Deontologie jurnalistica

DEONTOLOGIE JURNALISTICA

PRINCIPII SI VALORI

NATURA SI EFECTELE MIJLOACELOR DE COMUNICARE

Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social foarte complex al tarilor moderne si din numeroasele subsisteme ale acestuia. Ansamblul actioneaza ca un enorm organism viu: fiecare element depinde de altele. Este suficient sa existe un subsistem defect pentru ca mecanismul sa nu functioneze corect. Astfel se explica faptul ca , pana si sn regimul liberal, autonomia mijloacelor de comunicare este limitata. Intr-o mare masura acestea sunt si actioneaza dupa cum le dicteaza trecutul, cultura, economia tarii, ceea ce vor conducatorii economici si politici ai societatii, ceea ce doresc consumatorii si cetatenii, adica toti locuitorii.

Totodata, trebuie avuta sn vedere tripla natura a mijloacelor de comunicare, sn special cand ne ocupam de deontologie. Fiind totodata industrie, serviciu public si institutie publica, mijloacele de comunicare sunt de o mare ambiguitate: de aici decurge cea mai mare parte a problemelor.

Serviciul public

Chiar acolo unde presa nu se bucura de un statut juridic sau de garantii constitutionale, traditia si recunoaste privilegii care o plaseaza la rangul de serviciu public. Mass-media exercita aceste drepturi legale sau cutumiare sn numele cetatenilor. Intre cele doua razboaie mondiale, sn Statele Unite a snceput sa se studieze sn mod serios deontologia mediatica, concomitent cu aparitia interesului pentru profesionalizare si pentru snvatamantul superior sn domeniul jurnalismului.

In 1947, a aparut raportul Hutchins. In anii 60 s-a vorbit din ce sn ce mai mult despre responsabilitatea sociala a mijloacelor de comunicare. Acesta este termenul preferat peste ocean: el presupune ca jurnalistii au de dat socoteala poporului.

In Europa se vorbeste mai mult de serviciu public , snsa termenul este asociat Statului caci el insusi a asigurat , pentru o lunga perioada , sau a organizat sn mod riguros, serviciile publice. De fapt, cele 2 expresii descriu o realitate asemanatoare, pe care unii o numesc deontologie, iar altii controlul calitatii.

Institutie publica

Incontestabil este faptul ca spre deosebire de celelalte 3 puteri , a patra este detinuta de personale nici alese, nici numite pentru competenta lor, pare a viola principiul democratiei. Stanley Baldwin, prim ministru conservator, spunea despre presa populara britanica a anilor 1920 : <Ceea ce cauta proprietarii acestor jurnale este puterea, snsa o putere disociata de orice responsabilitate, apanaj al prostituatei de-a lungul secolelor>.

Mijloacele de comunicare pot rezolva aceasta problema daca exista modalitatile prin care sa dea socoteala. Astfel, ele ar avea sanse mari sa-si pastreze libertatea. Aceasta este sntotdeauna amenintata deoarece, la randul sau, presa reprezinta o amenintare pentru autoritati: la dreapta si la stanga esicherului politic, sn toate tarile , toti cei care detin puterea, sncearca sa o restranga. Libertatea va fi aparata din momentul sn care personalul care lucreaza sn presa si sn celelalte medii, de informare se va stradui sn mod constant, si voluntar sa mentina un snalt simt al responsabilitatii.

Deontologia constituie sntr-adevar cea mai buna protectie.

Cand a aparut, comunicarea sn masa a facut posibila, pentru prima data sn istorie, o participare a fiecarui cetatean la toate nivelurile de conducere a tarii. Insa aceasta presupunea pentru organele de presa o structura industriala si deci, sn tarile occidentale de la snceputul secolului XX, o organizare capitalista.

Astazi, mijloacele de comunicare se afla sn mare parte , sn mainile societatilor puternice, al caror scop principal nu este serviciul public. Pentru Milton Friedman, un celebru economist american, unica responsabilitate sociala a unei sntreprinderi este cresterea beneficiilor sale. Mai exact, unul din proprietarii de ziar, declara: Un ziar este o sntreprindere privata care nu datoreaza nimic utilizatorilor, acestia neacordandu-i nici o autorizatie. El nu tine sn nici un fel de serviciu public. Insa cheltuielile industriei mijloacelor de comunicare au crescut fara sncetare sn masura sn care sindicatele obtineau salarii mai bune si sn care progresul etnic impunea investitii mari. Pentru a-si reduce impozitele , organele de presa au sncercat sa elimine concurenta si sa se concentreze sn grupuri.

Este adevarat ca mijloacele de comunicare pot sa-si deserveasca publicul cu atat mai bine cu cat dispun de posibilitati financiare mai importante. Insa pot pune sn pericol interesul public. Cand mujloacele de comunicare fac parte din concerne, o vasta putere politica se afla la dispozitia catorva personaje care nu au ca preocupare majora informarea publicului. Acestea, neavand alte responsabilitati decat sn ceea ce si priveste pe actionari, detin puterea de a decide ceea ce se sntampla sn lume hotarand ce va fi sau nu relatat.

Efectele mass-media

Functiile mijloacelor de comunicare sn lumea noastra sunt , sn mod indiscutabil, foarte importante. Si deoarece li se atribuie puteri imense, ele sunt acuzate de toate relele societatii moderne. Se poate enunta principiul: comunicarea in masa are efecte. Acela pe care sl poate avea asupra copiilor constituie unul din subiectele multor cercetari din domeniul stiintelor sociale si nu mai exista sndoiala : sn functie de continut, pot determnina aparitia unor efecte pozitive sau negative.

In general se admite faptul ca mijloacele de comunicare sn masa pot exercita o influenta puternica, pe termen lung, daca mesajul este omogen si mai ales daca urmeaza calea pe care o doresc si beneficiarii.

In Franta, se pleaca, tot mai des, de la principiul ca mijloacele de comunicare sunt atotputernice: traditia elitista recunoscuta prin critica marxista si prin intermediul proprietarilor si jurnalistilor care gasesc sn aceasta multiple satisfactii. Se crede ca , daca un mesaj este publicat, acesta are cu siguranta un impact, de aici si importanta dobandita de analizele de continut si semiologie. Se uita snsa un lucru: pentru ca un mesaj sa existe este nevoie de cel putin doua persoane, emitatorul si receptorul.

S-a demonstrat de foarte multe ori ca utilizatorul nu este un receptor pasiv : el interpreteaza mesajul conform experientei sale, mediului, nevoilor si dorintelor sale. El nu este o victima a mijloacelor de comunicare sn masa , ci un beneficiar. In consecinta, principala influenta a mediilor de comunicare se exercita prin omisiune : ceea ce ele nu spun are mai mare influenta decat ceea ce spun.

Mijloacele de comunicare au o influenta considerabila, furnizand informatia si stabilind ce eveniment si care persoane sunt importante. De altfel, se sntampla ca simpla publicare a unei informatii sa declanseze o actiune a puterilor politice snainte ca utilizatorii sa reactioneze. Incontestabil este si faptul ca mass-media stabilesc si ordinea de zi a societatii : ele nu pot dicta oamenilor cum sa gandeasca si , dar decid la ce se vor gandi. Oamenii ssi formeaza singuri o opinie despre subiectele care si intereseaza si, de altfel, opinia majoritatii se impune adesea mijloacelor de comunicare sn masa.

Conform defunctei conceptii marxiste , mijloacele de comunicare nu erau decat o suprastructura exploatata de o elita economica pentru a subjuga masele. De fapt, mediile sovietice cu adevarat aservite, nu si-au sndeplinit misiunea: cetatenii acestor tari au facut sa cada sn mod pasnic regimurile totalitare.

LIBERTATEA DE EXPRESIE

Toate statele lumii au ca ideal proclamat sa asigure fiecaruia dintre cetatenii lor respectarea drepturilor omului. In practica, individul nu dispune de nici unul din aceste drepturi daca nu poseda unul din ele: acela de a cunoaste. Orice drept se cucereste, apoi se apara fara sncetare. Dar, in aceast a lupta daca nu este informata, fiinta umana este dezarmata.

LIBERTATEA PRESEI

Prima vocatie a profesionistului din mass-media, oricare ar fi celelalte functii ale sale, este aceea de a exercita libertatea de a comunica in vederea informarii oamenilor cu privire la observatiile sale asupra lumii inconjuratoare. Aceasta libertate este unul dintre drepturile umane, numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Fara o comunicare nu exista societate, deci nu exista supravietuire indelungata a individului.

Instaurarea unei dictaturi, laice sau teocratice, monarhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau proletare este insotita intotdeauna de suprimarea libertatii cuvantului si a presei. Aceasta a devenit deci , atat un semn, cat si un factor al democratiei. Nu este inutil sa repetam : daca este adevarat ca nu exista libertate reala fara limite, in schimb, nu poate exista responsabilitate fara libertate. Profesionistul are nevoie de libertate fata de Stat si de asemenea are nevoie de libertate «  economica»: fara un salariu decent se sustrage cu dificultate coruptiei.

LIBERTATE POZITIVA

«Orice individ are dreptul la libertate de opinie si de exprimare , ceea ce implica dreptul de a nu fi hartuit pentru opiniile sale si pe cel de a cauta, de a primi si a raspandi , fara limitari de frontiera, informatiile si ideile, prin intermediul catorva mijloace de expresie existente » prevede art.19 din Declaratia Internationala a Drepturilor Omului, votata de ONU, sn 1948.

Tehnologia sfarsitului secolului XIX si apoi electronica au provocat o expansiune formidabila a mijloacelor de comunicare, ceea ce a facut necesara o revolutie conceptuala. De-a lungul secolelor «  libertatea presei sI  a fost de multe ori inteleasa ca un drept, al fiecarui cetatean .Si ea a fost reala atata timp cat a fost suficienta o suma mica de bani pentru a publica un periodic. Odata ce costurile au crescut , aceasta libertate a devenit negativa : dintre mai multe ziare cetateanul le putea inlatura pe cele care nu raspundeau nevoilor sale sau prezentau o viziune asupra lumii diferita de a sa. Incepand cu 1945 cel putin, in cea mai mare parte a oraselor numarul ziarelor s-a redus la 1.Trebuie zeci de milioane de franci pentru a lansa un cotidian de informatie . In consecinta, «libertatea presei »nu mai era un adept al cetateanului, ci a devenit un privilegiu al plutocratilor sau al guvernantilor. De aceea a aparut o conceptie noua.

Aceasta a aparut in special in democratiile scandinave si anglo-saxone, unde exista totodata un consens asupra valorilor nationale, obisnuinta ca partidele sa alterneze la putere si, pentru presa, o traditie a libertatii si a agresivitatii rezonabile .Altfel spus, state unde opozitia, fie ea partizana sau jurnalistica, este integrata in viata politica.

Am incercat sa definim libertatea presei nu doar ca negare a cenzurii politice, sau chiar a oricarei cenzuri , ci ca afirmare a unei sarcini de indeplinit : aceea de a satisface dreptul la informare al fiecarui cetatean. Dreptul de a fi bine informat , adica de a avea acces la mijloacele de comunicare.

DREPTUL LA COMUNICARE

Libertatea cuvaantului si a presei nu poate fi inteleasa numai ca o absenta a interdictiei de care profita doar o minoritate infima. Ea trebuie sa se transforme in dreptul de a comunica, pentru toti. Jerome Barron , jurist american, deduce din interzicerea oricarei cenzuri (continuta in primul amendament al Constitutiei americane) existenta unui drept de acces al cetatenilor la mijloacele de comunicare; la ce serveste, intr-adevar, libertatea de a te exprima daca nu te poti face auzit ? Insa legiferarea accesului la mijloacele de comunicare e de neconceput : deontologia este un mijloc respectabil de a se ajunge la acest lucru.

Comunicarea fiind o nevoie esentiala a fiintei umane , «  dreptul la comunicare» se impune : dreptul recunoscut indivizilor , grupurilor si natiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel prin orice mijloc de expresie. Si, in consecinta, obligatia pentru colectivitate de a furniza mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educatie nu ar insemna mare lucru daca nu ar fi scoli, nici dreptul la sanatate fara spitale. De ce ? Este rezonabil sa vrei sa transformi libertatea «  negativa» in libertate «  pozitiva », a carei cucerire a cerut secole de lupta si care nu domneste inca asupra intregii planete ?

Exista 4 motive principale. In primul rand, de catva timp, tehnologia face posibila o comunicare globala, la indemana oricui si profitabila. Noi iesim din scurta perioada a mass-media, in timpul careia raritatea canalelor de comunicare si costul investitiilor au impus exprimarea cu sens unic, supraconcentrarea emitatorilor si in domeniul electronic , un control direct al Statului. Intram in ciberspatiu. Cea de-a doua cauza: societatea de masa. Individul obisnuit dispune mai mult ca niciodata de educatie , bani si timp liber.

In tarile dezvoltate , pentru cea mai mare parte a locuitorilor , stiinta si securitatea sociala indeparteaza obsesia saraciei si a mortii precoce.Cu toate acestea fiinta umana se simte in deriva in «  multimea solitara ». Ea se simte neputincioasa fata de birocratiile publice sau private.Mai mult ca niciodata resimte nevoia de a se integra intr-o comunitate , de a participa la gestionarea propriei sale vieti. Drept dovada , lupta in care se angajeaza minoritatile etnice , femeile , consumatorii, ecologistii. In sfarsit, de putin timp, oamenii percep dependenta lor fata de restul lumii.Din toate aceste motive rezulta necesitatea de a informa si de a fi informati. A treia cauza : constientizarea cauzei ca informatia este o resursa naturala foarte deosebita si foarte pretioasa ; ca pe ea se bazeaza de acum inainte pacea si prosperitatea ; ca circulatia sa libera si diversificata conditioneaza emanciparea individului, dezvoltarea economica, rezolvarea problemelor sociale si o adaptare usoara la schimbarile accelerate ale mediului. O a patra cauza rezulta probabil dintr-un sentiment de solidaritate care, putin cate putin, se extinde pe glob, in ciuda marilor diferente culturale si a marilor inegalitati. Inmultirea schimbului de produse , de cultura si mai ales de informatie aparea ca singurul mijloc de a evita o catastrofa economica, un dezastru ecologic sau chiar unul provocat de vreo dictatura terorista, un holocaust nuclear.

LACUNELE COMUNICARII

Comunicarea sociala se exercita la niveluri si in directii diverse. In relatiile internationale comunicarea se stabileste intre o tara puternica sau un grup financiar ca Radio France Internationale sau studiourile de la Hollywood si o tara nedezvoltata ; intre o tara nedezvoltata si o tara puternica; intre o tara nedezvoltata si o alta tara nedezvoltata. In ceea ce priveste relatiile intergrupuri, ele se stabilesc pe verticala, fie de sus in jos : intre guvern si popor printr-un radio de Stat sau intre o firma si marele public printr-un cotidian national, fie de jos in sus prin sondaj sau referendum.

In sfarsit, comunicarea se realizeaza orizontal, de la un grup la altul printr-un canal de acces public pe o retea locala de cablu.

In trei directii s-ar parea ca dreptul la comunicare este putin exercitat si ca ar trebui sa se faca mai mult : dinspre statul mai putin dezvoltat spre statul puternic ,dinspre cetateni spre puterile in exercitiu si de la un grup la altul in cadrul masei. Scopul deontologiei consta, in parte, in a inlatura obstacolele in afara de unul. Exista un obstacol in comunicare care este perfect admisibil : cazul refuzului de a comunica.

La nivel individual, fiecare admite ca poate sa nu cumpere un ziar sau sa nu deschida aparatul de radio.Sunt intelesi mai putin oamenii care cer dreptul de a nu fii agresati de publicitate, si la nivel international, se tolereaza uneori greu eforturile anumitor tari de a-si proteja culturile stavilind importul de produse audiovizuale straine. De fapt, pretutindeni se pretinde o comunicare bidirectionala echilibrata, in afara Statelor Unite bineinteles, datorita hegemoniei lor mediatice.

CODURILE: TIPURI SI CONTINUTURI

Cea mai mare parte a statelor unde regimul nu este dictatorial poseda acum cel putIn un cod al presei :de la Norvegia la Africa de Sud , de la Japonia la Turcia, de la Canada la Chile.Uneori el se numeste cod etic, al onoarei sau de conduita sau chiar charta a jurnalistilor , reguli de conduita sau declaratie de principii.

Natura codului - sn momentul in care un cod este adoptat , adesea exista deja o lege. Insa redactorii codului percep totodata insuficienta si pericolele acestuia. Ceea ce redacteaza acestia nu este un text sacru , fata de care se considera ca fiecare isi va lua un angajament absolut , ci un vademecum, a carui eficienta presupune ca jurnalistul poseda un simt moral. In orice meserie exista lucruri care se fac si lucruri care nu se fac. In mod traditional ele se invata la locul de munca , si cel care violeaza uzantele prea des este ostracizat. Insa, pentru a ramane vie , traditia are nevoie sa fie dezbatuta, purificata, actualizata, organizata ai pusa negru pe alb, la nivel local sau national. Daca nu, ea devine prea vaga, uneori ambigua sau chiar foarte contestabila. In paralel, in cea mai mare parte a organelor de presa, exista principii editoriale, fie transmise pe cale orala , fie redactate, ( uneori pentru public, alteori pentru ofertantii de publicitate).

Obiectivele codurilor

Intr-o breasla (imobiliara, de exemplu, sau a farmacistilor) , codul deontologic vizeaza indepartarea escrocilor si a sarlatanilor .

Codul informeaza publicul asupra profesiei : semnaleaza faptul ca aceasta are reguli de conduita. Sporindu-i credibilitatea , codul garanteaza fidelitatea clientelei si, in cazul mijloacelor de comunicare, atasamentul ofertantilor de publicitate, deci prosperitatea.

Codul protejeaza clientul, insa dincolo de aceasta creeaza o solidaritate in interiorul grupului si mentine prestigiul profesiunii, deci influenta sa. Nu avem obligatoriu intentia sau posibilitatea de a le respecta, insa afisam Tablele Legii.Se incearca inarmarea constiintei individuale a fiecarui profesionist enuntand valori si principii unanim recunoscute.Codul da fiecaruia un sentiment de securitate, de forta colectiva.Pe de alta parte, codul vizeaza evitarea interventiei Statului.Aceasta poate fi puternica in cazul mijloacelor de comunicare. Caand observa o neincredere a publicului in ceea ce-l priveste, legiuitorului proiecteaza si uneori voteaza legi represive. Aparitia acestui pericol declanseaza in randul profesionistilor gesturi autoreformiste :primul este acela de a elabora un cod. Charta, in special daca ea presupune si o lista a drepturilor jurnalistului, poate in mod util sa constraanga conducerea. De unde rezulta foarte des refuzul patronilor de a si-o asuma. Datorita chartei, profesionistii obtin o protectie impotriva oricarui patron care le-ar cere un comportament contrar interesului public : ei pot argumenta ca daca ar adopta aceasta conduita, corpul profesional i-ar pune la stalpul infamiei.

Autorii codurilor

In afara de codurile de origine guvernamentala, care se pot asimila decretelor, exista coduri nationale, concepute de catre o asociatie sau mai multe si coduri internationale, cum ar fi cel al Federatiei Internationale a Editorilor de Ziare. Altele au fost facute de asociatii patronale ( precum charta conduitei corecte a sindicatului presei cotidiane regionale) sau de sindicate( ca in Elvetia si Marea Britanie) sau chiar de asociatii de jurnalisti. Exista coduri monomedia, precum cel al ASNE (asociatie americana a redactorilor sefi de cotidiane) pentru presa scrisa si cel al NAB (sindicat patronal al radioteleviziunii) pentru radio-televiziune. Exista coduri proprii unui organ de presa , fie pentru un ziar ca « La Croix » fie pentru o retea de radio-televiziune.

Un cod deontologic ar trebui sa fie formulat in mod voluntar in cadrul unui grup care exercita acea profesiune. Din acest motiv unii refuza sa ia in considerare reglementarile hotarate de patroni pentru angajatii lor, precum »charta redactionala » a « Norg-Eclair »-sau acele style-books ce cuprindeau toate instructiunile pentru jurnalist( atat in ceea ce priveste punctualitatea cat si punctuatia) insa cuprindeau si deontologia.

Obiectia fata de aceste « coduri de comportament » sau « charte de actiune » este contestabila: intr-adevar ele constau in reguli care nu sunt diferite , cu conditia sa fie mai concrete ,mai precise. Cel mai adsea sunt redactate la initiativa cadrelor superioare ale redactiei, deci jurnalistii impreuna cu personalul. Aceste coduri au avantajul de a putea fi integrate in contractele de angajare si de a putea contine sanctiuni. Anumite coduri sunt puse la punct de jurnalisti si patroni impreuna, in cadrul unui organism care ii regrupeaza, cum ar fi Consiliul presei germane.Chartelor li se pot adauga, de asemenea, jurisprudenta consiliilor presei-cand ei se preocupa sa le compileze, ca si declaratiile de principii pe care le pot propune.

Caand profesionistii isi propun sa redacteze un cod este de dorit ca ei sa invite anumiti experti , care observa si analizeaza comportamentele si continuturile mijloacelor de comunicare, dar mai ales anumiti beneficiari care asigura libertatea presei. Este bine ca un cod sa fie acceptat de catre toti membrii corpului profesional. Este si mai bine ca el sa fie aprobat de societatea in care este elaborat.

Tipuri de clauze

Ne putem astepta ca definirea « practicilor scandaloase » ale mijloacelor de comunicare sa varieze in functie de cultura unei natiuni, de stadiul evolutiei sale, de regimul sau politic. Ea nu poate fi identica in toate tarile insa in cea mai mare parte a codurilor se regasesc aceleasi reguli fundamentale.Cauza acestui fapt este comunitatea culturala a tarilor unde au aparut primele coduri si concertarea internationala. Intre profesionisti, observatori universali, beneficiari importanti nu exista dezacorduri profunde asupra a ceea ce mijloacele de comunicare ar trebui si ce n-ar trebui sa faca.Codurile existente difera in ceea ce priveste precizia lor. Fiecare cod se distinge prin prezenta sau absenta anumitor exigente.

COD SINTETIC

Valori fundamentale

Sa respecti viata

Sa promovezi solidaritatea intre oameni

Reguli morale generale

Sa nu minti

Sa nu-ti insusesti bunul altuia

Sa nu provoci inutil suferinta

Principii jurnalistice

Sa fii competent (deci sigur pe tine gata sa-ti recunosti erorile)

Sa nu faci nimic care sa diminueze increderea publicului fata de mijloacele de comunicare

Sa ai o viziune larga si profunda asupra informarii (informatia sa nu se limiteze la evident, la interesant, la superficial)

Sa oferi o imagine exacta completa si inteligibila despre actualitate

Sa deservesti toate grupurile (bogati, saraci, tineri, batrani, stanga, dreapta)

Sa stimulezi comunicarea, deci intelegerea intre oameni

Sa aperi si sa promovezi drepturile omului si democratia

Sa contribui la armonia societatii

Regulile sunt distribuite in 7 categorii :

1. Dupa natura regulilor

Reguli ideale.

Este bine sa fie definit un scop spre care profesionistii trebuie sa tinda, chiar daca li s-ar parea adesea imposibil de atins : sa nu accepte niciodata misiuni contrare deontologiei ; sa dispuna de o cunoastere excelenta a subiectelor de care vorbesc ; sa-si lase propriile opinii in afara reportajului pe care il realizeaza ; sa prezinte intotdeauna mai multe puncte de vedere ; sa lupte in mod constant pentru a apara drepturile omului.

Reguli generale

Anumite reguli sunt valabile pentru toti cetatenii, intotdeauna , fara exceptii. Exista unele care fac obiectul justitiei sau al prescriptiilor religioase: sa nu minti, sa nu furi, sa nu provoci o suferinta cuiva, oricine ar fi. Alte reguli se adreseaza in mod special jurnalistilor : sa nu falsifice in mod voluntar o informatie, sa nu accepte avantaje financiare sau in natura privind publicarea sau nepublicarea unui articol ; sa nu provoace nici o suspiciune asupra faptului ca ar avea un comportament contrar deontologiei.

Reguli privitoare la exceptii

Exista reguli pe care un mijloc de comunicare le poate neglija cand acesta serveste interesului public, in special cand el dezvaluie comportamente antisociale sau amenintari la adresa sanatatii publice. Jurnalistul nu trebuie sa-si disimuleze identitatea in fata surselor, nici sa culeaga in mod clandestin informatia (de exemplu, cu ajutorul camerei ascunse), nu trebuie sa incite pe nimeni sa comenteze un delict, nici sa se amestece in viata privata a oamenilor.

Reguli controversate

Jurnalistii pot raspunde diferit la problemele deontologice, in special asupra anumitor puncte. Mijloacele de comunicare trebuie sa puna in discutie tot ceea ce vine de la nivel guvernamental, ca in SUA, sau trebuie sa nu procedeze la atacuri « nejustificate » la adresa alesilor, a inaltilor functionari, si a institutiilor (Coreea, Turcia) ? Redactorii-sefi sunt responsabili de actele jurnalistilor din echipa lor (Marea Britanie, Suedia) sau jurnalistul nu trebuie sa arunce niciodata responsabilitatea textelor sale asupra unui superior (Franta, Egipt)?

2. Dupa functiile mijloacelor de comunicare

Sa observe ceea ce se petrece sn jur. Cum cea mai mare parte a codurilor privesc jurnalismul, este evident ca in aceasta categorie intra majoritatea clauzelor. Jurnalistul nu trebuie sa cedeze nici unei presiuni care urmareste sa influenteze selectia sau prezentarea stirilor, fie ca aceasta vine din interiorul sau din exteriorul profesiei. Anumite coduri ii raseaza jurnalistului misiunea de a cere ca afacerile publice sa fie realmente publice , fie ele decizii ale guvernantilor, dezbateri ale adunarii reprezentative sau arhive oficiale.

Sa ofere o imagine asupra lumii

Ataata timp cat esentialul a ceea ce stim despre planetane este transmis prin intermediul mijloacelor de comunicare, jurnalistul trebuie sa se preocupe sa ofere o imagine exacta a acesteia, sa nu provoace xenofobie, rasism sau sexism etc.

El trebuie sa imbunatateasca portretul traditional facut altor popoare in tara sa ( evitand stereotipurile, de exemplu) si sa suscite curiozitatea si simpatia pentru culturile lor.

Sa serveasca drept forum

Prin intermediul media se realizeaza comunicarea sociala necesara pentru a se ajunge la compromisurile indispensabile. Trebuie sa fie prezentate diverse puncte de vedere asupra marilor probleme de actualitate. Codul lituanian cere sa fie prezentata toata gama opiniilor .Diverse grupuri sociale trebuie sa poata sa se exprime si cel putin sa poata sa raspunda atunci cand sunt implicate. Si sa o faca in mod deschis : in Letonia, la mijlocul anilor 1990 , dupa o campanie electorala , insasi presa a dezvaluit ca toate partidele cumparasera articole la aproape toate mijloacele de comunicare.

Sa transmita cultura/Sa distreze

Aceste functii sunt asigurate inainte de toate de catre mijloacele de comunicare de divertisment.

Sa vanda. De foarte multa vreme mijloacele de comunicare sunt acuzate ca se prostitueaza. Anumite rubrici sunt suspectate de coruptie : cele ce privesc restaurantele , turismul, moda, infrumusetarea, automobilul. Exista chiar reviste care traiesc aproape in exclusivitate din publicitatea unui sector restrans al economiei.Codurile sunt deci clare : este interzisa eliminarea, distorsionarea, inventarea de stiri pentru a face pe placul ofertantilor de publicitate.Acestora sa nu li se faca nici o favoare : fie ca e vorba de publicarea unor comunicate de presa in legatura cu deschiderea unui magazin , cu un nou model de masina, o prezentare de moda sau chiar un spectacol nou. Jurnalistul nu trebuie sa se implice personal in nici un fel intr-o activitate tinand de publicitate sau de relatii publice.

3. In functie de aria de actiune a regulilor

Reguli proprii anumitor mijloace de comunicare

Cea mai mare parte a codurilor se concentreaza pe jurnalismul scris. Ar fi bine ca toate mijloacele de comunicare, cotidienele, radio-televiziunea publica, radio-televiziunea comerciala, presa de tip magazin, editurile de fonograme, editurile de carti sa aiba fiecare codul lor ca in Japonia.

Exista destul de putine coduri specifice radio-televiziunii, cu exceptia SUA. Motivul este acela ca in ciuda scoaterii de sub incidenta reglementarilor din anii 80 aceste media ramaan mai supuse legilor decat presa scrisa. Jurnalistii din domeniul audio-vizual incarcati cu echipamentul lor, trebuie sa intervina intr-un mod cat de discret posibil pentru a evita deformarea evenimentelor. Involuntar ei incurajeaza uneori manifestatiile, violenta. Telespectatorul trebuie avertizat inaintea unei secvente susceptibile sa socheze sau cand se utilizeaza imagini de arhiva sau de reconstituire a unui incident. Trebuie acoperita fata si vocea oricarei persoane prezentata pe ecran care ar putea suferi din cauza ca a fost identificata.

Reguli privind un sector al actualitatii

Anumitor categorii de oameni de presa li se impune un ansamblu de reguli specifice : jurnalisti financiari, reporteri care realizeaza anchete , jurnalisti catolici, reporteri sportivi sau fotografi de presa.In general, aceste reguli precizeaza clauze din codurile obisnuite .

Exista 3 sectoare, adesea acoperite de jurnalisti in general, care fac obiectul unei atentii deosebite: terorismul, faptele diverse si procesele.

Cateva mari mijloace de comunicare au prevazut atitudinea care trebuie luata in cazul tulburarilor urbane: sa fii discret, rece , foarte prudent in ceea ce priveste zvonurile.Sa eviti reportajele in direct , sa nu fie deranjate fortele de ordine.

In povestirea faptelor diverse nu trebuie sa se sublinieze trasaturile acuzatului( rasa, religie, profesie, etc. care nu sunt importante pentru caz , nici sa se precizeze numele minorilor acuzati de infractiuni , nici sa citeze delictele sau infractiunile trecute, mai ales daca ele au fost amnistiate, fara a mai vorbi de dreptul la iertare pentru condamnatii care si-au ispasit pedeapsa. Nu trebuie identificati apropiatii sau prietenii persoanelor acuzate de infractiuni ; cu exceptia cazurilor grave.Sa nu se aduca prejudicii victimelor sau actorilor involuntari in cazurile infractionale. Jurnalistul trebuie sa faca appel fara incetare la prezumpta de nevinovatie : sa nu decida niciodata ca un acuzat este vinovat inainte de a fi judecat.

Orice cetatean are dreptul la un proces echitabil, fara ca judecatorul sau juratii sa fie influentati de presa. Legi britanice foarte stricte reglementeaza relatarile despre procese, insa in multe tari aceste exigente provin din deontologie. Jurnalistul trebuie sa explice bine termenii juridici si sa nu publice nimic care ar putea influenta opinia unui tribunal.

4. In functie de categoria profesionistilor

Multe reguli se aplica si jurnalistilor si patronilor. Redactorii-sefi sunt intotdeauna jurnalisti si reprezentanti ai conducerii.In organele de presa mici , proprietarul poate fi principalul redactor.Exists tari unde ambele categorii au semnat codul ca in Suedia.Tuturor li se cere sa nu deformeze informatia din motive personale,  caracteriale, ideologice sau financiare.

Reguli doar pentru patroni ( si agentii lor).

In coduri se pune destul de putin probleme obligatiilor « mijloacelor de comunicare ».Aceasta din cel putin 2 motive : in primul rand legea le impune deseori : apoi multe coduri au fost elaborate de grupuri de jurnalisti pentru membrii lor. Atentia pe care o acorda patronii din presa deontologiei difera de la tara la tara : foarte scazuta in SUA si puternica in tarile nordice.Este totusi util ca ei sa dea exemplu si e necesar ca ei sa le permita salariatilor lor sa ii urmeze. In primul rand acordandu-le remuneratii care le mentin demnitatea si onoarea : in India , in Rusia, in America Latina, multi jurnalisti nu pot supravietui doar cu salariile lor. Dar, pe de alta parte, ei nu trebuie sa indeplineasca sarcini care ar risca sa stirbeasca reputatia profesiunii.

Managerul unui mijloc de comunicare in masa trebuie sa separe strict interesele sale jurnalistice de cele comerciale. El nu trebuie sa omita anumite informatii, nici sa dea altora o importanta indusa de un scop politic, publicitar sau demagogic, ori pentru a apara interesele grupului propriu sau al mediilor de afaceri in general. Mai precis, el nu trebuie sa insereze din oficiu toate comunicatele de presa sau o reclama oarecare , nici sa promita ofertantilor de publicitate ca le ofera suprafata redactionala : si cu atat mai putin sa faca o prezentare unui eveniment sau unei asociatii in schimbul cumpararii anticipate a unui numar de exemplare din acel jurnal. In sfarsit , el trebuie sa se simta responsabil de continutul publicitatii in ceea ce priveste bunul gust, exactitatea si calitatea de a fi nevatamatoare.

Reguli numai pentru jurnalisti

Conform multor coduri, ei trebuie sa ramana neutri ; intre altele, nu trebuie sa participe la manifestatii sau sa semneze petitii. Inainte de toate, profesionistul trebuie sa ramana cu scrupulozitate onest: sa evite orice «  conflict de interese » neacceptand favoruri morale sau materiale, cadouri, bonificatii, servicii, calatorii, intrari gratuite la spectacole , functii de sprijin, (conferinte, animarea colocviilor). El nu trebuie deloc sa primeasca bani sub forma de premii atribuite de catre institutii nejurnalistice. Intr-un sens mai general el nu trebuie sa-si utilizeze calitatea de jurnalist pentru a obtine un avantaj personal oarecare, cum ar fi cazul in care face publicitate clandestina. A fortiori, asa cum precizeaza unele coduri , sa nu-si vanda pana , sa nu se preteze la santaj sau la estorcare de fonduri.

Profesionistul nu trebuie sa provoace nici macar banuiala ca ar putea fi corupt:  este foarte regreabil ca la sfarsitul secolului XX un presedinte de patronat poate sa creada ca «  in ceea ce-i priveste pe jurnalisti , merge fie cu mici atentii, fie cu plicuri ».

5. In functie de responsabilitatea specifica

Nu se poate spune pur si simplu «  responsabil : exista doar responsabilitate fata de cineva. Un profesionist din mass-media este responsabil in primul rand fata de el insusi.El nu trebuie sa-si tradeze convingerile , trebuie sa refuze sa execute o sarcina contrara deontologiei. El este responsabil , de asemenea , fata de cel care l-a angajat : nu trebuie, de exemplu, sa dezvaluie nimic din afacerile interne ale firmei ; trebuie sa respecte legea si sa nu atraga oprobriul asupra organului de presa pentru care lucreaza. Nici viata sa privata, nici angajamentele politice, nici foarte inalta remunerare a prestatiilor exterioare nu trebuie sa nasca suspiciunea unui conflict de interese. Si mai putin sa munceasca pentru altii fara autorizatie, mai ales, pentru concurenta, fara a mai pomeni de inselaciunea in ceea ce priveste un curriculum vitae sau o nota de plata. Insa, jurnalistul este, inainte de toate, responsabil fata de 4 grupuri :

1. Fata de colegii sai. El nu trebuie sa-si discrediteze in nici un fel profesia. El trebuie sa lupte pentru drepturile jurnalistilor, impotriva oricarei cenzuri si pentru accesul la informatie oficiala sau privata.Trebuie sa fraternizeze cu ceilalti jurnalisti ; sa nu provoace prejudicii in scopuri egoiste ;sa nu se ofere sa lucreze pentru un salariu inferior, ;sa nu-si insuseasca ideile, datele sau produsele apartinand altora. El trebuie sa-si ajute colegii aflati in dificultate , in special pe corespondentii straini.

2. Fata de surse

Jurnalistul trebuie sa respecte datele de publicare fixate pentru comunicatele distribuite dinainte( embargourile). Trebuie sa vegheze la exactitatea oricarui cuvant utilizat, sa nu utilizeze un cuvant citandu-l sn afara contextului, nici sa deformeze un lung expozeu rezumandu-l. Nu trebuie sa publice o informatie care i-a fost data cu conditia ca ea sa nu fie facuta publica cu atribuire, nici sa dezvaluie o sursa careia i-a fost promis anonimatul , cu exceptia cazului in care, interesul public o cere. In schimb , el trebuie sa isi exercite spiritul critic fata de informatorii sai, sa nu se lase manipulat sau intoxicat , sa se indoiasca de informatiile persoanelor aflate in stare de soc sau slabe de inger.

3. Fata de persoanele controversate

Jurnalistul nu trebuie sa lanseze acuzatii, chiar fondate, daca ele nu servesc binelui public. Daca acuza sau critica o persoana, el trebuie sa-i dea acesteia ocazia sa-si exprime punctul propriu de vedere. El nu trebuie sa mai dezvaluie o caracteristica oarecare ( sex, nume, nationalitate, religie, grup etnic, limba, optiune politica, loc de munca, domiciliu, preferinta sexuala, handicap fizic sau mental) daca aceasta trasatura nu este pertinenta.Si mai putin are nevoie sa se serveasca de aceasta pentru a discredita persoana respectiva.

Nu trebuie sa utilizeze expresii in mod inutil peiorative, sa nu intineze prin insinuare. In principiu, chiar daca interesul general este in joc, dreptul de a informa nu trebuie sa fie niciodata utilizat in scopul de a prejudicia persoane sau grupuri din punct de vedere fizic, moral, intelectual, cultural, sau economic. De exemplu, o prezentare in imagini a accidentelor sau crimelor oribile risca sa raneasca pe apropiatii victimelor.

Fata de utilizatori

Profesionistul nu trebuie sa cauzeze prejudicii beneficiarilor. Fie utilizand metode «subliminale» pentru a face sa treaca un mesaj audio-vizual , fie publicand reportaje senzationale despre descoperiri medicale sau farmaceutice susceptibile sa creeze temeri sau sperante nejustificate.

Mijloacele de comunicare au, de asemenea, indatoriri fata de comunitatea pe care o deservesc: sa nu socheze constiinta morala a publicului ; sa-i descopere nevoile, sa deserveasca toate grupurile. Dincolo de acestea mijloacele de comunicare au indatoriri fata de societatea in intregul sau : sa nu satisfaca curiozitatea publicului in loc sa-i serveasca interesele ; sa nu publice nimic care atenteaza la institutia familiei ; sa nu faca elogiul legii junglei ; sa lupte impotriva nedreptatilor si sa vorbeasca in numele celor neprivilegiati ; sa stimuleze cooperarea intre popoare ; sa nu speculeze frica ; sa nu cultive imoralitatea , indecenta sau vulgaritatea ; sa nu incurajeze instinctele josnice ; sa nu glorifice razboiul, violenta , crima.

6. In functie de stadiul operatiunilor

Obtinerea informatiei

Prima regula, evidenta: sa nu inventeze informatia .Jurnalistul nu trebuie sa utilizeze mijloace necinstite pentru a obtine o informatie sau o fotografie , cum ar fi disimularea propriei identitati, intrarea pe o proprietate privata, inregistrarea unei conversatii pe ascuns, furtul de documente- in afara de cazul in care interesul public o justifica si in care nu exista alt mijloc si are ca sarcina de a le semnala in relatarea sa.

Nu trebuie sa se plateasca informatia martorilor oculari sau criminalilor .Nici sa se utilizeze mijloace coercitive (minciuna, hartuire, amenintare, santaj). Nu trebuie intervievati copii in chestiuni care nu ii privesc. Nici sa se violeze viata privata a oamenilor , mai ales a celor modesti, atunci cand o nenorocire ii loveste. Sa nu se abuzeze de naivitatea oamenilor putin obisnuit cu mass-media ; sa nu fie ridiculizati.Intervievatul sa fie prevenit de utilizarea ulterioara a declaratiilor lui si sa nu fie informat despre intrebari dinainte.

Selectia

Nu trebuie publicata o ipoteza ca si cum ar fi vorba despre un fapt confirmat ; nici o stire chiar adevarata , daca ea nu are utilitate sociala si poate sa aduca prejudicii persoanelor implicate. Trebuie inlaturate zvonurile, informatiile neverificate, comunicatele atasatilor de presa sau sa fie marcate ca atare. Sa se evite « micro-sondajele » si alte documente fara valoare.Nu trebuie omisa o infractiune prin tergiversari sau din lasitate, nici sub presiuni interne sau externe, directe sau indirecte.

Trebuie sa se selecteze informatiile in functie de importanta lor , de utilitatea lor pentru public, si nu de curiozitatea unei mase subeducate , de dorinta sa divertisment, de voyeur-ismul sau. Sa nu se ofere prea mult spatiu informatiilor atragatoare (sex, crima) sau susceptibile de a demoraliza populatia.

Tratare/prezentare

Trebuie sa se distinga bine intre publicitar si redactional. Si sa nu se amestece faptele si comentariile : insa, odata facuta aceasta separare , orice mediu de comunicare are dreptul de a fi partizan, daca doreste, cu conditia de a nu deforma informatia. In scopul de a furniza o informatie completa si comprehensibila trebuie sa se puna actualitatea in context, sa se ofere analize, comentarii, opinii ; sa fie sigur ca acestea corespund faptelor si sa fie etichetate in mod clar.Trebuie sa se prezinte mai multe puncte de vedere asupra oricarei afaceri controversate. Sa se pagini, emisiuni, unde sunt dezbatute aceste probleme importante.

Trebuie sa se verifice cu minutiozitate datele , caci o corectare nu poate niciodata sa stearga prejudiciul adus. Sa se indice sursele, daca nu, sa se precizeze de ce este imposibil acest lucru. Sa se semnaleze daca este vorba de informatii nesigure , de fotografii trucate. Sa se puna titluri si sa se compuna rezumate care corespund continutului articolelor. Sa nu se altereze sensul scrisorilor primite de la cititori, prescurtandu-le ; daca se fac taieturi, sa fie semnalate. Sa fie atenti ca sa nu existe riscul ca fotografiile sa fie gresit interpretate ; sa nu se manipuleze fotografiile sau benzile audio, intr-o maniera care sa distorsioneze mesajul.

Sa nu dea unei stiri o importanta indusa , sa nu fie senzationalizata ( limbaj excesiv, fotografii spectaculoase), mai ales daca e vorba de acte de violenta. Sa se evite descrierile in mod inutil socante, in special cele ale executiilor, ale accidentelor si ale actelor de cruzime , traumatizante pentru tineri.

Dupa publicare

In Franta si in tarile latine este acordat un drept la replica prin lege. In tarile anglo-saxone o asemenea obligatie provoaca scandal, insa codurile americane recomanda deseori sa se acorde in mod voluntar acest drept. Daca exista o plangere trebuie sa se lanseze repede o ancheta si, in cazul esecului, sa se publice erata si scuzele. Dincolo de aceasta, mijloacele de comunicare trebuie sa-si recunoasca erorile rapid, clar, vizibil.

CODURILE MIJLOACELOR DE COMUNICARE DESTINATE DIVERTISMENTULUI

Cei mai multi beneficiari cer de la cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare, in primul rand, divertisment. Este deci normal ca unele dintre principalele reprosuri adresate acestora sa vizeze divertismentul. Sunt acuzate ca actioneaza ca un drog anestezic si ca manipuleaza astfel masele in beneficiul celor puternici.

Jurnalism si divertisment

Distinctia dintre cele doua care este necesara, nu este absoluta.Necesitatile financiare duc la coruperea informatiei de catre show business. In Franta confuzia creste prin aceea ca un acelasi individ poate activa in ambele domenii, ca jurnalist si ca animator. Bineinteles ca exista adesea juxtapuneri : multe dintre faptele diverse formeaza divertisment si sunt numeroase filmele sau serialele din care se pot extrage informatii.Deontologia nu poate fi identica in cele doua sectoare.de exemplu, inexactitati, dialoguri inventate, amestec de personaje si de evenimente reale si fictive, apararea unei teze : toate acestea sunt acceptabile intr-o drama istorica si intolerabile intr-o informare asupra actualitatii. In realitate, unele greseli denuntate in codurile jurnalistice sunt rezultatul confuziei dintre informatii si divertisment., comic sau angoasant.

In sectorul divertismentului, deontologia nu este in totalitate diferita : se regasesc prescriptii asemanatoare, referitoare la rasism, de exemplu, si la violenta excesiva sau gratuita. Dincolo de aceasta, exista un anumit consens : se regasesc reguli asemanatoare in legile anumitor tari, in «  caietele de sarcini », din Franta, in traditia BBC-ului din Marea Britanie. Sunt condamnate trucarea jocurilor, senzationalul morbid si obscenitatea, incitarea la alcoolism.Totusi, deontologia se inspira si din valorile proprii culturii inconjuratoare. Se percep diferentele comparand codurile sau uzantele; in special in reactia anumitor tari fata de cultura de masa occidentala, mai ales americana. In Arabia saudita, exista putine seriale hollywoodiene care sa nu fie considerate « pornografice »: televiziunea locala arata rar ceva mai mult decat mainile femeilor.

INTERPRETAREA SI APLICAREA CODURILOR

Acestea sunt cele 2 probleme de rezolvat dupa ce un cod a fost adoptat.Regulile sale sunt intotdeauna vagi, niciodata absolute. Deontologia se gaseste la 2 niveluri : fundamental si cotidian. Rolul mijloacelor de comunicare in societate trebuie discutat, integrat in timp indelungat. In fiecare zi exista mii de mici decizii pe care reporterii sau redactorul-sef trebuie sa le ia rapid.Nici un cod nu poate prevedea toate cazurile.Trebuie adesea sa se faca appel la bunul simt sau la un « simt moral »nascut din reflectie. Nici unul, nici celalalt, de altfel, nu poate scapa traditiei politico-religioase a tarii ,uneori milenare, ca tribalismul in Africa neagra sau feudalismul in China.

Cand in SUA, iscand o controversa grava , se discuta daca numele victimelor violului trebuie sa fie citate , o solutie simpla ar fi sa se ceara avizul persoanei in cauza.

Este mai dificil uneori sa se distinga intre a lauda farmecele unui targusor si de a-i ascunde tarela ; intre insotirea unei echipe sportive intr-un autobuz inchiriat si acceptarea unei invitatii in Bahamas din partea unui fabricant de incaltaminte sport.; intre a denunta construirea unui nou centru pentru congrese si supunerea fata de editorul care este asociat la construirea acestuia ; intre a respecta uzantele propriului public si a apara segrerarea rasiala.

Deoarece sunt utile, codurile cer deci un complement : formarea deontologica a jurnalistilor. Tinerii au nevoie sa le fie trezita constiinta , apoi sa fie antrenati in rezolvarea problemelor cotidiene. Apoi, trebuie sa experimenteze pe teren pentru a interpreta codurile si a le adapta unei situatii. Codul ajuta la luarea deciziilor in caz de urgenta , bazandu-se pe o intelepciune colectiva, rezultat al unor lungi dezbateri. Insa este posibil ca un profesionist sa ajunga la o decizie opusa celei luate de un coleg , la fel de «  responsabil » ca si el.

Astfel, atunci cand intr-un mic oras american o fetita a fost inspaimantator de desfigurata in urma unui incendiu si urma sa se supuna unor tratamente indelungate, un ziar a publicat fotografia sa, altul nu. Unul a judecat ca lumea trebuie sa se obisnuiasca cu aceasta priveliste pentru ca pustoaica sa se reintegreze in comunitate. Altul a preferat sa nu-si ingrozeasca cititorii. Astfel jurnalistul sau mai degraba redactorul-sef trebuie sa aleaga, fara prejudecati ideologice , cu riscul de a-si atrage antipatia unei parti a publicului.

ADEVARUL CETA|EANULUI SI OPINIA PUBLICA

Presa este considerata agora lumii moderne, spatiul privilegiat in care judecatile individuale ale oamenilor se confrunta, se compara si se conjuga, avand mereu in centrul lor treburile cetatii si sansele unui mai bine comun. Este motivul pentru care mesajele presei nu pot si nici nu trebuie sa fie unidirectionate: intr-o lume cu adevarat democratica, cetateanul nu este numai destinatar ci si emitator de mesaje. Orice publicatie serioase dispune de servicii specializate in sortarea, analizarea si selectarea mesajelor primite de la beneficiarii ei directi si este obligata de insusi statutul ei economic sa tina seama de ele. Feed-backul destinatar-presa este stimulat in asa fel incat, mai ales in chestiunile de interes colectiv (proiecte legislative, crize, confruntari de opinii politice pe probleme punctuale sau de durata), politica editoriala si unghiul de abordare sustinut de strategia publicatiei sa fie unul reprezentativ pentru publicul ei specific.

Presa se adreseaza in acelasi timp unei personae individuale nevazute, dar si unei fiinte colective cu dimensiuni mereu diferite. Se obisnuieste adesea sa se vorbeasca despre public dand cuvantului o incarcatura semantica mai degraba abstracta, impersonala si in buna masura hiperbolizata. In fapt orice organism de presa nu se adreseaza unui public global, unor mase egale cu numarul cetatenilor mai mult sau mai putin alfabetizati. Orice societate moderna are un numar mai usor sau mai greu discernabil de publicuri potentiale care se structureaza si se restructureaza permanent, in functie de credinte, habitudini, interese traditionale si interese de perspectiva, in functie de nivelul diferit de educatie si de statutul socio-economic caruia ii apartin indivizii.

Publicul specific caruia I se adreseaza mesajele noastre poate create si scadea in functie de natura informatiilor si de structura finita a mesajelor de presa, de promptitudinea acestora in raport direct cu faptele si cu interesul pe care ele l-ar putea starni. Este motivul pentru care presa este sn acelasi timp purtatoare de cuvant, dar si catalizator a ceea ce, cu un termen destul de ambiguu, se cheama astazi opinie publica.

Opinia publica este metafora sub care sncercam sa configuram inefabilul proces de coagulare a reactivitatii personale, predominant subiectiva, sntr-o reactivitate de grup. Opinia publica are, ca si cea individuala atat configuratie si motivatii rationale, cat si configuratii si motivatii afective, unele suconstiente chiar, altele de-a dreptul instinctuale. Ar fi la fel de gresit sa mitologizam opinia publica, facand din ea arbitrul rational al faptelor de viata, cat sa o si schematizam, tratand-o exclusiv ca pe o informa entitate a sntunericului, la sndemana instinctelor necontrolate. La urma urmelor, instinctele sunt armele secrete de aparare ale oricarui organism viu evoluat si numai contradictia dintre ele si sntelegerea noastra rationala ne face adesea sa le privim peiorativ. Suntem deseori tentati sa o sncarcam cu o forta si mai ales cu o legitimitate indiscutabile, uitand ca, sn fond, ea este o opinie si nu neaparat o judecata, cand sa o tratam ca pe expresia unei spiritualitati infantile, sau pur si simplu neevoluate. Opinia publica poate fi pasiva, si blazata, si acuta si derivanta, sn acelasi spatiu, sn acelasi tip de lume, sn functie de o multime de factori, sntre care informarea si discursul presei joaca un mare rol, dar nu un rol unic. Din punctul de vedere al unei prese serioase si lucid dezinhibate, opinia publica are o dubla functie: cea de termomentru si cea de proiect. Luand sn serios modelul democratic, o presa libera si care slujeste adevarul cetateanului (colectiv si individual) ar trebui sa lucreze neobosit pentru canalizarea opiniei publice catre civism, pentru stimularea capacitatii opiniei publice de a judeca prompt si corect faptele si situatiile cu care societatea este confruntata, pentru a fructifica energiile colective sn starea lor potential « spectatoare » spre participativitate si decizie.

DREPTUL CETA|EANULUI LA ADEVAR

Realitatea este din punctul de vedere al unei prese libere, sn acelasi timp o materie prima, dar si un produs finit. Preluand din oferta haotica de fapte ale cotidianului pe acelea care par a avea consecinte sau par a raspunde curiozitatii epistemice a destinatarului , presa le incarca cu semnificatie si elaboreaza din ele un "real" inteligibil, mai mult sau mai putin ordonat.

Acesta este si motivul pentru care , atunci cand evaluam responsabilitatile (fata de cetatean si fata de societate) pe care se fundamenteaza exercitiul profesional, suntem obligati sa ne referim mai intai de toate la adevar.

Fiecare din faptele cu care ne confruntam au o consistenta, o dimensiune , un volum , cauze si consecinte. Adevarul ca masura circumstantiala a inteligibilului este, sn ce priveste presa, o datorie fundamentala pentru jurnalist si o garantie de credibilitate pentru destinatarul cetatean. Prin urmare, cea dintai datorie a ziaristului este: dreptul cetateanului la adevar. Ca mediator de mesaje presa se adreseaza opiniei individuale a cetateanului (care este o constructie), si opiniei publice, care este la randul ei o constructie. Ambele sunt direct dependente de felul sn care mesajul reuseste sa aproximeze coerent si pe cat se poate, obiectiv realitatea reflectata, dar si de capacitatea de interpretare a mesajului, care exista natural , sn destinatar, fie el individual sau public.

Orice fapt selectat si devenit informatie mediatica ar trebui, sn principiu, sa raspunda, sntr-o oarecare masura (dincolo de medie) curiozitatii de cunoastere a destinatarului. Aceasta calitate, care diferentiaza contextual faptele adevarate sn sinsusi procesul selectiei si transpunerii lor sn mesaje informationale, este denumita fapt de interes public. In mod evident, un anume fapt va avea parte de mai mult interes public sntr-un anume context decat sn altul. Cand rata somajului este sn crestere, este firesc ca un reportaj despre conditia somerului sa prezinte mai mult interes decat atunci cand criza locurilor de munca nu e deloc acuta. Reiese de aici faptul ca, din suma cvasi-infinita a faptelor cotidiene reale, valoarea de adevar a mesajului e direct dependenta de interesul public contextual fata de cauzele si/sau consecintele unui fapt anume, calificat si de emitator si de destinatar, drept reprezentativ.

Un fapt poate snsa sa aiba , la un moment dat, o valoare de exceptie fata de restul faptelor de viata contextuale.

O catastrofa, o sarbatoare, un accident fericit sau unul tulburator, o nedreptate flagranta sau un gest de patetica generozitate, pot iesi din rand, avand sn sine un anumit grad de spectaculozitate ori de senzational. Ele sunt de interes public tocmai prin caracterul lor de exceptie sau insidios, prin simpla lor decupare din sir, pot fi interpretate journalistic ca "exceptii" cu toate ca frecventa si chiar banalitatea lor e evidenta. Ii revine astfel jurnalistului sarcina de a opera responsabil selectia sn virtutea <interesului public>. Si, sn compensatie , si revine cetateanului libertatea de a autentifica, de a confirma sau infirma, prin propria sa participare afectiva si rationala, aceasta selectie.

Conceptul de informatie de interes public are si acoperire sn domeniul legislatiei sn special sn situatiile sn care cetateanul simte nevoia sa se apere sn fata tentatiei presei de a transforma orice tip de sntamplare cotidiana cu sau fara acceptul celui care o traieste, sn subiect de presa. In cazuri litigioase sau pur si simplu confuze putem proba sau demonstra veridicitatea faptelor devenite informatii de interes public printr-o buna tehnica de documentare. Sunt foarte speciale cazurile sn care un jurnalist este dublat de un specialist sn domeniul investigat sau cand el reuseste sa acopere cu cunostinte exacte un camp mai restrans.

Desigur, sn orice organism de presa serios exista specializari: reporterul juridic nu este acelasi cu comentatorul economic sau social, ori cu cronicarul de la departamentul cultural. Tehnica documentarii este cu atat mai importanta cu cat o imagine superficiala asupra unui fenomen sn campul dat poate induce reactii false sau periculoase sn opinia publica, aducandu-i astfel deservicii sn loc sa o serveaca. Adevarul mesajelor noastre este direct dependent de comportamentul nostru fata de sursele de informare fie ele obiecte sau oameni. Privilegiul reporterului discutat mai sus nu ne poate scuti niciodata de responsabilitatea de a cita corect, de a verifica informatiile pe care le difuzam snainte si nu dupa ce le-am difuzat, de a le pune sn circulatie numai atunci cand ele sunt confirmate din mai multe surse.

Principiul verificarii informatiei din macar 2 surse se cupleaza cu un alt principiu operational: echidistanta. Ea nu este integral o garantie a obiectivitatii, ci mai degraba un operator util pentru a contextualiza corect un subiect. Echidistanta presupune nu arbitrajul sntre doua personae, atitudini sau ideologii ci obligatia jurnalistului de a le oferi fiecaruia sn parte spatiu de expresie egal.

Dreptul la rectificare, dreptul la replica si dreptul la raspuns

Chiar respectand calitatea publica a informatiei, verificand cu atentie credibilitatea sursei (umane sau documentare) de informare, sncercand sa organizezi mesajul echidistant, snsasi viteza sn care se desfasoara procesul informarii prin presa , ca si nevoia de a rezista unei acerbe concurente pe piata stirilor favorizeaza aparitia unor inexactitati ori erori. Recunoasterea si corectarea erorii nu este numai o obligatie profesionala fata de cetateanulu care este beneficiarul mesajului de presa , ci si sn profunzime, ca arma de aparare a libertatii presei. In ordinea eticii jurnalistice , rectificarea este o obligatie asumata de orice organism de presa serios, iar scuzele nu si apartin sn primul rand celui care a avut pe moment de suferit de pe urma erorii , cat sn primul rand publicului.

Legal vorbind , o rectificare prompta a erorii , atunci cand autorul si editorii sunt constienti de ea, e proba suficienta de onestitate care poate smpiedica declansarea unui process, fie el civil sau penal.

Dreptul la replica, la randul sau, trebuie privit din ambele unghiuri, moral si juridic. Desigur orice editor are libertatea de a stabili masura sn care o polemica este de interes public. In principiu, orice persoana privata sau publica care se simte lezata sn bunul sau renume prin difuzarea unor informatii incorecte, partiale, trunchiate sau de-a dreptul false, ori care considera ca respectivele informatii nu sunt cu adevarat de interes public are dreptul sa recurga la replica.

Din punct de vedere moral, dreptul la replica poate fi privit ca derivand din principiul snsusi al echidistantei , atunci cand, din diferite motive, informatiile culese, interpretate si difuzate de o publicatie nu au fost de la bun snceput confruntate si cu persoana la care ele fac direct sau indirect referire.

Daca din unghiul de vedere al eticii profesionale (recunoscut atat de codurile deontologice, cat si adesea, de codurile sau statutele individuale ale organismelor de presa) , dreptul la replica este o investitie sn adevar a strategiei editoriale, sn fata legii, atunci cand exista legi cu referire directa la comportamentul presei, el devine o obligatie fireasca cu consecinte mai mult sau mai putin grave sntr-un proces civil sau chiar penal. In ambele variante (si atunci cand avem si cand nu avem o lege a presei) este acceptat faptul ca un drept la replica trebuie sa fie difuzat de organismul de presa sn acelasi loc (sau sn cazul audiovizualului, sn acelasi timp de audienta) cu materialul incriminat, cu aceleasi caractere (dar nedepasind dublul spatiului materialului de origine), si sn cel mai scurt timp (numarul urmator sau prima saptamana de la difuzarea originalului sn cazul cotidianelor, dar nu mai tarziu de 30 de zile, ori numarul /primele doua numere ulterioare sn cazul altor tipuri de periodice).

Ca si rectificarea, difuzarea dreptului la replica poate constitui o aparare a autorului si/sau publicatiei sn fata unor acuzatii grave care ar putea duce la deschiderea unui proces civil sau penal (calomnie, lumina falsa, intruziune sn viata privata).

In anumite tari , legislatia si jurisprudenta fac o diferenta de finete sntre dreptul la replica si cel la raspuns, sn situatia in care informatiile incriminatorii nu apartin in mod direct autorului articolului sau atitudinii publicatiei.

Dreptul la raspuns ar acoperi astfel acele informatii care au aparut sn cadrul unui material de presa ca citate si a caror sursa a fost nominalizata.

De cele mai multe ori dreptul la raspuns este exercitat de persoanele publice si este adresat altei persoane publice prin intermediul aceluiasi organism de presa, dar asta nu constituie totusi o regula absoluta. Fie ca afirmatiile publicate sunt ale jurnalistului, fie ca ele sunt indirecte, de fapt si replica si raspunsul sunt fete ale aceleasi libertati: libertatea persoanei de a-si apara cu propriile puteri reputatia sn fata publicului si a legii, atunci cand aceasta reputatie e stirbita sn mod vadit de mesajul difuzat de presa. Exista totusi o minima regula care vine sa sntareasca atat comportamentul organismului de presa, cat si pe acela al instantelor de judecata cu privire la republicarea unei replici sau a unui raspuns. In cazul sn care, sn interiorul materialului de presa considerat drept lezant nu este pomenit , aceasta din urma este obligata sa faca dovada ca, totusi, prin alte elemente ale textului , ea este recognoscibila. Nu organismul de presa este obligat sa demonstreze ca nu s-a referit la o persoana anume, ci dimpotriva, persoana va demonstra ca datele textului pot conduce, obiectiv, nu subiectiv, la recunoasterea ei; altminteri, din acest punct de vedere, dreptul la replica si rectificarea nu se pot supune decat acelorasi reguli ca si legislatia asupra calomniei si discreditarii.

DREPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALA, DREPTUL DE AUTOR

Daca libertatea de expresie e un drept garantat de orice Constitutie democratica, daca dreptul la informare si libera circulatie a informatiilor sunt constientizate de aproape fiecare cetatean, oricare ar fi gradul sau de instruire, dreptul de proprietate intelectuala personalizeaza sn mod efectiv calitatea de marfa a muncii mintii noastre.

Originile proprietatii intelectuale pot fi aflate sn jurisprudenta (common law) engleza, snca de la sfarsitul secolului XVI si snceputul sec.XVII. Odata cu industrialismul secolului al XIX-lea, dreptul de autor, dar si inventiile, patentele ori marcile devin surse recunoscute de capital, iar legislatia fiecarei tari sn parte tinde sa-si construiasca un capitol aparte pentru protectia acestora.

Desigur, constitutiile moderne, sncepand cu cea americana ('Congresul va avea puterea de a sncuraja progresul stiintelor si artelor folositoare, protejand pe perioade limitate autorii si inventatorii, snobtinerea dreptului exclusiv asupra scrierilor si descoperirilor lor') statuteaza si garanteaza acest amplu sistem de proprietate, sn pofida faptului ca vreme sndelungata, diferentele dintre legile nationale au sngreunat oarecum circulatia 'mafurilor' intelectuale de la o tara la alta.

La snceputul secolului, o buna parte din tarile europene, ca si Statele Unite, au luat hotararea de a semna sntre ele conventii de natura sa omogenizeze sistemul legislatiilor sn materie de drepturi de autor, astfel snca autorii sa se poata bucura de fructul muncii lor, sn mod echitabil, si dincolo de granitele tarilor lor de bastina.Acest proces a durat dstule decenii, de o omogenizare mondiala neputandu-se vorbi decat (cu oarecare aproximatie) abia sn acest ultim deceniu al secolului XX.

Dreptul de proprietat intel.ectuala acopera campuri foarte diverse de activitati, care, adesea, au sntre ele largi zone de interferenta. De principiu, el se structureaza sn trei mari arii de protectie, dreptul de autor (copyright), patentele si marcile snregistrate, ca si un sistem de interconectare juridica a operelor, prin legislatia concurentei neloiale.

Patentele acopera sndeobste infinitatea inventiilo, inovatiilor si tehnologiilor, si, de cele mai multe ori, fiecare tara le dedica institutii de rang national, atat pentru snregistrare, cat si pentru protectie.

Marcile snregistrate sunt gestionate tot la nivel national tot de institutii juridice specializate, cum este, sn cazul Romaniei Registrul Comertului, dar si OSIM. Cum proprietatea asupra numelui si siglei unui produs si al unei sntreprinderi trebuie ferite de piraterie sau copiere, sistemul marcilor snregistrate est util atat pentru a descuraja concurnta neloiala, cat si pentru a sustine o anumita calitate a produselor ori institutiilor, fie ele comerciale sau nu.

Enorma tendinta de globalizare a informatiei si a bunurilor culturale, sn acest sfarsit de secol care reconsfinteste superioritatea economiei de piata (sn defavoarea celei planificat-centralizate), a creat atat necesitatea, cat si premizele unei rapide omogenizari a legislatiei dreptului de autor. Este si motivul pentru care ne vom referi sn special la ea, fara a face o descriere amanuntita a legii romanesti sn domeniu, lege promulgata sn primavara anului 1996. Vom preciza doar ca, spre deosebire de alte legi sau articole de lege nascute ori adoptate sn ultimii sapte ani, Legea dreptului de autor si drepturilor conexe este una care sndeplineste sntru-totul standardele internationale si care ne aliniaza coerent la principiile de copyright recunoscute sn lumea democratica motiv pentru care, cel putin sn principiu, nici autorii romani, nici cei straini nu au a se plange de ea. Care sunt, deci, acele principii, prevederi si specificatii generale ale copyright -ului? Si, mai snti de toate, care sunt activitatile de creatie ce intra sub o asemenea forma de protectie?

In mod general, atunci cand vorbim despre legislatia dreptului de autor, nu avem sn vedere ideile, teoriile, substanta mesajelor, ci forma elaborata a acestora, fixata pe un anumit fel de suport, fie el scris, snregistrat fotografic, video sau audio, sau sn alte forme. De exemplu, atunci cand o teorie stiintifica sau o cercetare tehnologica sunt protejate prin dreptul de autor nu gandurile si rezultatul elaborat sndelung al cercetarilor sunt cele care conteaza, ( pentru acestea fiind necesara o protectie prin recunoasterea patentului), ci descrierea lor sntr-o forma lingvstica si grafica, sntr-un manuscris, un articol sau o carte de specialitate.

Copyright-ul, asa cum tradeaza chiar termenul englezesc, se refera la forma si nu la continuturi, restrangand dreptul de multiplicare si difuzare al unei opere de creatie si consfintindu-l exclusiv sn beneficiul autorului ei.

Nu toate activitatile creatoare sunt protejate prin legea copyright-ului, de la ea fiind exceptate, de exemplu, stirile de presa, oricata cheltuiala de energie sau de imaginatie ar fi implicat procurarea din partea primului junalist care a ajuns sn posesia lor. In schimb, un articol sau un reportaj care dezvolta o stire primara ( de agentie ori de jurnal de actualitati) e protejat din pricina ca forma sa presupune o elaborare unica, o stilistica specifica, si, deci, o semnatura recognoscibila.

In categoria - sn permanenta extensie - a creatiilor protejate de legea dreptului de autor intra: creatii literare, de fictiune sau non-fictionale, cele stiintifice scrise ori snregistrate pe alt suport, creatiile muzicale de orice gen (simfonic, opera, muzica 'usoara', opereta etc., inclusiv cele de acompaniament sau orchestratie), literatura dramatica si libretele, creatia coregrafica si pantomima, pictura, sculptura, grafica, snregistrarile de opere muzicale sau literar-artistice pe suport magnetic audio si video, emisiunile radio si TV, productiile cinematografice de orice tip, programele de calculator, fotografia artistica.

Cum se protejeaza o opera de creatie? Cea mai simpla formula este sn primul rand, aceea grafica:© Notarea unui manuscris, a une casete, sau a unei imagini etc., dupa titlu sau snainte de semnatura cu © este prima semnatura de protectie pe care si-o poate lua un autor, masura careia i se adauga, fireste, pastrarea la domiciliu a unui original. De la stat la stat, la nivelurile superioare, modaliatile de protectie pot fi diferite: snregistrarea opereila un notar sau la o judecatorie, apelul la serviciile unui avocat sau ale unei agentii de impresariere, care la randul lor se ocupa de autentificarea si recunoasterea legala a drepturilor de autor, ba chiar, sn Statele Unite, trimiterea prin posta a unei simple copii marcate cu © (sn cazul operelor de arta plastica a unei foografii a operei) la Bilioteca Congresului SUA; serviciul de specialitate al Bibliotecii claseaza datele si trimite o confirmare de primire autorului, sntregul procedeu servind, sn fata instantei, drept modalitate de auto-aparare pertinenta sn cazuile de plagiat ori de difuzare ilegala si violare a dreptului de autor.

Nici una dintre aceste modalitati nu e obligatorie, dar nici infailibila. Cum, sntr-o piata libera nu se pot crea reglementari constrangatoare, autorul avand drept de viata si de moarte asupra propriei sale opere, nu statul va fixa o unica forma de protectie asupra dreptului de autor, ci autorul va fi cel sndreptatit sa si-o alega pe cea care si convine. Cum, pentru moment, infrastructura institutionala a agentii.lor de impresariere - care se ocupa de descoperirea, lansarea, difuzarea si stimularea creatorilor de orice tip, ca si de apararea drepturilor lor asupra propriei creatii - nu s-a dezvoltat sn mod semnificativ sn Romania, cea mai simpla modalidatate recomandabila de asigurare pe care trebuie sa si-o ia un creator, mi se pare a fi, alaturi de marcarea cu ©, snscrierea operei sntr-un notariat public, ori la Agentia Nationala de Protectie a Dreptului de Autor de pe langa Ministerul Culturii.

Care sunt drepturile si prerogaivele unui autor? Mai sntai de toate, dreptul sau este acela de a fi recunoscut ca autor al operei sale de catre opinia publica; apoi, sn ordine, de a hotars sn deplina libertate daca si cand opera sa va fi difuzata sau expusa, si de a refuza orice alterare a continutului si formei acestei opere, sn cazul sn care aceasta este adusa la cunostinta publicului.

In fine, dreptul de autor consfinteste faptul ca numai creatorul poate beneficia de roadele operei sale, numai el poate sa se bucure de pe urma multiplicarii, expunerii, difuzarii operei pe care a creat-o. El poate uza de acest drept direct, sau prin intermediari, poate snchiria sau vinde, pe anumite perioade sau definitiv, dreptul sau de proprietate asupra operei sale. De aici deriva, fireste, si faptul ca dreptul autor este, sn acelasi timp, unul personal, dar si unul de proprietate si, ca orice proprietate, se mosteneste.

INCHIRIEREA, LICEN|IEREA, CEDAREA DREPTURILOR

Orice autor poate vinde sn totalitate sau partial dreptul sau patrimonial asupra propriei creatii, printr-un contract de munca salariata, un contract de colaborare, unul cu o agentie sau o editura, cu o casa de discuri etc. Sa plecam de la situatiile simple la cele complexe.

Un ziarist angajat la o sntreprindere de presa, de televiziune sau radio, daca stie ca munca sa este una creatoare si doreste sa ssi foloseasca si personal, ulterior productiei propriu-zise, propriile creatii, poate (si trebuie) sa ceara la angajare stipularea sn contractul de munca a faptului ca articolele sau emisiunile pe care le produce pot fi difuzate de respectiva institutie numai pentru prima data. Aceasta modalitate de protectie (care se aplica si sn cazul colaboratorilor externi 'free lancers') se chiama dreptul primei difuzari. Un articol de succes, ori pur si simplu semnificativ, va putea fi ulterior reprodus ( sn original ori sn traducere) sn alte publicatii numai cu acordul autorului si sn urma unei negocieri, autorul avand libertate de a publica ulterior o carte de publicistica fara a cere acordul institutiei la care e angajat.

Toate drepturile rezervate este o notatie pa care o sntalnim la tot pasul, pe carti, casete, albume, CD-uri etc. Aceasta marcare presupune un contract prealabil sntre autor si un difuzor (edituri, case de discuri, studiouri cinematografice etc.), elaborat de cele mai multe ori prin intermediu unei agentii. Prin contract autorul a cedat exclusivitatea difuzarii operei sale, pe o perioada, sntr-o arie data, astfel sncat orice redifuzare sau traducere a operei nu mai poate fi efectuata decat cu acordul difuzorului primar.

Uneori, autorii snsisi ssi pastreaza exclusivitatea, snsa procedeul este pe cat de avantajos la prima vedere - fiindca elimina intermediarii -, pe atat de dificil si de periculos atunci cand ai o anumita notorietate pe piata creatiei: un singur om nu poate controla circulatia propriei opere, sesizand si amendand toate tentativele de piraterie posibile.

Pentru ca o opera sa fie cat mai larg difuzata atunci cand ea se bucura de succes, si ca atare sa aduca un profit mai mare, practica 'dreptului de autor' uzeaza de licentierea difuzorilor secunzi fata de un difuzor primar. O agentie gaseste difuzorul interesant sa investeasca sn opera, cedandu-i pe o anumita perioada dreptul de folosinta asupra operei. Autorului i se .stabileste un profit pentru prima difuzare si pentru cele ulterioare si agentiei un procent din acest profit. La randul sau, cu permisiunea autorului, difuzorul primar va acorda licenta pentru alti difuzori, din alte tari, negociind drepturile banesti ale autorului pe termene precise.

In cazul artelor spectacolui (piese de teatru, opere muzicale etc.) alaturi de suma ceruta pentru licenta (dreptul de reprezentare) se stabilesc si procente din reteta spectacolelor (suma obtinuta din vanzarea biletelor), care se numesc tantieme.

La snceputul legislatiei dreptului de autor se sntalnea adesea si procedeul cumpararii de catre difuzor a drepturilor pe viata, mai ales sn situatiile sn care o prima opera s-a bucurat de mare succes. Asta presupunea ca un agent sau, mai ales, un difuzor (editura, studio) se angajeaza sa plateasca autorului o suma constanta, lunara sau anuala, si un procent din vanzari, sn shimbul dreptului de a difuza sn exclusivitate operele autorului. In ultimele decenii acest procedeu, fara a fi disparut total, pare sa fi intrat sn desuetudine, din pricina ca, pe de-o parte, el e considerat de autori o forma de sclavie, iar, pe de alta parte, difuzorii sl considera mai degraba riscant ca afacere.

In cazul lucrarilor la comanda (muzica de teatru sau film, scenografie, coregrafie sn spectacole sau sn filme care nu sunt exclusiv coregrafice etc.), producatorul este, sn principiu, si proprietar al drepturilor de autor rezultate din comanda, de vreme ce a investit sn ele. Practica ultimei jumatati de secol, snsa, a dus la elaborarea unor contracte sntre producatorii si creatorii care sunt comanditati, sn care se introduc clauze specifice care pot prevedea ca, ulterior primei difuzari a operei globale, compozitorul, scenograful etc., pot dispune independent de uzul muncii lor creatoare.

Mostenirea dreptului de autor

Pana nu demult, una din chestiunile cele mai contradictorii sn materie de legislatia dreptului de autor era aceea a termenelor de mostenire, foarte diferite de la stat la stat. Tendinta de omogenizare care s-a manifestat snsa din ce sn ce mai acut, sn legislatia domeniului sn ultimele decenii a dus la adoptarea unui unic comportament si sn acest caz.

In materie de opere scrise, filmate, snregistrate audio ori plasate, dreptul de mostenire s-a extins de la 50 de ani la 75, dupa modelul englezesc, atat s Europa cat si sn alte tari cosemnatare ale unor conventii internationale. In cazul sn care de-a face cu coautori, pentru a evita nedreptatil, mostenirea se calculeaza la 75 de ani de la disparitia din viata a ultimului autor.

Atat sn cazul operelor fara autor precis (deci sn proprietatea producatorilor), cat si sn acela al nou aparutilor autori de programe pe calculator, termenul de mostenire este de 50 de ani.

Este snsa de precizat aici si faptul ca sunt subiecte ale dreptului de autor atat operele care au fost difuzate cat si cele care nu au fost niciodata difuzate, astfel sncat, publicand, sa zicem, un jurnal intim, mostenitorii pot beneficia de dreptul de autor pana la scurgerea intervalului de 75 de ani de la disparitia autorului propriu-zis.

Difuzarea de muzica si film

Intr-o lume smbibata de muzica, sn care fiecare post minuscul de radio difuzeaza slagare timp de peste 70% din sntregul unui program zilnic, cum ar putea un compozitor, un orchestrator ori un interpret contabiliza ce drepturi ce drepturi si revin de pe urma propriei creatii? O asemenea monitorizare ar necesita, pentru fiecare autor sn parte, o adevarata industrie transnationala, lucru fireste imposibil de imaginat. Este motivul pentru care, sn afara profiturilor contractuale cu casele de discuri si studiourile video, legislatia internationala sn domeniu autorizeaza practica monitorizarii acestor difuzari 'accidentale' (dar care reprezinta o distributie coplesitor mai mare decat cea a vanzarilor propriu-zise de casete audio si video, de CD-uri etc.) prin si de catre asociatiile de creatie nationale.

Metoda cea mai simpla si cea mai raspandita de colectare a acestor fonduri este reprezentata de o taxa globala platita de difuzor (fie el post de radio sauTV, restaurant, magazin care utilizeaza ambient sonor etc.), calculata sn functie de marimea sa, de raza de difuzare si de grila de programe etc.; taxa este o 'licenta' generala si se plateste asociatiilor de muzicieni, fondurile obtinute fiind la randul lor redistribuite autorilor si interpretilor unei grile care stabileste care sunt tipurile de muzica si piesele muzicale cele mai des difuzate sntr-o perioada data.

In cazul Romaniei, legea dreptului de autor, consfintind aceasta practica obligatorie pentru distribuitori si dirijarea spre redistributie a fondurilor catre Uniunea Compozitorilor si cea a Interpretilor, adauga si 'drepturi conexe', care se refera exclusiv la acele prestatii artistice care nu pot fi acoperite de dreptul de autor: instrumentisti, cantareti, actori etc. In scopul colectarii si redistributiei, creatorii si-au organizat (ce-i drept snca firav si fara o forta economica si infrastructurala care ar presupune si achizitionarea unor tehnologii speciale de codificare) societati specifice de administrare a beneficiilor obtinute de la difuzori.

Doctrina folosintei cinstite

Orice lege moderna asupra drepturilor de autor contine si prevederi specifice sn privinta utilizarii oneste a operelor de creatie, prevederi ce pot fi subsumate asa numitei 'doctrine a folosintei cinstite'. Ele specifica faptul ca utilizarea unei opere de creatie de catre alcineva nu se poate face decat cu permisiunea autorului, si sn contextul unor limitari care sa asigure evitarea distributiei mascate, pirateriei sau plagiatului.

Sunt acceptate da la acordul autorului citatele (sn limite clare de paginatie sau de minutaj), ori folosirea unor extrase mai largi, sau chiar redifuzarea integrala sn scopuri restranse, de natura didactica. In cazul citarii chiar, extrasul citat trebuie sa sndeplineasca anumite conditii printre care:

1) Scopul utilizarii nu trebuie sa contrazica intentiile de ansamblu ale operei citate;

2) Citatia trebuie sa aiba totdeauna precizata natura copyright-ului (drepturi rezervate, prima tiparire etc.);

3) Acuratetea citarii, evitandu-se restructurarea, decontextualizarea si montajul care ar putea altera sensurile originalului, sau care ar putea produce confuzii asupra paternitatii;

4) Efectul utilizarii citatiei nu terbuie sa atinga sn mod sensibil profitul potential de care s-ar putea bucura originalul.