Politici agro-alimentare: structura si directii de actiune

Politici agro-alimentare: structura si directii de actiune

Desi au existat preocupari pentru starea de nutritie a populatiei din cele mai vechi timpuri, abia catre mijlocul secolului trecut s-au pus bazele stiintifice si institutionale ale politicilor alimentare si nutritionale contemporane.

Acestea nu au fost posibile pana ce nutritia omului nu s-a individualizat ca domeniu stiintific de sine-statator, descoperite fiind fundamentele biochimice ale actiunii vitaminelor si elementelor minerale si descifrandu-se tot mai profund secretele metabolismului corpului omenesc.

Politicile alimentare si nutritionale sunt reprezentate de un ansamblu coerent de obiective, prioritati, principii, norme si decizii adoptate si aplicate de factorii si institutiile investite cu competentele necesare pentru a asigura intregii populatii conditiile economico-sociale cuvenite unei alimentatii rationale si indispensabile statutului nutritional, care sa conduca la o stare buna a sanatatii individuale si publice.

Necesitatea adoptarii de politici alimentare si nutritionale este axiomatica, dar numai politica respectiva in sine nu este suficienta. Infaptuirea ei depinde de fundamentarea sa realista, pe temeiuri stiintifice, precum si de integrarea sa in procesul existentei umane, respectiv inscrierea in planul dezvoltarii economico-sociale a societatii.

Pe plan mondial, exemplul ONU este cat se poate de argumentativ. In programele ONU pentru dezvoltare economico-sociala au fost integrate politicile alimentare si nutritionale adoptate de catre cele doua organisme ale sale, specializate in domeniu: FAO si OMS.

Organizatia pentru Agricultura si Alimentatie (FAO) este o institutie specializata, ale carei principale obiective sunt: "ridicarea nivelului nutritiei si conditiilor de viata ale populatiilor, ameliorarea randamentului productiei si eficacitatii repartitiei tuturor produselor alimentare si agricole, ameliorarea conditiei populatiilor rurale si contributia la dezvoltarea economiei mondiale"

De la productia de alimente si comercializarea acestora la legislatia in materie de educatie nutritionala, promovand normele de nutritie in practicile comerciale, FAO are ca obiect de interes intregul lant alimentar, de la cultivarea materiilor prime pana la repartitia familiala. In cadrul tuturor acestor preocupari, organizatia vizeaza o dezvoltare fundamentata pe cresterea economica echitabila si sustinerea politicilor axate pe nevoile popoarelor, in general, si a populatiilor vulnerabile din punct de vedere nutritional.

FAO ofera servicii pentru evaluarea situatiei alimentare si nutritionale cu scopul de a ajuta guvernele sa stabileasca la timp masurile eficiente de interventie. Totodata, se implica in analiza structurii consumului si ofertei alimentare, in trierea problemelor si stabilirea prioritatilor, precum si in identificarea categoriilor vulnerabile care reclama masuri de urgenta.

Serviciile oferite de FAO s-au extins mult in ultima vreme, contribuind substantial la supravegherea ameliorarii nutritionale. Sistemul Mondial de Informare si Alerta Rapida  (SMIAR) permite FAO sa vegheze asupra situatiei alimentare mondiale, gratie colectarii, analizarii si difuzarii celor mai recente date cu privire la factorii care ar putea afecta cererea si oferta, necesarul si posibilitatile de supravietuire.

Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) are ca tel fundamental "de a duce popoarele la cel mai inalt nivel de sanatate"[2].

Desigur, activitatea OMS nu s-a cantonat doar in domeniile de stricta specialitate pentru sanatate, ci s-a extins si asupra problemelor conexe acesteia. OMS a intreprins impreuna cu FAO si cu alte organizatii internationale un ansamblu de masuri, inclusiv in sfera preocuparilor privind alimentatia si nutritia.

Trebuie sa facem distinctie intre politicile alimentare si cele nutritionale.

Problema alimentara are doua componente de baza: politica alimentara si politica nutritionala. In fundamentarea acestora sunt utilizate normele de nutritie ale populatiei, care pot servi la evaluarea volumului si structurii necesarului in alimente-baza, respectiv resurselor agro-alimentare necesare pentru a fi transformate in alimente direct ingerabile. De asemenea, pe aceasta baza se pot stabili volumul si structura nutrientilor necesari.

Acest fapt are importanta deosebita in conturarea si stimularea unei politici agricole in vederea crearii disponibilitatilor de materii prime agro-alimentare.

Politica alimentara genereaza doua directii de interventii: una referitoare la aprovizionarea si calitatea produselor, iar cealalta se raporteaza direct la consumator si capacitatea sa de consum. Aceste interventii instrumentate de catre guverne vizeaza unul sau mai multe din urmatoarele obiective:

stabilizarea preturilor alimentelor fata de fluctuatiile puternice ale preturilor internationale (daca este vorba de o tara net importatoare de produse alimentare);

limitarea presiunii inflationiste prin controlul preturilor alimentelor;

compensarea sau reducerea nivelului pretului cu amanuntul, in cazul unor marfuri de incurajare a productiei, care se repercuteaza printr-o crestere a preturilor platite producatorilor si transmise pana la nivelul consumatorului;

asigurarea unui anumit nivel nutritional al populatiei subnutrite prin stabilizarea preturilor alimentelor pentru grupele vulnerabile, cu o capacitate slaba de cumparare, si printr-o anumita redistribuire a veniturilor.

Asadar, politicile alimentare reprezinta ansamblul de masuri guvernamentale de ordin legislativ, normativ, administrativ si financiar care au in vedere obiective definite in prealabil. Daca obiectivul este asigurarea unei calitati si a unui nivel de consum necesar si suficient pentru intreaga populatie, politicile alimentare pot fi reprezentate de ansamblul de interventii sectoriale (agricole, industriale, comerciale, de distributie, de alimentatie etc.) si interventii globale coerente la nivelul componentelor sectoriale ale complexului agro-alimentar.

Politicile alimentare, stricto-sensu, reprezinta interventiile guvernamentale care vizeaza restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate insuficientei. In ceea ce priveste restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate excesului, exista o absenta a masurilor guvernamentale clare pentru reducerea acestuia.

Politica nutritionala vizeaza asigurarea unui echilibru intre trebuintele fiziologice de consum alimentar si aportul de nutrienti pentru satisfacerea acestora. Politica nutritionala are in vedere corijarea insuficientei in consumul unui anumit factor nutritiv, cum ar fi vitamina A, fierul sau iodul. Corectarea carentelor vitaminice prin distribuirea de vitamine sau adaugarea iodului in sarea de bucatarie pot reduce malnutritia, evitand insa abordarea adevaratelor cauze ale saraciei.

Sectorul agroalimentar, aflat intr-o mare expansiune, ofera consumatorilor alimente din ce in ce mai prestigioase, mai rapid de preparat, mai stabile, mai bine conservate si foarte variate. Aceasta bransa a economiei este condusa, ca toate sectoarele economice, de ratiunea cresterii profitului, dar ea nu poate ignora aspiratiile noastre zilnice catre alimente mai "sanatoase".

Insuficienta puterii de cumparare si vulnerabilitatea consumatorului fara bani au determinat puterile publice sa ia un numar de masuri in domeniul preturilor (fixarea unor preturi-plafon pentru paine, lapte, carne, de pilda) sau in domeniul calitatii produselor (stabilirea unor standarde in materie de definire a produselor si crearea unor institutii pentru aplicarea acestor reglementari, cum ar fi: Food and Drug Administration in SUA sau Serviciul Represiunii Fraudelor in Franta). Acestea sunt considerate practici pe care sunt construite politicile alimentare din tarile industrializate. Aceste tari, tinzand la ameliorarea nivelului de consum al unor categorii sociale defavorizate, au recurs si la o serie de instrumente ca:

subventii ale consumului unor alimente de prima necesitate, tichete pentru ratii, bonuri de cumparare (cum ar fi "Food Stamp" creat in SUA);

institutii de servire a mesei subventionate in scoli;

educare nutritionala (de exemplu, difuzarea "Recomandarilor si directivelor in materie de nutritie" sau a "Ghidului dietei", publicatii ale ministerelor pentru sanatate din tarile anglo-saxone).

In aceste conditii, constituirea unei politici internationale de integrare agroalimentara, care sa concentreze ansamblul de idei si masuri ce urmaresc cresterea interdependentei organizatorice si tehnologice a proceselor specifice economiei agroalimentare globale, reprezinta solutia normala care se impune. In acest fel, cadrul institutional al politicii internationale de integrare agroalimentara este alcatuit si functioneaza prin intermediul:

Organizatiei pentru Agricultura si Alimentatie (FAO) a ONU, ca principal organism de integrare agroalimentara la scara planetara;

Pietei Unice Europeana

pietelor regionale (Piata Comuna a Caraibelor, Piata Comuna Araba, Comunitatea Economica Africana etc.);

diferitelor tratate, conventii si acorduri internationale.

Interventiile dictate de politicile alimentare pe piata economica a produselor alimentare pot viza unul dintre urmatorii factori: preturile alimentelor; oferta de produse alimentare; cererea de produse alimentare.

In ceea ce priveste preturile se pot urmari obiective ca:

stabilizarea preturilor alimentelor fata de fluctuatiile preturilor internationale, atunci cand este cazul unei tari net importatoare de produse alimentare;

controlul preturilor alimentelor prin limitarea presiunii inflationiste;

compensarea sau reducerea nivelului preturilor cu amanuntul la produsele de baza;

stabilizarea preturilor alimentelor pentru grupele vulnerabile, cu o slaba capacitate de cumparare.

Oferta de produse alimentare poate fi influentata in sensul:

imbunatatirii calitatii marfurilor alimentare;

incurajarii si sustinerii productiei de alimente;

proiectarii nutritionale a produselor;

stimularii cercetarilor in domeniu si implementarii rezultatelor in activitatea de productie.

Structura cererii de produse poate fi modificata printr-o mai buna informare a consumatorilor si printr-o educatie nutritionala a populatiei.

Ca urmare, principalul instrument de interventie al politicilor agricole si alimentare, in masura sa garanteze securitatea alimentara, il reprezinta elaborarea unor masuri de protectie a consumatorilor, cum ar fi de exemplu acordarea de subventii pentru consumatori privind asigurarea accesului la hrana, in special al populatiei cu venituri reduse.