Scurt istoric al reglementarii contractului colectiv de munca

Scurt istoric al reglementarii contractului colectiv de munca

Reglementarile cuprinse in Codul civil si cele din Codul comercial nu au avut in vedere, in mod special, raporturile juridice al caror obiect il reprezenta munca. Din aceasta cauza, a lipsei unui regim juridic atent chibzuit, care sa surprinda in coordonate reale functia economica si sociala a muncii, s-a ajuns, de multe ori, la un dezechilibru vatamator in relatiile dintre muncitori si patroni.

Dezvoltarea industriala de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX si, ca consecinta, cresterea numarului salariatilor au condus la necesitatea reglementarii raporturilor dintre patroni si lucratori. Instrumentul capabil sa raspunda acestui deziderat a fost contractul colectiv de munca. Aparitia si impunerea sa sunt considerate un mare succes al miscarii muncitoresti. De retinut este ca el a fost folosit inainte de a fi legiferat, sub forma intelegerilor dintre patroni si reprezentantii sindicatelor in urma grevelor, ca mijloc de rezolvare a conflictelor de munca. De aceea, contractul colectiv de munca a fost numit un "copil al grevei' .

"Conventia colectiva de munca - se mentiona in literatura de specialitate interbelica - este una dintre cele mai mari reforme sociale realizate in veacul al XIX - lea si prezinta o considerabila importanta pentru muncitori. Gratie ei, conditiile de munca nu se mai stabilesc intre un muncitor slab, izolat, ros de foame si un patron puternic. Lucratorii, in aceasta conventie, se prezinta unitatii; ei reprezinta astfel o forta egala cu aceea a patronului si pot discuta cu el in conditiuni de egalitate' .

In tara noastra, s-a vorbit pentru prima data de contractul colectiv de munca in anul 1909 cu ocazia prezentarii proiectului legii Orleanu, cand s-a recunoscut importanta acestui contract pentru "pacea sociala'.

Contractul colectiv a fost reglementat initial, pe cale indirecta, prin Legea conflictelor colective de munca din 1920. "Acest act normativ", se arata in expunerea de motive a Legii contractelor de munca din 1929, "introducand procedura obligatorie a conciliatiunii si in unele cazuri arbitrajul obligatoriu, a impus pe cale legala, dar indirecta, regimul conventiunilor colective de munca, caci de cele mai multe ori rezultatul ca si hotararea de arbitraj, imbraca forma unui contract colectiv de munca'. Referire directa la acest contract face Legea contractelor profesionale din 1921, desi utilizeaza o alta terminologie. Astfel, in art. 32 se prevede ca "sindicatele profesioniste de muncitori, recunoscute ca persoane juridice se vor bucura de avantajul de a incheia, fie ca patroni izolati, fie ca asociatii de patroni, invoieli colective de munca, iar in art. 25 ca "sindicatul profesional are dreptul sa stea in justitie pentru fapte izvorate din conventiuni colective'.

Necesitatile practice au dus la intocmirea unui proiect de lege special asupra reglementarii contractului colectiv de munca in 1919, care insa nu a fost adoptat de Parlament.

Chiar si nereglementat expres, contractul colectiv era tot mai frecvent folosit in practica, asa incat legiferarea sa va deveni o realitate in anul 1929, prin Legea asupra contractelor colective de munca. Adaptarea acestei legi nu a adus modificari substantiale in situatia incheierii contractelor colective pe perioada 1929-1937; a fost institutionalizata insa o stare de fapt, fiind creat cadrul juridic necesar incheierii, executarii si incetarii contractelor respective.

Instaurarea dictaturii regale la 10 februarie 1938 a avut drept consecinta, printre altele, dizolvarea sindicatelor si infiintarea breslelor, singurele competente de a incheia "conventiuni colective de munca'. Cu toate acestea, se constata o crestere a numarului de contracte in acea perioada.

Un anumit recul s-a produs dupa adoptarea Legii regimul muncii in timp de razboi din 2 octombrie 1941. Aceasta lege nu a modificat formal regimul contractelor colective, dar, prin intensificarea arbitrajului obligatoriu, a facut ca factorii de productie sa ajunga in pline cazuri sa incheie contracte de munca. Prin aceasta lege, muncitorii nu sunt reprezentati prin delegati alesi, ci prin delegatii numiti de inspectoratul de munca. Apoi militarizarea intreprinderilor, starea de asediu si toata asprimea regimului i-au pus in imposibilitate pe salariati sa-si aleaga delegatii si sa formuleze in comun programe de revendicari .

Dupa 23 august 1944, sindicatele, printre ,,alte avantaje potrivit art. 32 din Legea nr. 52/1945, se bucurau si de acela ,,de a incheia, fie prin patroni izolati, fie prin asociatii de patroni contracte colective de munca'. In decembrie 1945 s-a intocmit un "contract model", adaptabil la specificul fiecarei industrii[4], care a facilitat incheierea de contracte pe termen de 6 luni, in intreprinderile din toate ramurile de productive.

Contractul colectiv de munca devine, in noile conditii, din ce in ce mai mult, nu doar instrumentul de reglementare a raporturilor dintre cele doua parti in procesul muncii, ci cel prin care ,,salariatii isi iau sarcina de a indeplini si depasi planul de productie, iar intreprinderea se obliga sa puna la dispozitia salariatilor mijloace necesare pentru a-si duce la bun sfarsit sarcinile si sa ridice nivelul de viata al celor ce muncesc' .

Codul muncii din 1950, a abrogat, printre alte acte normative, si Legea asupra contractelor de munca din 5 aprilie 1929 (prin art. 139). Intreg capitolul II era consacrat contractului colectiv de munca; in art. 3 se prevedea ca prin intermediul acestuia se stabilesc angajamentele ambelor parti privind desfasurarea procesului de productie in scopul indeplinirii planului de stat si imbunatatirea conditiilor de munca. Atat sub imperiul acestui cod, cat si al celui din 1972, clauzele principale ale unui real contract colectiv - cele privind salariile, concediile, timpul de munca etc., erau inlocuite cu dispozitiile legii, rolul contractului fiind acela de a mobiliza si stimula initiativa creatoare a oamenilor muncii, de a determina o atitudine inaintata a acestora fata de munca, de productie si fata de proprietatea obsteasca .

In acest sens, conform art. 76 din Codul muncii actual (dispozitie abrogata expres prin Legea nr. 13/1991), contractul colectiv era ,,menit sa contribuie la organizarea superioara a muncii, la intarirea disciplinei si mobilizarea tuturor eforturilor pentru indeplinirea planului, la imbunatatirea conditiilor de munca si de viata in intimitate'. Prin el se slabeau ,,masurile pe care colectivele oamenilor muncii si conducerea unitatii se angajeaza sa le ia in scopul utilizarii mai bune a capacitatii de productie, al cresterii productivitatii muncii, reducerii consumurilor specifice si a costurilor, precum si pentru obtinerea de economii si beneficii peste nivelul planificat, imbunatatirea calitatii produselor, cresterea eficientei activitatii economice'. Accentul era pus, asadar, pe sarcinile productive si nu pe imbunatatirea conditiilor de munca ale salariatilor.

Sub imperiul, atat al Codului muncii din 1950, cat si al celui din 1972, incheierea contractelor colective era obligatorie pentru mentinerea ,,conceptiei unitare' si asigurarea respectarii dispozitiei legii erau intocmite si utilizate contracte - tip, cu clauze prestabilite .

Schimbarile profunde petrecute in societatea noastra incepand cu 22 decembrie 1989, trecerea de la economia centralizata la cea de piata au determinat schimbarea cadrului legislativ, si in domeniul relatiilor de munca, adaptarea unor noi acte normative care sa corespunda noilor exigente.

Drept urmare, a fost adoptata, printre altele, Legea nr. 13/1991 privind contractului colectiv de munca .

Prin aceasta lege au fost abrogate prevederile art. 76-80 din Codul muncii, redandu-se rolul traditional al contractului colectiv de munca de instrument aflat exclusiv la indemana partenerilor sociali, pentru a stabili, fara nicio ingradire - prin negociere - conditiile de munca, drepturile si obligatiile lor reciproce in procesul muncii.

Necesitatea perfectionarii reglementarii a determinat adoptarea Legii nr. 130/1996 (si abrogarea Legii nr. 13/1991).

Una din noutatile importante aduse de aceasta lege priveste reprezentarea patronatului si a salariatilor la negocierea colectiva si deci la incheierea contractului.

Daca anterior, sub imperiul Legii nr. 13/1991 la nivelul grupurilor de unitati, al ramurilor si la nivel national, reprezentantii patronilor erau numiti de Camera de Comert si Industrie (art. 8), in prezent, au aceasta competenta asociatiile patronale legal constituite si reprezentative.

Ulterior, Legea nr. 130/1996 a fost modificata prin Legea nr. 143/1997 . Noua reglementare, printre altele, a perfectionat obligativitatea negocierii in unitatile cu peste 21 de salariati si a imbunatatirii conditiilor de reprezentativitate a asociatiilor patronale si organizatiilor sindicale.

Codul muncii reia, in mare parte unele dispozitii ale Legii nr.130/1996, dar, totodata aduce o noutate ce trebuie subliniata: introduce negocierea obligatorie nu numai in cazul in care angajatorul are cel putin 21 de salariati, dar si la nivelul grupurilor de angajatori, al ramurilor de activitate, precum si la nivelul national (art.236 alin.2 si art.241 alin.1). De asemenea, introduce termenul de angajator in locul celui de patron .