Actiunea penala. Notiune. Obiectul si subiectii actiunii penale

Actiunea penala. Notiune. Obiectul si subiectii actiunii penale

Notiune. Orice incalcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept intre persoana care a manifestat atitudinea ilicita si cel ale carui drepturi si interese legitime au fost vatamate. Legea indrituieste pe acesta din urma sa se adreseze si sa solicite interventia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept incalcate. In cazul unor incalcari de lege cum sunt cele din domeniul dreptului penal organele competente sa intervina sunt numai organele judiciare specializate ale statului, rezolvarea conflictului de drept fiind un atribut exclusiv al justitiei.

Pentru aducerea conflictului de drept in fata justitiei trebuie sa existe un mijloc legal exercitabil in conformitate cu prevederile legii. Un asemenea mijloc este actiunea penala. Actiunea penala constituie instrumentul juridic prin intermediul caruia se deduce in fata organelor judiciare raportul conflictual de drept penal in vederea realizarii scopului procesului penal.

Actiunea penala este mijlocul prin care se realizeaza in justitie tragerea la raspundere penala si pedepsirea inculpatului.

In literatura de specialitate au fost date numeroase definitii actiunii penale, care - desi (uneori) diferite intr-o oarece masura - sunt apropiate in esenta, intrucat prefigureaza in acelasi mod obiectul actiunii penale, obiect pe care il determina expres si categoric chiar legea (art.9 C.p.p.).

Actiunea penala este conditia necesara ca o instanta sa exercite atributiile sale jurisdictionale. Promovarea actiunii penale are drept scop sesizarea instantei care odata investita este obligata sa judece. Instanta nu poate judeca o cauza decat in masura in care se exercita impotriva inculpatului o actiune penala.

In procedura penala actiunea penala trebuie deosebita de punerea in miscare si exercitarea acesteia adica asa-numita urmarire penala, cum este denumita institutia respectiva in terminologia de specialitate.

Actiunea penala are importanta si sub aspectul determinarii pozitiei procesuale a faptuitorului. Prin pornirea actiunii penale impotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Actiunea penala declansata transforma pe faptuitor din subiect de drepturi procesuale in parte in proces, constituind temeiul in virtutea caruia se exercita in deplinatate drepturile ce revin oricarei parti.

Exercitarea actiunii penale nu exclude in legislatia noastra ca in acelasi cadru procesual sa fie exercitabila alaturat si o actiune civila. In multe legislatii actiunea civila nu poate fi promovata decat in fata instantei civile, exercitarea ei fiind cu totul independenta de actiunea penala.

Obiectul actiunii penale consta in tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni (art.9 alin.1 C.p.p.). El se deosebeste de obiectul oricarei alte actiuni, indiferent ca acesta ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (actiune civila, administrativa sau disciplinara).

Obiectul actiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia care rezida in judecarea si pedepsirea celor care savarsesc infractiuni.

In art.9 alin.3 C.p.p. se precizeaza ca actiunea penala se poate exercita in tot cursul procesului penal. Rezulta ca tragerea la raspundere penala are un continut mai larg decat aplicarea pedepsei (limitata numai la desfasurarea procesului in faza de judecata). In conditiile formularii actuale a obiectului, actiunea devine suportul juridic al intregului proces penal si nu numai al judecatii.

Exista in materie penala proceduri judiciare care se realizeaza si fara existenta unei actiuni penale.

Astfel, in solutionarea unei cereri de reabilitare pe cale judecatoreasca a unui condamnat (art.494-503 C.p.p.) sau a realizarii procedurii speciale in caz de disparitie a inscrisurilor judiciare (art.508-512 C.p.p.) activitatea judiciara nu are ca suport o actiune penala.

Subiectii actiunii penale. Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv (generic) il reprezinta colectivitatea, respectiv statul cu dreptul sau de a trage la raspundere penala. In mod corespunzator, nici actiunea penala nu poate avea alti subiecti decat statul si inculpatul, primul avand calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea fiind subiect pasiv.

Subiectul activ al actiunii penale este titularul dreptului la actiune, o asemenea calitate avand exclusiv statul (infractiunile au si un subiect pasiv prin aceasta intelegandu-se victima infractiunii). Persoana vatamata nu este niciodata titular al actiunii penale intrucat dreptul de a trage la raspundere penala apartine numai statului. Statul nu apare direct in activitatea judiciara ca subiect activ al actiunii penale in mod obisnuit fiind reprezentat printr-un subiect oficial calificat in persoana procurorului. In cauzele privind infractiunile la care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, in unele cazuri, un drept de dispozitie cu privire la exercitarea actiunii penale poate avea si partea vatamata. Partea vatamata poate determina in asemenea cauze prin vointa sa punerea in miscare sau stingerea actiunii introducand plangerea prealabila, retragandu-o sau impacandu-se cu inculpatul.

Pe langa subiectul activ actiunea penala are si anumiti subiecti pasivi: persoanele impotriva carora se exercita actiunea. Actiunea penala se pune in miscare in contra subiectului activ al raportului juridic conflictual, care capata in felul acesta calitatea de inculpat. Actiunea penala se exercita intotdeauna in personam. Cercetarea se poate incepe si desfasura pana la un punct fara cunoasterea faptuitorului - in rem, dar punerea in miscare a actiunii penale exclude posibilitatea exercitarii ei in rem.

Trasaturile caracteristice ale actiunii penale

Cele mai importante trasaturi caracteristice ale actiunii penale pot fi rezumate in urmatoarele:

a) Actiunea penala apartine statului. Numai statul prin norme juridice de incriminare stabileste ce fapte antisociale constituie infractiuni si ce sanctiuni se aplica in cazul savarsirii acestora.

Dreptul de a trage la raspundere penala apartine statului, care incredinteaza exercitiul actiunii penale prin care se realizeaza acest drept procurorului si in cazuri restranse persoanei vatamate.

b) Actiunea penala este obligatorie. Intrucat infractiunile sunt fapte socialmente periculoase indreptate impotriva ordinii de drept, statul trebuie sa actioneze pentru apararea acesteia prin mijloace de drept penal; exercitarea actiunii penale devinind obligatorie.

La caracterul obligator al actiunii penale fac exceptie pricinile de invinuire in care exercitarea actiunii depinde de vointa partii vatamate.

c) Actiunea penala este irevocabila si indisponibila. Odata pusa in miscare de organele judiciare, actiunea in principiu, nu mai poate fi oprita si nici limitata decat in cazurile prevazute de lege.

Daca procurorul a pus in miscare actiunea penala in cursul urmaririi el poate dispune stingerea ei, numai cand apar situatiile prevazute in art.10 C.p.p. In faza judecatii, procurorul nu mai poate dispune asupra actiunii introduse in fata instantei.

In cursul judecatii procurorul poate pune concluzii de neculpabilitate renuntand la invinuire. Aceasta nu echivaleaza cu o revocare a actiunii penale, instanta continua judecata si eventual poate condamna pe inculpat contrar concluziilor procurorului.

Indisponibilitatea actiunii penale are o stransa legatura cu principiul fundamental al oficialitatii procesului penal. Disponibilitatea procesuala se manifesta ca o exceptie a regulii de baza amintite, in sensul ca declansarea sau stingerea procesului penal depinde de vointa partii vatamate, in cauzele la care actiunea penala se pune in miscare la plangere prealabila. Chiar in aceste cazuri actiunea penala apartine statului si nu celui vatamat. Retragerea plangerii prealabile nu echivaleaza cu un act de dispozitie a partii vatamate asupra actiunii, ci o indeplinire a conditiei sub care anticipat, prin norma legala incriminatoare, statul a renuntat la actiune.

d) Actiunea penala este indivizibila. Unitatea infractiunii ca fapt juridic este cauza determinata a indivizibilitatii actiunii. Savarsirea infractiunii da nastere unui drept unic la actiune indiferent de numarul participoantilor la fapta penala. In consecinta, intr-o cauza penala nu se exercita atatea actiuni cati autori, instigatori sau complici exista, ci efectele actiunii unice si indivizibile se extind asupra tuturor faptuitorilor.

In mod obisnuit, indivizibilitatea actiunii penale in sens substantial este corelata cu exercitarea procesuala a actiunii. Art.33 lit.a C.p.p., prevede ca este indivizibilitate cand la savarsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane. Ipoteza are in vedere situatia in care toti faptuitorii sunt cunoscuti si implicati intr-un proces penal.

Cand in cauza apar si alte persoane, neimplicate anterior, caracterul indivizibil al actiunii penale se manifesta prin intermediul unor institutii de drept procesual penal ca: extinderea cercetarii penale (art.238 C.p.p.), extinderea actiunii penale (art.335 C.p.p.), extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane (art.336, 337 C.p.p.) etc.

Indivizibilitatea actiunii penale se manifesta si in cazurile cu plangere prealabila. Art.131 C.p.p. prevede ca fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor, chiar daca plangerea s-a facut sau se mentine fata de la unul din acestia. Ca o evitare a efectului indiviz a actiunii in caz de retragere a plangerii prealabile care produce efecte in rem, legea a institutionalizat impacarea partilor, care fiind personala produce efecte numai pentru cei intre care a intervenit.

e) Actiunea penala este individuala. Principiul raspunderii penale are drept consecinta procedurala necesara individualizarea actiunii penale. Actiunea penala poate fi exercitata numai impotriva inculpatului. Nimeni nu poate sa fie subiect pasiv al actiunii penale, alaturi de inculpat sau in locul acestuia.

Caracterul individual al actiunii penale este bogat in consecinte. Dintre acestea sunt de amintit:

succesorii inculpatului nu pot fi subiecti pasivi ai actiunii penale, in locul celui decedat;

nimeni nu poate pretinde a interveni in cauza alaturi de inculpat pentru a fi judecat in locul lui sau alaturi de el.

Momentele desfasurarii actiunii penale

Art.9 alin.3 C.p.p. prevede ca actiunea penala se poate exercita in tot cursul procesului penal. Prin aceasta legiuitorul a subliniat ca actiunea constituie suportul juridic al intregii activitati procesuale, exercitandu-se atat in faza de urmarire penala cat si in faza de judecata. Desi legea nu precizeaza, este evident ca actiunea penala se poate porni numai dupa identificarea faptuitorului.

Punerea in miscare a actiunii penale. Aceasta se dispune potrivit art.9 alin.2 C.p.p. prin actul de inculpare prevazut de lege. Actul de inculpare poate fi definit ca fiind actul procesual prin care se pune in miscare actiunea penala.

Declansarea actiunii este data, de regula, in sarcina procurorului. Procurorul pune in miscare actiunea penala in cursul urmaririi prin ordonanta, la propunerea organului de cercetare penala sau din oficiu. Daca nu a procedat astfel, procurorul, cu ocazia trimiterii in judecata, prin rechizitoriu pune in miscare si actiunea penala (art.262 pct.1 lit.a C.p.p.).

Actiunea penala poate fi pusa in miscare de procuror si printr-o declaratie verbala, consemnata de instanta in incheiere in legatura cu extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane (art.336, 337 C.p.p.).

Instanta de judecata pune in miscare actiunea penala in mod exceptional in conditiile art.336 alin.2 C.p.p. cand extinderea procesului penal se dispune de instanta in absenta procurorului, in cazurile in care nu participa la judecata.

Pentru infractiunile prevazute in art.279 lit.a C.p.p. partea vatamata poate sesiza direct instanta de judecata. In cazul acesta plangerea prealabila constituie nu numai actul de sesizare a instantei dar si actul prin care se pretinde tragerea la raspundere penala a infractorului. In mod similar trebuie interpretata situatia prevazuta de art.278¹ C.p.p. privind plangerea in fata instantei impotriva solutiilor de netrimitere in judecata adoptate de procuror. Daca instanta admite plangerea si retine cauza spre judecare, plangerea constituie act de sesizare a instantei si act de inculpare.

In celelalte situatii partea vatamata adreseaza plangerea prealabila organului de cercetare penala sau procurorului (art.279 alin.2 lit.b si c). In aceste cazuri introducerea plangerii nu declanseaza actiunea penala, dar reprezinta o conditie a punerii ei in miscare de catre procuror.

Exercitarea actiunii penale. Dupa punerea in miscare a actiunii penale aceasta trebuie sustinuta prin indeplinirea unui complex de activitati si acte procesuale care sa dinamizeze procesul penal si sa duca la efectiva realizare a obiectului actiunii penale, adica la tragerea la raspundere penala a celor vinovati.

Actiunea penala se exercita de acei subiecti care potrivit legii pot reprezenta in aceasta activitate statul ca subiect oficial al actiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul.

Exercitarea actiunii penale in faza de urmarire penala presupune administrarea tuturor probelor in baza carora sa se poata decide trimiterea in judecata sau eventual daca este cazul de alta solutie care sa duca la stingerea actiunii. Aceasta activitate se infaptuieste de procuror care realizeaza supravegherea urmaririi penale sau de catre procurorul care efectueaza personal urmarirea penala. La sfarsitul urmaririi penale procurorul fie emite rechizitoriul si il trimite pe inculpat in judecata, fie adopta o solutie de netrimitere in judecata.

Actiunea penala poate fi exercitata de partea vatamata in conditii particulare in cauzele in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila. Activitatea partii vatamate este amplificata sau complinita de cea a procurorului. Unele acte procesuale de exercitare a actiunii penale raman in atributiile exclusive ale procurorului chiar daca este necesara o plangere prealabila. In aceste cazuri, exceptand situatiile prevazute de art.279 alin.2 lit.a C.p.p. daca se impune trimiterea in judecata a inculpatului, intocmirea rechizitoriului se face numai de catre procuror.

Partea vatamata poate indeplini uneori si singura activitatile de exercitare a actiunii penale. Asa se intampla, de exemplu, cand instanta fiind sesizata prin plangerea partii vatamate (art.279 alin.2 lit.a C.p.p.), judeca fara participarea procurorului de sedinta.

Epuizarea si stingerea actiunii penale. Exercitarea actiunii penale este continuata pana cand aceasta ajunge in momentul sau final de epuizare sau stingere.

Epuizarea prin solutionarea cauzei necesita desfasurarea procesului penal pana la obtinerea unei hotarari judecatoresti definitive. In urma solutiei pronuntate de instanta actiunea penala si-a realizat integral finalitatea ajungand la epuizare. Scopul actiunii penale a fost atins pentru ca ori s-a pronuntat condamnarea celui vinovat realizandu-se pana la capat tragerea sa la raspundere penala, ori a fost aparat de raspundere cel invinuit pe nedrept si inlaturate consecintele gresitei implicari in cauza penala.

Stingerea actiunii penale intervine in cazurile cand prin dispozitiile legii dispare aptitudinea functionala a actiunii penale si nu se mai permite exercitarea ei in continuare pana la epuizare. Unele din situatiile prevazute de lege pot apare si inainte de punerea in miscare a actiunii penale si in cazul acesta ele o impiedica sa se declanseze si sa fie exercitata.

Cazurile care impiedica punerea in miscare a actiunii penale s-au exercitarea acesteia sunt prevazute in art.10 C.p.p. Ele pot fi grupate in doua mari categorii si anume: 1) cazuri in care actiunea penala se stinge ca lipsita de temei (art.10 lit.a-e) si 2) cazuri in care actiunea penala este lipsita de obiect sau este exercitabila in anumite conditii (art.10 lit.f-j).

Impartirea acestor impedimente in doua este importanta avand in vedere modul diferit de solutionare a cauzei de catre organul judiciar. Astfel, pentru cazurile in care actiunea penala este lipsita de temei, procurorul in faza de urmarire penala dispune scoaterea de sub urmarire penala, iar instanta in cursul judecatii pronunta achitarea. Pentru cazurile in care actiunea este lipsita de obiect sau este exercitabila in anumite conditii se dispune, dupa caz, incetarea urmaririi penale sau incetarea procesului penal.

1. Cazurile in care actiunea penala este lipsita de temei:

a) Fapta nu exista (art.10 lit.a). Inexistenta faptei penale inlatura baza tragerii la raspundere penala, intrucat infractiunea este singurul temei al raspunderii. Constatarea inexistentei unei fapte materiale exclude imputarea ei oricarui faptuitor. O asemenea constatare produce efecte si asupra posibilitatii exercitarii actiunii civile, intrucat este evident ca fapta care nu exista, nu poate fi izvor de prejudiciere a cauiva.

b) Fapta nu este prevazuta de legea penala (art.10 lit.b). Art.2 C.p. consacra principiul legalitatii incrimarii prevazand ca numai legea poate dispune care fapte constituie infractiuni. Cand o fapta nu este prevazuta de legea penala, nu exista nici infractiune, (nullum crimen sine lege). Fapta nefiind infractine lipseste temeiul tragerii la raspundere penala si actiunea penala nu se poate exercita. Repararea pagubei se face potrivit legii civile.

c) Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (art.10 lit.b¹). Art.18¹ C.p. stabileste ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni. Fapta penala fiind singurul temei al raspunderii penale absenta acesteia lipseste de temei si actiunea penala, neexistand baza juridica a unei trageri la raspundere penala. In acest caz organul judiciar poate aplica o sanctiune cu caracter administrativ in conformitate cu art.91 C.p., iar instanta poate solutiona si latura civila a cauzei.

d) Fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat (art.10 lit.c). Raspunderea penala fiind personala, actiunea penala nu se poate exercita decat impotriva celui care a savarsit infractiunea. Aceasta cauza impiedica exercitarea actiunii intuitu personae, respectiv cu privire la persoana in legatura cu care s-a pus in miscare actiunea penala. Actiunea stinsa pe acest motiv in raport cu un inculpat poate fi exercitata sau poate continua impotriva altor persoane. Epuizarea sau stingerea actiunii penale pe acest considerent este de natura sa duca si la imposibilitatea exercitarii actiunii civile.

e) Faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii (art.10 lit.d). Absenta oricarui element al infractiunii atrage impiedicarea exercitarii actiunii penale. De exemplu, lipsa elementului intentional in cadrul laturii subiective a unui abuz de incredere - refuzul restituirii unui bun determinat de faptul ca intre parti exista unele neintelegeri cu caracter civil. Potrivit art.346 instanta in caz de achitare pentru lipsa vreunui element constitutiv al infractiunii poate obliga inculpatul la repararea pagubei.

f) Exista una din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (art.10 lit.e). Aceste cauze sunt prevazute de art.44-51 C.p.: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia, minoritatea si eroarea de fapt. Aceste cauze sunt intemeiate pe lipsa trasaturii esentiale a vinovatiei fara de care nu poate exista infractiune, ceea ce impiedica exercitarea actiunii penale. Aceste impedimente legale exonereaza pe inculpat si de raspundere civila.

2. Cazurile in care actiunea penala poate fi exercitata numai in anumite conditii sau este lipsita de obiect:

a) lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale (art.10 lit.f). Existenta plangerii prealabile a persoanei vatamate constituie o conditie fara de care actiunea penala nu se poate exercita, cand legea penala prevede expres aceasta (art.180, art.181, art.193 C.p. etc.). Pentru pornirea actiunii penale sunt necesare uneori autorizatii sau sesizari din partea unor organe. Astfel, impotriva membrilor Guvernului pentru faptele savarsite in exercitiul functiei au dreptul sa ceara urmarirea penala numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele Romaniei (art.109 Constitutie). Lipsa autorizatiei procurorului general poate impiedica punerea in miscare a actiunii penale pentru infractiunile prevazute de art.5 alin.1 C.p.

In aceste cazuri instanta nu poate solutiona nici latura civila a cauzei.

b) a intervenit amnistitia sau prescriptia ori decesul faptuitorului (art.10 lit.g). Amnistia este prevazuta in art.119 C.p. ca o cauza care inlatura raspunderea penala. Daca intervine dupa condamnare inlatura si executarea pedepsei. Amnistia se acorda potrivit art.73 din Constitutie de catre Parlament. Amnistia nu produce efecte asupra actiunii civile.

In caz de amnistie invinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Daca in cursul urmaririi penale sau al judecatii se constata unul din cazurile prevazute de art.10 lit.a-e se dispune dupa caz scoaterea de sub urmarire penala sau achitarea. In orice alta situatie se da solutia incetarii urmaririi penale sau incetarii procesului penal cu exceptia cazurile prevazute de art.10 lit.i si art.10 lit.i¹ (art.13 C.p.p.).

Prescriptia este o cauza de inlaturare a raspunderii penale si care opereaza in privinta tuturor infractiunilor cu exceptia celor contra pacii si omenirii care sunt inprescriptibile (art.121 C.p.). Desi art.10 lit.g nu precizeaza la care din cele doua prescriptii reglementate in Codul penal se refera este evident ca textul nu are in vedere prescriptia executarii pedepsei, intrucat aceasta prescriptie intervine numai dupa epuizarea actiunii penale. Termenele de prescriptie sunt diferentiate intre 3 si 15 ani in functie de pedeapsa. La calcularea termenului de prescriptie trebuie sa se tina seama de pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita si nu de pedeapsa aplicata ca efect al existentei unor cauze de atenuare a raspunderii penale.

Potrivit art.123 C.p. cursul prescriptiei se poate intrerupe, prevazandu-se ca actele indeplinite in cursul procesului penal, pentru a intrerupe prescriptia, trebuie sa fie din acelea care se comunica invinuitului sau inculpatului. Dispozitiile art.13 C.p.p. se aplica si in cazul prescriptiei.

Moartea inculpatului constituie o cauza de impiedicare a executarii actiunii penale intrucat raspunderea penala este strict personala. Daca subiectul infractiunii dispare prin deces, nu mai poate fi tras la raspundere penala altcineva pentru faptele sale.

Acest impediment este atat de puternic incat determina inlaturarea oricarui alt caz cu care vine in concurenta. Astfel, daca inculpatul decedeaza in cursul judecarii cauzei, instanta va dispune, pentru acest motiv, incetarea procesului penal, chiar daca anterior decesului fapta imputata inculpatului a fost amnistiata.

Decesul celorlalte parti nu produce efecte asupra actiunii penale, iar in privinta actiunii civile se poate avea in vedere introducerea in cauza a succesorilor. Exista o singura exceptie in care moartea altei persoane decat infractorul produce efecte asupra actiunii penale. Potrivit art.304 alin. ultim C.p. (adulter) urmarirea sau procesul penal inceteaza in caz de moarte a sotului inocent.

c) A fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat (art.10 lit.h). Retragerea plangerii prealabile opereaza numai la infractiunile pentru care legea penala a prevazut expres necesitatea plangerii prealabile in vederea punerii in miscare a actiunii penale. In partea speciala a Codului penal nu se specifica in nici o situatie ca retragerea plangerii prealabile are drept efect inlaturarea raspunderii penale. Aceasta, intrucat potrivit dispozitiilor partii generale (art.131 C.p.) retragerea plangerii prealabile este posibila in toate cazurile in care s-a introdus o asemenea plangere.

Plangerea prelabila produce efecte in rem. Actiunea penala introdusa impotriva unui participant la infractiune se extinde si asupra celorlalti. Pe cale de consecinta retragerea plangerii prealabile are acelasi efect (in rem) actiunea penala stingandu-se cu privire la toti inculpatii.

Retragerea plangerii prealabile urmeaza a se face in raport de fapta penala savarsita in asa fel incat prin aceasta sa se ajunga la stingerea actiunii penale pentru toti participantii.

Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie neconditionata si totala. Din moment ce intr-o cauza partea vatamata desi si-a retras plangerea a cerut totusi solutionarea actiunii civile, inseamna ca aceasta cerinta nu era satisfacuta. In consecinta, instanta trebuie sa dispuna incetarea procesului penal si respingerea ca inadmisibila a cererii de obligare a inculpatului la despagubiri civile.

In cazul infractiunilor prevazute de art.179 alin.2 lit.a C.p.p. cand plangerea prealabila se adreseaza instantei, lipsa nejustificata a partii vatamate la doua termene consecutive in fata primei instante este considerata drept retragere a plangerii prealabile.

In cazul in care cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de execitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa actiunea penala se poate pune in miscare si din oficiu (art.132 alin.1 C.p.).

De aceea in asemenea cazuri daca actiunea a fost declansata din oficiu lipsa plangerii prelabile ori retragerea plangerii prealabile nu constituie un impediment in calea exercitarii actiunii.

Impacarea partilor inlatura raspunderea penala in cazurile expres prevazute in legea penala si numai cu privire la acel inculpat cu care partea vatamata s-a impacat. Impacarea partilor produce efecte in personam.

Impacarea partilor are un caracter independent fata de institutia introducerii respectiv retragerii plangerii prealabile. Desi adesea cele doua institutii sunt alaturate exista cazuri cand pornirea actiunii penale se face la plangerea prealabila fara ca impacarea partilor sa duca la stingerea actiunii (ex. infractiunea adulter) si invers cand pornirea actiunii se face din oficiu, dar impacarea partilor constituie o cauza de impiedicare a exercitarii actiunii penale (ex. infractiunea de seductie). Impacarea reclama acordul ambelor parti, trebuie sa fie totala si neconditionata si sa intervina inainte de ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti.

d) S-a dispus inlocuirea raspunderii penale (art.10 lit.i). Potrivit actualei reglementari raspunderea penala nu poate fi inlocuita decat printr-o sanctiune cu caracter administrativ aplicata de instanta. Art.91 C.p. prevede ca sanctiunile cu caracter administrativ sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment si amenda.

e) Exista autoritate de lucru judecat (art.10 lit.j). In vederea asigurarii stabilitatii justitiei hotararile definitive capata autoritate (putere) de lucru judecat nemaiputand fi atacate sau schimbate in cadrul cailor ordinare de atac. Impotriva hotararilor care au obtinut o asemenea autoritate se pot exercita caile de atac extraordinare. Aurotitatea hotararilor definitive se sprijina pe prezumtia ca ele reflecta adevarul (res judicata pro veritate habetur). Actiunile penale au capatat o rezolvare definitiva si nu se mai pot exercita din nou (non bis in idem).

Pentru a opera autoritatea de lucru judecat in materie penala se cere o dubla identitate intre cele doua cauze: identitate de persoane si identitate de obiect. In procesul civil identitatea trebuie sa fie intreita: de persoane, de obiect si de cauza.

f) Exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege (art.10 lit.i¹ introdus prin Legea nr.281/2003). In afara cazurilor de incidenta generala prevazute de art.10 C.p.p. si care constituie impedimente posibile in orice cauza penala, legea cuprinde si numeroase cazuri speciale care constituie piedici in exercitarea actiunii penale in situatii restranse sau cu valabilitate numai pentru o anumita infractiune. Aceste situatii de nepedepsire sunt prevazute in mod obisnuit in Codul penal sau in diverse legi speciale cu continut penal. Astfel, unele din aceste situatii se gasesc in partea generala a Codului penal (ex. art.29 alin.2, art.30) sau in partea speciala a Codului penal (ex. art.255 alin.2 si 3, art.260 alin.2, art.304 alin.5 si 6), iar alte situatii sunt prevazute in legile speciale (ex. art.15 din Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului si consumului de droguri).