Alte aspecte generale privind urmarirea penala

Alte aspecte generale privind urmarirea penala

In afara aspectelor la care s-a facut deja referire in legatura cu obiectul urmaririi penale, legea mai cuprinde si alte dispozitii generale privitoare la organele care efectueaza urmarirea penala, rolul activ al organelor de urmarire penala, rezolutiile si ordonantele pe care acestea le emit, efectuarea actelor de urmarire in incinta unor unitati si pastrarea in general a actelor de urmarire penala.

Potrivit art.201 C.p.p. urmarirea penala se efectueaza de catre procuror si organele de cercetare penala. Organele de cercetare penala sunt: organele de cercetare penala ale politiei judiciare si organele de cercetare penala speciale. Rezulta ca in notiunea de organe de urmarire penala intra aceste categorii de organe, cu precizarea ca procurorul este in principal organ de supraveghere a urmaririi penale si numai in anumite situatii, strict delimitate de lege, are calitatea de organ de urmarire penala (art.209 C.p.p.).

Organele de urmarire penala trebuie sa manifeste un rol activ sub numeroase aspecte (art.202). Ele sunt obligate sa stranga probele necesare aflarii adevarului si lamuririi cauzei din toate punctele de vedere, adunand atat probele in favoarea cat si cele in defavoarea invinuitului sau inculpatului.

Pentru a sublinia necesitatea pozitiei active in aflarea adevarului, legea precizeaza ca obligatia revine organului judiciar chiar in ipoteza recunoasterii faptei de catre invinuit sau inculpat.

Tot in baza rolului activ, organul de urmarire este obligat sa explice partilor drepturile lor procesuale si sa indice mijloacele legale de realizare a acestora.

Organele de urmarire sunt obligate sa stranga date cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savarsirea infractiunii, precum si orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea cauzei.

Organele de urmarire penala dispun asupra actelor sau masurilor pe care le iau prin ordonanta sau prin rezolutie (art.203). Pentru asigurarea legalitatii atat ordonanta cat si rezolutia trebuie motivate. Ordonantele sunt folosite numai cand legea prevede expres ca organul judiciar dispune pe aceasta cale. De regula ordonantele se refera la acte si masuri de o anumita importanta pentru desfasurarea procesului penal (ex. in cazul punerii in miscare a actiunii penale sau in cazul retinerii).

Continutul general al ordonantei este fixat de art.203 alin.2 C.p.p.: data si locul intocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o intocmeste, cauza la care se refera, obiectul actului sau masurii procesuale, temeiul legal al acesteia si semnatura celui care o intocmeste. Unele ordonante cuprind in plus mentiuni speciale prevazute de lege pentru diferite acte sau masuri. De exemplu, art.235 prevede ca in afara mentiunilor obisnuite, ordonanta de punere in miscare a actiunii penale cuprinde date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este invinuit si incadrarea juridica a acesteia, iar in cazul masurilor preventive actul prin care se ia masura trebuie sa cuprinda mentiunile aratate la art.137 C.p.p.

Desi in cazul rezolutiei legea nu prevede ce trebuie sa contina, ea trebuie sa cuprinda, asemenea ordonante, un minimum de date specifice oricarui act de dispozitie: data intocmirii, numele si functia celui care a intocmit-o, dispozitia si motivarea ei, semnatura.

Exista si situatii in care legea prevede in mod expres ca organele de urmarire penala dispun in cursul cercetarilor prin rezolutie (ex. in cazul prevazut de art.228 alin.1 ori in situatiile prevazute de art.228 alin.6, art.243 alin.2, art.249).

Unele activitati pot fi initiate, dar nu pot fi dispuse de organele de cercetare penala (de ex. suspendarea urmaririi penale). In asemenea cazuri, daca organul de cercetare considera necesar, adreseaza procurorului propuneri motivate. In cazul masurilor preventive propunerile se fac prin referat motivat (art.138).

In vederea pastrarii unor acte de urmarire penala, cand legea prevede ca o activitate sau masura procesuala trebuie incuviintata, autorizata sau confirmata de procuror, un exemplar al ordonantei sau al actului procesual ramane la procuror (art.205). Cu privire la sensul expresiilor "incuviintare", "autorizare", "confirmare", a se vedea in continuare capitolul III.

Efectuarea actelor de urmarire penala in incinta unei unitati dintre cele la care se refera art.145 C.p., poate avea loc numai cu consimtamantul conducerii acesteia sau dupa caz, cu autorizatia judecatorului ori procurorului. Indeplinirea conditiei nu este necesara in cazul infractiunilor flagrante (art.204).

JURISPRUDENTA

DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE Nr. 207*) din 5 iunie 1997

privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 si, in bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedura penala

MONITORUL OFICIAL NR. 77 din 18 februarie 1998

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Prin incheierea din 14 ianuarie 1997, pronuntata in Dosarul nr. 1.809/1996, Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 346 alin. 2, art. 4 si, in bloc, a art. 200-278 din Codul de procedura penala, invocata de G.I.

In motivarea exceptiei se sustine ca dispozitiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penala incalca prevederile constitutionale ale art. 21 privind accesul liber la justitie si ale art. 23 privind libertatea individuala, deoarece, cu toate ca a fost achitat pentru lipsa de vinovatie, inculpatul a fost obligat sa plateasca despagubiri civile in favoarea partii vatamate, in solidar cu partea responsabila civilmente.

Art. 4 din Codul de procedura penala, care consacra principiul rolului activ al organelor judiciare, se considera neconstitutional, deoarece 'duce, in realitate, la transformarea judecatorului in parte, implicandu-l in mod nepermis in directionarea procesului spre solutia dorita, in unele cazuri, de putere sau interese materiale'.

Autorul exceptiei apreciaza ca neconstitutionale si dispozitiile art. 200-278 din Codul de procedura penala, in bloc, pentru ca 'reglementeaza urmarirea penala in lipsa judecatorului de instructie' fara de care nu poate exista urmarire penala corecta.

De asemenea, este criticata asezarea procurorului in sala de sedinta 'la masa prezidiului instantei', intr-o pozitie care nu marcheaza suficient de clar deosebirea lui fata de instanta, ceea ce face ca publicul sa confunde procurorul cu instanta, in defavoarea apararii. Prin aceasta se considera ca se incalca prevederile art. 23 din Constitutie si ale art. 17 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, precum si 'principiul egalitatii dintre acuzare si aparare'.

CURTEA,

examinand incheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului si Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile partilor si ale procurorului, dispozitiile atacate, raportate la prevederile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie, art. 3 si art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala este competenta sa solutioneze exceptia invocata, fiind legal sesizata.

Principala critica de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penala, care se refera, ca si celelalte dispozitii din acelasi articol, la rezolvarea actiunii civile in procesul penal.

Articolul sus-mentionat are urmatorul cuprins: 'Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b^1 ori pentru ca instanta a constatat existenta unei alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile'.

Autorul exceptiei de neconstitutionalitate considera ca raspunderea civila delictuala, in toate aceste situatii si mai ales cand lipseste vinovatia ca element al infractiunii, ar fi o raspundere obiectiva, ceea ce constituie o incalcare a principiilor de drept in materie.

Argumentele autorului exceptiei nu pot fi primite, deoarece, in toate cazurile de achitare la care se refera textul in discutie, fapta prevazuta de legea penala, savarsita de inculpatul achitat, poate constitui temei pentru o raspundere juridica nepenala: civila, administrativa sau disciplinara. In cazul prevazut la art. 10 lit. b^1 din Codul de procedura penala, respectiv la art. 18^1 din Codul penal, desi fapta nu constituie infractiune, insasi legea prevede ca aceasta constituie temei pentru raspunderea care atrage aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ, prevazuta de legea penala, si chiar obliga procurorul sau instanta sa aplice faptuitorului una dintre sanctiunile prevazute la art. 91 din Codul penal. Evident ca o astfel de fapta poate constitui temei pentru raspunderea civila delictuala, intrunind toate elementele acesteia. Cat priveste cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, se constata ca, in aceste situatii, fapta savarsita poate si trebuie sa serveasca drept temei pentru raspunderea civila delictuala ori de cate ori, in sarcina faptuitorului, se retine o culpa ce ar putea servi ca temei subiectiv pentru o astfel de raspundere.

Solutionarea actiunii civile in procesul penal, prin obligarea la repararea pagubei, se face potrivit dispozitiilor art. 14 alin. 3 si ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penala. Vor fi incidente, deci, dispozitiile art. 998 si urmatoarele din Codul civil, care presupun existenta tuturor elementelor raspunderii civile. Dispozitiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penala nu instituie noi conditii ale raspunderii civile delictuale, ci trimite la legea civila. Instanta care l-a achitat pe inculpat il poate obliga la despagubiri civile numai in masura in care s-a retinut in sarcina lui o culpa in producerea prejudiciului, situatie care poate exista, asa cum s-a aratat, in toate cazurile prevazute in dispozitiile in discutie. Tocmai de aceea legea prevede ca instanta il poate obliga pe inculpatul achitat la despagubiri civile, avand in vedere acele situatii in care exista o culpa a faptuitorului in producerea prejudiciului.

Constatarea inexistentei culpei ca element al infractiunii nu inseamna intotdeauna si inexistenta culpei ca element al raspunderii civile delictuale. Culpa penala exista, asa cum prevede art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b) din Codul penal, atunci cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada. Nu este suficient sa existe obligatia de a prevedea rezultatul, determinata pe baza unui criteriu obiectiv, ci trebuie sa se constate si posibilitatea subiectiva a acestei prevederi. Culpa civila poate exista insa daca s-a constatat existenta obligatiei de prevedere, faptuitorul fiind vinovat pentru ca nu s-a folosit de posibilitatea pe care o avea de a prevedea rezultatul. Tocmai de aceea este posibil sa nu existe culpa penala, atunci cand faptuitorul nu a putut folosi posibilitatile de a prevedea rezultatul, dar sa existe culpa civila bazata pe aceste posibilitati pe care, obiectiv, le avea, dar nu le-a putut folosi in situatia concreta, nedovedind straduinta si diligenta omului obisnuit.

Autorul exceptiei de neconstitutionalitate afirma ca dispozitiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penala contravin prevederilor constitutionale ale art. 21 privind accesul liber la justitie si ale art. 23 referitoare la libertatea individuala. Or, se constata ca nu exista legatura intre aceste prevederi ale Constitutiei si cele ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penala.

In ceea ce priveste critica adusa dispozitiilor art. 4 din Codul de procedura penala, privitoare la rolul activ al organelor judiciare, la asezarea procurorului in sala de sedinte si la insuficienta separare a acestuia de instanta de judecata, mentionam ca asupra acestor critici de neconstitutionalitate Curtea Constitutionala s-a pronuntat prin Decizia nr. 143 din 21 noiembrie 1996, definitiva prin nerecurare si publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 49 din 21 martie 1997. Prin aceasta decizie Curtea a respins exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 4 din Codul de procedura penala, aratand ca aceste dispozitii sunt in concordanta cu prevederile constitutionale si cu regulile de baza ale procesului penal. Pozitia procurorului in sala de judecata nu poate constitui o problema de contencios constitutional.

In fine, cu referire la neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 200-278 din Codul de procedura penala, sub motiv ca reglementeaza urmarirea penala in lipsa institutiei judecatorului de instructie, aceasta nu este intemeiata. Pe langa faptul ca dispozitiile criticate nu sunt dintre cele de care depinde judecarea cauzei, acestea nu pot fi considerate in nici un caz contrare Constitutiei.

Cat priveste critica adusa pentru neprevederea in sistemul roman a institutiei judecatorului de instructie, aceasta nu este intemeiata, avand in vedere ca obiectul controlului efectuat prin solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate priveste numai texte de lege in vigoare, nu si norme si institutii care nu exista inca si cu privire la care nici Constitutia si nici Codul de procedura penala nu cuprind nici o referire. Controlul de neconstitutionalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislator negativ, care este de natura rolului si functiei Curtii Constitutionale in asigurarea suprematiei Constitutiei, aceasta s-ar transforma intr-un legislator pozitiv, care este de natura rolului si functiei exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii.

Pentru considerentele expuse si avand in vedere prevederile art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23 alin. (2), ale art. 24 si ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

In numele legii

DECIDE:

Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 si, in bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedura penala, invocata de G.I. in Dosarul nr. 1.809/1996 al Curtii de Apel Oradea.

Cu recurs in termen de 10 zile de la comunicare.

Pronuntata in sedinta publica din 5 iunie 1997.

DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE   Nr. 293 din 5 noiembrie 2002

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 28 alin. 3 teza intai din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare

( MONITORUL OFICIAL NR. 876 din 4 decembrie 2002)

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Prin Incheierea din 13 iunie 2002, pronuntata in Dosarul nr. 16.251/2001, Judecatoria Galati a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 28 alin. 3 teza intai din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine ca dispozitiile criticate incalca prevederile constitutionale ale art. 131 alin. (1) referitoare la statutul procurorilor, deoarece 'controlul ierarhic, ca principiu ce guverneaza activitatea procurorilor, este incompatibil cu substituirea procurorului ierarhic superior in atributiile ce revin prin lege procurorului ierarhic inferior, nefiind de conceput ca procurorul ierarhic superior sa si controleze si sa isi aroge si dreptul de a efectua lucrari si desfasura activitati ce revin celui pe care il controleaza'. De asemenea, autorul exceptiei de neconstitutionalitate apreciaza ca a fost adaugat la principiile constitutionale care reglementeaza activitatea procurorilor inca un principiu, acela 'al subordonarii ierarhice, caracteristic organizarii si functionarii vechii procuraturi, care a fost inlaturat o data cu adoptarea si intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991'.

CURTEA,

examinand incheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului si Avocatului Poporului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala constata ca a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, , si din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, astfel cum rezulta din incheierea de sesizare a Curtii Constitutionale, il constituie dispozitiile art. 28 alin. 3 teza intai din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecatoreasca, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificarile si completarile ulterioare. Dispozitiile legale criticate au urmatorul continut: 'Procurorul ierarhic superior poate sa indeplineasca oricare dintre atributiile procurorilor in subordine [].'

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca dispozitiile legale criticate prevad posibilitatea procurorului ierarhic superior de a indeplini oricare dintre atributiile procurorilor in subordine, ceea ce, in opinia autorului, ar adauga la dispozitiile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentala un nou principiu, acela al subordonarii. Prevederile art. 131 fac parte din sectiunea a 2-a - 'Ministerul Public' a capitolului VI - 'Autoritatea judecatoreasca' din titlul III - 'Autoritatile publice' al Constitutiei si reglementeaza cele trei principii care guverneaza activitatea procurorilor, si anume: principiul legalitatii, principiul impartialitatii si principiul controlului ierarhic.

Principiul subordonarii ierarhice sau al unitatii de actiune a membrilor Ministerului Public, specific acestei institutii, semnifica legatura existenta intre magistratii care compun Ministerul Public, in virtutea careia acestia sunt obligati sa se supuna sefilor lor, adica sa efectueze sau sa se abtina de la efectuarea unor acte, din ordinul acestora.

In sistemul consacrat prin Constitutia din 1991, principiul subordonarii ierarhice a procurorilor a fost formulat intr-o maniera mai putin rigida sub denumirea de 'control ierarhic', pentru armonizarea lui cu celelalte doua principii prevazute de art. 131 alin. (1), si anume principiul legalitatii si principiul impartialitatii.

Ca urmare a consacrarii prin Constitutie a principiului controlului ierarhic in activitatea procurorilor, art. 28 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, republicata, care este inclus in capitolul I - 'Dispozitii comune' al titlului III - 'Ministerul Public', stabileste continutul si limitele acestui principiu. In conformitate cu prevederile alin. 3 al articolului mentionat, procurorul ierarhic superior poate sa indeplineasca oricare dintre atributiile procurorilor in subordine si sa suspende ori sa infirme actele si dispozitiile acestora.

De asemenea, legiuitorul instituie o serie de limitari ale principiului controlului ierarhic, procurorul ierarhic superior putand sa suspende ori sa infirme actele si dispozitiile procurorului in subordinea sa numai in cazul in care acestea sunt contrare legii. In acest sens, numai dispozitiile date in conformitate cu legea sunt obligatorii pentru procurorii in subordine, iar procurorul este liber sa prezinte in instanta concluziile pe care le considera intemeiate potrivit legii, tinand seama de probele administrate in cauza. Totodata procurorul ierarhic superior nu are dreptul sa impuna procurorilor in subordine efectuarea unor acte sau luarea unor masuri contrare convingerii acestora din urma, intemeiate pe analiza cazurilor pe care le instrumenteaza si a normelor de drept aplicabile.

Curtea constata ca, in virtutea statutului procurorilor consacrat de Constitutie, diferit de cel al judecatorilor, care sunt independenti, controlul ierarhic in activitatea procurorilor nu se poate realiza fara posibilitatea efectuarii actelor si lucrarilor de catre insusi procurorul ierarhic superior, care controleaza activitatea procurorilor din subordinea sa. Ca urmare, dispozitiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 131 alin. (1) din Constitutie, ci, dimpotriva, dezvolta principiul constitutional al controlului ierarhic in activitatea procurorilor, reprezentand totodata o garantie legala a respectarii dispozitiilor constitutionale.

In acelasi sens, Curtea observa ca in jurisprudenta sa referitoare la notiunea de 'magistrat' Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca in cazul magistratului abilitat de lege sa exercite functii judiciare nu este exclusa orice subordonare fata de alti magistrati (de exemplu, cauza Schiesser contra Elvetiei 1979, cauza Huber contra Elvetiei, 1990, si cauza Brincat contra Italiei, 1992).

Ca atare, sustinerile autorului exceptiei conform carora art. 28 alin. 3 teza intai din Legea nr. 92/1992, republicata, ar adauga un nou principiu la acela al controlului ierarhic in activitatea procurorilor, incalcand astfel prevederile art. 131 alin. (1) din Constitutie, sunt neintemeiate si urmeaza a fi respinse.

Fata de cele mai sus aratate, in temeiul dispozitiilor art. 144 lit. c) si ale art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23 si ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata,

CURTEA

In numele legii

DECIDE:

Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 28 alin. 3 teza intai din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, exceptie ridicata de A. C. in Dosarul nr. 16.251/2001 al Judecatoriei Galati.

Definitiva si obligatorie.

Pronuntata in sedinta publica din data de 5 noiembrie 2002.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,