Retorica in cultura medievala

RETORICA IN CULTURA MEDIEVALA

I. CULTURA MEDIEVALA

1. FILOSOFIA

In ceea ce privește dimensiunea filosofica a medievalitații, trebuie dezbatute tendințele cuprinse in ceea ce denumim filosofie scolastica, exemplificata inclusiv prin cateva observații sumare asupra curentului nominalist cu funcție simbolica - vom considera - asupra perceperii limbajului.  

A. Scolastica este o noțiune derivata din limba latina (schola insemnand școala) și care exprima o direcție specifica de cercetare interdisciplinara, ca tendința de reunire a problemelor filosofice cu cele teologice. In fapt, incepand cu ceea ce am putea numi Evul Mediu tarziu (aprox. sec. XI-XV), scolastica va incerca sa explice și sa faca ințelese fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu ajutorul rațiunii umane, punand la lucru in acest sens bagajul cultural filosofic al Antichitații, mai cu seama filosofia lui Aristotel.  Acest curent filosofic aduce cu sine inclusiv un tipar cultural-pedagogic care va domina instituțiile de invațamant religios și universitațile europene. Scopul fundamental al scolasticii era alcatuirea unui sistem care sa reuneasca filosofia greco-latina cu invațatura creștina. Rezumativ, putem vedea in scolastica un deziderat combinatoriu fundamental de corelare de domenii, timpuri și spații distincte. Acesta include urmatoarele apropieri:

1. filosofie - teologie (adica Aristotel și creștinism, sau explicarea fenomenelor supranaturale ale creștinismului prin apel la rațiune și filosofie);

2. antichitate - medievalitate;

3. filosofie greaca - filosofie latina (reunite intr-un sistem logic coerent).

Se cuvin, de asemenea, trasate cateva observații legate de dezideratul relaționarii dintre o dimensiune filosofica, activand un bagaj greco-latin al istoriei filosofiei, și una teologica, activata prin diseminarea creștinismul in Europa, cu tot ceea ce presupunea acesta.

1a. Dimensiunea explicativa = scolasticii nu sunt interesați de dobandirea de cunoștințe noi ci doar de explicarea cunoașterii antichitații in lumina dogmei creștine, aceasta constituind totodata diferența fundamentala fața de Renaștere.

1b. Rațiunea ca mijloc și nu ca scop in sine = aceasta idee pretinde, in fapt, e ca nu ar exista contradicții intre rațiune, pe de o parte, și revelația creștina, pe de alta. Iar inevitabilitatea identificarii la un moment dat a unor asemenea contradicții, mai mici sau mai mari, e soluționata prin ideea de eroare umana. Se afirma așadar, ca asemenea contradicții, in masura in care exista, provin sau dintr-o folosire greșita a rațiunii sau datorita unei interpretari greșite a dogmei.

1c. Prioritatea credinței inaintea explicației raționale (deci a teologiei inaintea filosofiei!) = adica o forma de parti-pris care va domina orice confruntare filosofico-teologica.

In al treilea rand, trebuie formulate cateva idei legate de metoda, cu referire atat la dimensiunea logica a scolasticii (Aristotel), cat și la o funcția sociala a ei (dialogala) și care va acutiza relația cu o dimensiune retorico-lingvistica.

a. Metoda preferata a scolasticilor consta in operarea cu vocabularul logic și filosofic al lui Aristotel, atat in predarea invațaturilor, cat și in argumentare și dialog. Problemele aici intervin prin folosirea de multe ori trunchiata sau chiar falsificata de catre filosofii scolastici a unei filosofii aristotelice care de abia odata cu Renașterea și post-Renașterea (raționalism, Leibniz etc.) va fi coerent redescoperita și folosita metodologic.

b. Ideea de dialog public. Fiecare profesor al universitaților medievale era obligat sa susțina de mai multe ori pe an o discuție pe o anumita tema in fața intregului corp profesoral și a studenților și sa raspunda intrebarilor critice privind invațaturile predate. In secolul al XIII-lea aceste dispute au devenit mai flexibile, pentru ca un secol mai tarziu sa devina simple exerciții retorico-stilistice, conținutul propriu-zis al temelor fiind din ce in ce mai pregnant sacrificat in favoarea subtilitaților și nuanțelor de construcție. Acest fapt, care a adus ulterior scolasticii renumele negativ al unei pedanterii formalistice lipsite de conținut, reprezinta totuși expresia mutației de la social la estetic - de care pomeneam anterior - și care devina teoretic posibila inca de la Quintilian.

In ceea ce privește enumerarea catorva reprezentanți de baza ai scolasticii in anumite secole, ii vom aminti pe urmatorii:

a. sec. XI-XII: Anselm de Canterbury, Pierre Abelard;

b. sec. XIII: Toma d Aquino, Bonaventura, Duns Scotus;

c. sec. XVI (Spania): Francisco Suarez.

B. Nominalism = ca și curent de filosofie scolastica, nominalismul reprezinta o importanța mutație filosofica in raport cu problema universaliilor. Ideea fundamentala este cea conform careia in natura nu exista decat indivizi. Adica, am spune noi din perspectiva retoricii si limbajului, nu exista decat cuvinte. Exista numai lucruri ori entitați particulare, ceea ce neaga cumva existența formelor universale moștenite in filosofie de la Platon și Aristotel incolo.

2. RENAȘTEREA

Renașterea este denumirea curentului de innoire sociala și culturala care a aparut in lumea europeana la sfarșitul Evului Mediu, avand drept punct de origine Italia, și putand fi cumva incadrata intre secolele XV și XVI. Un atare proces de innoire a fost caracterizat prin revigorarea activa a interesului pentru cultura, filosofia și arta antichitații clasice. Acestei perioade ii corespund profunde transformari sociale, politice, economice, culturale și religioase, care au marcat tranziția de la societatea medievala la societatea moderna. Respectiva mutație sociala a fost facuta posibila prin destramarea treptata a unui tipologii sociale feudale proprie unei medievalitate dominata de o structura ierarhica rigida, aflata sub influența profunda a Bisericii Catolice.

Schimbarea de structura presupune investigarea a ceea ce s-a schimbat, dimpreuna cu ceea ce s-a conservat. Așadar, prima din cele doua intrebari fundamentale este urmatoarea: daca Renașterea apare ca reacție la substanța și preocuparile culturii medievale, atunci ce anume se schimba in raport cu vechea paradigma? Identificam, in sens larg, patru structuri diferite supuse procesului de schimbare:

1. Structurile socio-politice = se pun bazele societații moderne (de pilda Machiavelli, 1469-1527) ca precursor, prin studiul principatului civil, al statului modern. Apar statele-orașe italiene, tradiție continuata apoi de Germania, Franța și Spania. Totodata, se vor pune bazele diplomației moderne ceea ce reprezinta implicita asumare a dezideratul evitarii starii de conflict.

2. Structurile religioase = estomparea influenței Bisericii Catolice in epoca, cu tot ceea ce presupune ea: problema artei, orientarea catre știința facuta posibila prin diminuarea controlului dogmatic al descoperirilor științifice etc.

3. Structurile economice = trecerea de la o economie agrara la lenta construcție cvasi-industriala care funcționeaza inclusiv ca anticipație a exploziei industriale din secolele XVIII-XIX. Aceasta e facuta posibila și prin orientarea catre o dimensiune de acumulare științifica (astronomie: Copernic, Kepler, Galilei; tiparul lui Guttenberg la 1440).

4. Structurile cultural-artistice = formularea ipotezei antropocentriste: lumea vazuta ca expresie a individului. Așadar, asumarea direcției ascendente de la om la lume și nu invers, ceea ce presupune inclusiv explozia unei dimensiuni individuale de creație ținuta sub control dogmatic in medievalitate. Totodata, o asemenea direcție explica și revitalizarea clasicismului greco-roman, care se reintoarce asupra Renașterii ca o confirmare a supremației individului.

In al doilea rand, nu putem nega existența unei forme de continuitate intre structurile de Ev Mediu și cele renascentiste și ulterior premoderne. A doua intrebare va fi deci care sunt condiții istorice și culturale ale acestei continuitați? Și mai mult, cum se intreține o continuitate a culturii, și legatura dintre trecut (Antichitate) și viitor (modernitate)?

1. Contactul cu Antichitatea = datorita așa-ziselor 'scriptoria' din manastirile medievale se pastreaza exemplare in limba latina din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Ovidiu, Seneca, Cicero etc..

2. Drept = sistemul de drept din societatea moderna iși are originea in dreptul civil și canonic din secolele al XII-lea și al XIII-lea.

3. Limba și retorica = ganditorii Renașterii se vor ocupa mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale.

4. Teologie = in acest domeniu continua tradițiile filosofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene iși pastreaza mai departe un rol decisiv. Modernitatea raționalista insași (vezi cazul lui Leibniz) activeaza asemenea relaționari.

5. Medicina = școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) vazute ca centre deosebit de importante pentru studiul medicinii.

II. RETORICA MEDIEVALA ȘI POST-MEDIEVALA

Exista un minim de trasaturi fundamentale ale retoricii medievale, iar ele pot fi retrasate atat ca metoda, cat și ca semnificație sociala. In primul rand, schimbarea operata la nivelul aranjamentului care devine tripartit, format din trei parți distincte: teza - antiteza - sinteza. In al doilea rand, exista o pregnanța instituționala și educaționala pe care retorica o dobandește in școlile și universitațile medievale. In fine, stilistic vorbind retorica se reorienteaza pe problema ornamentarii, și a legaturii implicite dintre conținut și forma/stil, proporție de care și retorica latina era in mod fundamental preocupata (vezi cazul conceptului ciceronian de ornata oratio).

Care sunt urmarile mai largi ale unor asemenea trasaturi și cum se schimba logica retoricii medievale și post-medievale pentru a include noi preocupari legate de relația dintre social și estetic? Avem aici in vedere problema educaționala, apoi cea general estetica și apoi stilistica, și, in cele din urma, moartea retoricii.

1. FUNCȚIA INSTITUȚIONAL-PEDAGOGICA A RETORICII

In Evul Mediu, retoricii i se atașeaza inainte de toate o dimensiune pedagogica, chiar daca in buna masura subordonata coordonatelor prioritare ecleziastice. In organizarea disciplinelor studiate in invațamantul medieval, disciplina retoricii e inclusa in ceea ce numim Septennium. Anume cele sapte arte (cuvantul arta luat aici intr-un sens disciplinar, evident diferit atat de techne-ul grecilor, cat și de accepțiunea modern-contemporana asupra artei) cuprinse in Septennium sunt impartite in doua grupe distincte: Trivium, grupand gramatica, dialectica (sau logica) si retorica, si Quadrivium care include muzica, aritmetica, geometria si astronomia (mai tarziu se va adauga si medicina). O deosebit de interesant precizare vizeaza neincluderea teologiei in cadrul celor șapte arte/discipline fundamentale de studiu. Alte doua observații se cuvin menționate. Intai, posibilitatea de a enunța o distincție de metodologie ca stand la baza separației dintre Trivium și Quadrivium. Caci in timp ce cele patru arte "științifice" din Quadrivium sunt discipline particulare cu obiecte de studiu bine precizate, rotunde, celelalte trei reprezinta obiecte generale de studiu, chiar daca și ele lucreaza cu aparate conceptuale și metode coerent trasabile. Dialectica/logica reprezinta disciplina gandirii, gramatica e știința exprimarii coerente lingvistic a gandirii, iar retorica in chip de știința a persuasiunii va depinde de primele doua prin aceea ca le utilizeaza metodele de  gandire și formulare propoziționala inauntrul unei limbi. Toate trei sunt insa științe mai generale, de care vor depinde in buna masura celelalte științe particulare. In al doilea rand, chiar dinamica din interiorul Trivium-ului e interesanta. In acest sens, putem menționa dificultațile de integrare ale disciplinei retoricii care o buna bucata de timp va face mai curand o figura ștearsa, gasindu-și o activare autentica ceva mai tarziu, odata cu tratatele de arta poetica ale Renasterii. Ei i se va prefera un timp gramatica, precum si logica, mai ales datorita impactului filosofiei și logicii aristotelice in cultura medievala europeana.

2. ESTETIZAREA CUVANTULUI

Am vazut deja interpretarea lui Tacit din Dialog despre oratori, (aprox. 81 e.n.) cu referire la slabirea interesului latinilor pentru retorica. Reluand explicația vom spune ca de la un moment dat incolo, dezbaterea politica nu si-a mai avut locul in viata statului. Cu alte cuvinte rolul civic și democratic al retoricii (de la sofiști citire, prin lumea latina) odata satisfacut, retoricii i se vor cauta alte funcții. Ceea ce presupune o mutație a conceperii cuvantului, care nu va mai definit drept instrument al persuasiunii și puterii corespunzatoare unei forme de control prin persuasiune, ci mai curand iși va activa o functie estetica și literara. Din acest punct de vedere, e datator de masura faptul recunoscut ca, in Evul Mediu, Aristotel va fi de mai repede cunoscut pentru Poetica sa, decat pentru studiul sau fundamental de retorica

In al doilea rand, se remarca cu ușurința ca, inaintea contactului lumii latine cu creștinismul, scriitorii latini se straduiau sa reconcilieze retorica si poetica, acest lucru fiind valabil cu deosebire pentru Ovidiu, Horatiu si Plutarh. O asemenea dispoziție va fi cumva intarita de catre Quintilian prin intermediul reflecției sale - deja menționata - asupra relației retoricii cu literatura, așadar cu funcția estetica a cuvantului. Retorica va deveni treptat vehicul al cuvantului scris in accepțiunea sa persuasiunii prin activarea stilului frumos.

Ulterior, insa, in lumea contemporana, odata satisfacuta dimensiunea creativ-artistica a Renașterii și a curentelor artistice de la clasicism la romantism, ne reintoarcem la aplicația sociala a retoricii. Putea observa, așadar, o anumita ciclicitate a aplicațiilor retorice in funcție de necesitațile epocilor: de la societate, la arta și inapoi la societate

3. PROBLEMA STILULUI

Prin problematica estetizarii cuvantului, ajungem la chestiunea stilului, precum si la relatia de transfer de la sensul clasic al continutului argumentarii la elocutia prin stil. Sfarșitul medievalitații experimenteaza așadar renunțarea la argumentarea propriu-zisa prin conținut, repunand accentele retoricii pe stil. In acest sens, numeroase tratate de secol XVI, scrise in tradiție poetica aristotelica, vor alege sa neglijeze nucleul argumentativ in favoarea artei poetice (Sebillet, Peletier, Ronsard[2]). O alta caracteristica a retoricii ieșirii din medievalitate, ca și consecința a limitarii funcției riguros argumentative, o constituie reducția la doua dimensiuni fundamentale ale discursului, și anume elocuția și acțiunea. Exista astfel tratate (ca in cazul tratatelor lui Fouquelin și Pierre Fabri ) in care funcționalitatea tehnicii retorice e divizata in doua parți fundamentale: elocuția și pronunțarea. Coreland o asemenea reducție celor cinci canoane ale retoricii deja discutate, vom observa cu ușurința ca ceea ce se petrece este de fapt o scoatere in afara regulilor jocului retoric a primelor canoane fundamentale (invenție și aranjament - care sunt și cele mai importante din perspectiva rigorii argumentative). In acest sens, retorica medievala, supusa procesului de estetizare menționat, iși va definitiva construcția de discurs abordand direct problema stilului și a execuției (anume regulile trei și cinci din perspectiva retoricii clasice). Stilul sclipitor și forma frumoasa a execuției vor reprezenta noile reguli de construcție retorica și funcționalitate a construcției, acutizand cumva problema eleganței literare (cazul lui Baltasar Gracian și a lucrarii sale Art et figures de l esprit ). Pe de alta parte, exista și o legatura a prioritații stilului cu pedagogia post-medievala, iar principalii purtatori ai acesteia sunt școlile iezuite. Cumva insa, tratatele iezuiților devin mai semnificative și mai complete fața de tratatele Renașterii printr-o integrare mai coerenta a lui Aristotel (vezi Rene Bary, La Rh torique fran aise, 1653, și Bernard Lamy, La Rh torique ou l art a parler . Preocupați in mod consistent de pedagogie, iezuiții vor construi modele de compoziție literara extrem de influente cel puțin pentru doua sute de ani.

4. MOARTEA RETORICII

Secolele XVI-XVII pot fi identificate in mare ca și context de dispariție a retoricii in sens clasic. Intrebarile adresate vor viza funcția ei filosofica larga și nu neaparat dimensiunile ei particulare. In acest sens, deși retorica iși va conserva mai mult au mai puțin locul și aplicațiile ei in structurile educaționale de invațamant, apariția unor interpretari ale disfuncționalitații ei in gandirea filosofica va fi inevitabila. Dar ce anume se intampla in așa fel incat sa justifice dispariția unui anumit stil de a teoretiza și face retorica? Exista aici doua raspunsuri distincte, deși conexe: 1. ruperea cu tradiția aristotelica; 2. separarea retoricii, ca simpla tehnica de decorațiune cu valoare mai degraba literara, atat de filosofie, cat și de științe.

Anticipația cele doua trasaturi la Petrus Ramus anunța ceea ce in secolul XVII va deveni era științifica, context care va semna in buna masura actul de deces al retoricii de pana atunci. Odata cu Rene Descartes (in Discurs asupra metodei) retorica va fi retrogradata la nivel de non-arta inutila din perspectiva cunoașterii autentice, reconfirmand cumva presupunerile platoniciene. Așadar, retorica va fi profund amendata de catre filosofia raționalista in virtutea ideii ca pica orice test al cautarii autentice a adevarului. Mai mult, din motive cel puțin asemanatoare, chiar daca simetrice cumva și cautand obiecția pe partea cealalta a relației rațiune-experiența, și empirismul anglo-saxon (John Locke, de pilda) iși va aroga aceleași prerogative disprețuitoare, facand din retorica un obiect al minciunii și falsificarii, o tehnica de persuasiune artificiala, menita sa eludeze și sa falsifice drumul spiritului individului catre ințelegerea și valorificarea experienței.

O atare ințelegere a necesitații de a amenda retorica, atat de pe partea raționala, cat și din perspectiva experienței și sensibilitații individului, nu va ramane fara reverberații viitoare. Astfel, la nivel de consecințe ale acestui mod de a vedea lucrurile, și in secolele viitoare se vor gasi concepții referitoare la falsitatea retoricii, de la enciclopedism la pozitivism, chiar daca bineințeles cu excepțiile de rigoare. In plus, denunțarea sistematica și metodologica a retoricii ca disciplina de cunoaștere va apasa și asupra funcției educative, ceea ce va duce, la finele secolului XIX, la dispariția ei din invațamantul public.