Justiția sociala ca problema a eticii relațiilor internaționale: teoria rawlsiana a dreptații ca fairness și criticile aduse acesteia

Justiția sociala ca problema a eticii relațiilor internaționale: teoria rawlsiana a dreptații ca fairness și criticile aduse acesteia

Abstract  

Teoria dreptații descrisa de John Rawls propune o noua abordare a contractului social, o noua viziune liberala care a reușit sa se constituie in cea mai reprezentativa paradigma a filosofiei politice contemporane. Lucrarea de fața are intenția de comenta critic conceptul introdus de Rawls, de dreptate ca fairness, incercand totodata sa aduca in discuție principalele contra-argumente aduse acestuia de catre filosofii ce sunt considerați ca facand parte din curentul comunitarian. Structura lucrarii este urmatoarea: prima parte iși propune sa prezinte succint teoria rawlsiana a dreptații, cea de-a doua introduce principalele contra-argumente comunitariene, pentru ca partea a treia sa se ocupe cu precadere de critica adusa de MacIntyre atat lui Rawls, cat și concepției despre dreptate a lui Robert Nozick.   

Prin introducerea conceptului sau de dreptate ca fairness[1], in filosofia politica, John Rawls iși manifesta intenția clara ca aceasta sa fie acea concepție despre dreptate cu valabilitate moral-universala și posibil-aplicabila in toate tipurile de societate. Dar, pentru a putea fi funcțional, conceptul de dreptate ca fairness are nevoie de o condiție preliminara, de o societate unde oamenii sunt conștienți de necesitatea unei concepții comune asupra dreptații și unde instituțiile sociale de baza satisfac principiile pe care se susține dreptatea. Aceasta societate este denumita de Rawls bine-ordonata (a well ordered society) și prezinta urmatoarele trasaturi fundamentale: dreptatea primeaza asupra intereselor și scopurilor individuale, iar indivizii impartașesc o viziune comuna asupra ei, creand in acest fel o prietenie civica (civic friendship) "intre indivizi cu obiective și scopuri diferite, unde dorința generala pentru dreptate limiteaza incercarea de urmarire a altor scopuri" . Dreptatea trebuie sa vizeze, conform lui Rawls, structura de baza a societații, aceasta fiind in mod imperativ subiectul prim al dreptații, și, totodata, acel sistem interconectat de instituții, reguli și practici care determina, in mod hotarator, poziția diferita a fiecarui om in societate . Este cea care, circumstanțial, prin tot ansamblul economic, politic și social, regleaza așezarea indivizilor in societate (pe poziții, valoric, extrem de diferite). Atat timp cat ea se bazeaza pe o concepție atrofiata asupra dreptații, pot fi cauzate inegalitați profunde. De aceea, potrivit lui Rawls, subiectul prim al dreptații trebuie sa fie intocmai aceasta structura de baza a societații care sa se configureze conform unor principii, și, in mod ideal, unei concepții omogene și singulare asupra dreptații.

Teoria rawlsiana a dreptații poate fi alaturata cu facilitate unei posteritați contractualiste, scopul declarat al acesteia fiind acela de a infațișa o "concepție a dreptații care generalizeaza și duce la un grad inalt de abstractizare teoria bine cunoscuta a contractului social, așa cum o gasim la Locke, Rousseau și Kant" . Și, inscriindu-se in aceasta tradiție contractualista, teoria dreptații ca fairness propune stabilirea unor principii ale dreptații, pe care persoane libere și raționale, intr-o poziție originara, direct echivalenta starii naturale contractualiste, le-ar alege fara ezitare. Aceste principii vizeaza structura de baza a societații, urmand sa reglementeze toate acordurile ulterioare, toate tipurile de cooperare sociala in care se poate intra, și formele de guvernamant ce pot fi stabilite.

Astfel, Rawls enumera doua principii: unul ce vizeaza libertațile in societate, iar al doilea, care privește dreptatea distributiva bazata pe principiul diferenței. Ele pot fi enunțate astfel :

Primul principiu

Fiecare persoana trebuie sa aiba un drept egal la cel mai cuprinzator sistem de libertați de baza egale, compatibil cu un sistem similar de libertați pentru toți;

Al doilea principiu

Inegalitațile sociale și economice trebuie distribuite in așa fel incat: a) sa fie in avantajul celor mai puțin favorizați, in limitele principiului economisirilor juste, și b) sa fie corelate cu funcții și poziții accesibile in condițiile egalitații corecte și echitabile a șanselor.

Aceste principii se aplica structurii de baza a societații și reglementeaza atribuirea drepturilor și datoriilor, precum și distribuția avantajelor sociale și economice, așa cum menționeaza John Rawls. Cele doua principii sunt ordonate ierarhic, in sensul ca primul dintre ele va avea intotdeauna prioritate fața de cel de-al doilea, libertațile de baza , care sunt protejate conform primului principiu, neputand fi niciodata incalcate in favoarea unor avantaje sociale sau economice mai mari .

Insa simpla enunțare a acestor principii pe care dreptatea ar trebui sa fie fundamentata, nu inseamna și demonstrarea validitații lor. Pentru aceasta din urma, Rawls propune cel mai remarcabil exercițiu de imaginație din filosofia politica a secolului XX, deopotriva apreciat și criticat in aceeași masura. Ca sa poata elimina orice fel de prejudecați in argumentarea și verificarea veridicitații celor doua principii ale dreptații, Rawls crede ca este cu necesitate ca, intr-o eventuala poziție originara, direct echivalenta starii naturale contractualiste, persoanele selectate sa dezbata și sa ajunga la un acord in privința temeiurilor dreptații, sa fie "eliberate" de orice fel de prejudecați, sa nu fie "influențate de contingențe arbitrare sau de balanța relativa a forțelor sociale". In acest fel, crede Rawls, poziția originara poate "sa reprezinte un status quo in care orice acord realizat este corect și echitabil". Pentru ca, sub conceptul introdus de filosof, acela de val de ignoranța, oamenii pot alege fara influența particularitaților ce determina subiectivitatea in alegerile de ordin moral. Iata cum descrie Rawls aceasta situație:

" Una din trasaturile esențiale ale acestei situații este ca nimeni nu știe care este locul sau in societate, poziția sau statutul sau social, nici macar cat de norocos a fost in distribuția insușirilor și abilitaților naturale, inteligența, forța etc. Voi presupune chiar ca parțile nu știu care sunt concepțiile despre bine sau inclinațiile lor psihologice particulare. Aceasta ne asigura ca nimeni nu este avantajat sau dezavantajat in alegerea principiilor dreptații, de consecințe naturale sau ale contingenței circumstanțelor sociale. Atata vreme cat toți sunt situați in aceeași poziție și nimeni nu va putea sa conceapa principiile pentru a-și favoriza propria condiție, principiile dreptații sunt rezultatul unei ințelegeri sau negocieri corecte și echitabile."[8]

Date fiind aceste indicații, poziția originara ne apare ca o situație de egalitate, in care agenții raționali ajung sa decida care principii ale dreptații trebuie acceptate. Dupa un raționament complex, agenții aflați in poziția originara și in spatele valului de ignoranța, vor alege, conform teoriei alegerii raționale, raționamentul maximin (adica, al maximizarii minimului). Altfel spus, fiecare individ va selecta principiile care asigura ca rezultatul cel mai rau obținut sa fie cel mai bun, dintr-un set de rezultate minime. In acest fel, agenții raționali vor selecta, ca fiind cele mai convenabile, cele doua principii ale dreptații precizate de Rawls.

Principalele critici comunitariene la concepția despre dreptate a lui John Rawls

Publicarea in 1971 a A Theory of Justice a reprezentat un punct de cotitura pentru filosofia politica a secolului XX, generand o suma  enorma de literatura pe marginea sa. Principalele curente de critica s-au strans in jurul a ceea ce este denumit, in genere, comunitarianism, deși cei ce sunt considerați ca facand parte din acesta (Michael Walzer, Charles Taylor, Michael Sandel, Alasdair MacIntyre) au contestat intotdeauna aceasta apartenența. Argumentele lor impotriva liberalismului, in general, și a concepției lui Rawls, in particular, pot fi identificate printre urmatoarele: pretențiile universaliste liberale și rawlsiene, concepția unitara despre persoana, privata de particularitațile sale socio-culturale și ignorarea rolului comunitații in determinarea concepțiilor privitoare la dreptate. Pentru comunitarieni, poziția originara rawlsiana, conceptul de val de ignoranța și, in general, modalitatea prin care Rawls argumenteaza cele doua principii ale dreptații, poate fi rezumata in felul urmator: oamenii sunt "extrași" din societate, unde opiniile lor despre dreptate sunt extrem de variate, determinate, constant, de contextul social, cultural și de diferitele ocurențe, ce ii fac atat de diverși, atat ca diversitate in sanul unei comunitați, cat și ca diversitate intre o comunitate sau o alta; dupa care sunt privați tocmai de acele particularitați ce le formeaza opiniile despre dreptate, sau moralitate, pentru a-i chestiona și a-i "manevra" in așa fel incat sa poata ajunge la un acord comun ce vizeaza o concepție unitara, singulara despre dreptate. Pentru ca, in final, aceasta concepție despre dreptate sa devina universala, aplicabila acelorași comunitați, cu concepții diferite despre dreptate, neținand seama de deosebirile ce marcheaza relațiile dintre oameni și oameni sau oameni și comunitați. In același timp, privarea cuiva de propria sa natura și propriile țeluri, conduce la un alt impediment in ceea ce privește poziția originara rawlsiana: ea este psihologic imposibila, și chiar daca ar fi posibila, ea ar lipsi persoanele in cauza de capacitațile elementare ce ii fac in stare sa raționeze corect despre dreptate .

In accepțiune comunitariana, artificiul valului de ignoranța este ineficient și greșit, este un construct, cu valențe metafizice, ale carui ipoteze sunt expuse in așa fel incat sa se ajunga la o concluzie deja stabilita: o concepție unica despre dreptate. Daca indivizii ar alege in poziția originara acele principii despre dreptate pe care le formuleaza Rawls, pentru ca, conform teoriei alegerii raționale, și a regulii maximin, este cel mai avantajos pentru ei sa procedeze in acest fel, nu inseamna ca in afara poziției originare, intr-o societate oarecare, "reimbracați" cu particularitațile de care ii priveaza valul de ignoranța, vor accepta aceste doua principii. De exemplu, unii vor prefera o lipsa semnificativa de libertați in favoarea unor avantaje economice mai mari, și vor dori incalcarea primului principiu, sau chiar primatul celui de-al doilea principiu asupra celui dintai; altora li s-ar parea mai convenabil chiar confortul oferit de o stare heteronomica parțiala sau totala, precum cea descrisa de Kant in Ce este luminarea, cu toate consecințele unei nedreptați sociale -sa spunem, spre exemplu, o economie funcționala, care asigura bunastare, dar cu un regim politic totalitar-. Cat despre cel de-al doilea principiu, prin care cei defavorizați ar trebui favorizați, in logica principiului diferenței, poate fi intotdeauna contestat de catre cei care dețin poziții avantajoase in societate, așa cum arata Alasdair MacIntyre prin exemplul sau , ce urmeaza a fi descris pe parcursul acestui articol.

Alte obiecții comunitariene se inscriu, poate, in acea sintagma a lui Marx care poate fi formulata așa: Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le determina constiinta. Pentru comunitarieni, Rawls se afla intr-o grava eroare atunci cand nu ia in considerare aspectele particulare ale fiecarei societați, și rolul formator pe care acestea le au in concepția indivizilor asupra sinelui și aspectelor ce țin de moralitate. Totodata Rawls promoveaza un liberalism care are o ințelegere particulara asupra relației individului cu comunitatea, vazand societatea ca pe nimic mai mult decat o asociație menita sa urmareasca avantajul personal . Acest ultim argument denota o critica mai veche a liberalismului, sau, mai bine spus, a individualismului promovat de liberalism, pe care criticii sai il imputa și lui Rawls. In spatele capacitații de a alege, omul rawlsian devine interesat numai de promovarea libertații, și nu valorizeaza nimic altceva decat libertatea.

Critica adusa de MacIntyre lui Rawls

In incercarea sa de a aduce argumente consistente impotriva teoriilor liberale despre dreptate, Alasdair MacIntyre face apel la doua cazuri in care doua personaje fictive se confrunta cu situații in care considera ca se infaptuiește o nedreptate. Prima persoana "care poate fi proprietarul unui mic magazin, sau ofițer de poliție, sau muncitor constructor, s-a zbatut sa economiseasca din salariul sau suficient ca sa-și cumpere o casa, sa-și trimita copiii la colegiul local, sa plateasca un tip special de asigurare pentru batranii sai parinți. Toate proiectele sale sunt deodata amenințate de o creștere brusca a impozitelor. Aceasta amenințare i se pare nedreapta; susține ca are dreptul sa se bucure de ce a caștigat, ca nimeni nu are dreptul sa-i ia ceea ce a dobandit in mod cinstit și ce i se cade"[12]. Cea de-a doua persoana "poate fi liber profesionist, sau un moștenitor bogat, e impresionat de arbitrarul imparțirii inegale a bunastarii, a venitului și a șanselor. E și mai impresionat de incapacitatea saracilor și a nevoiașilor de a-și schimba propria situație ca urmare a inegalitaților in imparțirea puterii. Pentru el ambele tipuri de inegalitate sunt nedrepte și aduc dupa sine tot mai multe nedreptați. El mai crede, in general, ca orice inegalitate are neaparat nevoie de justificare și ca singura justificare posibila a inegalitații este imbunatațirea situației saracilor și a nevoiașilor. Concluzia sa e ca in condițiile actuale o impozitare redistributiva cu care s-ar finanța protecția și serviciile sociale e o exigența a dreptații" . Atat timp cat cele doua concepții pot coexista, in sensul ca o parte din cerințele de dreptate ale primei persoane pot fi satisfacute concomitent cu o parte a cerințelor celei de-a doua persoane, ele nu intra in conflict. Dar daca factori socio-economici evolueaza in așa fel incat trebuie sa se faca o alegere intre prima sau a doua concepție despre dreptate, atunci, spune MacIntyre, cele doua viziuni despre dreptate sunt logic incompatibile. Iar aceasta incompatibilitate logica este foarte ușor de identificat, pentru ca prima persoana "susține ca principiile justei achiziții și ale legitimitații ingradesc posibilitațile redistributive, iar cea de-a doua persoana "susține ca principiile justei distribuții ingradesc achiziția și revendicarea legitima" .

Un fapt extrem de simplu, la o prima vedere, pe care il remarca MacIntyre, dar care se constituie in chiar problema cu care se confrunta, sau se poate confrunta, orice teorie a dreptații, este ca oricare dintre viziunile despre dreptate ar fi aplicata, prețul platit pentru ca aceasta sa fie pusa in practica este pus in sarcina altor persoane sau altor grupuri de persoane. Iar cele doua concepții despre dreptate nu pot fi in niciun chip impacate. De altfel, ele reprezinta intocmai cele mai notorii teorii liberale despre dreptate ale epocii contemporane, cea a lui Robert Nozick, și cea a lui Rawls. MacIntyre incearca sa argumenteze ca deși cei doi și-au propus sa ofere principii despre dreptate, cu valoare universala, care sa satisfaca opinii contradictorii pe aceasta tema, ei nu au reușit sa ofere decat concepții particulare.

Nozick propune o teorie de inspirație lockeana, a justei achiziții, in care dreptatea se afla in stransa legatura cu ideea dreptului de a deține o proprietate in mod legitim. Cu alte cuvinte, este drept sa dețin ceva in urmatoarea situație: daca mi-am apropriat un bun care nu este in proprietatea nimanui, și am lasat același tip de bun, sau parți din același bun, in cantitați suficiente pentru ceilalți (the Lockean Proviso); sau am achiziționat prin transfer un alt bun in mod legal și echitabil. Sau, cum spune Nozick: "conform principiului deplin al dreptații distributive, o distribuție este echitabila atunci cand fiecare are dreptul la proprietatea pe care o poseda in baza acestei distribuții" .

Rawls, potrivit lui MacIntyre, aduce in discuție "un principiu al egalitații din punctul de vedere al nevoilor" . El vizeaza acea parte a comunitații care are cea mai mare nevoie de o distribuție compensatorie, sau o redistribuție care sa o ajute. Ce remarca MacIntyre este ca in timp ce pentru Nozick este determinant felul in care trecutul a modelat achizițiile drepte, pentru Rawls modalitatea prin care acea parte a societații se afla in poziții economico-sociale dezavantajoase, nu este relevanta. Și aici, MacIntyre introduce un argument al dreptații de tip aristotelic, al meritului, pentru ca nici Nozick, nici Rawls nu amintesc de vreun merit in reprezentarea dreptații. Atunci cand prima persoana se plange, "nu se plange doar fiindca are dreptul la ceea ce a caștigat, ci și fiindca asta merita dupa o viața intreaga de munca" ; totodata, cand cea de-a doua se plange in numele saracilor și al nevoiașilor, e fiindca saracia și nevoile lor sunt nemeritate, deci nejustificate" . Dar cei doi susțin ca noțiunea de merit ar fi impracticabila. De fapt, ceea ce sesizeaza MacIntyre este o problema care iși are radacinile inca de la geneza liberalismului. Toate teoriile de tipul contractului social propun un acord bazat pe avantaj și interes pentru o eventuala asociere, lucru ce conduce la o societate care se constituie exact pe acest gen de principii. Dreptatea distributiva nu face excepție. Astfel, ideea aristotelica de merit nu iși are loc in teoriile celor doi: la Nozick ideea de drept legitim asupra unui lucru nu ridica și intrebarea - ce merit ar avea acea persoana sa posede acel lucru? (aici MacIntyre ridica problema achizițiilor facute de cei care i-au deposedat pe indienii baștinași in America de Nord)-; iar la Rawls, in virtutea celui de-al doilea principiu al dreptații ca fairness, prin care cei dezavantajați ar urma sa beneficieze de o distribuție mai avantajoasa, problema meritului este exclusa de la bun inceput: nu ne intereseaza nici daca cei defavorizați au meritat sau nemeritat sa se afle in acea poziție, nici daca cei ce se afla in poziții avantajoase in societate sunt acolo in conformitate cu meritele lor- ne intereseaza numai o distribuție fair a bunurilor.

De pe poziții comunitariene, MacIntyre afirma ca cele doua teorii liberale nu satisfac ideea unei concepții unice despre dreptate (lucru pe care comunitarienii, dupa cum am vazut, il resping cu inverșunare) așa cum iși propun. Necesitațile diferite ale indivizilor in societate conduc la idei diferite despre problemele ce țin de moralitate, iar așa cum concepțiile diferite ale celor doua persoane nu pot fi impacate decat daca se exclud una pe cealalta, și cele doua teorii despre dreptate, cea ca justa achiziție și dreptatea ca fairness, se exclud reciproc. Iar in ceea ce privește problema meritului in ideea de dreptate distributiva, aceasta reprezinta insuși planul lui MacIntyre din Dupa virtute, de demonstrare a eșuarii proiectului iluminist de legitimare a moralitații (in a carui descendența se afla atat Rawls cat și Nozick) și de restaurare a concepției aristotelice a virtuților.