Canoanele retoricii

CANOANELE RETORICII

I. ASUMPȚII FUNDAMENTALE ALE RETORICII

1. Retorica poate fi definita ca utilitate in doua direcții: 1. percepția asupra funcționarii limbajului oral și scris; și 2. dezideratul eficienței in a aplica resursele limbii in scris și vorbit.

2. In distingerea funcției limbajului trebuie sa deosebim intre forma și conținut (intre ceea ce se spune și cum se spune și ca reacție la obiecția retoricii ca simpla forma).

3. Retorica presupune, așadar, și o funcție normativa: ea nu discuta numai ceea ce se spune și cum se spune, ci inclusiv cum ar trebui sa se spuna, pentru o eficientizare a persuasiunii. Conform accepțiunii contemporane a funcției retoricii, orice limbaj al individului va fi retorica, in masura in care presupune o forma sau alta de persuasiune. Așadar retorica, invațandu-ne despre o ineludabila folosința sociala a persuasiunii, ne va invața ceva despre viața insași. Aceasta reprezinta, intr-adevar, premisa fundamentala a disciplinarizarii autentice a retoricii. Momentul in care Aristotel continua activ larghețea interpretarii sofistice a retoricii (ca structura a vieții și nu doar ca mecanism politic), continuat fiind la randu-i in cultura romana de catre Cicero, este momentul in care retorica devine vehicul al existenței individului.

4. Astfel, retorica va propune și o relativa indivizibilitate intre sens și expresie, in sensul in care metoda vorbirii ori scrisului presupune sens tot atat cat conținutul propriu-zis.

5. Fiind o metoda a vieții (atat sociale cat și individuale, sau cu funcție deopotriva macro și micro-sociala), retorica va studia impactul ințelegerii limbii, atat logico-argumentativ, cat și emoțional, considerand ca comunicarea emoționala e tot atat de importanta precum cea propoziționala.

II. CANOANELE RETORICII

Modalitatea de imparțire a regulilor retorice de construcție e urmatoarea: Invenție, Aranjament, Stil, Memorie, Exprimare. Sa le luam pe rand:

A. INVENȚIA

Acest prim canon presupune descoperirea mijloacelor de persuasiune aflate la indemana: anume ce și cum sa spun in așa fel incat sa-mi indeplinesc obiectivele de convingere. Pentru a ințelege sensul fundamental al acestei prime faze constructive trebuie sa vedem invenția ca reacție la o situație retorica.

Intai ne vom intreba ce anume este o situație retorica?, a carei recunoaștere sa presupuna identificarea și folosirea anumitor metode de persuasiune, optime in contextul dat? Structura ei coincide cu ceea ce ea presupune și anume: 1. Urgența/exigența/intervenție/nevoia de a interveni și 2. Audiența/auditoriu.[1]

In al doilea rand, ridicam problema feedback-ului la situația retorica. Adica, de ce anume trebuie sa ținem cont intr-o situație retorica:

1. De audiența și de nevoile și dorințele lor relative la situația data;

2. Ce tipuri de dovezi și argumente sa folosesc in situația data (fapte, marturii, statistici, legi, exemple, analogii etc.);

3. Cum este cele mai bine sa ajung la un numitor comun cu auditoriul (logica, emoție, caracter).

4. Ce tipuri de subiecte ori toposuri sa abordez in așa fel incat alegerea lor sa duca la o examinare atenta a situației și la generarea de idei (topoi).

5. Cautarea celui mai bun moment al intervenției și a celei mai bune proporții a comunicarii (kairos).

A. Relația directa cu auditoriul (punctele 1, 2 și 3):

In ceea ce privește primele trei condiții formulate (și care sunt indelebil corelabile), Aristotel va pleca de la demonstrația logic-raționala. Aici el va problematiza distincția dintre silogism (ca argument al logicii) și entimema (ca argument al retoricii). In timp ce silogismul va ține de construcția logica a extragerii unei concluzii din cel puțin doua premise[2], entimema va reprezenta un silogism parțial, in care una din premise lipsește . Prin urmare ea va implica o posibilitate demonstrabila logic, dar cu indiscutabila valoare de persuasiune relativa la contextul dat al jocului retoric intr-un anumit sistem.

Totodata, insa, Aristotel va recunoaște ca indivizii, fiind creaturi pasionale, cu preferințe și experiențe etc., vor putea fi mișcați prin apel la emoție (patos) ori caracter (etos). Combinația adecvata dintre cele trei va ține de opțiunea contextuala a oratorului/vorbitorului.

In ceea ce privește formele argumentative ele pot fi organizate astfel: Inductive (de la experiența), Deductive (de la principii), Narative (povești, anecdote etc.).

Referitor la moduri de convingere, Aristotel le imparte in doua clase: neartistice (statistici etc.) și artistice (bazate pe creație - retorul le creeaza!). Cele artistice sunt logos, patos și etos.

Logos = apeleaza la rațiune și funcționeaza prin enunțuri tip silogism ori entimema; Patos = presupune accesarea unei forme de empatie și trezirea de emoții in auditoriu: frica, bucurie, mulțumire, mandrie etc.; Etos = atenția asupra virtuții[4] vorbitorului (reale ori declamative!).

B. Relația indirecta cu auditoriul (punctele 4 și 5):

1. Topicele (topoi)

In diverse sisteme de retorica clasica, subiectele/topicele erau moduri de abordare raționala folositoare pentru a ajunge la construcția unui discurs convingator. Termenul grecesc de topoi inseamna loc. Topicele erau chestiuni centrale ale invenției pentru ca țineau de rațiunea de discurs a vechilor greci in care argumentele se bazau pe norme culturale și adevaruri recunoscute ca atare in epoca. Așadar, pentru a inventa o maniera de argumentație trebuie sa se țina cont de adevaruri recunoscute, gasind subiectele de discuție prin care adevarul respectiv era aplicat cazurilor particulare ale demonstrației retorice. Astazi logica se schimba cumva, in sensul in care deducția e importanta, dar nu are valoarea culturala pe care o are astazi inducția (invocarea de exemple cu care adevarul sa poata fi corelat). Odata cu Renașterea, subiectele de discuție au devenit moduri de discuție, moduri de a aranja argumentele. Cumva subiectul abordat se deplaseaza astfel din zona invenției in cea a aranjamentului! Inainte topicele erau modalitați de descoperire a argumentelor potrivite. Astazi, ele sunt mai degraba moduri de aranjament. Pe de alta parte, ideea de criticism al discursului presupune identificarea tehnicilor centrale ale subiectelor in discurs. Prin aceasta criticul va reduce discuția la tematica și la caracterul retoric.

Tipuri de topice:

I. Definiția = ea va include urmatoarele sub categorii (subtopice): 1). Existența; 2). Clasificare; 3). Grad; 4). Forma; 5). Substanța; 6). Structura. Ele au in vedere problema definirii unui anumit lucru, ocupandu-se cu existența, non-existența, gradul existenței lucrului respectiv, dimpreuna cu forma lui, posibilitațile de clasificare ale acestuia etc. (Definiția are o utilitate majora in discursul politic!)  

II. Comparația = include subtopicele: 1). Asemanare; 2). Diferența; 3). Grad. Anume, demonstrația va avea in vedere stabilirea prezenței sau absenței unei relaționari intre lucuri, oameni, idei, situații etc. La nivel de construcție stilistica, comparația sta la baza metaforei, de unde și importanța ei fundamentala.

III. Cauza și efect = include urmatoarele subcategorii: 1). Corelație; 2). Cauzalitate; 3). Contradicție. Importanța acestei tehnici de argumentare ține de modul in care percepem noi cauzalitatea in timp și spațiu ca fenomene liniare: lucrurile se succed cauzal in timp și se determina cauzal in spațiu.

IV. Circumstanța/context = subtopicele acesteia includ: 1). Posibilitate; 2). Imposibilitate; 3). Factualitate; 4). Probabilitate viitoare. Ce anume e posibil și ce e imposibil? Care sunt faptele ori datele și care vor fi ele in viitor? (Circumstanța și corelația intre situații trecute și viitoare iși gasește o utilitate majora in discursul politic!)

2. Sincronizarea și proporția discursului (kairos)

Dezideratul proporției și sincronizarii intervenției retorice exprima funcționalitatea persuasiunii in discurs. Asumandu-și, in cadrul canonului invenției, necesitatea raportarii la dorințele auditoriului, precum și la metodologia demonstrației prin tehnici (logos, patos, etos) și topice (tehnici ale subiecte), oratorul va avea in vedere structurarea intervenției sale in spațiu și timp. Cea mai buna proporție a intervenției și cel mai bun moment al acesteia reprezinta cheia armonica a oricarei forme de discurs retoric.

C. Relativismul invenției

Una din observațiile fundamentale ale canonului invenției ține de asumarea unei rigiditați doar aparente - observație care se poate extinde in buna masura la retorica insași ca disciplina universala, dar in același timp preocupata de ințelegerea și specularea unor contexte virtual irepetabile. Prin urmare, procesul invenției nu va fi unul rigid. Regulile de construcție sunt orientative și desprinse de exigențe universal valabil, tocmai fiindca atari exigențe ar abdica de la scopul conjunctural al retoricii. Tehnicile de persuasiune vor funcționa relativ la un anumit moment și la un anumit joc retoric, intr-o anume instituție-cadru și in fața unui anumit auditoriu. Iar ceea ce funcționeaza astazi aici e mai mult ca sigur sa nu funcționeze maine in alta parte. Prin urmare retorica nu se va de-contextualiza, cel mult se va re-contextualiza. Invenția presupune și ea re-inventare, aplicabilitate particulara a unui set orientativ de reguli teoretice generale.

D. Ințelegerea starii de conflict (teoria stasis-ului)

In centrul alegerii unor anumite procedee retorice care sa raspunda unei anumite conjuncturi se afla idee unei stari conflictuale care fundamenteaza și alimenteaza nevoia de a persuada. In lipsa conflictului orice valoare demonstrativa a discursului retoric devine caduca. In legatura cu investigația contextuala, exista postulata ceea ce numim teoria stasis-ului (stasis = cearta/conflict/problema centrala discutata in contradictoriu). Ea este in esența un procedeu al invenției retorice prin care se pun intrebari succesive pentru a ajunge la miezul problemei care e dezbatuta: stasis-ul.

Starea de exigența/urgența despre care spuneam ca impreuna cu auditoriul compune situația retorica (Bitzer) implica aproape intotdeauna un dezacord care se cere speculat ori indreptat prin intervenția retorica intr-un anumit context. Strategia invenției care ține cont de ideea de stasis ofera vorbitorului posibilitatea identificarii radacinilor dezacordului spre a fi ulterior adresate/corectate prin discurs.

Intrebarile care, in logica stasis-ului, se cuvin adresate, pot fi grupate dupa cum  urmeaza:

1). Presupuneri despre fapte = Care este chestiunea/lucrul luat in discuție? Exista sau nu? E adevarat sau nu? De unde anume vine? Cum anume a inceput? Poate sau nu fi schimbat?

2). Definiție = Cum definim chestiunea/lucrul respectiv? Care este felul/genul lui? Care e relația dintre el și parțile lui? In ce clasa poate fi incadrat?

3). Calitate = Cat de important e lucrul respectiv? E bun, e rau? E just, e injust?

4). Procedura = Trebuie dezbatut lucrul respectiv printr-o procedura formala? Care acțiuni in raport cu lucrul ar fi posibile și dezirabile?

II. ARANJAMENTUL

Canonul secund al aranjamentului presupune asamblarea coerenta și potrivita a discursului. In principiu exista un model fundamental de cinci pași ai construcției, cu observația ca discursul retoric se abate adesea de la strictețea acestei organizari, presupunand improvizație, deci adaptare la context[5].

Modelul in cinci pași poate fi organizat in felul urmatorul:

1. Introducere (exordium)

2. Factualizare/narare/declarare a faptelor (narratio)

3. Expunere/confirmare a dovezilor (confirmatio)

4. Respingere a dovezilor contrare (refutatio)

5. Concluzie (peroratio)

Detaliile tehnice, dar și in buna masura psihologice, ale celor cinci pași pot fi sintetizate astfel:

1. Gasirea unei modalitați de a lega un contact empatic inițial cu auditoriul. Introducerea subiectului de discuție. Abordarea transmiterii mesajului: care este acesta și de ce e important pentru acel auditoriu? de ce e important ca tu sa il transmiți? Mobilul discursului: ce anume vrei ca auditoriul sa faca sau sa gandeasca?

2. Explicarea faptelor și a conotațiilor acestora.

3. Construirea unei argumentații potrivite momentului, contextului, cadrului instituțional, mesajului și publicului.

4. Investigarea și demontarea punctelor adverse de vedere, așadar ințelegerea perspectivei inverse.

5. Concluzionarea mesajului și intarirea mobilului discursului: ce anume i se cere publicului sa faca sau sa gandeasca.

III. STILUL

Cel de-al treilea stadiu al construcției retorice il reprezinta stilul și anume prezentarea discursului in mod convingator (a vorbi bine și cu sens) și frumos (valoare estetica a discursului). Regula stilului vizeaza alegerile facute de retori/vorbitori in formularea de enunțuri cu un anumit impact asupra audienței. Una din aceste alegeri vizeaza folosirea anumitor figuri de stil (tropi și tehnici: inversiuni, juxtapuneri etc.). Ca de pilda: antiteza, hiperbola, ironie, metafora, litota, metonimie, oximoron, personificare, joc de limbaj etc.

IV. MEMORIA

Canonul numarul patru e reprezentat de atributul memoriei ceea ce presupune capacitatea de a vorbi liber, din memorie, chiar daca cu o forma sau alta de pregatire prealabila. Vechi greci devalorizau citirea discursului scris, considerand ca acesta era un semn al unei slabe calitați retorice. Iar retorii slabi insemnau politicieni slabi. In schimb, retorica moderna/contemporana renunța in buna masura la cerința memoriei, in mare parte datorita accesibilitații tehnologice (de pilda, prompterul in discursul de presa, in televiziune). Iar daca retorica presupune adresabilitate eficienta, atunci nu e neaparat o problema ca noile metode de pastrare a elocvenței vor suplini funcția memoriei.

V. EXPRIMAREA

In cele din urma, canonul cinci, reprezentat de exprimare presupune in primul rand folosirea potrivita a limbii vorbite și gesticii, a textului și a imaginii. In al doilea rand, acest canon reia și sintetizeaza cumva aplicabilitatea celorlalte patru canoane, reprezentand punerea in scris sau vorbit a tuturor regulilor anterioare.