Comparabilitatea ordinilor juridice

COMPARABILITATEA ORDINILOR JURIDICE

1. Notiuni introductive. Pluralitatea de ordini juridice, con­ditie premergatoare procesului de comparare

Dupa cum afirmam in capitolul precedent, comparabilitatea se analizeaza din doua perspective fundamentate stiintific, si anume:

prima se refera la totalitatea elementelor sau, dupa caz, a obiectelor supuse comparatiei si care apartin unor ordini juridice diferite;

cea de-a doua se refera la totalitatea ordinilor juridice carora le apartin textele de comparat, supuse in mod practic compararii. Referindu-ne in aceasta faza exclusiv la cea de-a doua situatie, pentru a defini mai clar sfera de aplicabilitate a acestei teorii, apreciem ca este important a sublinia continutul notional al termenului de ordine juridica.

Etimologic vorbind, ordinea juridica, reprezinta: suma normelor, a principiilor si a notiunilor juridice aplicabile in cadrul unei societati, avand ca principal scop reglementarea raporturilor juridice ale acesteia, in acceptiunea de specialitate, totalitatea normelor, a principiilor-notiuni, respectiv a institutiilor juridice, sunt particularizate stiintific sub titu­latura de: particule juridice elementare, fiind definitorii practic, in clasificarea unui stat de drept.

Pentru a realiza utilitatea ordinilor juridice din perspectiva dreptului comparat, se impune a aduce unele precizari teoretice de natura a clarifica aspectele contradictorii ce au planat de-a lungul timpului, asupra importantei ordinilor juridice intr-un sistem de drept determinat.

Aportul ordinilor juridice nu este fundamental pentru teoreticienii dreptului comparat, prin insasi cunoasterea minutioasa a ansamblului de particularitati juridice date, ci dimpotriva, el consta in determinarea locului dar mai ales a rolului pe care acestea il joaca in interiorul ordinii juridice, intrucat in cadrul acestei clasificari, particulele juridice elementare nu se imbina cum probabil am fi tentati sa credem in mod egal si in plan orizontal. Acest proces se realizeaza in plan vertical, avand drept consecinta respectarea unei ordini valorice-ierarhice.

Particularitatea ordinilor juridice este relevata de principiul general dupa care aceasta se coordoneaza, conform caruia: "compa­rarea trebuie sa se realizeze avand ca mijloc de determinare exclusiv lucruri .comparabile'.

Uniformizarea ipotezelor emise anterior adoptarii unanime a acestui principiu comparativ a reprezentat o consecinta reala a dorintelor statelor implicate in cercetarea comparativa, de a descoperi, pe de o parte, cum ordini juridice diferite au reglementat probleme juridice asemanatoare si care sunt structurile determinante ale ordinilor juridice comparate, iar, pe de alta parte, daca acestea apartin aceluiasi sistem de drept, nefiind exclusa nici analiza cauzelor pentru care acestea ar avea o origine comuna.

Probabilitatea de realizare a acestei comparatii este destul de ridicata daca avem in vedere utilizarea ca mijloc determinant, a unor ordini juridice diferite, intrucat in caz contrar, am asista doar la o clasificare a particulelor juridice principale si nu la o comparabilitate a ordinilor juridice, deoarece in esenta sa, pluralitatea de ordini juridice, pune fata in fata doua sisteme juridice distincte, scopul principal constituindu-1: "identificarea si individualizarea eventualelor asemanari sau deosebiri'.

2. Compararea ordinilor juridice in etnologia juridica. Compararea ciclurilor sau a ariilor culturale

Specifica indeosebi secolului al XlX-lea, urmare a contributiei precursorilor francezi, italieni, germani, chiar si englezi, etnologia juridica a reprezentat in simplitatea specifica acelor timpuri, doar o comparare sumar-generica a unor sisteme de drept, analizate exclusiv prin metoda comparativa institutionala.

in fapt, premisele unei astfel de comparari nu putem sa le catalogam ca fiind in totalitate gresite, fiindca ar insemna sa desconsideram importanta cercetarilor stiintifice a precursorilor in fundamentarea ideologica a dreptului comparat modern, ci doar sa subliniem caracterul limitativ al perspectivelor la care acestia s-au rezumat, intrucat din perspectiva comparativa, lipsa de intelegere a realitatilor istorice a constituit si, de ce sa nu recunoastem, inca mai constituie: "un mare defect metodologic'¹, al metodei comparative in etnologia juridica.

Cu toate acestea, aceasta teorie uniliniara a evolutionismului comparat a avut parte, de-a lungul timpului, si de numeroase critici aduse in principal de reprezentanti ai diferitelor sisteme juridice, printre care se impune a-i aminti pe: E. Burnett Tylor, Graebner, Wilhelm Schmidt, Ratzel, Trimborn, Winzer, Franz Boas, R.H. Lowie Malinowski sau chiar Freud, care sub o forma sau alta, odata cu aparitia teoriei ciclurilor sau a ariilor culturale, au incercat sa descompuna complexele culturale in simple elemente izolabile, care contin in structura lor, asemanari ale unor elemente componente.

Un exemplu in sprijinul acestei teorii a fost emis chiar de Ratzel care aprecia ca: "paralelismul elementelor structurale si asemanarea lor se datoreaza exclusiv istoriei ariilor culturale si nu unitatii presta­bilite a unor evolutii comune', inlocuind practic in mod subiectiv, explicatia de tip evolutionist, cu cea a interpretarii difuzioniste. Aceasta perioada care se poate caracteriza ca fiind nefasta ideologic si-a gasit adepti indeosebi in perioada interbelica, fapt care atesta, caracterul ipotetic, pe alocuri nestiintific al acesteia.

3. Comparabilitatea ordinilor juridice ale popoarelor indo-germanice. Comparabilitatea ordinilor juridice de natura etnologica si istorica

Comparabilitatea ordinilor juridice ale popoarelor indo-germanice a aparut ca o consecinta a dorintei anumitor ideologi germani, de a reitera dreptul poporului primitiv indo-germanic, bazandu-se in mare parte, pe existenta favorabila a unui curent lingvistic comparat.

Acest fundament ideologic era structurat strict pe o analiza comparativa institutionala, plecand de la tentativa lingvistica originara^ filologilor germani, bazata pe compararea limbilor indo-germanice. in acceptiunea acestora, asa-numita: comparabilitate a ordinilor juridice rezulta din insasi identitatea comuna a popoarelor, considerand ca fac parte din acelasi complex lingvistic dar mai ales rasial.

Prin analogie, adeptii acestui cult indo-germanic au apreciat, in virtutea trasaturilor comune individualizate, referitoare la originea rasiala dar mai ales lingvistica, ca si compararea ordinilor juridice este similara, neexistand, in acceptiunea acestora, suficiente argumente de ordin stiintific, menite a combate aceasta teorie.

Reprezentant al acestui curent exclusivist, Leist, a incercat chiar sa reconstituie asa-numitul drept comun: Stammrecht, reunind in aceeasi comunitate populara dar mai ales juridica, popoarele grec si italic, plecand de la ipoteza conform careia, inrudirea acestora originara era o cauza suficienta pentru mentinerea comunitatii de rasa, unitate a formelor sociale si de ce nu, a particulelor juridice ele­mentare. Adept al teoriei ariene, desi in intreaga sa activitate comparativa a avut suficiente elemente care sa-i infirme teoria subiectiva, Leist a refuzat sistematic tratarea acestora.

Utilitatea comparabilitatilor ordinilor juridice din perspectiva istorica este foarte greu de realizat in acceptiunea teoreticienilor dreptului comparat, intrucat asupra acesteia planeaza o serie de incer­titudini, cauzate in principal de necesitatea de delimitare din punct de vedere etnologic a sistemelor de drept ale lumii de cele istorice, iar in subsidiar, de a reglementa intinderea studiului etnologic - in sensul limitarii acestuia la anumite manifestari de ordin sociojuridic sau dupa caz, de extindere a ariei de analiza - tuturor aspectelor ce contin o ordine juridica. Adeptii acestor ipoteze comparative au fost in principal: Adolf Bastian, Post, Kohler, Levy-Bruhl, care au incercat sub o forma sau alta, separarea popoarelor din perspectiva evolutiei acestora, in popoare: cu ordini de drept primitive si popoare istorice, fara insa a retine realitatile juridice rezultate in urma analizei comparative.

4. Comparabilitatea ce rezulta din analogia in constructia ordinilor juridice

Folosirea analogiei, ca factor de delimitare in cadrul metodei comparatiste, a facut de-a lungul timpului obiectul multor incercari de definire, rezultatele fiind mai in toate cazurile nefundamentate stiintific, deoarece comparatisti ca si Kaden, au incercat o clasificare analogica a ordinilor juridice, pornind de la premisele existentei in toate sistemele de drept, a unor structuri institutionale asemanatoare.

Din acest punct de vedere, ipoteza comparativa folosita de acesta este neadecvata, intrucat exclude analogia metodei de com­parare, care porneste de la premisa inexistentei ideologice a unei tipologii universale de ordin institutional.

Cu toate acestea, analogia din perspectiva comparativa este deosebit de utila, deoarece putem individualiza elementele comparabile ale ordinilor juridice, atunci cand supunem comparatiei particulele juridice elementare din cadrul aceluiasi sistem de drept.

Ceea ce face obiectul acestei analogii nu este insasi analiza constructiei ordinilor juridice, ci evidentierea materialului si a scopului pentru care aceasta a fost facuta.

5. Comparabilitatea intemeiata pe apartenenta ordinilor juridice la aceeasi familie, civilizatie sau stadiu de civilizatie

Pornind de la ideea ca unul din scopurile principale ale dreptului comparat este aceea de a individualiza principiile dreptului comun legislativ, Lambert, stabilea faptul ca: "regula metodologica dupa care comparatistul trebuie sa se ghideze in efectuarea comparatiei consta in analizarea ordinilor juridice ale popoarelor avand o civilizatie identica sau apropiata'.

Analizand ordinile juridice ale familiei latine si germanice, acesta considera in anul 1900 ca: "in privinta deosebirilor, acestea nu ar fi mai profunde decat erau intre cutumele redactate in secolul al XVI-lea.

Asadar, efectuand o analiza a marilor sisteme juridice ale lumii contemporane ce fac parte din aceeasi familie, ne vom opri mai intai asupra celui romano-germanic. Asta nu pentru ca ar fi cel mai vechi -unele din sistemele religioase si traditionale sunt anterioare chiar cu secole intregi - ci datorita locului insemnat pe care el il are in lumea contemporana, ducand mai departe principiile dreptului roman, reprezentand un adevarat atelier in care au fost forjate multe concepte juridice moderne si fiind raspandit astazi nu numai in Europa, ci si in America Centrala si de Sud (si chiar intr-o masura mai mica in Canada si Statele Unite), precum si in Africa.

Marele sistem de drept romano-germanic nu este, cum s-ar putea crede, sistemul rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice, dupa cum nu este nici acel "heutigen romischer Rwchf', dreptul roman contemporan, care s-a aplicat in Germania. Desi, asa cum o vom arata pe larg mai jos, atat elementul romanistic cat si cel germanic au exercitat, in procesul sau de formare, o influenta hotaratoare, sub denumirea de mai sus se intelege marele sistem juridic contemporan, care include sistemele francez si german si cele inrudite cu acesta.

Este o denumire conventionala, pentru ca un mare numar de sisteme nationale nu isi gasesc sorgintea in niciunul din aceste doua drepturi, ci reprezinta rezultatul exportului de legislatie practicat de state ce au detinut altadata intinse imperii coloniale, ca Spania, Portugalia sau, in mai mica masura, Italia. Ne gasim aici, asa cum am mai aratat, in fata unei receptii de gradul doi.

Aceasta alaturare a sistemelor francez si german poate suscita ea insasi unele nedumeriri. Pentru practicianul care a avut un anumit contact cu ambele lumi juridice - franceza si germana - sunt evidente deosebirile de mentalitate, de mod de abordare a fenomenului juridic, de terminologie si chiar de continut al unor institutii. Constiinta unor astfel de deosebiri il poate face sa accepte cu dificultate ideea ca ne gasim in fata unuia si aceluiasi mare sistem juridic.

O analiza aprofundata demonstreaza insa ca aceste deosebiri sunt departe de a fi esentiale. Cele doua sisteme nationale au o bogata mostenire comuna provenita din dreptul roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar germanic, care a influentat nu numai legislatia moderna germana, dar si cutumele franceze ce au stat la baza codificarilor napoleoniene, pe de alta parte, in ambele sisteme, rolul de izvor preeminent il joaca legea. Tendinta de codificare, ilustrata de aparitia codurilor civile si comerciale, tendinta ce isi pune amprenta pe infatisarea sistemului, reprezinta una din cele mai insemnate trasaturi de unire.

Desi exista, desigur, unele concepte diferite, fondul major national al celor doua sisteme este identic, in primul rand datorita faptului ca ele au o origine comuna.

in sfarsit, desi exista o diversitate filozofica notabila in abordarea fenomenului juridic, desi exista scoli de drept deosebite, imprejurare care se traduce prin statornicirea acelor deosebiri de mentalitate juridica - element de mare interes in definirea sistemelor de drept - deosebirile apar ca avand un caracter minor in comparatie cu cele ce se pot constata intre juristii din sistemul romano-germanic si cei din common law. Puternica influenta a dreptului roman a determinat in acest sens, o anumita identitate de optica la toti juristii asa-zisi "continentali' (termenul este de provenienta engleza si se refera la toti juristii continentului european, luati in bloc) si care au in comun faptul ca nu sunt "common law-eri'.

O privire istorica asupra formarii acestui mare sistem de drept apare astfel absolut necesara. Autorii care au cercetat istoria dreptului european sunt de acord cu faptul ca momentul aparitiei dreptului romano-germanic se situeaza in secolul al XlII-lea al erei noastre. Astfel, cum arata R. David,² elementele juridice au fiintat si inainte de aceasta data. Exista, bineinteles, dreptul roman care se aplica pe aceste teritorii, existau, de asemenea, cutumele aplicabile peste tot in Europa, dintre care rolul preponderent 1-au avut cutumele franceze si germane. A fost o epoca de acumulari, in care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat un nou sistem de drept.

Trebuie semnalat aici rolul deosebit pe care 1-au avut in procesul de sintetizare a dreptului universitatile medievale, adevarate focare ale culturii timpului.

Le vom cita doar pe cele italiene, franceze si germane, in care marii juristi ai epocii au creat o doctrina juridica cu caracter universal.

Prima etapa a procesului de universalizare a dreptului a constituit-o, evident, receptia dreptului roman, care a conferit Europei un sistem juridic mai mult sau mai putin unitar.

Dupa caderea Imperiului Roman, Europa s-a trezit impartita in nenumarate state care s-au grabit sa-si formeze sisteme juridice proprii.

Opera intreprinsa de universitatile europene venea intr-un fel impotriva acestei tendinte de faramitare prin crearea unui corp de principii si de reguli universal aplicabile.

Universitatile erau inclinate asadar sa intreprinda o opera de sinteza si sa apeleze la marele fond juridic pe care il reprezenta dreptul roman, cu prestigiul si perfectiunea sa formala, superior, incontestabil, din punct de vedere tehnico-juridic cutumelor locale, mijloc excelent in opera de unificare nationala care incepuse in Germania si Italia.

Din secolul al XHI-lea, dreptul roman dobandeste pe aceasta cale din ce in ce mai mult teren in Europa. Este unul din aspectele revenirii la dreptul roman si de transmitere al lui la popoare care avusesera initial alte sisteme de drept.

Procesul de receptare a dreptului roman s-a lovit, asadar, de forta cutumei. Nu ne referim aici, desigur, la cutumele locale marunte, care erau imperfecte si cu o autoritate discutabila, care cu greu puteau face fata unui sistem juridic atat de complet cum era cel roman, ci de marile cutumiere, acele colectii de cutume care erau alese si sintetizate de jurisconsulti.

Desigur, aceste cutumiere, asupra carora vom reveni mai jos, tocmai datorita insemnatatii rolului pe care 1-au jucat in configurarea sistemului, nu reprezentau intotdeauna reglementari complete, ci aveau deseori un caracter fragmentar, fiind lipsite de caracterul sistematic al unor adevarate codificari.

in cadrul operatiei de redactare a cutumelor, autorii care faceau parte dintre cei mai prestigiosi juristi ai timpului au apelat adesea la cunostintele lor de drept roman pentru acoperirea lacunelor dar si, pe alocuri, pentru a corecta anumite solutii care veneau in contradictie cu principiile dreptului roman.

Substanta cutumelor nu reflecta dreptul roman in forma sa clasica, ci ceea ce era denumit "dreptul vulgar', ce se nascuse in perioada de decadere a Imperiului Roman.

in aceasta a treia, si ultima epoca a dreptului roman, sunt reflectate anumite influente greco-orientale, care au alterat, daca ne putem exprima astfel, puritatea ideologica a sistemului de drept.

"in epoca dominatului, arata V. Hanga, un important rol il joaca asa-zisul «drept vulgar», un fel de drept cutumiar format prin adaptarea simplificata a normelor dreptului roman la nevoile locale ale pro­vinciilor. De aici, rolul practicienilor, pentru care interpretarea juridica isi pierde valoarea ei creatoare, devenind simpla rutina, iar stiinta dreptului o preocupare pur speculativa si, in consecinta, inutila'.

Nu putem trece peste aceasta faza initiala a formarii sistemului romano-germanic fara a aminti cateva din codificarile ce se inregistrau in secolele XV si XVI ale erei noastre, menite sa creeze o adevarata punte intre dreptul roman si al Evului Mediu, pe de o parte, si cel al marilor invazii ale popoarelor migratoare, in deosebi cele germanice, din secolele IV si V, pe de alta parte.

Dintre cele mai importante codificari notam³:

Edictum Theodorici promulgat in a doua jumatate a secolului al V-lea la Narbo, de Theodoric II, regele Vizigotilor.

Codex Euriciamts promulgat pe la 475 e.n. de regele Euric.

Lex Romana Visigothorum (denumit si Breviarum Alarici) promulgata de regele Alaric II, in Proventa.

Lex Romana Burgundiorum promulgata de regele Gundobad, mort in anul 516, in regatul Burgundiei.

Aceste compilatii au stat la baza receptarii dreptului roman si au constituit, mai tarziu, un material pretios pentru codificarile realizate in cursul Evului Mediu.

Un moment esential in acest proces avea sa fie jucat, cateva secole mai tarziu de Corpus Juris Civilis a lui Justinian, care a fost receptat in estul Europei cu incepere din secolul al IX-lea, iar in apus din secolul al Xl-lea si care, intr-o forma sau alta, a fost adaptat la nevoile fiecarei epoci si ale fiecarei tari.

in unele tari, cum a fost Belgia si Olanda, receptarea dreptului roman a fost aproape totala, in alte state ea a avut numai un caracter partial, fiind restransa ori la un anumit numar de reglementari, ori la anumite regiuni geografice, in Franta, de pilda, se pot deosebi doua zone bine demarcate. Partea de nord-est, invecinata cu Germania, era denumita "tara de drept scris', in timp ce partea de sud-vest era "tara dreptului nescris', in care guvernau cutumele locale.

Un rol insemnat in receptarea dreptului roman 1-au avut scolile glosatorilor si postglosatorilor. Daca cei dintai isi propusesera ca scop sa stabileasca - practicand, pe marginea scrierilor clasice, glose sau adnotari - sensul exact al dispozitiilor, postglosatorii au incercat, incepand cu secolul al XIV-lea, sa dea expresie unor noi preocupari. Prin interventiile lor ei au adus dezvoltari considerabile dreptului roman, punand bazele unor directii noi de evolutie a dreptului^ privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul international privat, in felul acesta, postglosatorii au facut o opera de creatie, realizand nu numai fuziunea dreptului roman cu prevederi ce isi gaseau originea in cutume, ci si imbogatirea acestuia cu dispozitii noi, ale caror autori erau ei insisi. S-a nascut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de "usus modernus pandectarum'.

in niciuna din tarile europene, curentul postglosatorilor nu a intalnit obstacole mai serioase decat in Franta, Spania si Portugalia. Un succes deosebit a avut astfel in Franta Scoala "umanistilor', curent tinzand nu la transformarea si adaptarea dreptului roman, ci la purifi­carea acestuia, la inlaturarea oricarei influente externe la readucerea lui in stare originara. Pe buna dreptate s-a remarcat ca francezii si-au putut oferi un asemenea lux, datorita faptului ca dreptul roman nu reprezenta in aceasta conceptie decat ratiunea scrisa, astfel ca el putea fi intotdeauna lasat deoparte, in cazul unui conflict cu legea propriu-zisa pe care o reprezenta dreptul cutumiar.

in Portugalia si Spania, usus modernus pandectarum a fost stopat in buna masura prin cunoscuta lege a "citatelor', care impunea ca, in cazurile de dubiu, sa se recurga la opiniile a trei jurisconsulti: Bartolus, Baldus si Accursius.

Dimpotriva, scoala postglasatorilor a avut un succes exceptional in Germania, unde a fost continuata de scoala pandectistilor, care a dominat gandirea juridica germana pana in secolul al XlX-lea, culminand cu elaborarea codului civil german de la 1900.

Receptarea dreptului roman nu s-a oprit insa aici. Una dintre caile cele mai insemnate ale patrunderii sale in Europa au fost codificarile printre primele in diferite tari europene, cu incepere din secolul al XVIII-lea.

Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, in multe state, un numar important de principii si norme din dreptul roman. Astfel, au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, ca si codurile civile adoptate in secolul al XlX-lea, ar fi codul francez sau codul austriac, codul german din 1900 ori codurile elvetiene din 1881, 1907 si 1911.

Se poate afirma ca receptarea dreptului roman, directa ori indirecta, a marcat, nu numai pe continentul european, ci si dincolo de acesta, procesul de creare a cadrului juridic necesar dezvoltarii economiei de piata.

O influenta insemnata asupra formarii sistemului de drept al statelor occidentale a avut-o si dreptul canonic catolic. Vom arata de la inceput ca prin "drept canonic' trebuie intelese doua corpuri deosebite de reguli. Primul dintre ele este asa-numitul "drept divin' care, in conceptia teologilor catolici, recunoaste anumitor precepte, izvorate din Sfanta Scriptura, caracterul unor norme juridice. Astfel, de pilda, in cursul Evului Mediu, imprumutul cu dobanda a fost prohibit in toate legislatiile tarilor catolice, deoarece principiul canonic "mutuum date inde sperantes' interzicea categoric dobanda.

in afara Scripturii, alte izvoare ale acestui "drept divin' au fost reprezentate de asa-numita "traditie divina', precum si de lucrarile teologilor crestini din Evul Mediu.

Dar despre dreptul canonic in adevaratul inteles al cuvantului nu se poate vorbi decat in cazul "dreptului canonic uman'. Sursa principala a acestuia a fost Opus juris canonici elaborata in secolul al XVl-lea si format din alaturarea mai multor acte normative fundamentale ale bisericii catolice. Astfel, el cuprindea, mai intai, decretul lui Gratian din anul 1150, o compilatie privata a unor monumente legislative catolice, facuta in scopul de a elimina discordantele ce se puteau constata intre acestea; erau apoi incluse "Decretaliile' Papei Grigore al IX-lea, acte normative ulterioare codificarii intreprinse de Gratian; in al treilea rand, era cuprins asa-numitul Jiber Sextus sau, in franceza, Je Sexte, o culegere de decretalii data in anul 1928 de Papa Bonifaciu al Vll-lea, ulterioare celor amintite mai sus; veneau apoi Clementinele care reprezentau canoanele Consiliului de la Viena din 1811 si decretaliile pontificale ale Papilor Clement al V-lea si loan al Vll-lea emise intre anii 1313 si 1317; in sfarsit, trebuie amintite acele Extravagantes, o serie de decretalii noi, neoficiale, codificate pe la anul 1500 de juristul canonic Jean Chapois.⁴

Un moment deosebit de important pentru stabilirea influentei pe care a avut-o dreptul canonic asupra sistemelor juridice romaniste este reprezentat de Consiliul de la Trento, care s-a tinut intre 1546 si 1563. La acest consiliu s-a stabilit, printre altele, prohibitia casatorii solo-consens, care dupa modelul dreptului roman se practica peste tot in Europa. Casatoria nu se mai putea incheia prin liberul acord de vointa al partilor, fiind necesara interventia clericului care oficia, ea fiind considerata o taina.

in afara izvoarelor traditionale, dreptul canonic catolic are si izvoare moderne. Principalul dintre acestea, pe care se bazeaza intregul drept canonic actual, este asa-numitul Codex juris canonici, adoptat in anul 1917 si datorat Papei Benedict al XV-lea, act care tinea in mod insemnat seama de transformarile ce s-au produs in moravurile societatii occidentale.

Este interesant de aratat ca, desi pentru toate celelalte state catolice codificarea Papei Benedict are un caracter pur canonic, in Vatican ea are un caracter statal, aplicandu-se, cu incepere din anul 1929, cu titlul de drept principal, urmand ca materiile in care ea nu cuprinde dispozitii sa se aplice codul civil italian.

Influenta pe care dreptul canonic a exercitat-o asupra dezvoltarii dreptului civil din tarile occidentale este substantial. Spatiul nu ne permite sa urmarim indeaproape aceasta influenta.

Vom aminti numai introducerea actiunilor posesorii, reflectare a principiului canonic "spoliatus ante omnia restituendus' - codurile civile necunoscand in acea epoca astfel de actiuni - a notiunii de "just pret', a principiului "malafide super veniens non nocef' - necunoscut nici el dreptului roman - sau limitarea prescriptiei mobiliare in cazul dobandirii cu buna credinta.

Domeniul in care influenta dreptului canonic s-a dovedit cea mai puternica este cel al relatiilor de familie. Astfel, datorita acestei influente s-a admis institutia legitimarii copiilor naturali, cu exceptia celor adulterini si incestuosi, a fost stabilita lista impedimentelor la casatorie si a fost acreditata distinctia - astazi generalizata - dintre impedimentele prohibitive si cele dirimante, a fost elaborata distinctia dintre casatoria nula si cea anulabila, a fost in sfarsit impusa teoria casatoriei putative.

Influenta exercitata de dreptul canonic asupra dreptului civil din sistemul romano-germanic a fost, astfel, cum se poate lesne remarca, masiva si esentiala.

Cautand sa caracterizam aceasta influenta, trebuie relevate anumite elemente conservatoare. Astfel, biserica catolica nu s-a opus niciodata ideii de putere maritala, considerandu-1 tot timpul pe sot capul familiei. Doctrina catolica nu s-a ocupat deloc de regimurile matri­moniale, iar dreptul canonic nu cuprinde nicio dispozitie referitoare la acestea, dand astfel camp liber inegalitatilor si inechitatilor care se intalnesc peste tot in aceasta materie in dreptul tarilor occidentale. Mai presus de orice, se represeaza bisericii catolice ostilitatea constanta manifestata impotriva institutiei divortului. Dreptul canonic nu cunoaste aceasta institutie si sub influenta lui, dreptul multor tari catolice nu a adoptat-o ani indelungati sau o refuza chiar si in prezent. Astfel sunt Quebec, Argentina, Paraguay, Brazilia, Chile, Columbia etc. Asupra avatarurilor suferite recent de acesta institutie si in Italia si Spania vom reveni pe larg mai jos.

Ca substitutiv al divortului, legislatia tarilor catolice a introdus sub aceeasi influenta canonica, institutia "separatiei de corp' care in unele tari inlocuieste divortul, iar in altele actioneaza in paralel cu acesta.

Receptarea dreptului canonic catolic a avut loc, in principal, pe doua cai. in unele tari, ca in regiunile catolice ale Germaniei, dreptul catolic a fost receptat impreuna cu dreptul roman, fara un act de introducere formala ca si cum ar fi fost unul si acelasi corp de reguli, in alte tari insa, receptarea a avut loc in temeiul concordantelor incheiate de Vatican cu statele respective.

Se poate retine insa, indiferent de calea care a fost urmata, ca dreptul canonic catolic a excitat o importanta influenta asupra dreptului din tarile occidentale, contribuind la configurarea marelui sistem romano-germanic.

Spre deosebire de dreptul catolic dreptul canonic protestant a jucat un rol considerabil in procesul de formare a acestui mare sistem de drept. Acesta n-a facut, de altfel, decat sa preia corpul de doctrina a dreptului catolic, caruia s-a marginit sa-i aduca unele amendamente potrivit doctrinei protestante.

intrucat protestantii privesc casatoria nu ca pe o institutie sacra, ca la catolici, ci ca pe un contract pur civil, dreptul lor canonic admite fara rezerve divortul, imprejurare care face ca tarile protestante sa fie ferite de framantarile sociale intalnite, in legatura cu aceasta, in statele catolice.

Protestantii au abreviat considerabil lista impedimentelor la casatorii - lista cu un caracter foarte dur la catolici - eliminand printre altele toate impedimentele ce proveneau din adulter. Spre deosebire de dreptul catolic, care, considerand actul casatoriei eminamente consensual, a inlaturat cerinta consimtamantului parintilor la casatoria copiilor, protestantii au pastrat acesta conditie. Se recunoaste, in acelasi timp  dreptul parintilor de a "sfasia', cum spune literatura canonica, o casa­torie incheiata fara consimtamantul lor.

O anumita influenta a avut si dreptul canonic ortodox. Vom mentiona ca acesta, spre deosebire de dreptul catolic, a recunoscut intotdeauna institutia divortului si a respins-o pe cea a separatiei de corp.

Caracteristica dogmei ortodoxe este de pilda, interdictia celei de-a patra casatorii care isi gaseste sorgintea intr-o disputa intrata in analele bisericii, dintre imparatul Bizantului, Leon Filozoful si patriarhul de la Constantinopol, Nicodim care a refuzat sa-i acorde imparatului dreptul de a se casatori dupa ce divortase de trei ori; regula a existat in dreptul tuturor tarilor ortodoxe si a subzistat pana de curand in dreptul grec modern. De altfel, acesta din urma reprezinta sistemul juridic cel mai puternic influentat de teologia ortodoxa.

Dreptul canonic se invedereaza astfel drept unul din factorii importanti care au contribuit la configurarea marelui sistem de drept romano-germanic.

Este incontestabil ca despre dreptul eclesial ortodox nu s-a scris nimic in ultimele decenii in literatura noastra de specialitate. Este vina dictaturii care n-ar fi suportat studierea influentei canonice asupra legislatiei noastre traditionale.

inchegarea marelui sistem romano-germanic s-a infaptuit astfel in decursul multor secole, timp in care s-a desavarsit sudura unor fonduri normative diferite.

Dreptul roman, cutumele "barbare' si dreptul canonic - dar indeosebi cel dintai - au reprezentat in acest proces sursele cele mai insemnate si mai bogate de principii si de norme. Sistemul rezultat nu se poate insa reduce la niciunul din acestea.

Sinteza care s-a produs a condus la aparitia unui drept nou, modern, care a stiut sa se dezbare de toate regulile medievale care ar fi reprezentat frane in calea dezvoltarii societatii.

Common law reprezinta cel de-al doilea mare sistem juridic contemporan.

Timp de secole, dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc in paralel, pe continentul european, pe de o parte, in insulele britanice pe de alta, fara contacte reciproce prea frecvente si mai ales fara ca vreunul din aceste sisteme sa exercite o influenta reala asupra celuilalt. S-au creat in felul acesta doua medii juridice diferite, doua lumi juridice inchise - cea "continentala' si cea "insulara' - care se ignorau reciproc.

Puternica influenta economica din vremea noastra a Statelor Unite ale Americii a accentuat ascendentul institutiilor de common law.

intregul drept al comertului international este profund tributar tehnicii contractuale engleze si americane⁵. Contractele de know-how, factoring, leasing, franchaising, practica trustului sau agency-ului, atat de raspandita in raporturile de cooperare economica internationala, folosesc elementele tehnice ale sistemului de common law.

Este incontestabil ca si sistemul romano-germanic are, in timpurile recente, o influenta insemnata asupra celui anglo-saxon, asa cum vom arata mai jos, ocupandu-ne de fenomenul care a fost denumit "civilizarea common law-ului'.⁶

Acest sistem juridic, foarte diferit sub raport tehnic de sistemele denumite "continentale', nu este usor de cunoscut. El este produsul unei evolutii indelungate, petrecute in conditiile specifice ale insulelor britanice, fructul unei mentalitati juridice cu totul diferite de cea intalnita pe continentul european, diferita de traditionalismul cartezian, tributara unei gandiri pragmatice.

Este interesant insa ca toate aceste colonii au pastrat mostenirea sistemului de common law. Acesta este valabil nu numai pentru statele common wealth-ului, dar si pentru altele cum ar fi Statele Unite ale Americii care au iesit de mult din orbita politica, economica si culturala a metropolei.

Aceasta perenitate a sistemului de drept creat in insulele britanice, surprinzatoare la prima vedere, isi gaseste insa explicatii solide, in multe, chiar in marea majoritatea teritoriilor ce apartinusera altadata coroanei britanice, dreptul introdus de colonizatori a gasit un teren vid - caci acestia reprezentau primele populatii ce stapaneau efectiv teritoriile in cauza - si care au adus cu ele propriul lor sistem de drept, in alte teritorii, dreptul colonistilor era confruntat cu sistemele juridice locale, adesea arhaice si cutumiare, care erau departe de perfectiunea common law-ului, neputand reprezenta o solutie de schimb, in sfarsit, in alte tari cum ar fi India sau Pakistanul, din confruntarea dreptului englez cu sisteme juridice bine conturate si profund inradacinate, cum sunt cel hindus sau cel musulman, au rezultat reglementari hibride, care au imprumutat atat din calitatile, cat si din defectele ambelor sisteme.

Aratam mai sus ca, nascut in insulele britanice, sistemul nu guverneaza in intregime aceste insule. Mai precis, el se aplica in Anglia, in Tara Galilor si in Irlanda, dar nu se intinde asupra Scotiei, care ramane fidela unui sistem juridic propriu.

Cat priveste cea de-a doua categorie de teritorii, si anume cele care inainte de a fi supuse coroanei engleze apartinusera altor puteri coloniale, cum ar fi Africa de Sud, Zimbabwe, provincia Quebec etc., principiul de la care s-a pornit a fost mentinerea sistemelor juridice existente inaintea ocupatiei britanice, cum ar fi asa-numitul drept romano-olandez, in masura in care nu au fost abrogate prin acte normative ale autoritatilor coloniale britanice sau printr-o regula ulterior stabilita de organele locale.

Noile state independente au pastrat partial aceste sisteme de drept, care au fost ulterior dezvoltate potrivit acelorasi legalitati ale common law-ului de instantele nationale.

Pentru a caracteriza sistemul englez, elementul cel mai insemnat este modul de formare. Dupa expresia lui Betham, dreptul englez este unjudge made law, o creatie a jurisprudentei.

Desi locul ocupat, indeosebi in zilele noastre, de dreptul scris este considerabil, dreptul englez ramane, indeosebi datorita mentalitatii juristilor insulari, un drept al precedentelor. Precedentul judiciar repre­zinta incontestabil mecanismul cel mai important in formarea acestui sistem, steaua sa polara. Este frecventa si astazi in fata instantelor engleze invocarea unor decizii judiciare datand de secole. Lucrurile merg atat de departe incat, chiar in prezenta unui text de lege sau a unei reguli de drept cutumiar, judecatorii prefera sa invoce hotararile judecatoresti care au facut anterior aplicarea acestora, decat sa aplice in mod direct textul sau regula care stabileste sediul materiei.

Acest drept al precedentului cuprinde, cel mai adesea, reguli extrem de tehnice si de formaliste, accesibile doar specialistilor, facute pentru tribunale, iar nu pentru justitiabili.

Mecanismul de formare explica, in buna parte, caracterul original al dreptului englez. Influentele din exterior nu sunt numeroase. Nici macar dreptul roman - cu toata indelungata stapanire a insulelor britanice de catre romani -, nu a avut, la timpul sau, o influenta prea insemnata. Dreptul englez s-a aratat, de la primele sale inceputuri, conservator si nereceptiv.

Aspectul cel mai original al common law-ului este reprezentat de coexistenta a trei subsisteme normative, autonome si paralele, care reglementeaza, fiecare, uneori in mod diferit sau chiar contradictoriu, relatiile sociale: common law-ul (in sens restrans), equity si statute law. Ele exprima, de fapt, cele trei izvoare principale ale dreptului englez.

Cel mai vechi dintre ele este common law. (Termenul de "common law' are, dupa cum se poate lesne intelege, doua acceptiuni de intindere diferita. Prin common law in sens larg este denumit marele sistem de drept de origine engleza, in sens restrans, termenul indica unul din cele trei izvoare, ori subsisteme sau mai precis ramuri de reglementari care sunt tipice marelui sistem de drept). El ramane inca, chiar in timpurile noastre, asa cum se explica un autor englez, "cea mai fundamentala parte a dreptului nostru'.

Common law-ul provine din comune ley (legea comuna) si isi gaseste originile in cutumele aflate in vigoare inainte de cucerirea normanda si care au fost mentinute si dupa aceea, printr-o declaratie a lui Wilhelm Cuceritorul. El reflecta opera de unificare a acestor cutume locale intr-un drept comun pentru intregul regat, exclusiv Curtilor regale de la Westminster⁷.

Termenul stare decisis desemneaza tocmai principiul potrivit caruia hotararile pronuntate de anumite instante produc efecte nu numai cu privire la partile litigante, ci leaga si alte instante. O decizie judecatoreasca cuprinde doua parti esentiale: ratio decidenti si obiter dicta. Substanta precedentului se gaseste in cea dintai.

. Ratio decidendi exprima motivele pentru care instanta a dat hotararea, principiul de drept degajat prin acea hotarare. Pentru ca o decizie judecatoreasca sa poata servi drept precedent intr-un litigiu, nu este necesar ca circumstantele celor doua spete sa fie identice - o identitate completa nu se poate intalni niciodata -, fiind suficient ca ratio decidenti care a justificat-o pe cea dintai sa existe si in cea de-a doua, in pofida faptelor particulare care, in mod obisnuit, difera.

Obiter dicta, dimpotriva, nu exprima regula de drept degajata de instanta, ci reflectiile juridice pe care le face aceasta pe marginea spetei.

Aceste comentarii sunt extrem de utile celor ce studiaza dreptul, intrucat pun mai bine in evidenta modul de a gandi al judecatorului.

Mai aproape de noi, Salmond si Dacey propun abandonarea acestor teze, recunoscand ca judecatorii au o putere legislativa proprie, pe care o exercita in mod deschis si legal. Autorii moderni par totusi sa aduca anumite atenuari acestei afirmatii. Arminjon si colaboratorii sai subliniaza si ei ca efectul principiului stare decisis consta in aceea ca face, in fapt, din judecator un legiuitor. Ei subliniaza insa ca, in teorie, cel putin, judecatorul nu are puterea de a modifica cutuma existenta. El este presupus doar ca o declara, ca o explica, ca o dezvolta. Cu toate acestea, autorii citati sunt nevoiti sa recunoasca ca, in realitate, jude­catorul stabileste reguli noi de drept.

Punand fata in fata avantajele si dezavantajele acestui sistem de case law, un autor englez contemporan noteaza in randul celor dintai⁸:

corectitudinea pe care o ofera pentru dezvoltarea fiecarui caz care este esentialmente similar;

posibilitatea de crestere, de adoptare permanenta a unor reguli noi de drept, adaptate noilor circumstante si cerintelor unei societati in continua schimbare;

bogatia de reguli de detaliu;

caracterul practic putand raspunde cu usurinta nevoilor cotidiene. Printre dezavantaje sunt mentionate:

rigiditatea, o regula data fixata nu mai poate fi modificata;

pericolul unor distinctii nelogice, care sa conduca la aplicarea anumitor reguli in situatii pentru care nu sunt create;

volumul si complexitatea care ingreuneaza considerabil cunoasterea normelor aplicabile.

Datorita acestor inconveniente - foarte grave - principiul stare decisis sufera in practica anumite atenuari. Judecatorii insisi recurg uneori la anumite distinctii artificiale, la rationamente de-a dreptul tendentioase pentru a ajunge la hotarari diferite sau chiar opuse precedentului de la care pornesc. Ei sunt scutiti sa apeleze la asemenea manopere, atunci cand precedentul este in mod manifest nerational sau prezinta inconveniente (plainty unreasonable and inconvenient), ori daca este in opozitie cu o regula socotita "cardinala' in dreptul englez.

Aceste atenuari, de natura sa elimine unele din dezavantajele semnalate, nu fac insa altceva decat sa sporeasca puterea judecatorului care, practic, poate legifera neingradit.

Fata de acest mod de elaborare a dreptului, norma de drept insasi prezinta in sistemul englez un anumit specific. Legal rule prezinta un grad de generalitate mai redus decat norma de drept din sistemele continentale. Ea este, in fond, o regula retinuta de instanta, in speta, nu prin interpretarea unui text de lege, ci potrivit tehnicii distinctiilor si este valabila numai pentru cazul in care a fost degajata ca si pentru cele absolut identice. O nota in plus in incarcatura faptica a spetei va face regula inaplicabila si va impune judecatorului sa desprinda o alta norma.

Iata de ce, abordand problema normei de drept, teoria generala a dreptului va trebui sa se aplece, pe viitor, cu atentie deosebita asupra caracterului regulii de drept in sistemul englez, capabila sa modifice esential concluziile ce s-ar putea trage doar in temeiul sistemelor de drept de pe continent.

Equity reprezinta in fond un corectiv adus regulilor de common law. Marea maladie a oricarui sistem de drept bazat pe precedente este scleroza. Perpetuandu-se in timp indelungat, dreptul creat de precedente ajunge nereceptiv la impulsurile sociale, ostil oricarei societati in evolutie. El devine prin aceasta o frana ce poate aduce prejudicii consi­derabile. Common law-ul nu a scapat de acest pericol. Pentru repunerea in ordine a lucrurilor, a aparut inca din Evul Mediu, equity.

La origine, equity dadea expresie ideii ca in fata unei legi nedrepte, supusii pot face apel la rege care - bazandu-se pe impe­rativele constiintei - putea actiona contra legem, restabilind echitatea incalcata, in fapt, nu regele, ci functionarul sau, Cancelarul, era cel ce solutiona plangerile.

Niciodata interventia Cancelarului nu a fost prezentata ca fiind de natura sa modifice legea. Dimpotriva, una din maximele cele mai cunoscute ale dreptului englez asupra careia vom reveni mai jos este Equity follow the law (equity respecta common law-ul). Cancelarul se fereste intotdeauna de a declara regula de drept inaplicabila. Mijlocul sau - in perioada initiala cel putin - era acela de a refuza eliberarea unui writ, imprejurare ce lipsea pe una din parti de dreptul de a sesiza instanta, intarziind pe calea unor ordine executarea anumitor acte sau impunandu-i efectuarea altora de natura sa anihileze interventia justitiei.

Rolul equity-ului in dezvoltarea dreptului englez este enorm. Este suficient sa mentionam ca multe din institutiile cele mai insemnate ale acestuia ca trustul, uses, injuctions au fost create de Cancelar. Equity a adus, de asemenea, o serie de perfectionari si completari esentiale anumitor institutii de common law.

Este de notat faptul ca cercetatori de prestigiu ne atrag atentia ca equity nu a reusit sa devina un sistem normativ complet care sa acopere o arie de reglementare asemanatoare cu common law-ul, ramanand mai curand o colectie de norme oarecum disparate, de corective aduse acestuia.

Aceste norme isi gasesc coerenta in lumina unor maxime desprinse din practica seculara a instantei de equity. Cunoasterea lor permite intelegerea sistemului pe care il guverneaza si a raporturilor ce exista intre common law si equity.

Cea mai cunoscuta dintre acestea stabileste ca equity actioneaza in personam, iar nu in rem (Equity acts inpersonam, not in rem).

Principiul si-a pierdut practic interesul. La origine, injunctions -ordinele date de Curtea Cancelarului - erau indreptate contra persoanei debitorului, iar nu impotriva patrimoniului acesteia. Doar mai tarziu, Curtea Cancelarului a inceput sa emita un writ for sequestration, care dadea o actiune asupra bunurilor.

O a doua maxima prevedea: Equity nu admite ca o violare a dreptului sa ramana fara sanctiune. Acest principiu confera Curtii de equity dreptul de a recurge la remedii noi - sanctiuni sau solutii inedite - atunci cand apreciaza ca cele oferite de common law nu sunt suficiente, in acest sens, de exemplu, Cancelarul poate ordona execu­tarea efectiva a unui contract, daca considera ca daunele interese acordate potrivit solutiei de common law nu sunt suficiente.

Equity urmeaza common law-ul este principiul potrivit caruia common law reprezinta baza jurisprudentei Curtii de equity de la care aceasta nu se departeaza decat atunci cand comandamentele morale o impun. El exprima, de asemenea, ideea dupa care Curtea de equity aplica, prin analogie, regulile de common law. "Cand din punctul de vedere al lui equity partile sunt intr-o situatie de egalitate, se aplica common law'. Potrivit acestui principiu, common law-ul apare intr-o pozitie oarecum subsidiara, in ipoteza in care ambele parti litigante sunt, in egala masura, titularele unor argumente extrase din regulile de equity.

Cu principiul: cand potrivit lui equity, partile sunt in situatie de egalitate, primul in timp are castig de cauza, dreptul englez exprima principiul cunoscut din maxima: "prior tempore, potior jure' intalnit pentru prima data in dreptul roman.

Cel de-al saselea principiu stabileste ca: "cel care doreste un remediu de equity trebuie sa actioneze in equity', ceea ce inseamna ca remediile (solutiile de equity) nu pot fi obtinute folosind procedura de common law. Pe acelasi taram al analogiilor nu putem sa nu reamintim principiul roman electa una via.

insolit prin modul sau de formulare este principiul: "cel care recurge la equity trebuie sa o faca cu mainile curate'. Este un principiu dificil de explicat fara cunoasterea temeinica a mecanismului dreptului englez. Se da, pentru ilustrare, exemplul unui avocat care, dupa ce a dat clientilor sai sfatul de a indeplini anumite acte prin care sa-si incalce obligatiile ce le reveneau dintr-un trust, nu poate, ulterior, in calitate de parte in raporturile juridice ce se creeaza in cadrul aceluiasi trust, sa se indrepte contra celor dintai.

Original prin modul in care isi gaseste aplicatia este principiul: "termenul anuleaza equity', formulat, de asemenea, si in expresia: "equity ajuta pe cel diligent, iar nu pe cel nepasator', in limbajul cu care suntem obisnuiti, principiul configureaza ideea unei prescriptii extinctive.

Ceea ce are caracteristic acest fel de prescriptie este faptul ca nu opereaza in raport de un termen predeterminat, ci de anumite "limite rationale', care impun, asadar, o apreciere de la caz la caz, in care dreptul trebuie exercitat.

Pentru o judecata in echitate, conceptia este foarte potrivita. Un alt principiu stabileste ca: "equity tine seama de intentie, iar nu de forma'.

Formularea nu trebuie sa ne conduca totusi la ideea ca spre deosebire de common law, equity ar fi un sistem ostil formalismului. Dimpotriva, formalismul specific dreptului englez gaseste si in acest caz un teren propice.

Cel mai interesant din aceste principii ni se pare a fi: "equity considera ca ar fi facut ceea ce ar fi trebuit facut', intalnim in acest caz o conceptie judiciara analoga celei formulata de canonisti si de alti juristi medievali - sunt citate in acest sens numele Papei Inocentiu al IV-lea si al lui Jaques de Revigny - conceptie cunoscuta sub numele de doctrina lui Jus ad rem. Potrivit acesteia, orice drept ce are ca obiect un bun individual determinat ar da nastere unui drept impotriva oricarui tert dobanditor de rea-credinta. in temeiul acestui principiu, de exemplu, daca vanzatorul unui bun si-a transferat dreptul de proprietate cumparatorului, acesta, potrivit lui equity, este tratat ca si cum transferul de proprietate ar fi operat.

Cel de-al unsprezecelea principiu stabileste ca: "equity prezuma intentia de a indeplini obligatiile'. Potrivit acestuia, daca o persoana care are o obligatie juridica indeplineste anumite acte ce sunt de natura a da satisfactie acelei obligatii, ele sunt considerate ca acte de executare, desi, poate, intentia debitorului era diferita.

Frauda la lege este interzisa in toate sistemele de drept. Dreptul englez cunoaste principiul: "equity nu admite ca o lege scrisa sa devina instrument de frauda'. El are o semnificatie mai larga totusi decat frauda la lege cunoscuta in dreptul tarilor de pe continent, acoperind si alte situatii in care una din parti este pusa in dificultate. Este citata o jurisprudenta potrivit careia creditorul poate inlatura exceptia de prescriptie, aratand ca el a ignorat datoria din cauza unor manopere ale debitorului.

in sfarsit, o alta maxima pe care o vom aminti in acest cadru este "equity inseamna egalitate', principiu cu insemnate aplicatii in diferite domenii, in deosebi in materie de proprietati si obligatii.

Principiile mentionate mai sus nu sunt desigur singurele ce pot fi desprinse din vasta jurisprudenta pe care o reprezinta equity.

Teoria clasica nu vede in lege decat un izvor secundar de drept. Legile nu sunt in aceasta conceptie decat o serie de errata si addenda cum se exprima Rene David⁹, de corective deci aduse acestui corp normativ principal care este dreptul jurisprudentei. Ele apar ca o piesa straina in sistemul dreptului englez.

Interpretarea legii - cel putin teoretic - este deosebit de restrictiva. Ea se face potrivit cu ceea ce un cunoscut jurist englez, judecatorul Parker, a denumit "regula de aur', care stabileste necesitatea adoptarii sensului obisnuit al cuvintelor intrebuintate de legiuitor si a interpretarii gramaticale.

Judecatorul nu trebuie sa cerceteze sursele care 1-au inspirat pe legiuitor (lucrarile preparatorii, dezbaterile parlamentare), nu are dreptul de a lua in seama utilitatea sociala a legii sau tendintele economice.

Judecatorul englez este orb si dezarmat in fata legii. Chiar daca constata inadvertente, el nu poate reactiona, deoarece nu lui, ci Parlamentului, ii revine sarcina corectarii legii.

Aceasta viziune ramane insa, dupa parerea noastra, de ordin ideal. O confirma faptul ca in interpretarea legii scrise actioneaza acelasi principiu al precedentului: stare decisis. Rezultatul aplicarii acestui principiu este acela ca dispozitiile legii nu intarzie sa fie inecate intr-o masa de decizii de speta a caror autoritate ajunge sa se substituie celei a legii, in hatisul jurisprudentei se pierde sensul primar al legii insasi, iar dispozitiile ei se topesc in pasta aceluiasi sistem juridic creat prin precedente.

O alta trasatura caracteristica a sistemului de statute-law decurge din faptul ca dreptul englez nu cunoaste nici abrogarea implicita si nici desuetudinea: ca urmare, raman in vigoare un numar enorm de acte normative care nu au fost niciodata abrogate expres si care dateaza de secole. Aceasta face extrem de dificila cunoasterea exacta a legii pentru judecator, care nu are niciodata certitudinea ca a aplicat exact dispozitiile legale in vigoare. Pentru a se facilita cunoasterea sta­tutelor, s-au alcatuit, in decursul secolelor, culegeri de statute. Mentionam dintre acestea The Statutes ofthe Real, care include legile editate intre anii 1011 si 1713, The Public General Acte (de la 1714), The Revised Statutes (1870-1897), The Statutes at Large (1815-1870) etc., statutele contemporane sunt publicate in fascicole suplimentare ale lui Law Reports¹⁰.

Aceste colectii de statute nu trebuie intelese ca fiind niste codi­ficari. Dreptul englez a ramas timp de secole ostil ideii de codificare.

Cu toate acestea exista in Anglia cateva codificari partiale in materie de societati pe actiuni, de efecte de comert, de transporturi maritime etc., apreciate ca foarte reusite.

Dreptul englez nu a avut caracter cu adevarat cutumiar decat inainte de cucerirea normanda, cand, intr-adevar, pe intreg teritoriul insulei se aplica dreptul consuetudinar anglo-saxon. Aparitia common law-ului este legata tocmai de procesul de consolidare a puterii regilor normanzi, care au tinut sa inlocuiasca vechile cutume printr-un drept al precedentelor - opera a Curtilor regale - care sa devina dreptul comun al Angliei.

Cutumele aplicabile in prezent raman, in continuare, cutume locale. Nu exista, asadar, o cutuma generala aplicabila pe intinsul intregii tari. Dintre cutumele in vigoare mentionam cele referitoare la vecinatate, la folosirea pasunilor sau a anumitor lacuri ori fluvii, cutumele eclesiastice etc. Exista, de asemenea, un mare numar de cutume comerciale.

Doua conditii este necesar sa indeplineasca o cutuma spre a fi luata in considerare de justitie: sa provina din timpuri imemoriale si sa fie rationala.

Spre deosebire de dreptul altor tari, care recunoaste valoarea cutumelor daca ele sunt stabilite de un timp indelungat, dreptul englez cere, mai mult, ca ele sa fie imemoriale.

Locul ocupat de cutuma in viata generala engleza nu este catusi de putin neglijabil. Este drept insa ca cea mai mare parte a cutumelor in vigoare opereaza in alte domenii ale dreptului decat in cel civil.

Daca cutuma generala imemoriala este o fictiune, astfel cum aratam mai sus, sub aceasta fictiune se ascunde dupa cum gandesc juristii britanici, insasi ratiunea.

Ideea ca ratiunea reprezinta un izvor de drept a avut intotdeauna circulatie in dreptul englez, in fata unei lacune a jurisprudentei si a legii, judecatorul poate, si trebuie, sa apeleze la ratiune, spre a da o solutie echitabila.

Ratiunea sta in fond la baza celor mai multe jurisprudente. Ea a avut pe aceasta cale un rol considerabil in formarea sistemului de drept englez.

Desi Anglia nu are o Constitutie scrisa, un corp de reguli indeosebi de origine jurisprudentiala configureaza un drept constitutional.

Pentru Schmithoff aceasta constituie un stadiu avansat al gandirii juridice engleze contemporane. Ea ramane insa, dupa parerea noastra, mai degraba o incercare doctrinara, de continuare a unor discipline de studiu, decat o tendinta profunda a insusi sistemului de drept de a se autoreorganiza dupa modelul continental.

Cea de-a doua precizare priveste preeminenta dreptului procesual asupra celui material. "Remedies precede rights', acest principiu fundamental al dreptului englez exprima tocmai o astfel de preeminenta. Pentru juristul englez este mai important sa gaseasca calea procedurala care poate promova un anumit interes decat dreptul substantial care il guverneaza. Interesul preponderent pentru pro­cedura 1-a facut pe Henri Maine sa afirme ca dreptul material s-a nascut in Anglia in interstitiile procedurii.

Acest interes este atat de mare incat pune in umbra chiar pe cel de a descoperi adevarul. Adagiul "Justice before Truth' ("Justitia inaintea adevarului'), care in ochii nostri poate aparea ca un adevarat cinism, exprima in fond o constanta fundamentala pentru dreptul englez.

Un studiu foarte complet aduce o serie de informatii importante asupra modului in care este organizata profesiunea de jurist in Anglia.

Figura centrala in viata juridica britanica este solicitorul. Fara a fi un avocat, deoarece nu are dreptul de a pune concluzii in fata instantelor, solicitorul are misiunea de a pregati procesul, de a procura actele necesare partii pe care o serveste, de a "solicita' personalul Curtii de Justitie in vederea bunei desfasurari a procesului.

Solicitorii sunt uniti astazi intr-o organizatie profesionala denu­mita "Law Society'. Aceasta unire dateaza din 1793 si este rezultatul unificarii a trei categorii profesionale existente anterior: Attorneys, Proctors si Solicitors, sub denumirea acesteia din urma.

Solicitorii sunt functionari ai lui English Supreme Court of Judicature fiind supusi unui strict control profesional in ceea ce priveste admiterea, remunerarea, comportamentul, contabilitatea, impozitele. Abaterile de la etica profesionala sunt judecate de un tribunal profesional special, prezidat de presedintele Curtii de Apel.

Un solicitor poate profesa in domenii diferite. El poate ocupa un post intr-un serviciu guvernamental, intr-o administratie locala, intr-o societate comerciala, se poate asocia intr-o "firm of solicitors', poate lucra pentru un alt solicitor sau poate activa singur.

Solicitorul pregateste procesul, procura actele, se ocupa de deschiderea succesiunilor, participa la redactarea testamentului, la constituirea de societati si este adesea desemnat drept trustee, pentru administrarea trustului jucand, in aceasta calitate, rolul unui tutore, curator, executor testamentar etc.

Daca este investit si cu calitatea de commissioner for both sau de public notary, solicitorul poate autentifica acte.

In fata instantelor de judecata concluziile nu sunt puse, de regula, de solicitori, ci de barrister-i. Acestia formeaza ramura cea mai inalta a profesiei de avocat si sunt foarte putin numerosi (in timp ce in Anglia si Tara Galilor exista circa 27.000 solicitori, numarul barrister-ilor este de numai 2.900). Uneori ei nu apar in fata instantelor, rezumandu-se doar la o consultatie pentru solicitori.

in principiu, nici nu exista relatii intre justitiabili si barrister-i, acestia fiind angajati de solicitori.

Barrister-ii din intreaga Anglie sunt inscrisi in patru societati datand din secolul al XlV-lea, purtand denumirea generica de Inns of Court, care isi au sediul la Londra.

La sfarsitul secolului al XlV-lea exista obiceiul ca Lordul Cancelar sa ridice pe barrister-ii cei mai prosperi la rangul de serjeant at law. Un serjeant avea dreptul exclusiv de a pune concluzii in fata instantei de common-pleade si urma sa devina judecator. De atunci judecatorii sunt recrutati din randul barrister-ilor. Faptul de a fi numit judecator este suprema incoronare a activitatii unui barrister.

Trebuie remarcat numarul foarte redus al judecatorilor, inalta magistratura este compusa din 75 de judecatori ai inaltei Curti de Justitie, cei 14 lorzi judecatori ai Curtii de Apel si cei 11 lorzi judecatori din Camera Lorzilor.

Judecatorii inferiori, cunoscuti sub numele de circuit judges, deoarece judeca itinerant, sunt in numar de circa 200. in afara acestora, mai exista si un numar de 300 de recorders, judecatori pe un timp determinat.

Circuit judges si recorders judeca de obicei singuri, fiind asistati, doar in unele cauze, de un juriu.

Dreptul Statelor Unite ale Americii face parte, asa cum am aratat, din marea familie de common law. El este rezultatul transplantarii dreptului englez pe continentul american. Structura izvoarelor, princi­palele institutii, chiar acel mod de a rationa ce caracterizeaza pe juristii englezi sunt asemanatoare.

Aceasta asemanare nu trebuie sa ne conduca insa la concluzia identitatii. Desi fac parte din aceeasi mare familie, cele doua sisteme difera sub anumite aspecte importante.

Deosebirile se datoreaza, in primul rand, structurii federale a Statelor Unite, care imprima dreptului acestora particularitati insemnate.

Rezultat al unei evolutii deosebite, dreptul american concepe in chip diferit anumite institutii. Desi sistemul izvoarelor de drept este asemanator, ponderea ocupata de fiecare din acestea in ansamblul sistemului se deosebeste considerabil de cea din dreptul englez.

Nu trebuie omis, de asemenea, nici faptul ca asupra dreptului american, influenta sistemelor romaniste si indeosebi a dreptului francez s-a facut resimtita mult mai puternic decat asupra dreptului englez. Este de mentionat ca unul dintre statele ce intra in componenta Uniunii Americane, Louisiana, fosta colonie franceza, a receptat dreptul francez si poseda coduri dupa modelul celor franceze.

Toate acestea au condus la separarea dreptului nord-american intr-un sistem aparte, ce trebuie studiat distinct de dreptul englez.

Pentru intelegerea dreptului american este absolut indispensabila o privire asupra modului in care s-a format acesta, incepand din perioada coloniala pana in prezent. Numai astfel poate fi inteleasa desprinderea treptata a dreptului american de "common law' clasic si de particularitatile pe care le prezinta astazi, ca un sistem juridic substantial diferit de cel britanic.

Fenomenul trebuie privit inca din perioada coloniala. Coloniile engleze din America de Nord nu au fost niciodata unificate si nu au avut legaturi juridice intre ele. Cand cele treisprezece colonii s-au proclamat independente, ele au devenit treisprezece state, traind intr-o federatie, dar care si-au pastrat autonomia legislativa. Cea mai mare parte a coloniilor au fost la inceput "colonii proprietare'. Coroana britanica acordand unui "proprietar' terenuri in America cu dreptul de a coloniza si guverna in numele regelui, contra unei plati, in cadrul acestora "proprietarii' se bucurau de o adevarata autonomie juridica, ce le-a permis sa creeze variante locale de drept, fara a fi obligati sa aplice a la lettre dreptul englez.

Aceasta politica de "laissez faire' contrasta puternic cu politica coloniala a francezilor si spaniolilor, care au impus, de o maniera rigida coloniilor, legea metropolei.

De notat ca prima colonie in America de Nord, Virginia, a fost fondata in 1607, iar ultima, Georgia, in 1720. in acest interval de timp s-au format toate coloniile, dintre care, in final, un numar de treisprezece au devenit state independente.

intr-o perioada, cunoscuta sub numele de "inalta perioada coloniala', coloniile au iesit din faza de pionierat, avand nevoie de un drept mai evoluat.

Progresul social si economic a facut necesara receptarea unor institutii din ce in ce mai complexe din common law. Acest progres a facut sa apara pe pamantul american profesiunea de jurist.

Dificultatea cea mai mare in calea receptarii a fost lipsa marilor culegeri de jurisprudenta britanica, fara de care common law este de neaplicat. In oarecare masura, in locul lor, a dobandit o raspandire exceptionala lucrarea lui Blackstone intitulata Comentarii asupra drepturilor Engliterei, care devenise aproape oficiala.

Dobandirea independentei in 1776 a marcat momentul nasterii dreptului american. Animozitatea ce se crease in relatiile cu fosta metropola a usurat mult patrunderea unor conceptii si a unor men­talitati juridice inspirate din dreptul francez si din cel german.

Daca regulile de common law si equity au fost in general acceptate ca atare, cele de statute-law, reprezentand legea scrisa a fostei metropole, au fost repudiate. A aparut in schimb o legislatie a noului stat, menita sa o inlocuiasca pe cea engleza.

Structura federala a Statelor Unite a impus inca de la inceput o particularitate a noului sistem juridic. Legislatiei statelor din cuprinsul federatiei li se va adauga legislatia uniunii.

Potrivit Constitutiei americane, Curtii Supreme a Statelor Unite ii revine sarcina de a controla, prin intermediul unui recurs special, conformitatea cu Constitutia a legilor emise de diferitele state membre ale Uniunii, cu alte cuvinte, de a aprecia asupra faptului daca acestea au fost emise potrivit competentei legislative a fiecaruia dintre ele. Pe calea acestui recurs, Curtea Suprema se poate pronunta, anuland legile statelor federale, in masura in care sunt neconstitutionale.

De remarcat locul deosebit de insemnat pe care il ocupa legea in sistemul izvoarelor dreptului. Desi dreptul american ramane un drept al precedentelor, desi, datorita esentei unui astfel de sistem juridic, common law si equity raman, teoretic cel putin, izvoarele principale, nu putem sa nu constatam prevalenta cantitativa a actelor normative in raport cu situatia din sistemul englez.

Structura federala a statului isi pune amprenta asupra common law-ului in sens restrans. Juristii americani discuta de timp indelungat daca exista sau nu un common law al Statelor Unite sau nu se poate vorbi decat despre un common law specific fiecarui stat.

Specific dreptului american este si faptul ca acesta, spre deosebire de dreptul englez, cunoaste si posibilitatea revirimentului de jurisprudenta. Curtea suprema a Statelor Unite si curtile supreme ale statelor nu sunt tinute sa-si respecte propriile decizii, putandu-se deci pronunta, in alte spete, in chip diferit.

Este evidenta importanta pe care o are aceasta libertate. Common law-ul din Statele Unite pare astfel diferit - cel putin teoretic - de scleroza de care sufera cel din Insula britanica. La randul sau, equity a evoluat pe pamantul american intr-un chip diferit, in Anglia, actiunile de dreptul familiei, cum ar fi cele privind divortul sau anularea casatoriei sunt de competenta instantelor ecleziastice, materia fiind reglementata de dreptul canonic, Statele Unite necunoscand nici dreptul canonic, nici instantele eclezeiastice. Curtile sesizate cu astfel de actiuni se gaseau in fata unui vid legislativ.

Cea mai importanta, poate, particularitate pe care o prezinta equity in Statele Unite consta tocmai in faptul ca a fost chemat sa complineasca acest rol, ajungand la solutii cu totul de neconceput in dreptul englez.

Un alt element specific sistemului juridic american prezinta o insemnatate care nu ne poate scapa. Common law si equity formeaza in Statele Unite obiectul unor sistematizari si culegeri, fara consultarea carora dreptul american nu poate fi inteles. Prima dintre acestea este Restatement ofthe Law. Restatement-ul, vasta culegere de jurisprudenta sistematizata, nu este un document oficial. Elaborat de o organizatie privata - American Law Institute - forta sa consta nu in investirea oficiala, ci in autoritatea stiintifica de care se bucura.

in decursul anilor au fost publicate 19 volume din aceasta lucrare. Cunoasterea lor prezinta un interes exceptional pentru orice persoana care studiaza dreptul american. Materiile prinse in Restatement sunt urmatoarele¹¹:

. Contracte - doua volume aparute in anul 1932;

. Agency (mandatul) - doua volume aparute in anul 1933;

. Conflictele de legi - un volum aparut in anul 1934;

. Torts (responsabilitatea civila delictuala) - 4 volume aparute intre anii 1934-1939;

. Property (drepturi reale) - 5 volume aparute intre anii 1936-1044;

. Security (garantiile personale si reale) - un volum aparut in anul 1941;

. Restitution (materia quasi-contractelor) - un volum aparut in anul 1957;

. Trusts - reglementarea trustului acopera o mare arie de relatii sociale - doua volume aparute in anul 1955;

. Judgements (probleme procesuale) - un volum aparut in anul 1942.

Doua serii de publicatii au venit sa completeze cele 19 volume ale restatementului. Prima dintre acestea este Restatements in the Courts, care reprezinta un index privind spetele in care a fost citat fiecare text din Restatement of the Law. Cea de-a doua este State Annotations, care arata in ce masura jurisprudenta diferitelor state reflecta principiile de drept cuprinse in culegerea de baza. Deceniile ce au trecut de la aparitia primelor volume nu au facut totusi inactuala ampla lucrare pe care o reprezinta Restatement. Fiecare volum din cele 19 a primit mai multe suplements, in care s-a facut actualizarea jurisprudentei consemnate initial, in anul 1952 a inceput, de altfel, publicarea unui Second Restatement, lucrare ce reia intreaga jurispru­denta a Curtilor americane, actualizand-o.

Desi nu reprezinta un izvor de drept - in mod intemeiat, el a fost asemuit cu Digestele - Restatement se bucura de o mare autoritate in lumea juridica americana, fiind frecvent citat in lucrarile de specialitate.

Un alt instrument de lucru al juristilor americani este Annotated Report System. Acest ansamblu de colectii jurisprudentiale, a carui aparitie a inceput in 1871, este continuat astazi prin American Law Reports (A.L.R.) publicat, ca si Restatementul, de organizatii private. Desi lipsite de caracter oficial, aceste colectii sunt foarte consultate, fara ele nefiind, practic, posibil sa te descurci in cantitatea enorma de decizii pronuntate de jurisdictiile americane. O statistica arata ca in fiecare an, in Statele Unite sunt pronuntate intre 25.000 si 30.000 de decizii, imprejurare care pune din plin in lumina necesitatea unei astfel de culegeri.

National Reporter System se caracterizeaza prin faptul ca, la fiecare decizie, publica toate opiniile formulate in toate hotararile pronuntate, lasand insa deoparte pledoariile avocatilor si nefacand nicio adnotare. Spre a se face legatura cu alte hotarari pronuntate in materie, la fiecare paragraf al sumarului oricarui volum exista un numar-cheie, Key number, care permite regasirea materiei in American Digest System, colectia de digeste, care clarifica si rezuma toate deciziile date de jurisdictiile statelor federale.

Vom mentiona, de asemenea, culegerile de hotarari federale, dintre care United States Supreme Court Reports publicata in prezent sub denumirea de Official Reports ofthe Supreme Court, care cuprinde deciziile Curtii Supreme a Statelor Unite, Federal Reproter, Federal Cases, Shepard's Federal Citations etc.

Mai apar, in acelasi timp, culegeri de hotarari specializate pe materii, cum ar fi cele privind accidentele de automobil, asigurarile, brevetele, cinematograful, impozitele, societatile etc. in aceste conditii este usor explicabil efortul intreprins in prezent in Statele Unite pentru implementarea pe calculator a practicii judecatoresti, prioritatea fiind detinuta de materia dreptului fiscal.

Pozitia pe care traditional o are legea in orice sistem national ce face parte din familia de common law, ca un izvor de drept secundar si neesential, nu trebuie sa ne insele.

Un loc proeminent in cadrul sistemului legislativ este ocupat de constitutie. Daca Anglia nu are nici astazi o constitutie scrisa, in Statele Unite constitutia - adoptata in 1878 si modificata sau completata printr-un numar de amendamente, dar niciodata inlocuite complet -este privita, incontestabil, ca un act fundamental. De aici si grija per­manenta de a asigura conformitatea legilor federale cu constitutia.

Spre deosebire de constitutie, legile ordinare par a avea o mai mica autoritate prin ele insele. Se citeaza o decizie a Curtii Supreme a Statelor Unite, semnificativa sub acest aspect, potrivit careia Curtea a refuzat sa examineze daca o lege adoptata intr-un anumit stat este conforma cu constitutia, atita timp cat jurisprudenta nu a precizat, pe calea interpretarii, sensul real al acelei legi.

Actele normative sunt publicate in culegerile specializate, dintre care cele mai inseninate sunt Status at Large si Session Laws. in fata marcantei tendinte de proliferare a legilor, unele state au incercat chiar sa adopte coduri.

Cel mai cunoscut dintre acestea este United States Code Annoted. Tehnica sa difera inca substantial de cea a codificarilor napoleoniene, deoarece in cuprinsul sau legile sunt clasificate alfabetic. Trebuie tinut seama, in acelasi timp, ca culegerea priveste numai actele normative, lasand de o parte regulile degajate pe cale jurisprudentiala, impre­jurare care face codul insuficient pentru intelegerea sistemului de drept american.

Mai aproape de codurile cunoscute pe continentul european sunt cele adoptate de unele state din cuprinsul federatiei. Astfel, in California, Dakota de Nord si Dakota de Sud, Georgia si Montana exista coduri civile, iar in 25 de state, coduri de procedura civila. Chiar pe acestea insa, asa cum remarca cu acuitate acelasi R. David, juristii americani le vad mai curand ca incercari de consolidare a jurisprudentei existente in materie, decat ca pe adevarate acte normative.

in afara codurilor mentionate, vom mai nota legile adoptate in materie administrativa, fiscala etc., in toate statele uniunii, care, prin numarul lor insemnat, fac ca raportul cantitativ dintre jurisprudenta si actul normativ sa fie repus in cauza.¹²

Reamintim, in sfarsit, despre particularitatea pe care o prezinta dreptul statului Louisiana, adevarata enclava romano-germanica in mijlocul sistemului de drept american.

6. Comparabilitatea ordinilor juridice avand o structura politico-socio-economica diferita. Comparabilitatea cu ordinile juridice ale sistemului socialist. Tendinte contemporane

Privind din perspectiva dreptului comparat, regimul de drept sovietic a constituit pentru o perioada de timp model orientativ pentru majoritatea statelor socialiste, impunandu-se ideologic in detrimentul sistemelor de drept considerate a fi consacrate, datorita factorului politic care a facilitat aplicabilitatea sa ca sistem unitar zonal.

in fapt, incepand cu anul 1917, sistemul de drept sovietic s-a aflat intr-o continua incercare de edificare a unei forme stabile de organizare statala, menita a satisface in principal, ideologia marxist-leninista, care contura oarecum aparitia: "dictaturii proletariatului', ca tipologie doctrinara.

Raportandu-ne atat din perspectiva comparativa cat si din punct de vedere constitutional, putem constata ca intreaga evolutie a regimului de drept sovietic pana in prezent s-a bazat pe experimente juridice occidentale adaptate la traditiile de tip nationalist, care au condus in marea lor parte, la esecul acestor forme de organizare politica, intrucat metodele aplicate se doreau a fi radical diferite de cele "clasice', specifice tarilor capitaliste.

Cautarile in materia dreptului comparat s-au canalizat din aceasta perspectiva, exclusiv asupra identificarii unor metode organi­zatorice inovatoare, de natura a asigura autonomia ideologica a noului sistem juridic, bazate indeosebi pe criterii de clasa, de natura a satisface interesele majore ale populatiei.

Evolutiile regimurilor socialiste, dupa cum afirmau teoreticienii dreptului comparat, prezinta: "un interes deosebit din punct de vedere comparativ, atat din perspectiva prefacerilor survenite, cat si prin ineditul transformarilor ce inca se infaptuiesc'.

Daca trecerea de la regimul de tip democratic la cel totalitar s-a realizat intr-un mod relativ simplu, marcat prin desfiintarea treptata a structurilor anterioare si trecerea la asa-numitul partid unic, viceversa a ridicat o serie de probleme, atat teoretice cat si practice, intrucat o astfel de evolutie era cam greu de realizat, in contextul aparitiei unor noi factori sociopolitici, cum ar fi spre exemplu: mentinerea temporara sau desfiintarea imediata si totala a structurilor statale de tip autocratic existente pana atunci, acceptarea unui mod pluralist de gandire si exprimare, depasirea unor ideologii preconcepute de tip totalitar.

Din punct de vedere metodic, analiza comparativa a acestor ramuri de drept socialiste in ansamblul lor, este deosebit de utila datorita existentei elementelor tipic nationaliste "atasate ideologiei-mama', care se impun a fi luate in consideratie datorita rolului stiintific, avand cel putin valoarea unui precedent judiciar.

Este important sa nu dam uitarii faptul ca fostele state din blocul sovietic au inceput, din punct de vedere organizatoric, ca republici parlamentare si s-au transformat, urmare a vointei politice, in republici prezidentiale, prin concentrarea in mainile unui singur om, respectiv a sefului statului, care era in acelasi timp si seful partidului comunist, a unei puteri absolute, discretionare.

Multitudinea transformarilor democratice in fostele state socialiste au scos in evidenta importanta dar mai ales, semnificatia initiativelor in materie juridica intreprinse de acestea pe drumul tranzitiei de la un regim autocratic, marcat de monopolul politic al asa-numitului: "partid stat', la statul de drept.

Perioada anilor 1990 a fost considerata ca fiind fundamentala in evolutia sistemelor de drept socialiste, intrucat in multe cazuri am asistat la o adevarata "renastere a constitutionalismului' intrucat, in mod sistematic, reprezentantii acestor regimuri au inteles necesitatea reintoarcerii la traditiile democratice, alocand incet dar sigur, importanta cuvenita Constitutiei si implicit, respectul fata de principiile si regulile statului de drept.

Renasterea sistemului de drept in unele state europene de tip socialist s-a realizat relativ mai usor decat in cazul Rusiei sau a statelor apartinand fostei Uniuni Sovietice, deoarece a existat un puternic curent european in materie juridica, asimilarea facandu-se indeosebi datorita celor trei mari sfere de influenta, si anume:¹³

a) influenta de tip francez - determinata in mare parte de prestigiul dar mai ales de modelul celei de-a V-a Republici, prin formula originala de coexistenta a institutiei Presedintelui Republicii cu cea a Consiliului Constitutional;

b) influenta de tip german - ca efect al prezentei germane in Europa Centrala si de Rasarit, sistemul de drept german fiind apreciat indeosebi de fostele state federale, ocupand astfel un loc important in orientarea juridica a tarilor din Europa de Rasarit;

c) influenta de tip american - exercitata in Comunitatea Statelor Independente, dupa caderea imperiului sovietic, prin "imprumutarea' modelului prezidential, care de exemplu, in cazul Rusiei a fost mai eficient decat regimul parlamentar adoptat in trecut.

Asa-numita "asistenta juridica' acordata fostelor regimuri so­cialiste contemporane s-a realizat prin adoptarea unor masuri radicale, si anume:

a) prin propuneri, in sensul elaborarii unor noi constitutii bazate pe respectarea drepturilor si a libertatilor fundamentale ale cetatenilor - in tarile unde impactul ideologic marxist-leninist era predominant -, avand ca finalitate restructurarea statului de drept;

b) prin reformarea constitutiilor existente in vigoare care s-a realizat gradual, prin reconfigurarea institutiilor fundamentale ale statului respectiv, concomitent cu abrogarea normativelor ideologice de tip socialist care ingradeau procesul democratic.

Referindu-se la importanta normelor de drept comparat, in evolutia regimului juridic socialist, in lucrarea: Droit constitutionel et institutions politiques, profesorul Milacic de la Universitatea din Bordeaux, aprecia ca fiind: "suficienta suprimarea preambulului ideo­logic si primele paragrafe principale pentru a inlocui vechea disertatie marxist-leninista prin noua disertatie democratica', fundamentand continutul acestei teorii prin prisma faptului ca pluripartidismul va lua locul monopartidismului, iar aparitia noului stat de drept va da un alt sens democratiei.¹⁴. Treptat, fostele regimuri socialiste au inteles ca procesul evolutiv in directia democratica este solutia statala ideala, fapt pentru care a inceput indeosebi dupa anul 1991 accelerarea institutionala, concretizata prin asigurarea caracterului autonom si transparent al institutiilor statului, capabile sa asigure climatul de stabilitate generat de separatia puterilor in stat. Au aparut, in toate statele ex-comuniste, aproape in aceeasi perioada, Curti Constitu­tionale menite a garanta ordinea constitutionala, in prezent, datorita compararii diverselor norme internationale juridice pe tot parcursul derularii perioadei de tranzitie, in virtutea spiritului democratic liber exprimat, statele ex-socialiste oscileaza din punct de vedere electoral, intre a adopta ca sistem "scrutinul majoritar' sau "democratia repre­zentativa', fapt care atesta ca s-au integrat perfect din punct de vedere ideologic in ansamblul juridic universal.