Condiții de fond privind valabilitatea actului juridic civil

Condiții de fond privind valabilitatea actului juridic civil

1. Terminologie.

Condițiile de validitate a actului juridic civil sunt numite uneori și elemente ale acestuia, dat fiind ca ele sunt componentele fara de care nu se poate vorbi de existența actului juridic civil[1]. Sintagma "condiții de validitate" este insa preferata de majoritatea autorilor, avandu-se in vedere ca ea este folosita atat de Codul Civil, in art. 948 care reprezinta sediul acestei materii, precum și in noul Cod Civil, Legea nr.287/2009 care, in art. 1188 alin. 1 se refera la "condițiile esențiale pentru validitatea contractelor".

Termenul "condiție" are și alte ințelesuri in dreptul civil, anume acela de modalitate a actului civil, adica un eveniment viitor și nesigur de care depinde existența insași a actului, precum și acela de clauza a actului civil. Aceasta ultima accepțiune este prezenta in limbajul obișnuit cand parțile care redacteaza diverse inscrisuri doveditoare ale unor convenții declara ca ele se incheie "in condițiile urmatoare". Ori de cate ori se discuta insa despre condițiile de validitate a actului juridic civil sunt avute in vedere cerințele legale, de fond și de forma, pentru ca acel act sa poata produce efectele juridice in considerarea carora a fost incheiat.

2. Clasificarea condițiilor.

Condițiile de validitate a actului juridic civil pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

a) Condiții de fond și condiții de forma, reprezinta o clasificare a condițiilor de validitate a actului civil dupa aspectul la care se refera.

Condițiile de fond sunt cele prevazute de art. 948 C.civ.: capacitatea de a contracta, consimțamantul valabil al parții care se obliga, un obiect determinat, o cauza licita.

Condiții de forma se refera la modul de exprimare a voinței cerut de lege pentru validitatea actului, la condiții ad validitatem, pentru a putea face dovada unui drept subiectiv, la condiții ad probationem, sau pentru a face opozabil terților actul juridic incheiat.

b) Condiții esențiale și condiții neesențiale. O astfel de clasificare se face in funcție de caracterul obligatoriu sau facultativ al acestor condiții.

Condițiile esențiale ale actului civil sunt cerințele obligatorii fara de care actul respectiv nu poate exista: cele prevazute  de art. 948 C.civ., iar pentru actele civile solemne, condiția de forma obligatorie prevazuta de lege.

Condițiile neesențiale ale actului civil sunt acelea care nu afecteaza existența sau validitatea actului. De exemplu, termenul este o condiție neesențiala a unui contract de vanzare-cumparare. Termenul insa poate fi o condiție esențiala la unele contracte, cum este cazul contractului de imprumut.

c) Condiții de validitate și condiții de eficacitate. Criteriul acestei clasificari il constituie sancțiunea actului.

Condițiile de validitate sunt cerințele prevazute de lege pentru insași existența actului, a caror nerespectare atrage sancțiunea nulitații absolute.

Condițiile de eficacitate sunt cerințele suplimentare pe care un act juridic civil trebuie sa le indeplineasca pentru a produce efecte și pentru a fi opozabil terților. Nerespectarea acestora nu este sancționata cu nulitatea, ci cu alta sancțiune, cum ar fi inopozabilitatea actului in raporturile cu terții.

d) Condiții legale și condiții convenționale, clasificare care are in vedere izvorul condițiilor.

Condițiile legale sunt cele pe care insași legea le prevede, condiții care, la randul lor, pot fi condiții generale, cele aplicabile tuturor actelor juridice de drept civil și condiții speciale, specifice anumitor acte juridice. Astfel, testamentul trebuie sa indeplineasca, pe langa condițiile generale prevazute in art. 948 C.civ. și anumite condiții de forma speciale ale testamentelor.

Condițiile convenționale sunt cele care iși au izvorul in voința parților, fara a fi prevazute de lege.

Capacitatea.

Reglementare. Potrivit art. 949 C.civ., "Poate contracta orice persoana care nu este declarata necapabila de lege". Prin alte prevederi legale, principiul este aplicat la diverse acte juridice: art. 807 C.civ. prevede ca "Minorul de 16 ani poate dispune prin testament și numai pentru jumatate din bunurile de care, dupa lege, poate dispune majorul", art. 856 C.civ. dispune ca "Orice persoana este capabila de a face testament, daca nu este oprita de lege". Cu privire la capacitatea de a primi o donație, art. 808 C.civ. dispune ca "Este capabil de a primi prin donațiune intre vii oricine este conceput in momentul donațiunii", iar potrivit art. 1306 C.civ., referitor la persoanele care pot cumpara sau vinde, "Pot cumpara și vinde toți carora nu le este oprit prin lege".

Definiție. Plecand de la aceste prevederi legale, putem defini capacitatea de a incheia actului juridic civil ca fiind aptitudinea subiectului de drept de a dobandi drepturi și de a-și asuma obligații prin incheierea de acte juridice civile.

Capacitatea de a incheia acte juridice civile, care, raportata la contract, mai este numita capacitate de a contracta, este o condiție esențiala de validitate a oricarui act juridic, pentru ca, așa cum pe buna dreptate s-a observat, "analiza valabilitații unui act juridic civil trebuie sa inceapa cu verificarea indeplinirii condiției privind capacitatea de a-l incheia, atata timp cat lipsa capacitații celui care a incheiat actul juridic lipsește de interes verificarea indeplinirii celorlalte condiții"[2]. Capacitatea de a incheia acte juridice civile este o componenta a capacitații civile și nu se confunda nici cu capacitatea de folosința, care se dobandește la naștere și, uneori, la concepție, nici cu capacitatea de exercițiu. Așa cum s-a aratat, ea este "numai o parte a capacitații civile, reunind in structura sa, o parte din capacitatea de folosința a persoanei fizice sau juridice, precum și capacitatea de exercițiu a acesteia" .

Regula capacitații.

In dreptul civil, capacitatea constituie un principiu general potrivit caruia persoanele sunt considerate capabile sa incheie acte juridice, excepțiile fiind de stricta interpretare. Persoanele fizice majore au capacitatea de a contracta. Minorii intre 14-18 ani au capacitate de exercițiu restransa, ceea ce face ca ei sa nu poata incheia singuri contracte, cerandu-se incuviințarea prealabila a ocrotitorului legal și/sau a autoritații tutelare. La persoanele juridice, regula capacitații de a contracta este dominata de principiul specializarii prevazut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizica și la persoana juridica: "Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de inființare sau statut".

Excepții de la regula capacitații.

Art. 950 C.civ. dispune ca nu sunt capabili de a contracta "minorii, interzișii și in general persoanele carora legea le-a prohibit oarecare contracte". Plecand de la principiul potrivit caruia excepțiile sunt de stricta interpretare (exceptiones strictissimae interpretationis sunt), incapacitațile nu pot fi concepute decat daca legea le instituie in mod expres. Art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune ca "nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosința și nici lipsit in tot sau in parte de capacitatea de exercițiu, decat in cazurile și condițiile prevazute de lege".

Incapacitațile pot fi incapacitați de folosința, cum este cazul minorului cu varsta sub 16 ani care nu poate face testament și incapacitați de exercițiu, care constau in imposibilitatea incheierii unor acte juridice. Minorul care nu a implinit 14 ani nu are capacitate de exercițiu și, deci, nu poate contracta, el incheind contracte prin reprezentanții sai legali (parinți sau tutori)[4].

Persoana pusa sub interdicție judecatoreasca, datorita alienației sau debilitații mintale, nu are discernamant și, deci, nu poate incheia contracte, decat prin reprezentare. Incepand cu data la care hotararea judecatoreasca de punere sub interdicție a ramas irevocabila, interzisul este lipsit de capacitate de exercițiu și, drept urmare, potrivit art. 147 C.fam., vor deveni aplicabile dispozițiile privitoare la tutela minorului[5].

Persoanele juridice incheie acte juridice cu respectarea principiului specializarii capacitații, prin organele sale care le reprezinta.

Uneori, asemenea ingradiri ale capacitații sunt clasificate in doctrina dupa mai multe criterii[6]:

T Dupa natura acestor ingradiri, ele pot privi capacitatea de folosința și capacitatea de exercițiu;

T Dupa gradul de generalitate, incapacitațile pot fi generale, cele care privesc capacitatea de exercițiu a minorilor sub 14 ani și a interzișilor judecatorești și speciale, cele care afecteaza capacitatea de folosința privind anumite acte juridice, dintre cele mai jos aratate dupa gradul de opozabilitate;

T Dupa felul in care opereaza incapacitațile pot opera ope legis, adica in temeiul legii sau in temeiul unei hotarari judecatorești, cum este cazul interzișilor;

T Dupa scopul lor, incapacitațile pot avea caracter de sancțiune, cum este cazul decaderii din drepturile parintești și de protecție. Protecția poate viza pe cei supuși interdicțiilor, pe terți sau interesele publice. Tot dupa scopul lor, incapacitațile mai pot fi clasificate in incapacitați instituite in considerarea persoanei (intuitu personae) și cele instituite in considerarea anumitor bunuri (intuitu rei);

T Dupa gradul de opozabilitate, incapacitațile sunt absolute, cele care privesc actele juridice incheiate intre interzis și toate celelalte persoane și incapacitați relative, cele care privesc actele juridice incheiate intre persoana incapabila și anumite persoane, cum este cazul soților care nu pot contracta intre ei, tutorilor care nu pot incheia acte juridice cu privire la bunurile celui aflat sub tutela, mandatarilor care nu pot incheia acte juridice cu privire la bunurile care privesc mandatul, medicilor care nu pot contracta cu persoana pe care au tratat-o pentru ultima boala.

Capacitatea de a contracta și discernamantul.

Capacitatea de a contracta este uneori strans legata de discernamant, ceea ce face necesare cateva distincții. Astfel, in timp ce capacitatea este o stare de drept (de iure), pentru ca legea este cea care o reglementeaza, discernamantul este o stare de fapt (de facto), pentru ca existența lui este apreciata in concreto, de la o persoana la alta. Persoana care are capacitatea de a contracta este prezumata a avea discernamant, iar cea care nu are capacitatea de a contracta, dimpotriva, este, prezumata ca nu are discernamant. Prezumția de existența a discernamantului este o prezumție relativa, iuris tantum, putand fi rasturnata printr-o proba contrara.

Pentru ca actul juridic sa fie considerat valabil incheiat, pe langa existența capacitații de a contracta este necesara și existența discernamantului. Jurisprudența a anulat actele juridice facute sub imperiul incapacitații naturale, adica starea permanenta sau trecatoare in care a lipsit discernamantul parții care le-a incheiat, datorita hipnozei, somnambulismului, beției sau maniei puternice (ab irato).

Sancțiunea incapacitații

Actele juridice incheiate cu nerespectarea prevederilor referitoare la capacitatea de a contracta vor fi supuse urmatoarelor sancțiuni, in raport de natura intereselor supuse protecției juridice:

nulitatea absoluta este sancțiunea cea mai grava a actului juridic civil prin care se suprima ori se ingradește capacitatea de folosința sau capacitatea de exercițiu a persoanei, a actului juridic incheiat de persoana juridica cu incalcarea principiului specializarii capacitații de folosința și de exercițiu a acesteia;

nulitatea relativa este sancțiunea actului juridic incheiat de un minor care are varsta sub 14 ani sau de un interzis judecatoresc, a contractului de donație sau a celui prin care se garanteaza obligațiile, incheiate de catre ocrotitorul legal al minorului sau a actului juridic prin care este depașita administrarea patrimoniului de catre ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exercițiu restransa, fara a avea incuviințarea autoritații tutelare. In asemenea cazuri interesul protejat de lege este de natura privata, spre deosebire de cele sancționate cu nulitatea absoluta unde interesul avut in vedere este public;

inopozabilitatea actului juridic incheiat de reprezentantul minorului care, avand capacitate de exercițiu restransa, putea sa-l incheie personal.

4. Consimțamantul

1. Consimțamantul, componenta a voinței juridice.

Formarea voinței juridice.

Așa cum am vazut, consimțamantul este voința de a se obliga juridic. Aceasta voința cunoaște un intreg proces de formare, incepand cu nevoile resimțite de subiecții de drept, alegerea mijloacelor de satisfacere a acestor nevoi, cantarirea avantajelor și a riscurilor asumate, hotararea de incheiere a unui anumit act juridic, raportarea propriilor interese la interesele terților, armonizarea lor cu cele ale partenerilor și exteriorizarea hotararii pe care o face cunoscuta celorlalți. Este o adevarata construcție tehnica a voinței, un proces esențialmente psihologic din al carui parcurs intereseaza dreptul civil doar doua segmente: motivul determinant al incheierii actului juridic, cauza actului, in ințeles juridic și hotararea exteriorizata de a incheia acel act, care este consimțamantul sub cele doua accepțiuni mai sus aratate.

Principiile voinței juridice.

Voința juridica este guvernata in dreptul romanesc de doua mari principii: principiul autonomiei de voința sau al libertații de voința și principiul preeminenței voinței reale sau interne.

A. Principiul libertații incheierii actelor juridice civile.

Noțiune.

In general, doctrina noastra de drept civil considera ca sintagmele "autonomia de voința", "libertatea contractuala" sau, intr-un plan mai larg, "libertatea incheierii actelor juridice", au aceeași semnificație juridica. La o analiza mai atenta a acestor noțiuni, vom observa ca aceste concepte nu spun același lucru.

Astfel, expresia "autonomie de voința" se dovedește a fi un postulat filosofic și nu unul juridic, pentru ca ce inseamna a fi autonom? Este autonom cel care nu depinde de nimeni, care nu se supune nimanui, care are propriile sale legi dupa care iși organizeaza existența. Aceasta teorie este expresia filosofiei individualiste de la sfarșitul veacului al XVIII-lea, cand liberalismul se impune in plan politic și economic. Fauritorul teoriei contractualiste, J.J. Rousseau, afirma, in plan filosofic, ca omul nu datoreaza nimanui nimic, iar daca viața in cadrul societații presupune uneori abandonarea libertații individuale, ea trebuie acceptata pentru ca a fost consimțita prin contractul social. In plan moral, contractul este privit ca fiind mijlocul de a asigura respectarea unui echilibru intre interesele individuale ale parților, pentru ca nimeni nu se leaga juridic decat in masura in care interesele sale o dicteaza. Conviețuirea in cadrul aceleiași societați este cea care impune o gandire contractualista: pentru a dobandi drepturi, mai intai trebuie sa dai (do ut des), ajungandu-se ca in veacul al XIX-lea, Fouillée sa afirme: "qui dit contractuel, dit juste" (cine se exprima contractual, se exprima just).

Inainte de a evalua justețea acestui enunț, trebuie spus ca principiul se cere conservat in perimetrul dreptului civil, și nici aici global, ci doar in materia drepturilor patrimoniale, orice extrapolare a lui in alte planuri riscand sa suscite serioase rezerve de ordin moral. In plan economic, scopul declarat al autonomiei de voința a fost acela de a asigura prosperitatea generala, lasand libera voința intreprinzatorilor.

Libertatea contractuala este, de fapt, o consecința, intre altele, a autonomiei de voința. Cum intre timp a aparut teoria actului unilateral de voința, libertatea contractuala a devenit libertatea incheierii actelor juridice, acoperind astfel toate actele juridice și semnificand libertatea omului de a-și exprima voința atat in cadrul contractual, cat și in actele juridice unilaterale.

In codul lui Napoleon, contractul este principalul izvor de obligații, iar majoritatea normelor de drept civil sunt supletive. Principiul consensualismului vine sa faciliteze exprimarea voinței contractuale a parților care nu sunt ținute sa respecte, in principiu, anumite formalitați pentru a se lega juridic (solo consensus obligat).

Tradiția dreptului roman, care in materia contractului era formalist, este conservata prin menținerea contractelor solemne, a contractelor reale, a distincției dintre contractele numite și cele nenumite. Apoi, sub influența canoniștilor, este consacrata moralitatea in diverse materii, cum ar fi cauza contractului sau leziunea pentru disproporția dintre prestațiile anumitor contracte etc.

Concepția liberala in materia contractului inregistreaza astazi tot mai multe obiecții, ceea ce indreptațește autorii de drept sa constate un "declin al teoriei autonomiei de voința" motivat de faptul ca omul, traind in societate, trebuie sa-și autolimiteze libertatea individuala pentru ca viața impune o serie de indatoriri. Voința individuala concretizata in contract nu poate avea nici o eficiența fara ca legea sa ingaduie.

Autonomia de voința, la dimensiunea ei originara corespunde unui model ideal de societate in care participanții la circuitul civil sunt aproximativ egali, iar contractul este instrumentul de armonizare a intereselor. Libertatea contractuala a devenit astazi, in multe cazuri, iluzorie pentru ca tot mai des suntem obligați sa incheiem contracte pe care nu le-am vrut, tot mai multe clauze ne sunt impuse, fara a putea negocia, de exemplu, prețul apei, electricitații, gazului, tot mai multe activitați sunt supuse asigurarii obligatorii și tot mai multe contracte sunt controlate spre a se evita evaziunea fiscala.

Cu toate acestea, principiul libertații actelor juridice iși conserva substanța, guvernand inca cea mai mare parte a actelor juridice de drept civil , motiv pentru care nu putem impartași ideea unui "faliment principial al libertații contractuale.

B. Limitele libertații contractuale.

Justificare.

Potrivit principiului libertații actelor juridice, subiecții de drept civil pot incheia, in mod liber, orice act care nu incalca ordinea publica și nu contravine bunelor moravuri. Acest principiu, deși nu este expres enunțat, are doua temeiuri legale: art. 969 C.civ., potrivit caruia "Convențiile legal facute au putere de lege intre parțile contractante" și art. 5 C. civ. care dispune ca "Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care intereseaza ordinea publica și bunele moravuri".

Prin urmare, limitele obiective ale libertații contractuale a parților sunt: ordinea publica și bunele moravuri.

Aceste doua concepte sunt inseparabile, motiv pentru care, prin tradiție, ele sunt tratate laolalta. Potrivit unor autori, bunele moravuri reprezinta ordinea publica relativa la morala sau, intr-o alta formula, "bunele moravuri nu sunt altceva decat o componenta a ordinii publice prin care se tinde sa se apere interesul general mai bine decat o poate face morala".

a) Ordinea publica nu este definita ca atare de Codul Civil. In doctrina, noțiunea a dat naștere la controverse nu doar in perimetrul dreptului privat, dar și in cel al dreptului public.

Cine poate spune care sunt normele ce țin de ordinea publica? Raspunsul catre care am inclina este acela ca doar legiuitorul poate face o astfel de determinare. Cu toate acestea nimeni n-a putut susține un astfel de limbaj, așa cum nu vom gasi nicio definiție legala a acestei noțiuni.

O definiție a acestui concept este aceea potrivit careia "ordinea publica cuprinde toate dispozițiile imperative ale dreptului public și ale dreptului privat prin care se apara instituțiile și valorile de baza ale societații, se asigura economia de piața și ocrotirea sociala a tuturor persoanelor".

Mai aplecata asupra acestui concept, doctrina franceza distinge intre "ordinea publica clasica" și "ordinea publica economica". Noțiunea clasica a ordinii publice consta in normele de drept care apara principalele valori ale societații: stat, familie, individ. In opinia autorului, ordinea publica economica este alcatuita din ordinea publica de direcție alcatuita din acele reguli prin care statul canalizeaza activitatea contractuala in sensul utilitații ei sociale, avand drept componenta principala dreptul concurenței și ordinea publica de protecție prin care este reglementat, prin norme imperative, conținutul contractelor in care parțile au poziții inegale pentru evitarea unor clauze abuzive. Din aceasta ultima ordine face parte protecția consumatorilor.

Intr-o alta lucrare de referința, autorii considera ca de-a lungul secolului XX noțiunea de ordine publica a fost considerabil dezvoltata pe masura declinului libertații contractuale, astfel ca, in lipsa unei definiții legale, noțiunea a fost umflata, fiind extinsa ori de cate ori interesele sociale au cerut-o, tribunalele neezitand sa confere anumitor norme caracter de ordine publica, motiv pentru care se poate vorbi de o ordine publica virtuala, contrastand cu ordinea publica textuala, avand caracter novator, menita sa reformeze raporturile economice și sociale.

In dreptul nostru prerevoluționar conceptului de ordine publica i s-a dat o anumita conotație ideologica, printr-o pretinsa superioritate a tratarii raportului dintre ceea ce ține de interesul personal și ceea ce ține de cel social, obștesc printr-o ierarhie artificiala a intereselor, ceea ce a contribuit la perisabilitatea unora dintre abordari. Fiind pana ieri abuziv invocat, termenul și-a pierdut parca din vigoare. Astazi, instabilitatea legislativa determina o anumita incoerența a criteriilor, ceea ce conduce la imposibilitatea bunei conturari a celor doua zone, de unde poate se trage și ezitarea autorilor de a opera o delimitare neta.

Un criteriu de determinare l-a constituit, o lunga perioada de timp, forma enunțului normativ care ar distinge normele ce țin de ordinea publica, preponderent prohibitive, imperative, de cele ce țin de ordinea privata, de regula, permisive. Criteriul a fost insa abandonat, constatandu-se ca nu forma comandamentului juridic este importanta pentru calificarea normei ca ținand de ordinea publica sau de cea privata, ci finalitatea textului normativ. Normele imperative pot proteja atat interese sociale, integrandu-se in ordinea publica, dar și interese private, cum este cazul interdicției instrainarii unui bun imobil de unul dintre soți fara consimțamantul celuilalt, instituita de art.35 alin. (2) C.fam., norma care, deși este imperativa, ține de ordinea privata. Ordinea publica in dreptul privat este alcatuita din normele in care predominant este interesul general, cum ar fi cele privind statutul persoanelor, normele privind capacitatea și incapacitațile etc. O serie de convenții care pana ieri țineau de ordinea privata sunt calificate ca facand parte din ordinea publica, așa cum este cazul clauzelor abuzive, protecției consumatorilor etc.

b) Bunele moravuri. Legea civila se rezuma a le evoca doar, fara a le defini, ceea ce face ca acest concept sa aiba aceeași lipsa de contur.

In definirea acestui concept au fost inregistrate doua tendințe. Potrivit tendinței idealiste, bunele moravuri sunt definite prin raportarea la o etica transcedentala, izvorata din morala creștina. Obiecția a privit faptul ca morala se adreseaza forului launtric al individului, avand drept finalitate perfecționarea individuala, in timp ce bunele moravuri, in accepțiunea Codului civil, vizeaza exclusiv conformitatea exterioara a contractului cu regulile moralei. Tendința empirica sau sociologica identifica bunele moravuri cu cele acceptate ca atare de majoritatea populației. Acesteia din urma i s-a reproșat o anumita vulgarizare a conceptului, afirmandu-se ca legea a ințeles sa dea delegație nu oricaror moravuri, ci doar "bunelor" moravuri.

Prin urmare, nu este greșit a considera ca noțiunea de bune moravuri reprezinta un compromis al acestor doua tendințe putand fi definite ca reguli care s-au impus in conștiința societații ca valori indiscutabile, fiind respectate printr-o practica indelungata și constanta de o majoritate semnificativa a populației.

Acest concept nu este imuabil și poate fi diferit in raport de ceea ce o societate considera, la un moment dat, a fi fundamental. Așa se face ca, deși, prin tradiție, jurisprudența franceza a statuat ca liberalitatea care are drept cauza menținerea starii de concubinaj este contrara bunelor moravuri, soluție constant pronunțata și de instanțele noastre, recent s-a revenit asupra acestei practici, la fel cum s-a renunțat la practica potrivit careia concubinul nu poate solicita despagubiri ca urmare a decesului suferit de partenerul sau. La fel, convenția de curtaj matrimonial repudiata in secolul al XIX-lea, este, nu de multa vreme, admisa in Franța. Homosexualitatea a ieșit din clandestinitate, revendicand recunoaștere și obținand deja primele satisfacții. Concepțiunea in vitro, asigurarea pe viața, transplantul de organe, sunt doar cateva din exemplele care ilustreaza o anumita perisabilitate pe care o au unele dintre bunele moravuri. Intr-o astfel de perspectiva, imoralitatea nu poate fi definita in abstracto, judecatorul avand libertatea suverana de a decide in fiecare cauza in parte ce este cu adevarat imoral in raport de datele fiecarei spețe in parte. In practica contracte apreciate ca fiind contrare bunelor moravuri au fost cele prin care s-a concretizat traficul de influența, proxenetismul, vanzarea de organe etc.

C. Principiul voinței reale (interne).

Enunț.

Potrivit acestui principiu, in dreptul nostru civil, precumpanitoare este voința reala in raport cu cea declarata. La incheierea oricaror acte juridice voința subiecților de drept are doua componente: voința interna, care este cea reala, ea incorporand incarcatura psihologica, launtrica, a persoanei și voința declarata, care reprezinta componenta externa, cea care se exteriorizeaza social, in raport cu alte persoane. Daca cele doua voințe coincid, nu se pune problema vreunei opțiuni. Cand insa voința interna este diferita de cea declarata, adica una gandește și alta declara, se pune problema alegerii uneia dintre cele doua voințe. Opțiunea implica o anumita cantarire pentru a vedea care rațiuni determina a acorda prevalența uneia sau alteia dintre cele doua voințe. Doua sunt opțiunile posibile in aceasta materie:

o concepție subiectiva preferata de dreptul francez și preluata ca atare de Codul nostru civil, potrivit careia este preferata voința reala, interna. Aceasta opțiune este menita sa apere interesele participanților direcți la actul juridic incheiat, mai puțin de subdobanditorii prin acte juridice subsecvente. Ea este concretizata prin reglementarea viciilor de consimțamant, materie in care, potrivit art. 953 C.civ., "Consimțamantul nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violența și surprins prin dol", prin unele reguli de interpretare in contracte, printre care aceea de la art. 977 C.civ., potrivit careia contractele se interpreteaza "dupa intenția comuna a parților contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor", in materia simulației, unde, potrivit art. 1175 C.civ., in cazul incheierii concomitente a doua acte juridice, dintre care unul este fictiv, cel care va produce efecte intre parți și succesorii lor universali este actul secret, pentru ca doar un asemenea act exprima voința reala a parților;

o concepție obiectiva, specifica dreptului german, care prefera declarația de voința, deci voința externa, considerandu-se ca ea ofera o mai mare certitudine comerțului juridic, servind astfel binelui public. O astfel de concepție o regasim și in dreptul nostru in materia probelor, mai exact la art. 1191 alin.(2) C.civ., potrivit caruia "nu se va primi niciodata o dovada prin martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confecționarii actului, chiar cu privire la suma sau valoarea ce nu depașește 250 lei.

Aceeași concepție este prezenta și la simulație: potrivit art. 1175 teza a doua C.civ., actul secret, care modifica un act public, nu poate avea putere decat intre parțile contractante și succesorii lor universali, un asemenea act nu poate avea efect contra altor persoane.

Niciunul dintre aceste doua sisteme nu este infailibil, motiv pentru care ambele recunosc excepții. Potrivit unei opinii interesante exprimate in doctrina noastra, "in domeniul contractelor comerciale și in cadrul celor de adeziune, trebuie sa adoptam in primul rand concepția obiectiva. Aici este mai important sa se respecte cuvantul dat decat sa se caute sensul, adesea obscur, al unei realitați psihologice greu de investigat.

2. Noțiunea și condițiile consimțamantului.

Noțiune.

Consimțamantul este una din condițiile de validitate a contractului, fiind enumerat in art. 948 C.civ., printre condițiile esențiale ale acestuia.

In sens larg, prin consimțamant se ințelege chiar acordul de voința, accepțiune care se apropie de sensul etimologic al termenului (cum sentire) și care este folosita de Codul civil prin expresia "consimțamant mutual" [art.969 alin (2) C.civ.]. De altfel, acordul de voința este cel care condiționeaza existența contractului, care poate fi incheiat cu mutuum consensus și revocat cu mutuum dissensus, una dintre situațiile de aplicare a simetriei in drept. In aceasta accepțiune, consimțamantul a fost definit ca fiind "acea condiție esențiala de fond și generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior".

In sens restrans, consimțamantul este definit drept "manifestarea unilaterala de voința, adica voința exteriorizata a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre parțile actului juridic bilateral sau multilateral", accepțiune care corespunde textului de la art. 948 pct.2 C.civ., potrivit caruia consimțamantul trebuie sa fie valabil exprimat de "partea care se obliga". Pe un plan mai larg, consimțamantul, in aceasta accepțiune, este libertatea de a se lega juridic de altul, exprimare care, la prima vedere, pare a fi o contradicție in termeni pentru ca orice contract, care este o legatura juridica (vinculum iuris), presupune limitarea libertații individuale. In realitate, pe de o parte, libertatea individuala nu trebuie privita in abstracto, ci raportata la libertatea celorlalți, iar, pe de alta parte, subiectul de drept este cel care decide daca se leaga sau nu de altul și tot el determina masura propriului angajament juridic.

Condițiile consimțamantului.

Pentru ca o convenție sa fie legal incheiata, consimțamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele condiții: sa emane de la o persoana cu discernamant, sa fie exprimat cu intenția de a se obliga, sa fie exteriorizat și sa fie nealterat de vicii de consimțamant.

a) Consimțamantul trebuie sa emane de la o persoana care sa aiba discernamant. Exigența este fireasca, avand in vedere ca incheierea oricarui act juridic presupune aptitudinea persoanei de a aprecia semnificația angajamentului asumat și de a evalua consecințele, directe și indirecte, la care se expune. Așa cum am mai spus, lipsa discernamantului, care este o stare de fapt, nu trebuie confundata cu lipsa capacitații, care este o stare de drept.

Persoanele cu capacitate deplina de exercițiu sunt prezumate a avea discernamant. Cu toate acestea, pot exista, cum am vazut, situații de incapacitate naturala, cand persoanele majore se afla temporar lipsite de consimțamant datorita beției, hipnozei, somnambulismului. Minorii avand varsta cuprinsa intre 14-18 ani sunt considerați ca au un discernamant in curs de formare, iar minorii in varsta de pana la 14 ani, sunt prezumați a nu avea discernamant.

Lipsa discernamantului este sancționata cu nulitatea relativa a contractului. Soluția este impusa de faptul ca interesul avut in vedere de sancțiune este unul privat, urmarindu-se protecția persoanei. Atunci cand actul juridic este incheiat de un alienat sau debil mintal care nu este pus sub interdicție judecatoreasca și, prin urmare, se bucura de capacitate de exercițiu, pentru ca acțiunea in anulare a actului sa fie admisa este necesara proba ca la momentul incheierii acelui act alienatul sau debilul mintal nu se afla intr-un moment de luciditate.

Aceeași sancțiune va fi pronunțata și in situația lipsei consimțamantului. Deși s-ar parea ca, lipsind una dintre condițiile de validitate, sancțiunea ar fi nulitatea absoluta, avand in vedere ca interesul protejat de lege prin instituirea acestei condiții este privat, sancțiunea nu poate fi decat nulitatea relativa. O parte a doctrinei considera ca "lipsa discernamantului in exprimarea voinței releva, nu inexistența consimțamantului, ci un simplu viciu al acestuia". Credem ca asimilarea este forțata pentru ca viciile de consimțamant fiind limitativ prevazute de Codul civil, orice asimilare n-ar putea decat sa adauge la lege.

b) Consimțamantul trebuie exprimat cu intenția de a se obliga (animus contrahendi). Condiția rezulta din insași definiția actului juridic civil ca fiind o manifestare de voința cu intenția producerii de efecte juridice. Nu vom avea un astfel de consimțamant in urmatoarele situații:

- cand este dat in gluma (iocandi causa). Este situația cand in cadrul unui pariu, cineva afirma ca daca se va intampla un eveniment viitor (pierderea unui meci, promovarea cuiva intr-o funcție etc.) ii va dona casa celui care a susținut contrariul;

- cand consimțamantul este dat din politețe. De exemplu, pus in fața unei oferte directe, cineva da un raspuns afirmativ, spontan, interlocutorului, doar pentru a nu-l contrazice, mai ales atunci cand acesta are o anumita varsta sau poziție sociala;

- cand suntem in prezența unei manifestari vagi a voinței sau cand voința este echivoc exprimata. Este situația in care se accepta o oferta complexa, cu mai multe condiții, iar acceptarea nu le privește pe toate sau lasa sa se ințeleaga și ca ar exista anumite reticențe;

- cand consimțamantul este dat sub o rezerva mintala (reservatio mentalis). Așa cum s-a spus, "Exista rezerva mintala atunci cand autorul actului face o declarație pur aparenta de voința, cu intenția reala de a nu voii ceea ce a exprimat ostensibil". De subliniat este ca rezerva mintala trebuie sa fie cunoscuta de destinatar, actul incheiat fiind destinat doar sa acopere o aparența:

- sub o condiție pur potestativa, in sensul "ma oblig daca voi vrea" (si voluero), nu poate angaja pe contractant. Potrivit art. 1010 C.civ., "Obligația este nula cand s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui care se obliga".

c) Consimțamantul trebuie sa fie exteriorizat pentru ca numai astfel poate fi cunoscut de cocontractant. Voința interna, pastrata in forul intern, nedeclarata, nu este producatoare de efecte juridice pentru ca nu este succeptibila de a fi adusa la cunoștința altora. Principiul consensualismului face ca orice manifestare de voința sa fie valabila cu condiția de a fi apta sa semnifice voința de a se lega juridic.

Aceasta voința poate fi exprimata printr-o manifestare directa, facuta in scris, prin vorbe, sau chiar prin simple semne (cum ar fi gestul prin care se oprește taximetristul prin ridicarea mainii) sau dintr-o atitudine semnificativa (expunerea unui produs cu prețul afișat spre vanzare), din care sa rezulte, fara echivoc, intenția incheierii unui act juridic. De asemenea, ea mai poate rezulta dintr-o manifestare indirecta, adica aceea care, fara a fi facuta cu scopul expres al producerii de efecte lasa sa se ințeleaga o anumita voința, cum se intampla in cazul remiterii voluntare a titlului creanței de catre creditor debitorului, acceptarea succesiunii rezulta din instrainarea de catre erede a unor bunuri ale succesiunii, inceperea executarii mandatului de catre mandatar etc.

Tacerea, prin ea insași, nu reprezinta o exteriorizare a consimțamantului. Cu toate acestea, sunt situații cand, pentru anumite rațiuni speciale, ea semnifica acceptare, aplicandu-se regula quit tacet, consentire videtur. Se intampla ca legea s-o spuna expres, cum este cazul art. 1437 C.civ., potrivit caruia "dupa expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, daca locatarul ramane și este lasat in posesie, atunci se considera locațiunea ca reinnoita". Este ceea ce se numește tacita reconductio.

Dar tacerea mai poate valora acceptare atunci cand, potrivit obiceiului, uzanțelor sau unei clauze exprese a parților, simplei taceri ii este recunoscuta exprimarea unei anumite voințe.

d) Consimțamantul trebuie sa fie liber, adica sa exprime voința proprie, neviciata.

Deși formula "vicii de consimțamant" este tradiționala in dreptul civil, subscriem punctului de vedere exprimat in doctrina potrivit caruia expresia "vicii de voința" este mai exacta, pentru ca ele afecteaza nu doar consimțamantul, ci și cauza contractului. Or, cum se știe, consimțamantul și cauza alcatuiesc cele doua componente ale voinței juridice[7]. Cu toate acestea vom continua sa vorbim despre viciile consimțamantului, cel puțin pentru doua motive: primul vizeaza faptul ca aceasta sintagma a intrat de mult in limbajul juridic tradițional, iar cel de-al doilea are in vedere prevederea de la art. 953 C.civ., potrivit careia "Consimțamantul nu este valabil, cand este dat prin eroare, smuls prin violența sau surprins prin dol" .

5. Obiectul actului juridic civil.

Sediul materiei.

Potrivit art. 962 C.civ., "obiectul convențiilor este acela la care parțile sau numai una dintre parți se obliga". Aceste enunț legal a determinat o diversitatea de definiții doctrinare.

Noțiune.

In concepția clasica, obiectul contractului il reprezinta constituirea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice, definiție in care obiectul contractului se identifica cu obiectului raportului juridic civil. Intr-o alta forma mai pragmatica, prin obiect al actului juridic civil sunt avute in vedere interesele reglementate de parți, in baza și limitele legii, pein mijlocirea actului juridic.

Majoritatea manualelor de astazi definesc obiectul actului ca fiind "conduita parților stabilita prin acel act juridic civil, respectiv acțiunile ori inacțiunile la care parțile sunt indreptațite sau de care sunt ținute" sau "prestația (adica acțiunea sau inacțiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat sa o savarșeasca in temeiul angajamentului luat prin incheierea actului juridic".

Aceasta conduita a parților este concretizata fie in prestații pozitive, obligații de a da (dare), de a face (facere), fie in prestații negative, obligații de a nu face (non facere).

Cand conduita parților privește anumite bunuri, ele constituie obiect derivat al actului juridic. De exemplu, imobilul vandut este obiect derivat al contractului de vanzare-cumparare, in timp ce obiectul propriu-zis al acestui contract il reprezinta prestațiile celor doua parți contractante.

Controversa este una eminamente terminologica, de interes preponderent teoretic și are ca explicație faptul ca, din rațiuni didactice, in cadrul teoriei generale a actului juridic civil, sunt distinct studiate concepte precum raportul juridic civil, obligațiile civile, actul juridic civil, preocupandu-se sa le gasim fiecareia, dintre ele un obiect distinct. Numai ca atat actul juridic, cat și obligațiile in sens larg, nu sunt altceva decat raporturi juridice intre un subiect activ, numit creditor, și un subiect pasiv numit debitor, care la contracte poarta denumiri diferite dupa natura contractului incheiat. Prin urmare, acțiunea sau inacțiunea la care este indrituit subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv formeaza atat obiect al raportului juridic civil, cat și al actului juridic civil incheiat.

Autori de drept francez, dintre cei mai consacrați, contesta, astazi, noțiunea de obiect al contractului, susținand ca, de fapt, obiectul este al obligației, in timp ce "Contractul in sine nu are obiect; el nu are decat efecte care constau in crearea uneia sau mai multor obligații"[9]. Cu toate acestea, distinșii autori conchid ironic, prin a spune ca, deși improprie, ea trebuie conservata din "comoditate". Un alt motiv, am putea spune noi, ar fi acela care ține seama de tradiția indelungata de care se bucura sintagma "obiectul contractului" și, mai ales, "condițiile obiectului" acestui contract .

Condițiile obiectului și sancțiunea nerespectarii lor.

Condiții. Pentru validitatea actului juridic, obiectul acestuia trebuie sa indeplineasca anumite condiții. Art. 948 pct. 3 C.civ. se refera doar la una dintre ele, aceea de a fi determinat. Celelalte condiții sunt prevazute de art. 963-965 C.civ.

Existența obiectului[11]. Nu este de conceput un act juridic fara obiect, caruia sa-i lipseasca orice prestație pentru ca nicio obligație nu poate fi legata de ceva care nu exista. Ea privește indeosebi existența bunului la care se refera prestația. De aceea, trebuie distins intre:

T Existența actuala a obiectului. Cand obiectul derivat al actului il reprezinta un bun, el trebuie sa existe la data incheierii actului. Concretizarea acestei condiții este data de art. 1311 C.civ., potrivit caruia "daca in momentul vanzarii, lucrul vandut este pierit in totalitate, vinderea este nula".

In cazul bunurilor generice, pieirea lor nu afecteaza validitatea actului pentru ca ele nu pier in sens juridic, unde opereaza regula generea non pereunt (bunurile generice nu pier), ceea ce inseamna ca acele bunuri individualizate prin numarare, cantarire, masurare, pot intotdeauna fi inlocuite in executarea unei obligații. De exemplu, faptul ca, la data incheierii unui contract, bunurile contractate au pierit, in mod fortuit, nu-l libereaza pe debitor de obligația asumata, el putand procura bunuri de aceeași calitate și cantitate cu cele la care s-a obligat. Numai daca, prin convenția parților, acele bunuri, deși generice au devenit res certa, bunuri individual determinate, avand anumite insușiri speciale, debitorul va fi liberat de obligația sa.

In cazul bunurilor individual determinate, res certa, riscul pieirii fortuite il va suporta proprietarul bunului, potrivit regulii res perit domino (lucrul piere in dauna proprietarului), astfel incat, daca bunul convenit a pierit inainte de incheierea actului, bunul neexistand, obiectul nu exista. Daca bunul a pierit dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare, riscul il va suporta proprietarul, care este cumparatorul, chiar daca bunul n-a fost predat, astfel ca prețul va trebui totuși achitat;

T Existența viitoare a obiectului. Prin excepție de la regula potrivit careia obiectul trebuie sa existe in momentul incheierii contractului, art. 965 alin. 1 C.civ. prevede ca "lucrurile viitoare pot fi obiectul obligației". Astfel, pot constitui obiect al unui contract de vanzare-cumparare recoltele anului viitor, un produs neconfecționat inca, un imobil aflat in construcție etc. Aici trebuie sa distingem insa intre vanzari aleatorii și vanzari comutative[12].

Vanzarile bunurilor viitoare pot fi aleatorii atunci cand parțile iși asuma un risc, cum sunt bunurile a caror existența sau cantitate sunt dependente de evenimente exterioare și incerte (emptio spei et non emptio rei sperate, adica se cumpara speranța și nu lucrul sperat), cum ar fi contractul prin care un comerciant contracteaza peștele pe care un pescar il va pescui intr-o zi și comutative cand parțile au convenit sa contracteze recolta viitoare, așa cum va fi ea anul viitor, fara sa sestipuleze condiții de cantitate și calitate.

Nu toate bunurile viitoare pot face obiectul contractului. Fac excepție convențiile privind succesiunile nedeschise, cunoscute in dreptul succesoral sub numele de pacte asupra succesiunii viitoare, care sunt prohibite de art. 965 alin. 2 C.civ., text potrivit caruia "nu poate face renunțarea la o succesiune ce nu este deschisa nici nu se poate face invoiri asupra unei astfel de succesiuni". Și aici se impune a distinge intre doua situații posibile:

a)       cand este vizata propria succesiune, rațiunea pentru care este interzis sta in aceea ca pactul vine in coliziune cu libertatea, care-i trebuie conservata pe tot timpul vieții, de a testa bunurile sale pana in ultima clipa;

b)      cand pactul vizeaza o succesiune a altuia, o asemenea convenție poate starni dorința ca decesul autorului sa se intample mai repede pentru a putea beneficia de averea sa, ceea ce ar echivala cu un vot pentru moarte (votus mortis).

Determinarea obiectului.

Obiectul trebuie sa fie determinat sau determinabil. Aceasta condiție este impusa de art. 948 pct. 3 C.civ. care, enumerand condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor cere un obiect determinat. Art. 964 C.civ. dispune ca "obligația trebuie sa aiba de obiect un lucru determinat, cel puțin prin specia sa". Rostul acestei cerințe consta in preocuparea de a nu lasa doar pe una dintre parți sa determine obiectul contractului in mod discreționar.

Obiectul este determinat cand parțile contractante individualizeaza bunurile in cuprinsul contractului și este determinabil, cand se stabilesc doar criteriile de determinare a acestuia la scadența. Daca asemenea criterii n-ar fi prevazute sau ar fi incomplete, ar trebui ca la data executarii contractului sa se incheie un nou acord de voința. Cand este vorba de preț, art. 1303 C.civ. prevede ca el trebuie sa fie determinat și serios.

Bunurile generice (res genera) sunt determinabile atunci cand se prevede cantitatea, calitatea și valoarea lor, in timp ce bunurile certe (res certa) se determina la momentul incheierii contractului prin suficiente elemente de individualizare, cum, de exemplu, este cazul unui apartament determinat prin strada, bloc, scara, etaj, numar de camere etc.

Posibilitatea obiectului.

Printre altele, obiectul actului juridic civil trebuie sa fie posibil pentru ca ad imposibilium nulla obligatio est (obligația privind imposibilul este nula). Potrivit art. 1008 C.civ., "Condiția imposibila desființeaza convenția ce depinde de ea". Imposibilitatea poate fi materiala și juridica.

Imposibilitatea materiala a obiectului este atunci cand obligația nu poate fi executata datorita unei situații de fapt existente la data incheierii actului. Romanii dadeau exemplul celui care s-ar obliga sa atinga cerul cu degetul. Imposibilitatea trebuie sa fie absoluta, aprecierea facandu-se in abstracto, vizand ceea ce este imposibil pentru toata lumea și nu doar anumitor persoane mai puțin pricepute. Daca el a devenit imposibil dupa incheierea contractului datorita unui caz de forța majora, se pune problema riscului in contracte, regula fiind res perit domino (riscul il suporta proprietarul) sau res perit debitori (riscul il suporta debitorul obligației imposibil de executat). Cand este vorba de un bun cert, imposibilitatea este absoluta atunci cand el a pierit fortuit, in timp ce bunurile generice nu pier (genera non pereunt). Ele dispar doar cand genul lor a disparut.

Imposibilitatea juridica a obiectului actului o intalnim atunci cand chiar legea interzice incheierea unui anumit act juridic. De exemplu, renunțarea la o succesiune viitoare este prohibita prin lege.

Bunurile care fac obiectul actului sa se afle in circuitul civil.

Condiția se refera la lucruri și este prevazuta de art. 963 C.civ.: "Numai lucrurile ce sunt in comerț pot fi obiectul unui contract". Bunurile care se afla in circuitul civil sunt cele care pot face obiect unor acte juridice translative sau constitutive.  Art. 136 alin. 4 din Constituție, art. 5 din Legea nr. 18/1991 și art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind patrimoniul public arata care sunt bunurile care sunt scoase din circuitul civil.

Potrivit legislației actuale, sunt și bunuri care, deși scoase din circuitul civil, pot face obiectul unor contracte, precum concesionarea sau inchirierea.

Cel ce se obliga trebuie sa fie titularul dreptului.

Condiția vizeaza in special contractele translative de proprietate, vizand mai ales vanzarea lucrului altuia, unde se impune a distinge intre urmatoarele situații:

T cand este vorba de bunuri generice, imprejurarea ca vanzatorul nu este proprietarul acestora la data incheierii actului, este lipsita de relevanța, avand in vedere ca transferul dreptului de proprietate se face in chiar momentul individualizarii bunurilor prin masurare, cantarire, numarare. Prin urmare, chiar daca vanzatorul nu avea asemenea bunuri, nimic nu-l oprește sa le procure pana la data predarii lor;

T cand convenția privește un bun individual determinat, soarta actului va depinde de buna sau reaua-credința a cumparatorului. Daca cumparatorul n-a cunoscut ca bunul cumparat nu este al vanzatorului, va fi considerat de buna-credința, avand deschisa acțiunea in anularea contractului pentru eroare asupra calitații de proprietar a vanzatorului. Daca insa ambele parți cunoșteau ca bunul contractat nu este al vanzatorului, contractul va fi lovit de nulitate absoluta, considerandu-se ca este fondat pe o cauza ilicita. In practica, pentru a considera de rea-credința pe cumparator, s-a decis ca nulitatea  actului este condiționata de cunoașterea regimului juridic al bunului atunci cand, prin diligențe obișnuite, putea sau trebuia sa afle ca vanzatorul nu este proprietarul bunului.

Cat privește vanzarea de catre un coindivizar a unui bun aflat in indiviziune, ea este permisa, fiind calificata vanzare rezolubila, sub condiție rezolutorie ca bunul sa cada in lotul vanzatorului. In caz contrar, ea va fi anulabila.

Obiectul trebuie sa constea intr-un fapt personal al celui care se obliga.

Regula este ca nimeni nu poate fi obligat decat prin propria sa voința. cand o persoana promite fapta alteia (convenția de porte-fort), ea se obliga sa determine acea persoana sa faca sau sa nu faca ceva pentru beneficiarul promisiunii. Persoana a carei fapta a fost promisa nu este insa obligata prin acest contract fața de beneficarul contractului care nu-i este opozabil. La contractele translative de proprietate cel ce se obliga trebuie sa fie titularul dreptului. Aceasta condiție se aplica contractelor constitutive și translative fiind o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decat are el insuși).

Așa cum am vazut, doar imposibilitatea absoluta a obiectului este cauza de nulitate a actului. Ca o aplicație a acestei reguli, in privința vanzarii bunului altuia, jurisprudența a statuat ca, in principiu, ea nu este supusa anularii, putandu-se interpreta o asemenea convenție in sensul ca vanzatorul s-a obligat sa procure mai intai bunul pe care apoi sa-l predea  cumparatorului. Aceasta construcție juridica pleaca de la un principiu de interpretare a convențiilor dupa care contractul trebuie interpretat in sensul producerii de efecte juridice și nu in sensul pieirii lor (potius valeat quam ut pereat).

Interpretarea nu este aplicabila tuturor convențiilor prin care se vinde un bun al altuia, ci doar ipotezei in care vanzatorul cunoștea situația juridica a bunului, putandu-se prezuma asumarea obligației acestuia de a și-l dobandi in prealabil.

Liceitatea și moralitatea obiectului.

Expresie a libertații de voința, obiectul contractului  poate fi convenit in cele mai diverse combinații de clauze contractuale menite a corespunde cat mai bine intereselor reciproce ale parților care se leaga juridic. Jaloanele libertații de voința a parților sunt limitate de prevederea de la art. 5 C.civ., potrivit careia "Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care intereseaza ordinea publica și bunele moravuri".

Prin urmare, obiectul actului juridic trebuie sa fie licit, adica sa fie permis de dreptul pozitiv. Aprecierea liceitații obiectului se face analizand clauzele contractuale in conjuncția lor, pentru ca daca o clauza, analizata individual, poate fi licita, privita in context contractual, poate fi ilicita. Astfel, daca transplantul de organe este permis, in condițiile prevazute de lege, la fel cum și plata unei sume de bani este, prin ea insași, licita, condiționarea transplantului de plata unei sume de bani face ca operațiunea sa devina ilicita, constituind trafic de organe și este sancționata de lege.

Obiectul contractului este imoral cand incalca normele de morala unanim admise și respectate ca atare.

Sancțiunea obiectului.

Ca și in cazul celorlalte condiții de validitate a actului juridic civil, sancțiunea obiectului care nu indeplinește una dintre condițiile de mai sus aratate este nulitatea. Daca interesul protejat de lege este public, sancțiunea este nulitatea absoluta, iar daca acest interes ține de ordinea privata, nulitatea va fi relativa.

Astfel, cand obiectul actului este imposibil, ilicit, imoral, cand bunul ce face obiectul actului este scos din circuitul civil, cand actul este incheiat in considerarea unei cauze ilicite sau imorale, nulitatea actului va fi absoluta, iar in cazul incalcarii celorlalte condiții, nulitatea va fi relativa.

6. Cauza actului juridic civil.

Reglementare.

Cauza este o condiție esențiala de validitate a oricarui act juridic prevazuta de art. 948 C.civ., alaturi de capacitate, consimțamant și obiect. Cauza, impreuna cu consimțamantul, formeaza voința juridica. Potrivit art. 966 C.civ., "Obligația fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect". Din lectura acestor doua texte rezulta, așadar, o dubla condiție privind cauza actului juridic, mai intai sa existe, apoi ca ea sa fie licita.

Noțiune.

Ca și majoritatea termenilor juridici, cauza are un ințeles tehnic, diferit de cel uzual. Daca, de exemplu, la raspunderea delictuala, cand vorbim de un prejudiciu cauzat de o fapta avem in vedere causa eficiens (cauza eficienta), in ințeles filosofic[13], cea care a produs prejudiciul, iar cand vorbim de cauza, drept condiție de validitate a actului juridic avem in vedere causa finalis (cauza finala), prefigurarea mintala a scopului.

Altfel spus, daca obiectul contractului constituie raspunsul la intrebarea "la ce" s-a obligat debitorul (quid debetur), cauza ne ajuta sa vedem "pentru ce s-a obligat" (cur debetur). Cauza reprezinta interesul juridic care determina voința parților contractante de a se lega prin contract, interes pe care legea il are in vedere in aceeași preocupare de moralizare a contractului.

Autori clasici ai dreptului civil au contestat noțiunea de cauza, susținand ca ea complica in mod inutil teoria contractului[14].

La noi, cauza nu este constestata de doctrina, avand in vedere ca ea, intreaga legislație civila, se declara adepta a concepției subiective, preferand voința reala a parților celei declarate. Or, un mijloc eficient de control al voinței exprimate de parți in contract il reprezinta cauza. Voința incorporata in orice act juridic nu se rezuma la consimțamant, ci ea incorporeaza atat motivele care determina pe autor sa-și manifeste consimțamantul, precum și scopul urmarit. Cauza reprezinta, deci, o prelungire a consimțamantului.

Evoluția concepției despre cauza.

Dreptul roman primitiv avea o concepție pur formalista despre cauza, identificand-o cu sursa insași a obligațiilor, faptul juridic in virtutea caruia se naște legatura in drept, vinculum iuris, fara a se intreba de ce s-au legat parțile. Pe masura ce dreptul a devenit mai puțin formalist, cauza nu se mai confunda cu sursa obligațiilor: pactum nudum a solemnitatem sed non nudum a causa.

Teoria clasica, atribuita lui Domat, opune cauza motivelor, acestea din urma fiind considerate exterioare acordului de voința. In aceasta concepție cauza este mobilul imediat al obligației, causa proxima, cea care a determinat pe debitor sa se oblige. In actele juridice cu titlu gratuit, donații și legate, cauza o reprezinta intenția gratificarii, animus donandi. In contractele sinalagmatice care presupun obligații reciproce, prestația uneia dintre parți este considerata cauza prestației celeilalte. La contractul de vanzare-cumparare, vanzatorul se obliga in considerarea prețului, iar cumparatorul se obliga in considerarea dobandirii dreptului de proprietate asupra lucrului cumparat. La contractele aleatorii, cauza o reprezinta riscul, alea, șansa de a caștiga. I s-a reproșat acestei teorii faptul ca noțiunea de cauza este inutila, de vreme ce motivele sunt indiferente. Daca admitem ca motivul pentru care o persoana face alteia o liberalitate este fara semnificație juridica, neafectand validitatea contractului sau a actului unilateral, de ce ar mai fi nevoie de cauza?

Structura cauzei.

Atat doctrina, cat și jurisprudența moderna, spre deosebire de doctrina clasica, disting in structura cauzei doua elemente: scopul imediat și scopul mediat.

Scopul imediat este scopul obligației, abstract și invariabil la aceeași categorie de acte juridice, fara a ne intreba care este motivul real al incheierii unui act. De exemplu, scopul imediat al chiriașului intr-un contract de inchiriere este locațiunea imobilului, scopul imediat al cumparatorului unui teren este procurarea acelui bun. Prin urmare, la contractele sinalagmatice scopul imediat al contractului este reprezentarea contraprestației, la contractele cu titlu gratuit, scopul imediat este acela de face o liberalitate - animus donandi, la contractele reale scopul imediat il constituie remiterea  bunului.

Scopul mediat (causa remota) este launtric, concret și totdeauna variabil de la un act la altul, chiar in cadrul aceleiași categorii de acte. El devine o componenta a cauzei, ințeleasa ca o cauza impulsiva și determinanta. Astfel, referindu-ne la exemplele de mai sus[15], chiriașul inchiriaza un apartament pentru a avea un sediu al societații, cumparatorul cumpara casa pentru valoarea terenului, intenționand s-o demoleze pentru a putea construi un bloc, cumparatorul terenului vrea sa aduca terenul ca aport social intr-o afacere imobiliara etc.

Un exemplu și mai elocvent il constituie contractele intuitu personae, cele care sunt incheiate in considerarea calitaților personale ale cocontractantului (un anume doctor, un anume avocat, un anume constructor etc.), unde scopul mediat este legat de personalitatea celui cu care se incheie contractul. Un alt exemplu, privește viciile ascunse ale lucrului, care, potrivit art. 1352 C.civ., sunt cele care diminueaza valoarea lucrului, incat se presupune ca n-ar fi fost cumparat daca ar fi fost cunoscute de cumparator.

Se poate pune intrebarea fireasca: de ce se intereseaza dreptul de aceste scopuri vizate de parți prin contract? Raspunsul trebuie pus in legatura cu limitele libertații contractuale, așa cum sunt ele fixate de art. 5 C.civ., potrivit caruia "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care intereseaza ordinea publica și bunele moravuri". Cauza este cea prin care se realizeaza "poliția contractului". Daca scopul mediat este ilicit el poate constitui temei al nulitații actului juridic. Daca o persoana doneaza un organ, urmarind in realitate obținerea unei sume considerabile de bani, un astfel de act este lovit de nulitate absoluta.

Condițiile cauzei.

Pentru validitatea contractului care o incorporeaza, cauza trebuie sa indeplineasca anumite condiții:

a. Cauza trebuie sa existe. Potrivit art. 966 C.civ., "obligația fara cauza nu poate avea nici un efect". Absența totala a cauzei face ca obligația sa fie nula absolut. Este de presupus ca orice persoana cu discernamant, atunci cand se obliga, are in vedere un anumit scop. Prin urmare, nu este suficienta exprimarea voinței și mai trebuie ca o astfel de manifestare sa aiba o justificare. Rostul acestei dispoziții a legii consta in aceeași preocupare de a proteja voința individuala. Dar, pentru a evita posibilitatea ca fiecare sa se sustraga executarii propriilor obligații, susținand ca a urmarit, de fiecare data, altceva, punand astfel in cauza securitatea juridica a tranzacțiilor, interesul, sub aspectul existenței cauzei, este canalizat spre scopul imediat, cel care are avantajul de a fi cunoscut de toata lumea.

Cand lipsește consimțamantul celui care se obliga, lipsesc de fapt, ambele elemente ale cauzei, atat scopul imediat, cat și cel mediat.

Cand la contractele sinalagmatice lipsește contraprestația, la actele cu titlu gratuit lipsește anumis donandi, adica intenția de a gratifica, la contractele aleatorii lipsește alea, adica riscul, lipsește un element esențial, ceea ce afecteaza și scopul mediat, care, deși exista, este fals, constand in eroarea asupra motivului esențial al actului[16].

Cauza lipsește și in cazul violenței pentru ca actului juridic, fiind incheiat sub imperiul temerii sau sub o constrangere, ii lipsește o reprezentare propriu-zisa a motivului determinant pentru care a fost incheiat.

In practica, inainte de 1989, statul totalitar condiționa admiterea cererii de reintregire a familiei de contractul de donație prin care cel care dorea sa paraseasca țara, dona apartamentul sau casa statului roman. Curtea de Apel București a admis acțiunea de constatare a nulitații unui astfel de contract, motivand soluția pe "lipsa voinței de a gratifica statul, donandu-i cota sa din imobil, constatand ca donatoarea a fost nevoita sa faca acest lucru pentru a-și reintregi familia in strainatate.

Cauza poate lipsi parțial in cazul contractelor lezionare unde prestațiile sunt inegale, fapt ce deschide calea acțiunii in resciziune. In cazul contractelor sinalagmatice, lipsa cauzei poate surveni dupa incheierea contractului, cand una din parți nu-și executa obligațiile asumate prin contract, facand aplicabila excepția de neindeplinire a contractului (exceptio non adimpleti contractus).

b. Cauza trebuie sa fie reala. Aceasta condiție este, de fapt, reversul enunțului de la art. 966 C.civ., potrivit caruia "obligația fondata pe o cauza falsa, nu poate avea niciun efect".

Cauza este falsa sau putativa, cand exista eroare cu privire la motivul considerat a fi determinant la incheierea actului. De exemplu, ne aflam in fața cauzei false cand o persoana achiziționeaza o pictura, crezand ca este originala, iar ulterior, afla ca este doar o copie sau cand o persoana doneaza alteia un bun, crezand ca este o ruda. Cauza falsa ajuta la constatarea contractului simulat, cand parțile declara in inscrisul ostensibil, public, o anumita cauza care este falsa, cea reala regasindu-se in inscrisul secret care incorporeaza voința reala a acestora.

c.  Cauza trebuie sa fie licita și morala. Este ilicita cand scopul imediat vizat de parte este contrar legii. Obligația de a plati o suma de bani pentru a determina pe cineva sa comita un delict este intemeiata pe o cauza ilicita.

Cauza este imorala cand contravine bunelor moravuri, regulilor de conviețuire respectate din convingere, tradițiilor și bunelor obieceiuri. Este frecventa, mai ales in materia liberalitaților. Exemplul de școala l-a constituit, atat in doctrina romaneasca, dar și in cea franceza, cazul donației facute in scopul de a stabili sau menține raporturi imorale. Practica instanțelor franceze a fost schimbata printr-o decizie a Curții de Casație franceze, in care s-a reținut ca "nu este contrar bunelor moravuri cauza liberalitații facute pentru a menține relații adulterine cu beneficiarul"[17]. Aceasta decizie a fost dezavuata de doctrinarii francezi, dovedind ca și morala este, de multe ori, perisabila.

In practica noastra s-a decis ca "vanzarea lucrului altuia este nula absolut pentru cauza ilicita atunci cand ambele parți sunt de rea-credința, respectiv cand incheierea actului s-a facut de catre vanzator in frauda drepturilor adevaratului proprietar, cu complicitatea și pe riscul cumparatorului, care a cunoscut ca lucrul ce constituie  obiectul convenției nu se afla in proprietatea vanzatorului" .

Interesanta este și discuția privind intrebarea daca motivul ilicit sau imoral trebuie sa fie cunoscut de cealalta parte contractanta. Aici insa trebuie distins dupa cum actul  a fost cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, știut fiind ca actele cu titlu oneros sunt mai sever examinate.

Multa vreme jurisprudența franceza a condiționat nulitatea actului cu titlu oneros de cunoașterea motivului de catre  cealalta parte, jurisprudența care a fost schimbata printr-o decizie a Curții de Casație din 7 octombrie 1998, cand s-a decis ca nulitatea contractului pentru cauza ilicita sau imorala poate fi pronunțata chiar daca motivul n-a fost cunoscut de cocontractant.

Condiția n-a fost pusa in privința actelor cu titlu gratuit, aplicandu-se regula care se desprinde din confruntarea celor doua interese contradictorii: interesul gratificantului de a evita o paguba (certat de damno vitando) și interesul celui gratificat de a conserva un caștig (certat de lucro captando), confruntare din care este mai demn de protecție juridica cel care se lupta sa evite o paguba cat cel care se lupta sa pastreze un caștig.

Proba cauzei.

Art. 967 C.civ. instituie o dubla prezumție: de existența a cauzei și de valabilitate a acesteia, astfel ca cel care pretinde atat ca nu exista cauza, cat și ca ea este falsa, va trebui sa o dovedeasca, potrivit regulii din dreptul comun actori incumbit probatio. Stabilirea existenței, falsitații, iliceitații și imoralitații cauzei se poate face cu orice mijloc de proba. Atunci cand in inscrisul constatator al convenției este menționat scopul imediat, dovada inexistenței sau a iliceitații se poate face numai prin inscrisuri, soluția fiind dictata de art. 1191 C.civ., potrivit caruia nu se va primi o dovada cu martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul. Cauza neexprimata expres este prezumata a fi licita, conform art. 967 C.civ., potrivit caruia convenția este valabila chiar și atunci cand cauza nu este expresa.

Sancțiunea cauzei.

Lipsa cauzei atrage nulitatea absoluta a contractului caruia ii lipsește o condiție esențiala de validitate. Cauza falsa se reduce la eroarea cu privire la motivul determinant al contractului care conduce la nulitatea relativa a acestuia. Cauza ilicita și cea imorala atrag nulitatea absoluta a contractului.