 de persoane, acestea urmand a fi judecate de Curtea Suprema Germana de la Leipzig. In final, insa, Curtea a judecat numai 12 persoane si a gasit vinovate numai 6 dintre acestea, pronuntand hotarari de condamnare.

Cu toate ca dispozitiile Tratatului de la Versailles nu au fost respectate, incercarea de aducere in fata justitiei internationale a fostului sef de stat, Wilhelm al II-lea, prezinta un anumit interes din punct de vedere juridic, intrucat a reprezentat prima incercare de a trage la raspundere un sef de stat pentru comiterea unor crime internationale.[12]

Tribunalul militar international de la Nurnberg

Constituirea

Crimele savarsite in timpul celui de-al doilea razboi mondial si atrocitatea cu care acestea au fost comise, au determinat puterile invingatoare sa analizeze, inainte de sfarsitul razboiului, posibilitatea instituirii unei instante care sa judece responsabilii faptelor care au marcat constiinta umanitatii.

Intentia puterilor aliate de a trimite membrii partidului nazist si militarii germani, responsabili de atrocitati sau crime ori participanti voluntari la savarsirea acestora, in tarile unde au fost comise faptele pentru a fi judecati si pedepsiti potrivit legilor acestor tari, a fost cuprinsa in Declaratia de la Moscova din 30 octombrie 1943. Conform acestei Declaratii, marii criminali, ale caror crime nu aveau o localizare exacta, urmau sa fie pedepsiti in baza unei decizii comune a guvernelor aliate.[13]

Guvernele Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, al U.R.S.S si al Statelor Unite ale Americii, precum si Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, in temeiul Declaratiei de la Moscova, au incheiat Acordul privind urmarirea si pedepsirea marilor criminali de razboi ai Puterilor europene si ale Axei, la 8 august 1945 la Londra. Prin acest Acord s-a hotarat instituirea unui Tribunal militar international, cu sediul la Nurnberg, care sa judece criminalii de razboi ale caror fapte nu aveau o localizare geografica exacta.

Tribunalul de la Nurnberg a functionat in perioada 20 noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946.

Anexa Acordului cuprindea statutul Tribunalului, stabilindu-se regulile de constituire, jurisdictie si functionare a acestuia. Statutul prevedea ca in cazul in care procesele ar fi prea numeroase, se puteau infiinta alte instante, a caror competenta si procedura erau identice cu cele prevazute de Statut.

Structura,organizare,functionare

Tribunalul militar international era compus din patru membri si patru supleanti, reprezentand cele patru mari puteri invingatoare, iar presedintia Tribunalului urma sa fie asigurata de catre unul din judecatori.

Hotararile se luau cu majoritatea membrilor, pentru condamnare fiind necesar votul a cel putin trei judecatori.

Competenta

Competenta de judecata ratione materiae a Tribunalului se referea la crimele contra pacii, crimele de razboi si crimele contra umanitatii, astfel cum erau definite in art. 6 din Statut.

Instanta era competenta sa judece orice persoana care a comis oricare dintre crimele mentionate in Statut, in mod individual sau ca membru al unei organizatii.

Organizatorii, conducatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau executarea unui plan ori a unui complot pentru savarsirea oricareia dintre crimele prevazute de Statut, erau considerati responsabili pentru toate faptele altor persoane, comise in executarea respectivelor planuri sau comploturi. Calitatea de sef de stat ori inalti functionari nu constituia un motiv de diminuare a pedepsei sau de exonerare a raspunderii. Insa, faptul ca acuzatul a actionat in executarea instructiunilor guvernului sau sau a ordinului unui superior ierarhic, desi nu il exonera de raspundere, era considerat un motiv de diminuare a pedepsei, in cazul in care instanta aprecia ca aceasta este in interesul justitiei (art. 7 si 8 din Statut).

Tribunalul era abilitat sa declare ca o organizatie sau un grup sunt criminale in situatia in care constata ca un inculpat vinovat de comiterea unei anumite fapte facea parte din acea organizatie sau din acel grup. Astfel, in temeiul art. 9 din Statut, S.S.-ul, Gestapo-ul si intreaga conducere a partidului nazist au fost considerate si declarate ca avand caracter criminal, caracter care ramanea stabilit fara a putea fi contestat.

Aspecte procedurale.

In consecinta, autoritatile fiecaruia dintre statele care au participat la constituirea Tribunalului aveau dreptul sa defere instantelor militare nationale pe orice membru al organizatiei sau grupului declarat ca avand caracter criminal.

In situatia in care se considera ca ar fi in interesul justitiei, acuzatii puteau fi judecati in contumacie, daca acestia nu se prezentau sau nu erau descoperiti.

Art. 14 si 15 din Statut prevedeau constituirea Comisiei de instructie si urmarire a marilor criminali de razboi, a carei atributii constau in descoperirea criminalilor, efectuarea actelor de urmarire penala, pregatirea actului de acuzare si sustinerea acestuia in fata Tribunalului.

Drepturile acuzatilor

Garantiile fundamentale pentru judecarea acuzatilor in cadrul unui proces echitabil si regulile de procedura care urmau sa fie observate de instanta in cadrul procesului erau prevazute de Statut, fiind in concordanta cu regulile fundamentale judiciare si procedurale in vigoare in legislatia statelor care au participat la constituirea Tribunalului. Erau stabilite reguli potrivit carora acuzatii aveau dreptul la aparare, folosirea unei limbi cunoscute de acuzat, dreptul de a aduce probe, de a pune intrebari martorilor.

Hotararea instantei

Potrivit art. 26 din Statut, hotararea Tribunalului prin care se constata vinovatia inculpatului ori prin care acesta era achitat trebuia sa fie motivata. Hotararea era definitiva si nesusceptibila de revizuire.

Despre pedepse.

In cazul constatarii vinovatiei, Tribunalul putea sa pronunte orice pedeapsa considerata justa, inclusiv pedeapsa cu moartea. Tribunalul putea dispune confiscarea bunurilor furate de catre condamnat.

Consiliul de Control al Aliatilor avea dreptul de a modifica pedepsele aplicate, fara insa a putea sa le agraveze. Consiliul avea sarcina executarii pedepselor.

La data de 1 octombrie 1946, data dupa care Tribunalul si-a incetat activitatea, a fost pronuntata condamnarea la moarte in privinta a 12 persoane, 3 persoane fiind condamnate la munca silnica, 4 persoane la pedeapsa inchisorii intre 10 si 20 de ani, iar achitarea s-a dispus in privinta a 3 inculpati.

2.3.Tribunalul militar international pentru Extremul Orient(Tokio)

Constituire

Infiintarea acestei instante, cu sediul la Tokio, a fost convenita in cuprinsul Declaratiei de la Postdam, semnata la 26 iulie 1945 de Marea Britanie, China si Statele Unite ale Americii.   La data de 8 august 1945, fosta U.R.S.S. a aderat la Declaratie.

Declaratia cuprindea conditiile de capitulare a Japoniei si a fost acceptata de acest stat dupa infrangerea sa, la 1 septembrie 1945.

Generalul american Mc Arthur, in calitatea sa de comandant suprem al fortelor aliate din Extremul Orient, a aprobat la data de 19 ianuarie 1946, in temeiul Declaratiei, Carta Tribunalului militar international pentru Extremul Orient, cu scopul de a crea cadrul juridic necesar pedepsirii marilor criminali de razboi japonezi care au declansat si desfasurat razboiul impotriva puterilor invingatoare.

Generalul Mc Arthur a avut un rol deosebit in constituirea si functionarea Tribunalului, avand atributia de a numi judecatorii de pe lista propusa de statele semnatare ale actului de capitulare a Japoniei si alte state care au aderat la acest act, precum si de a numi presedintele Tribunalului. Totodata, el a avut functii referitoare la numirea presedintelui Consiliului care indeplinea atributiile de instructie, urmarire penala si sustinere a acuzarii ori de executarea, modificarea sau atenuarea pedepselor pronuntate. In acest mod, comandantul fortelor aliate exercita supravegherea intregii activitati a Tribunalului.

Reglementarile Cartei Tribunalului militar international pentru Extremul Orient au fost, cu unele deosebiri, asemanatoare cu cele cuprinse in Statutul Tribunalului militar international de la Nurnberg.

Competenta

Competenta ratione personae a Tribunalului pentru Extremul Orient, compus din cel putin 6 si cel mult 11 membri, se limita la persoanele invinuite de comiterea unor crime grave. Tribunalul nu era abilitat sa declare anumite organizatii sau grupuri ca avand caracter criminal.

Competenta ratione materiae a Tribunalului cuprindea crimele contra pacii, crimele de razboi si crimele contra umanitatii. Agresiunea se pedepsea atat in cazul existentei cat si in cazul lipsei unei declaratii de razboi. Carta definea crimele de razboi, in mod sumar, ca violari ale legilor si obiceiurilor razboiului.

Procedura

Garantiile judiciare, regulile de procedura si regulile privind responsabilitatea acuzatilor ori pedepsele care putea fi aplicate de instanta sunt identice cu cele cuprinse in Statutul Tribunalului militar internationale de la Nurnberg.

Hotararile instantei.

Carta Tribunalului militar international pentru Extremul Orient nu prevedea caracterul definitiv sau nerevizuibil al hotararilor instantei, fara a indica insa caile de atac impotriva hotararilor pronuntate. Hotararile erau executorii la ordinul comandantului suprem al fortelor aliate din Extremul Orient, acesta avand dreptul de a le modifica.

Tribunalului militar international de la Tokio si-a incetat activitatea la data de 12 noiembrie 1948, pronuntand hotarari prin care 7 persoane au fost condamnate la moarte, 11 persoane au fost condamnate la inchisoare pe viata iar 7 persoane la detentie pe viata.

2.4. Tribunalele militare nationale

In contextul analizarii si evaluarii tribunalelor militare, trebuie, totodata, mentionata constituirea unor tribunale nationale cu scopul de a judeca si condamna criminalii de razboi in temeiul legilor nationale, pentru fapte reprezentand violari ale legilor si obiceiurilor razboiului.

Pana la sfarsitul anului 1948 au fost arestate 7109 persoane pentru savarsirea unor crime de razboi, dintre care fac parte si persoanele trimise in fata tribunalelor militare de la Nurnberg si Tokio, pentru fapte deosebit de grave.

In urma proceselor desfasurate, au fost condamnate 3686 persoane, alte 924 fiind achitate. S-au pronuntat sentinte de condamnare la moarte in 1019 din cazuri, 2667 persoane au fost condamnate la inchisoare, 2499 de cazuri au ramas pe rol, iar 33 dintre inculpati s-au sinucis.

Cele patru puteri invingatoare au judecat, pana la sfarsitul anului 1958, un numar de 15025 de persoane pentru savarsirea unor crime de razboi, in majoritatea cazurilor pronuntandu-se sentinte de condamnare la 25 de ani munca silnica. Dupa anul 158 au mai fost descoperite si judecate mai multe persoane pentru crime de razboi, in special in Franta si in Republica Federala Germania.[14]

Concluzii.

Tribunalele militare internationale de la Nurnberg si pentru Extremul Orient au fost supuse unor numeroase critici, referitoare in special la problema impartialitatii actului de justitie.

Aceasta problema, asa cum s-a apreciat in studiile avand ca obiect instantele ad-hoc,  a avut profunde rasfrangeri negative asupra unor principii fundamentale, cum este, in special, principiul independentei judecatorilor, principiu inviolabil al justitiei universale.

In acest sens, sub girul Organizatiei Natiunilor Unite, organizatie universala la care statele au aderat in vederea apararii valorilor supreme ale comunitatii internationale, au fost inregistrate consecvente preocupari, dupa al doilea razboi mondial, pentru crearea unei instante internationale.

2.5. Tribunalul international pentru fosta Iugoslavie

Generalitati.

Intrucat proiectele Comisiei de drept international din cadrul O.N.U. referitoare la Statutul pentru o Curte criminala internationala si Proiectul Codului contra pacii si securitatii umanitatii, concepute in anii urmatori celui de-al doilea razboi mondial, nu si-au gasit finalitatea practica, solutia unei instante penale internationale cu caracter ad-hoc a fost adoptata pentru pedepsirea autorilor crimelor comise pe teritoriul fostei Iugoslavii in conflictele izbucnite intre sarbi, croati si musulmani, dupa anul 1990.

Consiliul de Securitate, prin numeroase rezolutii adoptate in perioada 1992 - 1993, a condamnat gravele incalcari ale drepturilor omului si normelor dreptului umanitar cu care s-au soldat conflictele produse in fostul spatiu iugoslav. Desi rezolutiile faceau apel la combatanti pentru respectarea dreptului international umanitar, incalcarile normelor internationale s-au perpetuat, determinand reactia comunitatii internationale.

Prin Rezolutia 764 din 13 iulie 1992 Consiliul de Securitate a atras atentia tuturor partilor aflate in conflict ca trebuie sa se conformeze obligatiilor asumate potrivit dreptului international umanitar si ca persoanele care ordona sau comit incalcari grave ale Conventiilor de la Geneva sunt direct raspunzatoare in mod individual pentru aceste incalcari. Prevederile acestei rezolutii au fost reafirmate si dezvoltate in Rezolutia 771 din 13 august 1992.

La 6 octombrie 1992, prin Rezolutia 780, Consiliul de Securitate dispunea formarea de catre secretarul general al O.N.U. a unei comisii de experti, care avea rolul de a analiza datele furnizate din Iugoslavia asupra incalcarilor grave ale normelor dreptului international umanitar si sa intocmeasca un raport, raport care a fost prezentat la 9 februarie 1993.

Constituire

Constituirea unui Tribunal international care sa judece persoanele responsabile de incalcari ale dreptului international umanitar comise dupa anul 1991 a fost stabilita prin Rezolutia 808 a Consiliului de Securitate al O.N.U., la 22 februarie 1993, pe baza raportului secretarului general. Secretarul general era rugat sa prezinte propuneri concrete in vederea implementarii efective a acestei hotarari, luand in considerare propunerile prezentate de statele membre ale O.N.U.

Studiile efectuate de secretarul general au relevat existenta unor probleme complexe si deosebit de variate, semnalate de guvernele consultate, de experti si de organizatiile internationale neguvernamentale.

Temeiul juridic al constituirii unei astfel de instante a constituit una dintre primele probleme ridicate. Ca urmare, s-a pus intrebarea daca un astfel de organism judiciar poate fi creat printr-o rezolutie a Consiliului de Securitate, care nu are atributii legate de probleme jurisdictionale, fiind organ eminamente politic.

In acest sens, unii specialisti au considerat ca instanta creata este mai mult un organism politic decat unul jurisdictional.

Pentru constituirea unei asemenea instante este necesara incheierea unui tratat intre state, tratat care, in prealabil, trebuie negociat de un for international competent, cum este Adunarea generala a O.N.U ori o conferinta internationala speciala, iar ulterior supus procedurilor de semnare si ratificare. Aceasta cale ar determina o abordare si o analiza detaliata a problemelor ridicate de constituirea tribunalului, permitand totodata statelor sa-si exercite vointa suverana, prin manifestarea dorintei de a deveni sau nu parti la tratat.

S-a afirmat, insa, ca luand in considerare caracterul de urgenta al constituirii tribunalului, abordarea mentionata ar fi prezentat marele dezavantaj de a necesita o perioada indelungata pentru transpunerea in practica, precum si dezavantajul incertitudinii obtinerii numarului necesar de ratificari pentru intrarea in vigoare.

Justificarea infiintarii unui tribunal international printr-o rezolutie a Consiliului de Securitate, potrivit raportului secretarului general al O.N.U.[15], s-a intemeiat pe unele argumente ce trebuiau sa determine acest imperativ: amenintarile la adresa pacii si securitatii internationale prin incalcarile grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii; raspunderea individuala a celor care au comis crimele in cauza, raspundere asupra carora Consiliul de Securitate a avertizat in numeroase randuri; contributia la indeplinirea scopului de a pune capat unor asemenea crime, la luarea unor masuri efective pentru aducerea in justitie a persoanelor responsabile, la restabilirea si mentinerea pacii, adusa de constituirea unui tribunal international; incadrarea constituirii instantei in masurile bazate pe forta, conforme cu Capitolul VII al Cartei O.N.U.; necesitatea ca instanta internationala sa-si exercite atributiile fara a se afla sub controlul Consiliului de Securitate cu privire la indeplinirea functiilor judiciare; normele aplicate de tribunalul international apartin dreptului international, fara a constitui norme de drept material create de Consiliului de Securitate.

Alte probleme relevate de secretarul general, care isi pastreaza actualitatea, sunt legate de acceptarea sau neacceptarea de catre state a extradarii propriilor cetateni, in temeiul propriilor constitutii, pentru a fi judecati de un tribunal international ori pentru executarea pedepselor in alte state. Totodata, au fost ridicate probleme legate de masurile vizand stabilirea persoanelor vinovate si cercetarea prealabila, de antrenarea fortelor politienesti, de raportul dintre tribunalele interne si tribunalul international, dintre legislatia interna si cea internationala referitoare la faptele imputate.

Aspecte deosebit de interesante au fost ridicate in cadrul discutiilor privind caracterul selectiv al tribunalului ad-hoc, avand in vedere faptul ca au fost comise crime de o atrocitate asemanatoare celor savarsite in fosta Iugoslavie si in alte tari in care s-au desfasurat conflicte armate.

Legea aplicabila

Luand in considerare prevederile Protocolului al II-lea de la Geneva din 1977 referitor la conflictele armate interne, care nu cuprind dispozitii privitoare la pedepsirea autorilor crimelor de razboi si crimelor contra umanitatii, s-a ridicat problema legii aplicabile in desfasurarea activitatii tribunalului ad-hoc.

Rolul dispozitiilor Cartei O.N.U.

Consiliul de Securitate a facut apel la dispozitiile art. 29 din Carta O.N.U., potrivit carora Consiliul avea dreptul sa infiinteze organele subsidiare pe care le considera necesare pentru indeplinirea functiilor sale. Consiliul s-a prevalat si de dispozitiile art. 39 punctul 2 si 49 punctul 3 din Carta, considerand ca situatia din fosta Iugoslavie reprezinta o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale.

Ideea crearii tribunalului a fost considerata, in unele cercuri, o interpretare extensiva a prevederilor Cartei O.N.U., in temeiul carora Consiliul de Securitate poate adopta masuri care nu implica folosirea fortei armate, masuri a caror lista nu este limitativa, prevederile acestui text urmand a fi coroborate cu cele ale art. 29 din Carta, care permit Consiliului sa constituie organe subsidiare.[16]

In pofida tuturor aspectelor ridicate, Consiliul de Securitate a aprobat propunerea secretarului general, si a decis, prin Rezolutia 827 din 25 mai 1993 stabilirea unui tribunal international pentru scopul unic de a pedepsi persoanele responsabile de violari grave ale dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii intre 1 ianuarie 1991 si o data ce urmeaza a fi stabilita de Consiliul de Securitate la restabilirea pacii. Consiliul de Securitate a aprobat statutul Tribunalului international pentru fosta Iugoslavie prin aceeasi rezolutie.

Structura,componenta,organizare

Tribunalului international pentru fosta Iugoslavie, cu sediul la Haga (independent, insa, de Curtea Internationala de Justitie), este compus din 14 judecatori, alesi pe o perioada de 4 ani, cu dreptul de a fi realesi, de Adunarea Generala a O.N.U, la propunerea Consiliului de Securitate, de pe o lista intocmita de secretarul general, pe baza nominalizarilor facute de statele interesate, conform unor criterii de natura sa garanteze competenta si obiectivitatea acestora. In sarcina judecatorilor revine adoptarea si modificarea regulilor de procedura si evidenta.

Judecatorii sunt constituiti in trei Camere de judecata, compuse din trei judecatori si o camera de apel, compusa din cinci judecatori. Postul de Presedinte al Tribunalului este echivalent cu postul de presedinte al unei Curti nationale de justitie.

Procurorul sef al Tribunalului este numit de Consiliul de Securitate pe o perioada de 4 ani, pe baza propunerilor secretarului general. Acesta este ajutat de personalul necesar, numit la propunerea sa de secretarul general.

Biroul Procurorului are responsabilitatea acuzarii si a strangerii probelor.

Competenta

Competenta ratione personae a Tribunalului se refera la persoanele fizice, autori, coautori, instigatori si complici, care au savarsit grave violari ale dreptului international. Nu este prevazuta posibilitatea inculparii unor grupuri institutionalizate.

Competenta ratione personae a Tribunalului are in vedere incalcarile grave ale Conventiilor de la Geneva din 1949, violarile legilor si obiceiurilor razboiului, genocidul si crimele impotriva umanitatii. Jurisdictia Tribunalului se extinde asupra faptelor savarsite pe teritoriul fostei Iugoslavii, incepand cu data de 1 ianuarie 1991. Procurorul sef al Tribunalului a declarat public, la 10 martie 1998, ca jurisdictia Tribunalului se va extinde si asupra faptelor privitoare la violentele din Kosovo.

Statutul mentioneaza in mod expres ca violari ale legilor si obiceiurilor razboiului recurgerea la metode si mijloace de razboi interzise prin instrumente juridice internationale.

Desi epurarea si purificarea etnica nu sunt mentionate printre faptele vizate de Statut, acestea cad sub incidenta crimelor impotriva umanitatii, in masura in care constituie expulzari de persoane, persecutii pentru ratiuni de ordin politic, rasial sau religios ori alte acte inumane, sau acte de genocid.[17]

Aspecte procedurale

Procedura Tribunalului este publica, iar Statutul recunoaste acuzatilor toate garantiile judiciare prevazute de Pactul referitor la drepturile civile si politice din 1966.

La sesizarea Procurorului sau a condamnatului, hotararile date in camerele de prima instanta sunt supuse recursului, in fata Camerei de apel, numai pentru eroare intr-o problema de drept si eroare asupra faptelor stabilite. Camera de apel poate confirma, anula sau revizui hotararea camerelor de prima instanta.

Pedepse.

Statutul nu prevede decat pedeapsa inchisorii, in concordanta cu actualele evolutii ale reglementarilor internationale de abolire a pedepsei cu moartea.

Pentru individualizarea cuantumului pedepsei, Tribunalul trebuie sa recurga la practica generala privind pedeapsa inchisorii a tribunalelor de pe teritoriul fostei Iugoslavii, la normele aplicabile pe teritoriul comiterii faptelor.

Tribunalul poate decide, odata cu pedeapsa, restituirea catre legitimii proprietari a bunurilor si oricaror valori dobandite ilegal de catre condamnati.

Executarea pedepsei inchisorii are loc intr-un stat desemnat de Tribunal, de pe o lista a statelor membre O.N.U. care si-au manifestat vointa de a accepta persoanele condamnate, potrivit regimului aplicat in acel stat. Statele in cauza pot acorda gratierea, numai sub controlul Tribunalului international.

Art. 29 din Statut prevede obligatia statelor membre O.N.U. de a coopera si de a acorda asistenta juridica Tribunalului, pentru identificarea si cautarea persoanelor vinovate, producerea de dovezi, expedierea documentelor si, in mod special, pentru arestarea si aducerea in fata Tribunalului a persoanelor impotriva carora s-a emis mandat de arestare sau de aducere.

Prevederile procesuale ale Curtii permit emiterea mandatului de arestare internationala, atunci cand exista indicii suficiente si concludente referitoare la savarsirea unor crime internationale. Dupa emiterea unui astfel de mandat de arestare, persoana suspecta devine urmarit international. Mandatul se emite doar la solicitarea procurorului, de catre un complet special, dupa evaluarea existentei temeiurilor suficiente pentru emiterea mandatului. Aplicarea acestei reguli reprezinta o evaluare preliminara a unor elemente de fapt, in vederea declansarii acuzarii si desfasurarii ulterioare a procesului. In situatia in care unele state refuza colaborarea cu Tribunalul, completul special poate solicita sprijinul Consiliului de Securitate.

Acte de acuzare.Activitate

Tribunalul international pentru fosta Iugoslavie si-a inceput lucrarile prin studierea unui numar impresionant de dosare. Pana in prezent, a luat in discutie acuzatiile aduse unui numar de 94 de persoane, 10 dintre acestea fiind inculpate pentru genocid.

Tribunalul a pronuntat 14 condamnari si doua achitari.

Dintre cele 45 de persoane detinute pana in prezent, 27 au fost de nationalitate sarba, 14 de nationalitate croata, trei musulmani bosniaci si unul de nationalitate macedoneana.

In inchisoarea Tribunalului, langa Haga, 37 de persoane se afla in custodia instantei.

Mandatul de arestare impotriva acuzatilor Slobodan Milosevic, Milan Milutinovic, Dragoljub Ojdanic, Nicola Sainovic si Vlajko Stojilkovic a fost emis la 22 mai 1999. Judecatorul care a confirmat mandatul solicitat de Procuror a estimat existenta unor elemente credibile pentru dispunerea tragerii la raspundere a acuzatilor. Acestia au fost considerati culpabili de deportarea din Kosovo a aproximativ 740.000 albanezi, de uciderea a peste 340 de persoane albaneze identificate in aceeasi regiune.

Legislatia iugoslava nu prevede posibilitatea remiterii propriilor cetateni unor instante straine, spre a fi judecati, fapt care a determinat dificultati in punerea in aplicare a mandatului emis de Procuror. In acest sens, autoritatile iugoslave au relevat imposibilitatea de a da curs solicitarilor insistente ale Procurorului sef al Tribunalului, imposibilitate determinata de Constitutia iugoslava si legile interne.

De altfel, autoritatile iugoslave au refuzat, anterior acestui moment, sa dea curs cererii de extradare privind trei ofiteri din fosta armata iugoslava acuzati de Tribunalul international, considerand cererea ca avand caracter politic.

Constitutia Iugoslaviei din 1992 prevede ca presedintele republicii se bucura de aceleasi imunitati ca si deputatii federali. Adunarea federala va determina imunitatea presedintelui, acesta putand fi demis numai in cazul in care Adunarea federala apreciaza ca el a violat Constitutia. Asadar, retragerea imunitatii presedintelui se poate face numai de catre organul reprezentativ national, iar actul de punere sub acuzare sau emiterea unui mandat de executare nu poate duce la punerea in aplicare a acestuia, decat cu aprobarea Adunarii federale.

Declaratia prim-ministrului Serbiei, care a exclus posibilitate predarii catre Tribunalul international a presedintelui Serbiei, confirma teza analizata.

Arestarea fostului presedinte iugoslav, Slobodan Milosevic, a avut ca temei comiterea altor fapte, respectiv unele malversatiuni financiare si detinerea de arme. Conditiile in care acesta a fost, ulterior, remis Tribunalului international au fost destul de confuze. Astfel, Curtea Constitutionala a Iugoslaviei amanase aplicarea legii privind extradarea si nu se pronuntase asupra neconstitutionalitatii acesteia. Hotararea de remitere a fostului presedinte a fost luata fara cunostinta presedintelui in exercitiu, de catre Guvernul Serbiei, invocand art. 135 din Constitutie, dispozitie care autorizeaza executivul sa actioneze fara aprobarea Parlamentului, in situatia in care interesele nationale o cer.

Dupa aceste evenimente, Croatia a hotarat extradarea catre Tribunalul international a doi generali. O pozitie favorabila fata de Tribunal a fost adoptata si de Bosnia Hertegovina.

Eficienta Tribunalului international pentru fosta Iugoslavie depinde, in mare masura, de numeroase elemente de drept si de fapt, de vointa de cooperare a statelor membre O.N.U.

2.6. Tribunalul international pentru Ruanda

Istoric.Constituire

Infiintarea Tribunalului international pentru Ruanda a avut ca model Tribunalul international pentru fosta Iugoslavie.

Tribunalul international penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid si alte violari grave ale dreptului international umanitar comise pe teritoriul Ruandei si a cetatenilor ruandezi responsabili de genocid si alte asemenea violari comise in teritoriul statelor vecine, intre 1 ianuarie 1994 si 31 decembrie 1994, a fost infiintat prin Rezolutia 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate, in temeiul Capitolului VII al Cartei O.N.U.

Rezolutia nu a mentionat sediul Tribunalului, acesta fiind stabilit ulterior de catre Consiliul de Securitate la Arusha, in Tanzania.

Aspecte procedurale

Componenta Tribunalului, statutul judecatorilor, procedura de judecata, raspunderea individuala a faptuitorilor, garantiile procesuale si cooperarea si asistenta datorate de statele membre O.N.U. pentru identificarea, arestarea si anchetarea persoanelor invinuite, sunt stabilite potrivit unei organizari si unor principii similare cu cele care stau la baza Tribunalului international pentru fosta iugoslavie.

Competenta

In competenta ratione materiae a Tribunalului se cuprind genocidul, crimele impotriva umanitatii si crimele de razboi.

Statutul Tribunalului prevede competenta prelevanta a acestuia fata de orice alta instanta in masura sa judece fapte de natura celor mentionate , comise in limitele teritoriale stabilite. In acest sens, principiul non bis in idem se aplica in mod absolut in ce priveste hotararile Tribunalului international si in mod relativ pentru hotararile date de instantele nationale.

Despre pedepse

Pedepsele aplicate nu pot fi decat pedepse cu inchisoarea, pe termen determinat. Limitele pedepselor se apreciaza in raport de practica generala a instantelor din Ruanda referitoare la pedepsele privative de libertate.

Pedepsele se executa pe teritoriul Ruandei ori pe teritoriul oricarui alt stat care si-a manifestat vointa de a accepta persoanele condamnate.

Masura comutarii pedepsei sau a gratierii se vor putea stabili, la propunerea statului pe teritoriul caruia se executa pedeapsa, numai de catre Presedintele Tribunalului, dupa consultarea celorlalti judecatori.

Activitate.

Presedintele Tribunalului international pentru Ruanda este obligat sa prezinte Consiliului de Securitate si secretarului general al O.N.U., anual, un raport asupra activitatii desfasurate de instanta.

Tribunalul international pentru Ruanda, ca si Tribunalul international pentru fosta Iugoslavie, isi desfasoara in prezent activitatea pentru tragerea la raspundere internationala a autorilor crimelor de genocid ori a gravelor violari ale dreptului international umanitar.

Ca o solutie de moment, implicand inerente lacune, constituirea si functionarea Tribunalului international pentru Ruanda a dat prilejul exprimarii unor critici intemeiate pe aceleasi considerente mentionate in legatura cu Tribunalul international pentru fosta Iugoslavie.

Rolul pozitiv al acestor tribunale rezida in intarirea legalitatii internationale in privinta normelor aplicabile in timpul unui conflict armat.

Constituirea Tribunalului international pentru fosta Iugoslavie si a Tribunalului international pentru Ruanda, care in prezent isi exercita functiile de aducere in justitie a unor persoane responsabile de grave incalcari ale dreptului international umanitar, reprezinta un pas in demersul comunitatii internationale pentru tragerea la raspundere a tuturor persoanelor prezumate responsabile de comiterea unor crime internationale, reprezentanti politici cu puteri decizionale, comandanti militari sau simpli executanti.

Trebuie remarcat faptul ca justitia penala internationala, insa, s-a exercitat pana in prezent numai de catre instante ad-hoc, organe judiciare subordonate unor forumuri politice, realitate care a suscitat numeroase obiectii privitoare la corectitudinea si impartialitatea acestora.

Sectiunea III

Curtea penala internationala

Rolul O.N.U.

In contextul noilor si sangeroaselor conflicte armate relativ recente, reluand preocuparile incepute cu peste 50 de ani in urma, Adunarea Generala a O.N.U., prin Rezolutia 47/33 din 25 noiembrie 1992 a mandatat Comisia de drept international sa elaboreze un proiect de Statut privind crearea unei Curti penale internationale.

Eforturile comunitatii internationale, desfasurate in cadrul O.N.U., pentru crearea unui instante internationale permanente si a unui cod universal al crimelor internationale,  s-au materializat la Conferinta diplomatica a plenipotentiarilor Natiunilor Unite asupra infiintarii unei Curti criminale internationale, desfasurata la Roma in perioada 15 iunie - 17 iulie 1998.

Constituire

La 17 iulie 1998 plenara Conferintei a redactat Actul final care consfinteste adoptarea Statutului de la Roma al Curtii Penale Internationale.

Un numar de 120 de state din cele 148 reprezentate au votat pentru adoptarea statutului, 7 au fost impotriva, printre care Statele Unite ale Americii, China, Israel, Libia, iar 21 de state s-au abtinut.

Statutul a ramas deschis pentru semnare la sediul O.N.U., pana la 31 decembrie 2000.

Potrivit dispozitiilor sale, intrarea in vigoare a Statutului urma sa aiba loc in prima zi din luna dupa cea de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la secretarul general al O.N.U, moment ce a intervenit in anul 2002.

Sediul Curtii a fost stabilit in Olanda, la Haga, un Comitet pregatitor urmand a intocmi un Proiect de reguli de procedura si probatiune, in concordanta cu prevederile Statutului.

Adoptarea Statutului reprezinta incununarea eforturilor intreprinse in scopul consolidarii respectului dreptului international si sanctionarii celor care se fac vinovati de savarsirea crimelor impotriva umanitatii, avand meritul deosebit de a consolida convingerea necesitatii respectarii ideilor de legalitate si justitie, a eliminarii recurgerii la forta pentru solutionarea unor diferende.

Dificultatea adoptarii Statutului a fost determinata in mare masura de refuzul acceptarii de catre state a unei idei in care vedeau un transfer al prerogativelor de suveranitate si renuntarea la unul dintre drepturile lor fundamentale, respectiv la dreptul de a judeca pe proprii lor cetateni.

Doua mari probleme au conditionat evolutia si acceptarea justitiei penale internationale, necesitatea de a defini cu exactitate crimele care urmau a fi supuse jurisdictiei Curtii, pe de o parte si  o corecta delimitare a prerogativelor statului in aceasta materie, pe de alta parte.

Recunoasterea jurisdictiei penale internationale a fost privita cu suspiciune din doua motive. Unul dintre acestea consta in aceea ca recunoasterea jurisdictiei internationale echivala cu un transfer de suveranitate, intr-o viziune autarhica. Al doilea motiv rezida in faptul ca statele considerau o jurisdictie internationala ca fiind lipsita de obiectivitate fata de faptele unor cetateni din diferite state, interesele generale de represiune prevaland asupra garantiilor procesuale.[18]

Despre Statutul Curtii

Cu privire la fundamentul satututului , in literatura juridica se arata ca "statutul prin care se prevede infiintarea unei jurisdictii internationale penale cu caracter permanent respecta principiul acordului de vointa al statelor care sta la baza dreptului international public, fiind propus sub forma unei conventii multilaterale la care statele lumii isi vor exprima in mod liber consimtamantul de a deveni parte."[19]

Analizarea Statutului Curtii penale internationale releva unele aspecte demne de mentionat, cum sunt fundamentarea necesitatii crearii Curtii in raport de principiile O.N.U definirea statutului juridic al curtii si ideea ca ea dispune de o personalitate juridica internationala stabilirea competentei materiale a Curtii numai in privinta celor mai grave crime internationale enuntarea acestor categorii de infractiuni determinarea conditiilor preliminare pentru exercitarea competentei Curtii stabilirea procedurilor care ofera garantii procesuale indiscutabile definirea principiilor generale de drept.

Art. 27 din Statut mentioneaza ca prevederile acestuia se vor aplica in mod egal tuturor persoanelor, fara distinctii bazate pe capacitatea oficiala.

In categoria pedepselor, reglementate de art. 78 din Statut, nu se include pedeapsa cu moartea.

Executarea pedepselor se va efectua in inchisori nationale, fara a se stabili o inchisoare speciala pentru aceasta, cu caracter international.

Statutul instituie o Adunare a Statelor - Parti, in care fiecare tara va fi reprezentata si care va avea rolul de a examina toate problemele legate de activitatile Curtii.

Adoptarea Statutului Curtii penale internationale a determinat o serie de critici, determinate de insatisfactiile exprimate de unele tari.

In acest sens, trebuie mentionata nemultumirea fata de acceptarea propunerii franceze care a sustinut principiul opting - out, potrivit caruia statele semnatare au dreptul de a se sustrage de la jurisdictia Curtii pentru o perioada de 7 ani.

Unele state au afirmat ca numeroase dispozitii ale Statutului reduc posibilitatea aplicarii prevederilor sale. De exemplu, comandantul militar care a ordonat comiterea unor acte specificate in tratat, nu poate fi urmarit de Curte decat in cazul in care propria sa tara ori tara in care au fost comise crimele este semnatara a Statutului.

A fost criticat, de asemenea, faptul ca Statutul nu include obligativitatea nefolosirii tuturor categoriilor de arme interzise de dreptul international, considerate arme criminale, cum este bomba atomica.

Un alt aspect demn de semnalat il reprezinta faptul ca nu s-a ajuns la un acord in vederea unei definirii acceptabile pentru includerea in Statut a unor crime deosebit de grave, cum este terorismul sau traficul ilicit international de droguri.

Crima de agresiune, desi reprezinta o crima care intra in competenta Curtii, prevazuta in Statut, nu este concretizata asa cum sunt celelalte crime, in multiplele lor aspecte.

Puncte de vedere deosebite au fost exprimate, in cadrul lucrarilor Conferintei, in privinta pozitiei Curtii in sistemul organelor O.N.U.

De remarcat in acest sens este faptul ca, desi nu exista un raport de subordonare intre Curtea penala internationala si Consiliul de Securitate, Consiliul poate bloca printr-o hotarare ancheta Procurorului general al Curtii pe termen de 12 luni.

Potrivit Statutului, Curtea se afla in imposibilitate de a lua in discutie acte criminale care emana de la grupuri de state, sau chiar de a pune in discutie acte ale unor organe ale O.N.U., cum ar fi Consiliul de Securitate.[20]

O problema deosebita se ridica din punct de vedere juridic in legatura cu posibilitatea inculparii unor sefi de state susceptibili de comiterea unor crime internationale.

Asa cum am mentionat, art. 27 din Statutul Curtii penale internationale precizeaza ca el se aplica in mod egal tuturor persoanelor , fara vreo distinctie bazata pe capacitatea oficiala. Capacitatea oficiala in calitate de sef al statului sau al guvernului, de membru al unui guvern sau al unui parlament, de reprezentant ales sau un functionar al guvernului nu va scuti in nici un caz o persoana de raspundere penala conform acestui Statut, si nu va constitui un motiv de reducere a pedepsei.

Aceasta prevedere implica, insa, un conflict cu principiul de drept consacrat al imunitatii suveranului, potrivit caruia seful statului se bucura de imunitate penala pe perioada exercitarii mandatului, rezultand, astfel, un impediment procedural, valabil pe intreaga perioada in care o persoana exercita functia de sef al statului.[21]

Problema raspunderii personale a sefului statului agresor s-a pus pentru prima dat prin Tratatul de la Versailles, fata de imparatul Wilhelm al II-lea al Germaniei, la care am facut referire.

Ulterior, guvernul sovietic a propus celorlalte foste puteri aliate din cel de-al doilea razboi mondial, la 1 februarie 1950, constituirea unui tribunal militar international in fata caruia sa fie adus si fostul imparat al Japoniei, Hirohito. Initiativa sovietica nu a fost nici ea incununata de succes, datorita refuzului fostelor puteri aliate de a da curs solicitarii.

Deosebirea dintre Tribunalele ad-hoc, cum este, de exmplu, Tribunalul international pentru fosta Iugoslavie, creatie a Consiliului de Securitate, pe de o parte si Curtea penala internationala, care reprezinta un tratat multilateral, pe de alta parte, nu este relevanta in ceea ce priveste dificultatile impuse de imunitatea sefului statului, problemele legate de inculparea oricarui sef de stat fiind aceleasi.

Exercitarea actului de justitie penala internationala in cazul unui sef de stat ramane o problema ca va determina mari dificultati, fiind necesara analizarea prevalentei normelor decurgand din conventiile internationale imprescriptibile, care se refera la sanctionarea crimelor contra umanitatii, fata de regulile imunitatii diplomatice.

In considerarea necesitatii existentei unei justitii penale internationale independente, fara imixtiuni politice, adoptarea Statutului Curtii penale internationale reprezinta un prim pas in realizarea acestui deziderat, un eveniment memorabil, in pofida insuficientelor sale si a insatisfactiilor pe care le-a determinat, urmand ca practica internationala sa confirme valoarea si utilitatea noii institutii.