Protectia consumatorului de alimente

Protectia consumatorului de alimente

In anul 1957, la semnarea Tratatului de la Roma de constituire a Comunitatii Economice Europene, miscarea consumatorista europeana era inca la inceputurile ei si nu se impusese in peisajul social, pentru a fi luata in considerare de catre autoritati. Prima abordare a necesitatii de a se elabora o politica privind protectia consumatorilor a avut loc in anul 1972, in cursul unei reuniuni la Paris a sefilor de state si de guverne din tarile membre UE, cu ocazia primirii de noi membrii in alianta (Marea Britanie, Danemarca si Irlanda).

Abia in anul 1975, s-a adoptat primul "Program Preliminar al Comunitatii Europene privind Protectia si Informarea Consumatorului", care a stabilit elementele fundamentale ale unei politici de protectie a consumatorilor, valabile si in prezent. In anul 1981, a fost adoptat un al doilea program, care a avut ca rezultat o serie de Directive Europene privind protectia consumatorilor, in domenii cum ar fi: publicitatea inselatoare, comertul la distanta, siguranta produselor, creditul de consum, serviciile oferite de agentiile de turism etc.

Protectia consumatorului a devenit o problema de anvergura mondiala din momentul in care au fost adoptate 'Principiile directoare pentru protectia consumatorului' de catre Adunarea Generala a ONU, prin Rezolutia nr. 39/248 din 9 aprilie 1985, care reprezinta documentul de baza in acest domeniu. Aceste Principii directoare permit asigurarea unui cadru utilizabil in elaborarea si consolidarea politicii si legislatiei nationale pentru protectia consumatorului incurajand, totodata, cooperarea internationala.

Principiile Directoare urmaresc asigurarea conditiilor care permit realizarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor. Pentru asigurarea acestor drepturi, guvernele din tarile membre ONU sunt chemate sa adopte masurile corespunzatoare, in plan legislativ - prin asigurarea reglementarilor specifice, in plan institutional - prin crearea institutiilor care sa urmareasca respectarea prevederilor legale in domeniu si in plan social - prin manifestarea concreta a disponibilitatii de dialog cu reprezentantii societatii civile.

Acest important document recunoaste primatul necesitatilor legitime ale consumatorului si care sa constituie, conform legii, politica de protectie a consumatorului, in beneficiul tuturor sectoarelor si a intregii populatii.

Se subliniaza realizarea in principal a unei protectii a consumatorului fata de pericolele care afecteaza sanatatea si siguranta lui, accesul consumatorilor la informatii corecte, care sa permita acestora sa faca o alegere potrivit dorintelor si necesitatilor personale, educarea consumatorilor, posibilitatea unei despagubiri efective a consumatorului.

In acest spirit se subliniaza necesitatea elaborarii unor reglementari prin care sa se asigure ca bunurile produse de catre fabricanti sunt demne de incredere pentru orice utilizare prevazuta sau o alta utilizare normala. Aceste reglementari trebuie sa vizeze pe toti cei responsabili pentru bunurile aduse pe piata in calitate de distribuitori (furnizori, exportatori, importatori, grosisti, detailisti etc.), acestia trebuind sa asigure ca in toata perioada, in care se afla in patrimoniul fiecaruia, aceste bunuri nu sunt modificate si nu devin periculoase prin manipulari sau depozitari incorecte.

Pe de alta parte, consumatorii trebuie sa fie instruiti pentru o utilizare corespunzatoare a bunurilor si trebuie sa fie informati despre riscurile in care sunt implicati, chiar prin folosirea prevazuta a bunurilor sau prin alta utilizare normala a acestora.

Totodata, guvernele sunt chemate sa incurajeze o circulatie libera a informatiilor corecte privind toate problemele referitoare la bunurile de consum si a modalitatilor pentru promovarea vanzarilor si a altor practici comerciale, datorita carora consumatorul beneficiaza de o protectie adecvata.

Documentul ONU recomanda guvernelor sa realizeze si sa promoveze elaborarea si aplicarea de standarde, care sa corespunda nivelelor nationale sau internationale privind siguranta si calitatea bunurilor de consum, asigurandu-le in acelasi timp o publicitate corespunzatoare, precum si crearea conditiilor de testare si de certificare a sigurantei calitatii si performantelor principalelor bunuri de consum. Concomitent, se recomanda si un cadru adecvat de educare si informare a consumatorului, din care sa nu lipseasca aspecte importante ale protectiei sale, cum sunt, de exemplu:

sanatatea, alimentatia, prevenirea imbolnavirilor datorate unui aliment conceput gresit, prevenirea falsificarii alimentelor;

riscurile legate de consumul produselor;

etichetarea produselor, cu precizarea tuturor detaliilor necesare consumatorului;

cadrul legislativ de protectie si dezdaunare a consumatorului etc.

In sfarsit, documentul ONU recomanda guvernelor ca atunci cand isi formuleaza politicile si programele nationale privind alimentatia sa tina cont de nevoile tuturor consumatorilor privind siguranta alimentelor si sa sprijine cat mai mult posibil si adoptarea standardelor emise de Comisia Codex Alimentarius FAO/OMS, sau in absenta lor, a altor standarde general acceptate pe plan international.

Principiile Directoare contin o serie de recomandari explicite adresate agentilor economici, in ceea ce priveste raporturile lor cu beneficiarul final al activitatii acestora - consumatorul individual. Totodata, acestea prevad o suma de elemente pe care trebuie sa le indeplineasca marfa pentru a satisface, intr-o masura rezonabila, asteptarile consumatorilor. Pachetul de masuri recomandate guvernelor, menite sa asigure protectia vietii si a sanatatii consumatorilor, are ca subiect marfa oferita spre comercializare, denumita in continutul documentului "produs" sau "bun de consum".

Astfel, prin obiectivele vizate de Principiile Directoare se urmareste sa se faciliteze producerea si distribuirea de marfuri corespunzatoare nevoilor si dorintelor consumatorilor si in conformitate cu cerintele pietei. Principiile Directoare se refera, in mod concret, la urmatoarele domenii: siguranta in consum, promovarea intereselor economice ale consumatorilor, adoptarea de standarde privind siguranta in utilizare si calitatea bunurilor de consum, asigurarea conditiilor de distributie pentru bunurile de consum esentiale, asigurarea posibilitatilor de compensare a daunelor suferite de consumatori, realizarea de programe pentru educarea si informarea consumatorilor, realizarea de programe pe domenii speciale, cum sunt alimentele, apa, medicamentele.

Un moment de referinta il reprezinta anul 1993, cand Tratatul de la Maastricht privind constituirea Uniunii Europene a dedicat in intregime Articolul 129A problemelor de protectie a consumatorilor. Accesul consumatorilor la o piata diversificata a fost realizat prin politica de stimulare a concurentei in tarile membre ale UE, prin politica agricola comuna si prin politica de libera circulatie a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor.

Dezvoltarea politicii de protectie a consumatorului in statele membre ale Uniunii Europene este motivata, atat pe plan economic, cat si social.

Procesul de integrare economica a statelor membre in UE include necesitatea de a proteja consumatorii pe aceasta piata largita, prin diverse masuri cum ar fi elaborarea de regulamente nationale asupra sigurantei si calitatii marfurilor oferite consumatorilor, controlul public asupra modalitatilor de fixare a preturilor si a tarifelor marfurilor, reglementarea practicilor comerciale, a reclamei, a metodelor de vanzare, informare asupra caracteristicilor produselor oferite pe piata, asupra etichetarii si ambalarii produselor etc.[1].

Politica UE privind promovarea intereselor consumatorilor trebuie sa contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protectie a consumatorilor, prin masuri de protejare a sanatatii si sigurantei consumatorilor, de promovare a intereselor economice ale acestora, de crestere a educatiei si asigurarii informarii adecvate a consumatorilor, masuri care sa duca la audierea si reprezentarea reala a intereselor consumatorilor, care sa ofere un acces eficient la legislatie si la justitie pentru consumatori, inclusiv mecanisme de despagubire individuala si colectiva[2].

Pe plan institutional, promovarea intereselor consumatorilor, ca parte integranta a unei politici care are in centru bunastarea cetatenilor, este sustinuta de infiintarea, in anul 1989, a Serviciului de Politici ale Consumatorului, ca organism autonom si parte componenta a Comisiei Europene.

In anul 1995, Serviciul a devenit un Directorat General, respectiv Directia XXIV - Politici ale Consumatorului, avand ca atributii: sa asigure ca interesele consumatorilor sunt luate in considerare, in contextul dezvoltarii altor politici ale Comunitatii Europene, sa intareasca transparenta pietei, sa imbunatateasca siguranta produselor oferite consumatorilor pe piata UE, sa intareasca increderea consumatorilor, in special prin imbunatatirea schimbului de informatii si sa dezvolte un sistem de dialog intre Comisii si organizatiile care ii reprezinta pe consumatori.

Directia reprezinta expresia interesului constant al UE pentru imbunatatirea pozitiei consumatorilor europeni pe piata. In prezent, aceasta s-a transformat in Directia Generala pentru Sanatate si Consumatori, prescurtat SANCO.

Pentru a asigura o reflectare corespunzatoare a intereselor consumatorilor in activitatea de standardizare, Consiliul ISO a hotarat, inca din anul 1964, prin Hotararea nr. 48/1964, sa incurajeze participarea consumatorilor la lucrarile de standardizare.

In acelasi scop, ISO a infiintat, in anul 1978, Comitetul pentru Politica Consumatorilor (COPOLCO) cu rol consultativ in ceea ce priveste studierea mijloacelor prin care consumatorii sa fie ajutati sa beneficieze de standardizare si sa participe la activitatea de standardizare nationala si internationala, promovarea din perspectiva standardizarii a informarii, formarii si protectiei consumatorilor, facilitarea schimbului de experienta privind participarea consumatorilor la activitatea de standardizare nationala si internationala, asigurarea unei legaturi permanente cu comitetele ISO ale caror lucrari se refera la subiecte care prezinta interes pentru consumatori.

Preocupari similare pot fi puse in evidenta si la nivelul organismelor europene de standardizare. Astfel, in anul 1995, a fost infiintata Asociatia Europeana pentru Coordonarea Reprezentarii Consumatorilor in Activitatile de Standardizare (ANEC).

In Romania, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor (ANPC) este organul de specialitate al administratiei publice centrale, subordonat Guvernului, care coordoneaza si realizeaza politica Guvernului in domeniul protectiei consumatorilor. In subordinea ANPC sunt plasate institutii executive pentru verificarea conformitatii produselor cu standardele, cum sunt: Comisariate judetene pentru Protectia Consumatorilor, Centrul National pentru Incercarea si Expertizarea Produselor (LAREX), dotate cu retele proprii de laboratoare.

Asociatiile pentru protectia cumparatorilor sunt considerate acele asociatii constituite, conform legii, ca persoane juridice si care - fara a urmari realizarea de profit pentru membrii lor - au ca unic scop apararea drepturilor si intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor in general.