Principii relative la drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor romani

Analiza sistematica a normelor juridice care formeaza institutia juridica a cetateniei romane, permite formularea unor principii care stau la baza acestei institutii juridice. Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobandire si de exercitare a calitatii de cetatean roman de catre o persoana fizica. Ele decurg atat din Constitutie cat si din alte legi, in primul rand din Legea cetateniei romane.

In literatura de specialitate s-au formulat anumite principii, dar numarul lor difera de la un autor la altul. Astfel, principiile reglementarii cetateniei romane sunt acele reguli, de mai mare generalitate, care guverneaza intreaga materie a cetateniei. Aceste reguli pot fi considerate urmatoarele[1]:

a) Consacrarea egalitatii intre cetateni, inlaturarea deci a tuturor criteriilor discriminator Statul este acelasi pentru toti cetatenii sai, impartial si proteguitor, "fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba , de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala" [art.4 alin.(2) din Constitutie]. Nu este o egalitate ipotetica, abstracta, demagogica si speculativa, ci una reala, efectiva. Nu o egalitate a fortelor si aptitudinilor fizice si spirituale, o egalitate "standardizata", ci una in statutul politic si juridic al cetatenilor. Egalitatea astfel inteleasa este sinonima valorii de dreptate sociala - ca una dintre "valorile supreme" ale statului roman [art. 1 ali. (3) din Constitutie];

b) Cetatenia se dobandeste, de regula, ca efect al legaturii de sange (ius sanguinis), asa incat copiii, indiferent de locul nasterii lor, sunt cetateni romani, daca ambii parinti sau numai unul dintre ei are cetatenia romana. Nici in situatia prevazuta de articolul 5 alineat ultim al legii cetateniei nu s-a facut aplicarea principiului ius soli, ci, pe baza unei prezumtii, iuris tantum, s-a pornit de la ideea ca acela care s-a nascut pe teritoriul statului roman are cel putin un parinte cetatean roman;

c) Nici o discriminare nu este admisa intre parti cat priveste stabilirea cetateniei copilului lor pe baza legaturii de sange, acesta dobandind cetatenia romana indiferent unde s-a nascut si "chiar daca numai unul dintre parinti este cetatean roman" [art. 5 alin. (1) lit. a) si b) din Legea cetateniei];

d) Consecinta  caraterului unitar al statului, cei ce apartin statului roman au o singura cetatenie - cetatenia romana. Este adevarat ca, asa cum rezulta din art. 16 alin (3) din Constitutie si din art. 35 al legii in materie, cetatenii romani mai pot avea si o alta cetatenie, dar aceasta nu infrange principiul enuntat, caci, in raport cu statul roman, cetatenia nu poate fi decat una: romana;

e) Incheierea, declararea nulitatii, anularea sau desfacerea casatoriei, intre un cetatean roman si un strain, nu produc efecte asupra cetateniei sotilor (art. 3 din lege). Cu alte cuvinte, cetatenia romana nu se dobandeste si nici nu se pierde prin casatorie;

f) Dobandirea cetateniei romane de catre unul dintre soti sau pierderea acestei cetatenii, nu produce niciun efect asupra cetateniei celuilat sot sau asupra cetateniei copiilor [art. 10 alin. (4), art. 27, alin. (1) din lege];

g) Sunt si raman cetateni romani persoanele care au dobandit si au pastrat aceasta cetatenie potrivit legislatiei anterioare (art. 34 din lege). Asadar, legea cetateniei romane s-a axat pe principiul tempus regit actum ;

h) Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere [art. 5 alin. (2) din Constitutie]. Se exprima astfel ideea de apartenenta genetica a unei persoane la generatiile care s-au succedat pe teritoriul romanesc, ideea de apartenenta a identitatii nationale, precum si dreptul omului, mai presus de legile statului, de a avea o Cetate

i) In situatiile prevazute de lege [art. 6 alin. (2), art, 10 alin. (3)], cetatenia copilului minor poate fi stabilita prin acordul parintilor;

j) La propunerea Guvernului, Parlamentul Romaniei poate acorda unor straini "cetatenie de onoare", pentru servicii deosebite aduse tarii si natiunii romane. Persoanele care au dobandit "cetatenia de onoare" se bucura de toate drepturile civile si politice recunoscute cetatenilor romani, cu exceptia dreptului de a alege si de a fi ales in organele reprezentative ale puterii, precum si a dreptului de a ocupa o functie publica - art. 38 din lege.

De asemeanea, mai pot fi considerate ca principii generale ale cetateniei romane, printre altele

a) Cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa , nationalitate, origine etnica, limba religie, sex, opinie, apartenenta politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au dobindit cetatenia.

b) Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de Constitutie si legi.

c) Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin Constitutie si legile tar

d) Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat.

e) Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor.

1.Principiul egalitatii

A.Definitia doctrinara si definitia normativa a principiului constitutional al egalitatii

Polimorfismul principiului constitutional al egalitatii face extrem de dificila orice incercare de definitie. Doctrina romaneasca a consacrat numeroase discutii naturii juridice a principiului egalitatIn dreptul comparat, solutiile variaza de la un sistem juridic national la altul. Daca notiunea de drept subiectiv de drept public este cea mai adaptata pentru sistemul juridic german, in dreptul francez calificarea juridica deja consacrata este cea de principiu obiectiv al dreptului.[5]

Dictionarul politic concepe egalitatea drept "unul din drepturile fundamentale prin care se postuleaza egalitatea in drepturi a tuturor membrilor societatii (cu privire la drepturi si obligatii), inlaturarea oricarei forme de discriminare si mijloace folosite pentru asigurarea realizarii acestui drept".

Toate aceste dificultati de definire nu au cauzat insa nici un fel de dificultati in aplicarea egalitatii ca si cazuri concrete. Exista totusi un aspect pe care doctrina romaneasca nu l-a neglijat nici inainte si nici dupa intrarea in vigoare a noii legi fundamentale si care de altfel constituie si miezul discutiilor din dreptul comparat; caci, daca definirea juridica riguroasa a principiului constitutional al egalitatii se dovedeste a fi o intreprindere destul de dificila pentru simplul motiv ca este aproape imposibil de gasit o definitie a unei notiuni atat de vagi ca egalitatea, precizarea naturii juridice a principiului constitutional al egalitatii ar putea servi ca baza de plecare pentru o corecta delimitare a acestei institutii juridice.

In dreptul francez "recunoasterea in notiunea de egalitate a unui principiu general al dreptului are ca efect principal definirea sa ca norma juridica situata la un anumit nivel al ierarhiei normelor".[7] Principiul egalitatii, mai ales in dreptul public, pare sa depinda de caracterul obiectiv al regulii de drept. In schimb, dreptul german este mult mai familiarizat cu notiunea de drept subiectiv pentru egalitatea de tratament, considerat ca o libertate de drept public. Doctrina germana a distins doua trasaturi caracteristice specifice doar egalitatii: ea este o notiune transcategoriala si relativa, in sensul ca nu categoriile sunt in mod primar destinatarele egalitatii, ci indivizibil, insa interesul juridic protejat nu este pur subiectiv, ci derivat dintr-o comparatie intre doua interese. Aceeasi ambiguitate poate fi regasita si in dreptul italian. In doctrina italiana chiar s-a propus sa se faca o distinctie intre egalitatea ce rezulta din dispozitiile exprese ale Constitutiei si egalitatea ca principiu general al sistemului juridic. Se arata ca in primul caz ar fi vorba despre adevarate drepturi subiective, iar in al doilea despre o regula de drept obiectiv care ar atrage dupa sine doar situatii juridice reflectate. In Statele Unite situatia nu este mult diferita. Clauza de "egala protectie a legilor" stipulata in cel de-al XIV-lea amendament al Constitutiei americane s-a transformat, cu timpul si cu ajutorul Curtii Supreme, dintr-o simpla protectie egala pe care legile o ofera tuturor cetatenilor americani, mai ales pentru drepturile lor civile mentionate in Civil Rights Act din 1866, intr-un adevarat drept al "egalitatii individuale". Interpretarile textelor constitutionale din diverse tari dovedesc faptul ca exista o oarecare dificultate in stabilirea cu claritate a naturii juridice a egalitat Acelasi fenomen poate fi observat si in dreptul romanesc.

La o prima vedere s-ar parea ca in dreptul romanesc natura juridica de drept subiectiv a egalitatii este un lucru bine stabilit. Potrivit unei opinii, "egalitatea in drepturi a fost considerata ca fiind mai generala decat egalitatea in fata leg Egalitatea in drepturi priveste toate drepturile pe care cetatenii le poseda, indiferent ca ele sunt sau nu inscrise in textul constitutional sau in alte texte legislative, de aceea, egalitatea in drepturi priveste toate domeniile de activitate"[8]. O alta pozitie doctrinara considera ca egalitatea este inteleasa ca o garantie a drepturilor fundamentale. In acest sens, egalitatea inseamna un "drept la egalitatea drepturilor" El constituie deci un drept mai exigent decat celelalte deoarece conditioneaza exercitiul acestora. Din aceasta perspectiva, principiul constitutional al egalitatii are mai degraba tendinta de a se adauga drepturilor fundamentale decat a se substitui lor; nu numai ca acestea trebuie respectate in substanta lor, ci in plus, exercitarea lor trebuie realizata in conditii de nediscriminare. Mai recent, tot cu sensul de principiu general al dreptului, in doctrina egalitatea a fost analizata si in calitatea de "fundament al libertatii, al dreptatii si al pacii in lume" Aceasa pozitie ne apare totusi putin prea indepartata de litera articolului 16 din actuala lege fundamentala, care face din egalitate un principiu general al drepturilor fundamentale si nu un principiu general de drept.

Datele furnizate de catre doctrina pentru definirea principiului constitutional al egalitatii se opresc la nivelul naturii sale juridice, dar nu sunt in nici un caz suficiente pentru a-i determina continutul sau limitele.

In ceea ce priveste definitia normativa a principiului constitutional al egalitatii, este de observat faptul ca in marea majoritate a sistemelor juridice cea mai mare parte a drepturilor fundamentale sunt mentionate in textul Constitutiei doar o singura data. Principiul constitutional al egalitatii constituie o exceptie de la aceasta regula; el poate fi regasit in mai multe texte ale legii fundamentale. Aceasta pluralitate de izvoare nu este specifica doar dreptului roman. Exemplul francez poate constitui cazul extrem[11], insa si alte Constitutii consacra principiului egalitatii mai multe articole. In dreptul romanesc, din ansamblul izvoarelor principiului constitutional al egalitatii unul singur da expresie principiului general, celelalte reprezentand doar egalitati specifice mentionate de catre Constitutie in domenii precise.

Egalitatea este o norma autonoma care poseda o structura proprie. Sub eticheta "principiu constitutional al egalitatii" - norma de referinta pentru controlul constitutionalitatii legilor - in realitate se ascunde o gama larga de izvoare juridice pe care judecatorul constitutional are libertatea de a le utiliza in functie de circumstante. Exigenta egalitatii este continuta in mai multe articole ale Constitutiei din 1991 - articolele 4, 6, 16, 38, 41, 44, 53 si 59 si in numeroase dispozitii din pacte si tratate internationale. Se poate sustine ca principiul constitutional al egalitatii este o norma de referinta unica insa multiforma, un principiu unitar din punctul de vedere al conceptului, insa cu mai multe ancorari in Constitutie. Dintre toate izvoarele principiului constitutional al egalitatii doar articolul 16 alineat 1 din Constitutie, cu precizarile ce ii sunt aduse de catre articolul 4 alineat 2, exprima forma generala a principiului. Aceasta este de altfel si norma sub care el a fost cel mai adesea invocat in fata judecatorului constitutional si la care acesta a recurs in motivarea deciziilor sale[12]. Continutul normativ al articolului 16 alineat 1 pare sa difere de titlul sau. "Egalitatea" in drepturi anuntata de catre titlul articolului vizeaza mai degraba un aspect cantitativ. Legat de repartitia drepturilor fundamentale intre cetateni facuta de catre textele normative sau autoritatile publice, pe cand continutul normativ se refera mai degraba la "egalitatea in fata legii". Vocatia de principiu general a articolului 16 este subliniata si de faptul ca judecatorul constitutional considera ca invocarea lui este suficienta pentru motivarea deciziilor, in vreme ce pentru celelalte izvoare constitutionale ale egalitatii sunt citate impreuna atat articolul care consacra aplicarea concreta a egalitatii la un domeniu cat si articolul 16 din Constitutie.

Articolul 4 alineat 2 din Constitutie este mai putin frecvent intalnit in jurisprudenta constitutionala datorita faptului ca interventia sa nu este efectiv necesara decat atunci cand judecatorul constitutional vrea sa impuna standardul unei egalitati stricte[13]. Trimiterea la articolul 4 alineat 2 al legii fundamentale romane pentru o corecta interpretare a principiului constitutional al egalitatii in varianta sa stricta este facilitata si de titlul acestui articol "unitatea poporului si egalitatea cetatenilor". Desi plasat nu in titlul consacrat drepturilor fundamentale, ci in primul titlul din Constitutie ("Principii generale") acest articol completeaza dispozitiile constitutionale referitoare la egalitate prin aceea ca exprima o idee nu foarte independenta de un anumit spirit egalitar: premisa unitatii poporului roman este egalitatea cetatenilor sai. In aceasta viziune egalitatea este considerata drept inexistenta oricarei discriminari, privilegiu, ierarhii a priori. Raportul dintre articolul 16 alineat 1 din Constitute si articolul 4 alineat 2 nu este unul ierarhic sau cel dintre o norma generala si una speciala, ci unul de corelatie in cadrul unei interpretari sistematice a textelor legii fundamentale. "In analiza acestei aprecieri trebuie sa remarcam faptul ca , in virtutea continutului sau, articolul 16 alineat 1 din Constitutie este in corelatie cu dispozitiile articolului 4 alineat 2 al Legii fundamentale, care determina criteriile de nediscriminare". Este deci vorba despre doua norme cu egala forta juridica ce trebuie sa fie interpretate in corelatie pentru cazuri precise, determinate de catre judecatorul constitutional. In schimb, el singur, articolul 4 alineat 2 nu poate servi ca fundament al unui silogism juridic avand ca premisa majora principiul constitutional al egalitat Precizarile aduse de catre articolul 4 alineat 2 nu au rolul aplicatiilor principiului constitutional al egalitatii, desi sunt necesare intr-o viziune stricta a acestei norme de referinta. Ele sunt doar un adaos ce ajuta la o mai buna precizare a continutului unei norme de referinta deja suficient de complexa.

Pluritatea izvoarelor juridice ale principiului constitutional al egalitatii devine practic infinita daca luam in considerare mecanismul juridic creat prin interpretarea sistematica a articolelor 11 si 20 din Constitutie. Conform acestor dispozitii tratatele si pactele internationale din materia drepturilor fundamentale ale omului, ratificate de catre Parlament , au prioritate in raport cu legile interne. Solutia pentru care a optat constituantul roman este cunoscuta si in dreptul comparat si consta in largirea dreptului constitutional normativ, in domeniul sensibil al drepturilor fundamentale, la un sistem de izvoare foarte complex care include alaturi de normele de referinta interne si dreptul international al tratatelor.

Problema normelor internationale de referinta nu este nici ea specifica principiului constitutional al egalitatii, dar in calitatea sa de drept fundamental acesta este direct implicat. Normele de referinta internationale preferate de catre Curtea Constitutionala romana sunt cele mentionate in mod expres de catre textul articolului 20. Dispozitiile constitutionale ale articolului 16 alineat 1 si articolul 4 alineat 2 al Constitutiei trebuie sa fie corelate si interpretate in raport cu dispozitiile instrumentelor juridice internationale din domeniul drepturilor omului, ceea ce face aplicabile dispozitiile articolului 26 din Pactul international privind drepturile civile si politice. Trebuie pecizat faptul ca aceste norme internationale intervin mai degraba cu titlu explicativ pentru continutul normativ al principiului constitutional al egalitatii si fapt remarcabil, aceasta este valabil atat pentru formularea generala a principiului, articolul 16 alineat 1, cat si pentru completarea sa - articolul 4 alineat 2 al Constitutiei.

Pluralitatea izvoarelor juridice ale principiului egalitatii nu este specifica doar dreptului roman. Legea fundamentala germana "contine o serie de dispozitii particulare garantand egalitatile specifice" ; in dreptul francez principiul egalitatii invoca imaginea templelor polistil a caror bolta este sustinuta de numeroase coloane, pentru ca se sprijina pe un ansamblu de cel putin cincizeci de texte, toate apartinand blocului de constitutionalitate. Totusi, dreptul comparat a demonstrat ca, in ciuda acestei enorme diversitati si eterogenitati a izvoarelor constitutionale, principiul egalitatii pastreaza o unitate conceptuala fundamentala. Aceasta indiferent ca este vorba de o succesiune in timp a puterilor constituante (cum este cazul Frantei) sau, chiar mult mai evident, cand este vorba de o singura lege fundamentala.

B.Destinatarii si beneficiarii principiului constitutional al egalitatii

Fiind inscris in Constitutie si avand forta juridica de drept fundamental, principiul constitutional al egalitatii este in mod natural opozabil tuturor detinatorilor puterii publice - autoritatile publice asa cum sunt ele enumerate de catre textul constitutional; puterea legislativa, executiva si judecatoreasca. Teoretic deci, destinatarii sai sunt Parlamentul, Guvernul si toate instantele judecatoresti care, in activitatea lor, trebuie sa respecte principiul egalitatii sub controlul judecatorului constitutional. Practic, judecatorul constitutional roman nu poate sa verifice respectarea principiului constitutional al egalitatii decat in raport cu puterea legislativa.

Destinatarii principiului egalitatii, pe care Curtea poate sa-i controleze , pot fi identificati dupa o trasatura distincta ce priveste activitatea lor normativa: este vorba despre autoritati publice insarcinate cu edictarea normelor juridice de rang legislativ, adica norme juridice imediat referitoare Constitutiei. In actuala ordine juridica din tara noastra aceste autoritati sunt Parlamentul si Guvernul atunci cand actioneaza in calitate de legiuitor delegat. La acestea se mai adauga unele organe ale puterii de stat care existau in ordinea juridica specifica legilor fundamentale anterioare si care, la momentul respectiv, aveau aceeasi competenta.

Ceilalti destinatari ai principiului constitutionala al egalitatii sunt supusi unor forme de control specifice in functie de tipul actelor pe care le emit. Autoritatile executive (inclusiv Guvernul din momentul in care el nu mai actioneza in calitate de legiuitor delegat) sunt supuse controlului judecatorului in cadrul contenciosului administrativ. Autoritatile judecatoresti sunt supuse propriului lor control in cadrul cailor de atac care pot fi exercitate impotriva hotararilor judecatoresti.

Beneficiarii sunt tot cei care au posibilitatea de a se prevala de dispozitiile principiului constitutional al egalitatii, tot cei ce sunt protejati impotriva actiunilor arbitrare ale autoritatilor publice. Formularea din principalul izvor constitutional al principiului egalitatii in dreptul romanesc nu lasa nici o indoiala cu privire la identificarea beneficiarilor; ei sunt beneficiarii drepturilor fundamentale enumerate de textul legii fundamentale. Titlul articolului 16 din Constitutie - "egalitatea in drepturi" permite cu usurinta aceasta interpretare. Aceasta face si mai usoara analizarea principiului insusi ca un drept fundamental. In calitate de drept fundamental, egalitatea trebuie sa aiba beneficiari specifici. A identifica beneficiarii principiului constitutional al egalitatii inseamna a identifica elementele acestui ansamblu. Inceputul este dat de analiza textului articolului 16 alineatul 1 din Constitutie, care arata ca cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.

De acest continut al principiului constitutional al egalitatii nu pot beneficia decat persoanele fizice. Totusi, fictiunea care este persoana fizica are tendinta de a fi considerata de catre jurisdictia constitutionala din ce in ce mai des ca beneficiar al principiului egalitat

Textul constitutional care consacra principiul egalitatii intelege sa includa in aceasta notiune doar national Acestia sunt cetatenii tratati de lege si de autoritatile publice in mod egal si nu toate fiintele umane. Legea noastra fundamentala ramane fidela traditiei constitutionale romanesti si se plaseaza alaturi de celelalte Constitutii europene .

In primul rand egalitatea se adreseaza persoanelor fizice cetateni romani. Daca textul articolului 16 alineat 1 nu era suficient pentru a sustine aceasta afirmatie, articolul 4 alineatul 2 care fixeaza criteriile nediscriminarii subliniaza aceeasi idee. Curtea Constitutionala romana le aplica fara sa greseasca. De pilda, atunci cand o dispozitie din Codul muncii care permite regimuri juridie diferite cu privire la concedierea cadrelor de conducere in raport cu ceilalti angajati romani persoane fizice. La fel, atunci cand impozitul pe venitul agricol este considerat conform principiului constitutional al egalitatii este evident ca cei vizati in mod direct in decizie sunt debitorii cetateni romani.

In ceea ce ii priveste pe cetatenii romani de alte nationalitati, trebuie precizat faptul ca exista o diferenta notabila intre nationalitate si cetatenie. Nationalitatea desemneaza criterul ce confera apartenenta la o minoritate nationala, pe cand cetatenia exprima legatura juridica, morala si politica intre o persoana fizica si un stat. Nationalitatea nefiind unul si acelasi lucru ca si cetatenia, este posibil sa existe cetateni romani de alta nationalitate. Conform articolului 4 alineatul 2 din Constitutia Romaniei egalitatea se aplica tuturor cetatenilor "fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala". De altfel, egalitatea si nediscriminarea, in raport cu ceilalti cetateni romani este asigurata tuturor concetatenilor de alte nationalitati de catre articolul 6 alineatul 2 al Constitutiei.

In interiorul categoriilor beneficiarilor cetateni romani, se pot deci distinge doua categorii diferite: cetateni romani de nationalitate romana si cetateni romani de alte nationalitati. Insa dispozitiile constitutionale citate impiedica orice discriminare facuta dupa criteriul nationalitat

Legea romana admite si dubla cetatenie. Insusi articolul 16 din Constitutie, care constituie principalul izvor al principiul egalitatii in dreptul romanesc, prevede in mod implicit in cel de-al treilea alineat un regim juridic diferit pentru cetatenii romani cu dubla nationalitate. Functiile publice care implica exercitarea autoritatii de stat pot fi exerciate doar de persoanele care au cetatenie romana. Acesta echivaleaza cu o interdictie de a ocupa astfel de demnitati pentru cetatenii romani avand dubla nationalitate. Cu privire la ei egalitatea este deci aplicata in varianta sa relativa.

Chiar daca, Curtea nu a aplicat inca principiul constitutional al egalitatii cu privire la cetatenii romani cu dubla nationalitate, in dreptul comparat exista o astfel de jurisprudenta. Cetatenii francezi cu dubla nationalitate au fost obligati prin lege sa-si efectueze serviciul militar in Franta cu conditia sa aiba rezidenta in mod obisnuit pe teritoriul francez. Consiliul Constitutional a considerat ca : " instituind aceeasi regula pentru toti cetatenii francezi, legiuitorul nu a desconsiderat principiul egalitatii". Se poate cu usurinta constata ca de fapt nu este vorba despre aplicarea dublei nationalitati ca un criteriu de nediscriminare. Aceasta insemna ca toti cetatenii francezi , indiferent ca au sau nu dubla nationalitate ca un criteriu de diferentiere, ci de considerarea rezidentei ca un criteriu de nediscriminare.

Cu privire la persoanele fizice straine si apatride, legiuitorul, in aparenta, nu trebuie sa respecte principiul egalitatii decat in ceea ce priveste protectia persoanelor si a averilor, iar Curtea Constitutionala nu poate sa controleze acest lucru in lipsa oricarei norme de referinta. La prima vedere, in dreptul romanesc principiul constitutional al egalitatii se adreseaza doar persoanelor fizice care au cetatenia romana. Consecinta imediata ar consta in faptul ca orice regim juridic diferit creat in mod special pentru straini sau apatrizi nu ar fi neconstitutional, caci Constitutia nu prevede nimic cu privire la acest subiect.

Regimuri juridice diferite pentru straini si apatrizi in raport cu cetatenii nu sunt deci contrare principiului constitutional al egalitat Insa diferentierea regimurilor juridice nu poate fi arbitrara. Curtea vegheaza ca discriminarile arbitrare sa fie eliminate. Cat despre diversele regimuri juridice care ar putea fi aplicate diferitelor categorii de straini sau apatrizi, in acest domeniu legiuitorul este perfect liber sa adopte orice masura.

C.Principiul constitutional al egalitatii si drepturile fundamentale

Situat in cel de-al doilea titlu al Constitutiei, principiul constitutional al egalitatii este plasat printre "dipozitiile comune" ale drepturilor fundamentale. Locul pe care el il ocupa in ansamblul dispozitiilor constitutionale ii confera o importanta particulara fara a-i conferi insa o pozitie ierarhic superioara si totusi egalitatea ramane mai degraba un drept de principiu decat un principiu de drept. Acelasi loc special, deci si aceeasi importanta a parte o au in baza Constitutiei si alte drepturi fundamentale.

Titlul articolului 16, "egalitatea in drepturi", trimite la necesara conciliere dintre egalitate si celelalte drepturi fundamentale." Egalitatea in drepturi inseamna o egala lotizare a drepturilor pentru toti si pentru fiecare in acelasi timp. Rolul sau primordial este nu cel de intarire, ci, mai modest, cel de repartitor de drepturi. In consecinta, egalitatea poate insoti foarte eficient drepturile fundamentale, chiar daca ele nu sunt drepturi cu vocatie generala" . Intr-o astfel de situatie ea se multumeste sa se asigure ca obligatia statului de a nu prejudicia aceste drepturi este respectata fara nici o discriminare, caci protectia drepturilor fundamentale numite clasice semnifica faptul ca abtinerea din partea statului trebuie sa aiba aceeasi intindere si aceeasi valoare pentru toti beneficiarii acestor drepturi. Jurisdictia constitutionala romana ofera exemple in acest sens in materia libertatii individuale sau a dreptului la libera circulatie.

Curtea Constitutionala romana a avut ocazia sa puna in valoare aceste raporturi dintre principiul constitutional al egalitatii si prezumtia de nevinovatie reglementata de textul constitutional roman ca un aspect al libertatii individuale. In virtutea unui act normativ preconstitutional cu forta juridica de lege, detinutii erau obligati sa poarte hainele locului de detentie, indiferent daca erau sau nu condamnati definitiv. O exceptie de neconstitutionalitate a fost ridicata impotriva acestei dispozitii motivata pe nerespectarea prezumtiei de nevinovatie, norma juridica de rang constitutional. Intr-o prima decizie, Curtea a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat abrogarea acestei norme datorita nerespectarii alineatului 8 al articolului 23 din Constitutie. Intr-adevar, Curtea a sustinut ca aceste dispozitii creeaza o discriminare intre inculpatii sau acuzatii care beneficiaza in mod legal de prezumtia de nevinovatie, dar care sunt tratati in mod diferit de aceasta lege dupa cum sunt arestati preventiv sau nu. Acuzatii sau inculpatii care nu ar fi arestati preventiv pot purta haine la libera lor alegere, pe cand persoanele arestate preventiv, care beneficiaza in egala masura de prezumtia de nevinovatie, nu beneficiaza de acelasi tratament, fiind obligati sa poarte hainele locului de detentie. Aceasta diferentiere in sine nu este disriminatorie, insa faptul ca arestatii preventiv trebuie sa poarte aceleasi haine ca si condamnatii este de natura sa aduca primilor o atingere a unui drept fundamental: cel de a fi prezumat ca nevinovat pana cand o hotarare judecatoreasca definitiva va stabili vinovatia lor. Impotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, invocand faptul ca prin aceasta abrogare situatia detinutilor provizorii departe de a se imbunatati, risca sa devina mai rea. Curtea a reluat dezbaterea si a dat o noua decizie prin care regrupeaza in trei categorii persoanele vizate de anumite dispozit Curtea grupeaza pe de o parte persoanele care executa o pedeapsa privativa de libertate si pentru care regimul juridic este in mod legitim diferit, iar pe de alta parte beneficiarii prezumtiei de nevinovatie, care trebuie sa fie tratati diferit in raport cu prima categorie. Insa in interiorul celei de a doua categorii Curtea admite, conform principiului constitutional al egalitatii crearea a doua sub-categorii: acuzatii arestati preventiv si ceilalti acuzati. Pentru primii Curtea considera ca nu este contrara Constitutiei obligatia ce le-ar putea fi impusa de a purta hainele locului de detentie pentru cazuri precise, specificate in cuprinsul deciziei, cu conditia ca aceste haine sa nu fie identice cu cele ale condamnatilor definitiv. Ceilalti acuzati, care beneficiaza si ei de prezumtia de nevinovatie, pot sa nu constituie obiectul unei astfel de obligatii din moment ce ei se gasesc intr-o situatie in mod obiectiv diferita. Astfel o egalitate relativa este impusa in materia de beneficiari ai prezumtiei de nevinovatie, atunci cand intre ei si persoanele care nu beneficiaza de acest drept fundamental, tocmai egalitatea este cea care reclama un tratament diferit.

In ceea ce priveste principiul egalitatii si dreptul la libera circulatie, Curtea s-a pronuntat printr-o jurisprudenta pe cat de importanta pe atat de impresionanta cantitativ. Dreptul la libera circulatie este garantat de catre Constitutie in articolul 25. Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a putea exercita acest drept nu sunt considerate restrangeri ale exercitarii acestei libertati in sensul articolului 49 din Constitutie. Ele reprezinta doar exigente ale regimului juridic prin care se fixeaza cadrul legal in baza caruia titularii acestui drept pot si trebuie sa-l exercite. Dreptul la libera circulatie implica dreptul la sejur, dreptul de stabilire, dreptul la munca si dreptul la studiu in celelalte state membre ale Uniunii Europene; legislatia Uniunii stabileste insa numeroase conditii pentru exercitarea acestor drepturi; pentru un sejur mai lung de 3 luni, este necesar un certificat de sejur; intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisa decat din ratiuni de securitate si sanatate publica, iar interzicerea trebuie justificata[21].

Cu privire la drepturile sociale, garantarea lor constitutionala nu este un fapt de la sine inteles. Exista drepturi sociale care sunt deja protejate la nivel constitutional si pentru care egalitatea nu joaca decat un rol de intarire. Este cazul dreptului la munca pentru care textul constitutional este remarcabil de precis: "Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei si alegerea locului de munca sunt libere". Continutul normativ al acestei dispozitii permite un control foarte riguros din partea jurisdictiei constitutionale. Intr-adevar, statul nu este obligat sa furnizeze o prestatie pentru garantarea dreptului la munca, lui ii este insa strict interzis sa opereze limitari cu privire la acest drept. Insa principiul constitutional al egalitatii isi dovedeste intreaga utilitate de reala protectie constitutionala, chiar daca indirecta, in cazul drepturilor sociale care sunt doar consacrate la nivel constitutional, dar al caror regim juridic este stabilit de catre legiuitor. Delegarea de competenta operata de catre puterea constituanta in favoarea legiuitorului poate sa se prezinte sub forma explicita care presupune formula standard in " conditiile legii". Ea poate insa sa si adopte o forma mai subtila datorita continutului normativ destul de vag al normei constitutionale si caracterul relativ nedeterminat al obligatiei pozitive care revine statului. Dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata in limba lor materna si dreptul lor de a fi instruiti in aceasta limba, chiar daca sunt garantate prin articolul 32 alineatul 3 din Constitutie, sunt insotite de precizarea referitoare la "modalitatile de exercitare a acestor drepturi", care "sunt determinate prin lege" .

D.Principiul constitutional al egalitatii in materie fiscala

Alaturi de principiul general al egalitatii mentionat in articolul 16 alineatul 1 din Constitutie, in materie fiscala exista si un izvor specific egalitatii - articolul 53 alineatul 2. Cum articolul 16 se adreseaza in egala masura tuturor ramurilor de drept, in materia fiscala domeniul de aplicare al acestui articol se limiteaza doar la egalitatea in fata legii fiscale. Astfel, aplicarea principiului constitutional al egalitatii in dreptul fiscal va antrena miscarea descendenta a normelor constitutionale, specifica constitutionalizarii implinite sub controlul judecatorului constitutional considerat ca "regulator de circulatie"[23].

In schimb, articolul 53 alineatul 2 din Constitutie exprima un principiu al egalitatii adaptat la specificitatea dreptului fiscal, mai ales particularitatilor principalului izvor al veniturilor fiscale - impozitul; caci egalitatea in fata impozitului releva un continut destul de diferit in raport cu principiul general al egalitatii, astfel incat se poate spune ca in materia fiscala egalitatea se prezinta sub doua fatete: egalitatea in fata legii fiscale ca o aplicare a principiului general al egalitatii si asezarea justa a sarcinilor fiscale ca punere in valoare a unui concept specific dreptului fiscal la nivel constitutional.

1.Egalitatea in fata legii fiscale. Sistemul veniturilor publice cat si modalitatile lor de prelevare sunt stabilite prin legile fiscale. Normele legislative fiscale trebuie sa respecte o conditie generala si anume principiul constitutional al egalitat Egalitatea in fata legii fiscale nu are nimic special fata de principiul general al egalitatii: in materie de destinatari - contribuabilii - legile fiscale nu trebuie sa creeze diferente nejustificate."Egalitatea in materie de impozit a fost interpretata diferit de-a lungul istoriei. In functie de subiectele supuse acestei obligatii si in materie impozabila, impozitarea poate fi generala, atunci cand priveste toate paturile sociale, sau partiala, cand exista persoane care beneficiaza de reduceri sau scutiri de impozite"

Toate persoanele unei comunitati umane moderne sunt supuse obligatiei de a contribui la formarea resurselor necesare pentru cheltuielile publice, pentru simplul motiv ca beneficiaza de aceasta apartenenta. Cheltuielile publice intereseaza comunitatea. Din acest motiv , contributia cetateanului la aceste cheltuieli este o obligatie constitutionala. Aplicarea principiului constitutional al egalitatii in materie fiscala se traduce printr-o exigenta foarte simpla, chiar daca destul de constrangatoare pentru legiuitor: pentru ca regula universalitatii sa fie strict respectata, in interiorul unei aceleasi categorii de contribuabili, atat privilegiile cat si discriminarile sunt in mod formal interzise.

2.Asezarea justa a sarcinilor fiscale. Constitutionalizarea implica nu doar aplicarea directa a normelor constitutionale la relatiile sociale specifice dreptului fiscal, ci si recunoasterea la nivel constitutional a principiilor specifice acestei mater Acesta este cazul principiului justei asezari a sarcinilor fiscale care figureaza, alaturi de forma generala a principiului constitutional al egalitatii, in textul legii fundamentale. In termenii articolului 53 din Constitutia Romaniei exista doua tipuri de contributii la care cetatenii sunt supusi in mod obligatoriu: taxele si impozitele. Spre deosebire de textul articolului 13 al Declaratiei franceze a drepturilor omului si cetateanului, a carui formula generala lasa posibilitatea de extindere a impunerii si la alte forme de sarcini fiscale, textul legii fundamentale romane este mult mai precis si restrictiv

Contributia tuturor sarcinilor fiscale trebuie realizata, conform dispozitiilor articolului 53 alineatul 2 din Constitutie, in conformitate cu principiul justitiei, adica al echitat Aceasta formulare sugereaza o necesara adecvare intre contributia fiecaruia si posibilitatile sale. Aceasta adecvare poate fi imaginata fie sub forma unei necesare proportionalitati intre veniturile fiecaruia si partea sa de sarcini. Aceasta proportionalitate reprezinta expresia unei egalitati in fata impozitului care presupune ca prelevarea este realizata in acelasi fel pentru toate subiectele, fara nici o diferentiere dupa nici un criteriu. In ultima instanta, egalitatea in fata impozitului presupune neutralitatea impozitului.

Sub forma unei proportionalitati stricte (si nu a unei egalitati stricte), principiul egalitatii in fata impozitului pastreza in comun cu principiul egalitatii in fata legii fiscale continutul insusi al notiunii de egalitate ; caci egalitatea in fata impozitului se bazeaza pe o conceptie stricta cu privire la proportionalitate, care se refera in exclusivitate la notiunea de proportie aritmetica. In acest sens, justitia fiscala nu inseamna egalizarea rezultatelor prin intermediul impozitului, ci pur si simplu o egalitate proportionala in contributia la cheltuieli publice. Din aceasta perspectiva, principiul egalitatii in fata impozitului nu trebuie confundat cu tratarea diferita a contribuabililor mai instariti fata de cei care sunt mai putin instariti. Proportionaliatea impozitului reprezinta in materia de impozit ceea ce egalitatea stricta reprezinta pentru principiul general: o egalitate in fata impozitului, o proportie matematic egala. Tocmai de aceea este demn de remarcat faptul ca, ramanind o egalitate formala, ea reuseste sa realizeze o anumita idee de justitie, fara insa a ajunge la egalitatea de rezultate. Continutul sau normativ concretizeaza justa repartizare sarcinilor fiscale in functie de capacitatile contributive ale contribuabililor, fara a sterge insa diferentele care exista intre ei.

E.Principiul constitutional al egalitatii in materia electorala

In ceea ce priveste principiul constitutional al egalitatii in materia electorala, coordonatele generale sunt fixate la nivelul Constitutiei.

Aplicarea principiului constitutional al egalitatii in forma sa generala nu se concretizeaza intr-o egalitate in fata legii electorale, asa cum este cazul in alte domen Aceasta egalitate este respectata de indata ce acelasi tip de scrutin se aplica in egala masura si alegatorilor si candidatilor si da nastere unor aplicatii directe la nivelul fiecarei norme legislative pe tot parcursul procesului electoral. Este vorba deci de o transformare in profunzime a dreptului electoral, care se realizeaza prin interpretarea dispozitiilor legilor electorale astfel incat ele sa devina conforme standardului egalitar constitutional.

Intre cetatenii statului roman nici o diferenta de regim juridic referitoare la dreptul de vot nu este admisibila, cu atat mai mult cu cat, pe plan politic, egalitatea votului reprezinta una din expresiile democratiei parlamentare. "Principiul egalitatii votului reflecta, in ceea ce priveste caracteristicile dreptului de a alege, egalitatea in drepturi a cetatenilor, prevazuta in articolul 16 alineat 1 din Constitutie"[26]. Semnificatia principiului egalitatii la dreptul de a alege, la prima vedere, consta in faptul ca un alegator nu poate avea decat un singur vot. Analizata mai atent aceasta formula se poate dedubla in doua principii destul de autonome .

"Egalitatea votului presupune, pe de o parte, ca fiecare alegator sa aiba dreptul la un singur vot pentru alegerea fiecarei camere a Parlamentului - regula "one man one vot" prevazuta de articolul 2 din lege si, pe de alta parte, ca importanta votului fiecarui cetatean sa fie aceeasi cu cea a tuturor celorlalti cetateni, ceea ce are numeroase consecinte, incepand cu stabilirea numarului de mandate care sunt disputate in fiecare circumscriptie electorala si pana la modalitatea de stabilire a rezultatului votului, la egalitatea de sanse a candidatilor, etc."

Regula conform careia fiecare cetatean are dreptul la un singur vot reprezinta expresia unei egalitati stricte care nu poate fi incalcata cu privire la dreptul de a alege. Principiul in materia de exercitare a dreptului de vot este acela ca fiecare persoana trebuie inscrisa pe listele electorale permanente alcatuite dupa criteriul domiciliului. Aceasta evita posibilitatea ca o persoana sa voteze de doua ori. Modificarea din 1996 a legii cu privire la alegerile locale[28] viza introducerea unei dispozitii care sa permita militarilor in termen sa isi exercite dreptul de vot in localitatile unde isi satisfac stagiul militar, fara nici o alta formalitate. Legea a fost atacata pe motiv de neconstitutionalitate si, de asemenea, incalcarea principiul constitutional al egalitatii a mai fost reclamata si cu privire la conditiile de procedura in care se exercita dreptul de vot. Militarii ar fi astfel privilegiati fata de ceilalti cetateni care, daca doresc sa voteze in localitatea de resedinta, trebuie sa astepte trecerea unui interval de timp de minim 6 luni si sa faca o cerere expresa in acest sens la primarul localitatii respective. Judecatorul constitutional insa nu vede nici o ruptura a principiului constitutional al egalitatii mai ales datorita regimului special care este rezervat militarilor, faptul ca ei nu se pot deplasa liber si in orice moment in afara unitatii militare unde au fost repartizati. Aceasta interpretare face dispozitia atacata "conforma cu articolul 16 alineat 1 din Constitutie, care consacra egalitatea in drepturi a cetatenilor si care nu numai ca nu interzice, dar si implica un tratament juridic diferit pentru situatii diferite, in ceea ce priveste exercitiul efectiv al drepturilor recunoscute si garantate constitutional" .

F.Principiul constitutional al egalitatii in materia jurisdictionala

Egala vocatie a oricarei persoane de a fi judecata constituie aplicare specifica a principiului constitutional al egalitatii in domeniul justitiei. Din aceasta perspectiva, principiului egalului acces la justitie reprezinta premiza fundamentala a oricarui act de justitie.

Textul constitutional roman face din accesul la justitie un drept fundamental de principiu. Valoarea sa generala este valorificata in intregime de judecatorul constitutional care, prin aplicatiile pe care le face articolul 21 din Constitutie, reuseste sa largeasca continutul sau normativ. Nu mai este vorba de simplul drept de a actiona in justitie si nici de dreptul la un judecator[30], asa cum erau ele consacrate de vechile texte constitutionale romane, ci de un veritabil principiu cu valoare generala. Beneficiarii sai nu mai sunt doar cetatenii statului, caci textul lasa posibilitatea unei protectii juridice mai mari decat celelalte drepturi fundamentale carora le serveste de sprijin caci se refera la "drepturi, libertati si interese legitime". Tocmai de aceea raporturile dintre principiul constitutional al egalitatii si liberul acces la justitie sunt unele de sprijin si sustinere reciproca.

Norma de referinta inscrisa la articolul 21 din Constitutie nu comporta nici o nuanta si nici o ambiguitate: orice persoana trebuie sa poate fi in masura de a se adresa justitiei, fara nici o distinctie. Analizata mai indeaproape aceasta regula implica doua aspecte: posibilitatea efectiva de care dispune o persoana de a se adresa justitiei si faptul ca aceasta vocatie trebuie sa aiba un caracter general, care exclude orice discriminare.

Primul aspect se refera la dreptul subiectiv consacrat prin articolul 21 din Constitutie si de aceea nu poate fi limitat. O lege care ar interzice accesul la justitie pentru o intreaga categorie de persoane nu ar fi contrara principiului egalitatii, caci legiuitorul este liber sa stabileasca sfera persoanelor carora se adreseaza, ci ar fi neconstitutionala pentru ca ar incalca dispozitia expresa a articolului 21.

In schimb, al doilea aspect se refera la principiul obiectiv al egalitatii, considerat aici in varianta sa stricta ce nu admite nici o discriminare dupa criterii arbitrare. Combinat cu principiul egalitatii, articolul 21 din Constitutie a dat ocazia in repetate randuri Curtii Constitutionale sa se pronunte cu privire la imposibilitatea unor categorii de persoane de a se adresa justitiei. Astfel, faptul de a nu permite doar cadrelor de conducere accesul la justitie pentru a contesta desfacerea contractului lor de munca, in vreme ce toti ceilalti angajati pot sa o faca, reprezinta nu doar o limitare a liberului acces la justitie ci si o incalcare a principiului constitutional al egalitatii care nu poate fi justificata de nici un criteriu obiectiv. O intreaga serie de decizii au constatat abrogarea implicita a articolelor din Codul muncii care consacrau regimuri diferite in materie de acces la justitie doar pentru anumite categorii de salariati.

Judecatorul constitutional impune deci o egalitate stricta in aceasta materie, ceea ce inseamna ca legiuitorul nu poate sa stabileasca regimuri juridice diferite, mai ales in functie de criteriile mentionate in articolul 4 alineat 2 din Constitutie. Interdictia accesului partial la justitie insa Curtea Constitutionala o deduce si din formularea celui de-al doilea alineat al articolului 21: "regula art.21 alin. 2 din Constitutie, potrivit careia nici o lege nu poate ingradi accesul la justitie, are ca semnificatie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercitiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social"[31].

G.Egala protectie a dreptului la munca

Accelerarea constitutionalizarii ramurilor dreptului romanesc sub influenta principiului constitutional al egalitatii are ca efect indirect si o mai rapida modernizare a lor. Aplicarea directa a principiului constitutional al egalitatii la «  normele juridice referitoare la raporturile individuale sau colective care se nasc intre patroni si salariati cu ocazia prestarii unei munci » serveste ca mijloc pentru a elimina o serie intreaga de discriminari din raporturile juridice de munca.

« Dreptul de a avea acces la un loc de munca, nu trebuie confundat cu dreptul la munca"[33]. Acesta din urma are o intindere mai mare si constituie premisa necesara pentru tot restul relatiilor reglementate in cadrul raporturilor juridice de munca. In fapt, textul constitutional roman permite o analiza in doua etape. In primul rand dreptul la munca nu poate suporta nici o limitatare. In al doilea rand, o data recunoscuta prin lege aceasta posibilitate abstracta, orice persoana poate sa-si aleaga concret profesia sau locul de munca in mod liber. Garantia egalului acces la munca in sensul liberal al egalitatii sanselor de a accede la un loc de munca si nu in cel al unei obligatii la o prestatie pozitiva din partea statului, nu implica in mod automat egalitatea libertatii de a alege profesia. Este vorba de doua obligatii distincte, care insa ambele apartin statului: nediscriminarea in materie de acces la munca si egalul acces la profesie si la locul de munca.

In ceea ce priveste prima situatie, textul Constitutiei din 1991 arata ca dreptul la munca impune statului de a se abtine de a face orice de natura a limita acest drept. Din aceasta perspectiva dreptul la munca este o egala posibilitate de care trebuie sa poata beneficia toti cetatenii in conditii asemanatoare. Limitarea acestei posibilitati risca sa provoace diferite clasificari sau categorizari pe care legiuitorul le-ar fi putut face in absenta acestei precizari din art.38 din Constitutie. Rezulta ca egalitatea cea mai stricta trebuie respectata in materia de acces la munca si aceasta din perspectiva tuturor criteriilor prevazute in Constitutie in textul articolului 4 alineat 2 ca si din perspectiva altor criterii care, chiar daca nu sunt expres interzise, ar conduce la discriminari arbitrare.

In a doua situatie, alegerea profesiei trebuie facuta in mod liber de orice persoana, de vreme ce dreptul la munca este garantat in conditii de perfecta si stricta egalitate. Si in aceasta ipoteza , statul nu are obligatia de a garanta efectiv accesul tuturor cetatenilor la toate profesiile; el este tinut doar sa ofere cadrul necesar pentru ca alegerea efectuata de fiecare persoana sa fie libera si sa se faca in aceleasi conditii ca si cea facuta de orice alt membru al societat Libera alegere presupune ca persoana nu este supusa nici unei constrangeri atunci cand isi exprima preferinta si ca statul ii ofera posibilitatea concreta a unei alegeri in conditii identice cu cele oferite oricarei alte persoane. Cu alte cuvinte, trebuie ca oferta sa fie egala pentru toate persoanele si ca ea sa fie accesibila in conditii de perfecta egalitate.

Diferenta fata de egalul acces la munca apare in ceea ce priveste conditiile de accesibilitate. Daca orice persoana poate munci si, teoretic, trebuie sa poata avea acces la profesia de jurist, concret trebuie ca acea persoana sa indeplineasca cel putin o conditie minimala: ca ea sa aiba studii juridice. Alegerea profesiei este libera din momentul in care conditiile solicitate de respectiva profesie sunt indeplinite. Egalitatea intervine tocmai la acest nivel si face dovada intregii sale supleti: aceste conditii trebuie sa fie identice pentru o aceeasi profesie si pot fi diferite pentru diferitele profes Nici o discriminare nu este posibila in functie de criteriul persoanelor care ar alege o profesie, in schimb diferite regimuri juridice pot fi adaptate specificului diverselor profes

Egalitatea constituie unul din izvoarele constitutionale care fundamenteaza extrem de frecvent, numeroase decizii ale judecatorului constitutional."Invocarea aproape sistematica a principiului egalitatii se observa in fata tuturor jurisdictiilor, pe masura ce ele se dezvolta"[34]. Evolutia jurisprudentei constitutionale romane este edificatoare in acest sens. Numai pe parcursul primilor 6 ani de existenta, Curtea Constitutionala romana a emis mai mult de 100 de decizii bazate pe principiul constitutional al egalitatii, decizii care se refera la domeniile cele mai diverse ale dreptului romanesc.

Principiul constitutional al egalitatii ofera o reala si eficienta protectie juridica cetatenilor in cel putin doua modalitati: direct, prin posibilitatea pe care acestia o au de a invoca in fata unui judecator aceasta regula constitutionala ori de cate ori considera ca sunt victimele unei discriminari; si indirect, datorita rolului de drept garantie pe care egalitatea il joaca pe langa celelalte drepturi fundamentale.

ІІ.2.Principiul universalitatii drepturilor

Din drepturile inscrise in Constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate numai de cetateni, nu si de cetateni straini sau apatrizi. Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor, pe care le pot exercita cetatenii romani si sfera drepturilor, pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru.

Potrivit acestui principiu - "Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute in Constitutte si legi" - Se impune inca de la inceput sa observam ca, de regula, acesta nu este considerat un principiu in lucrarile de specialitate, dar problema, ca atare, prezentand o deosebita importanta teroretica si practica, este totusi analizata, desi distinct de principiile cetateniei.[35]Cu toate acestea, aceasta regula se impune ca o regula de baza a cetateniei romane, ea strabatand intreaga legislatie in domeniu. Cat priveste formularea data acestui principiu, ea ar fi potrivita deoarece sugereaza ca persoanele care nu au calitatea de cetateni romani nu se pot bucura, in conditiile legii, decat de o parte din drepturile si indatoririle prevazute de constitutia si legile tarii noastre.

In aceasta ordine de idei trebuie aratat faptul ca din drepturile inscrise in Constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate numai de cetateni, strainii sau apatrizii neavand acces la ele. Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita cetatenii romani si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru.Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale cat si drepturi subiective obisnuite. In grupa acestor drepturi sunt incluse :

a) Dreptul la vot (art. 36) si dreptul de a fi ales (art. 37) in organele reprezentative nationale. Aceste drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice, prin care se exprima si se exercita puterea statala, apartin in exclusivitate numai cetatenilor romani. Revizuirea Constitutiei din 2003 a facut posibila exercitarea drepturilor de a alege si de a fi ales si pentru cetatenii Uniunii Europene care indeplinesc conditiile legale dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana [articolul 16 alineatul (3)], dar numai in cadrul alegerilor locale, alegeri prin care nu se exprima suverarnitatea de stat. Prin urmare, aceste drepturi politice acordate cetatenilor europeni nu afecteaza in nici un fel principiile generale ale cetateniei romane. De asemenea, Constitutia revizuita a acordat cetatenilor romani si dreptul de a alege si de a fi alesi in Parlamentul european, institutie reprezentativa a Uniunii Europene, cu un rol din ce in ce mai important in cadrul procesului decizional specific acestei organizatii, dar prin care nu se exercita nici o putere de stat, ci, cel mult se realizeaza in comun, la nivel suprastatal, anumite competente specifice suveranitatii statelor membre. Aceste noi drepturi de natura politica ce pot fi exercitate in mod efectiv de cetatenii romani, o data cu aderarea la Uniunea Europeana, pot fi subsumate acelui drept constitutional comunitar in statu nascendi, mentionat anterior.

b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul Rominiei si de a se deplasa nestanjenit pe acest teritoriu. Cetatenii straini si apatrizii isi pot stabili resedinta sau domiciliul pe teritoriul statului roman si pot circula pe acest teritoriu in conditiile particulare stabilite de legiuitor prin legea strainilor sau prin reglementarea liberei circulatii pe teritoriul Romaniei a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene.

c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania. Trebuie precizat insa ca aceasta regula a avut un caracter tranzitoriu pana la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Spre deosebire de anterioara redactare a legii fundamentale, conform careia cetatenii straini si apatrizii nu puteau dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor, art. 44 alin. (2) din Constitutia revizuita precizeaza ca cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute de o lege organica, precum si pe calea mostenirii legale;

d) Dreptul de a fi angajat in orice functie sau demnitate publica pentru care indeplineste conditiile cerute de legile tar Trebuie aratat ca, pentru anumite functii, legile cer in mod expres ca persoana sa aiba calitatea de cetatean roman (de exemplu, pentru ocuparea functiei de judecator). Spre deosebire de anterioara redactare a legii fundamentale in materie, pentru angajarea in functiile si demnitatile publice nu mai este necesara in exclusivitate cetatenia romana, ci este admisa si dubla cetatenie. In plus, statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice;

e) Dreptul de a nu fi extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman nu poate fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau judecarii intr-o cauza penala ori in vederea executarii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din Romania. Traditional, extradarea este institutia juridica ce permite unui stat sa ceara altui stat sa ii predea autorii unor infractiuni savarsite pe teritoriul sau sau avand efecte juridice si pe teritoriul sau in vederea urmaririi sau judecarii penale ori executarii unei pedepse; expulzarea constituie o masura de siguranta prin care se ocroteste ordinea de drept, din considerente de ordin politic, economic sau chiar juridic. Tot in mod traditional, statele nu accepta extradarea sau expulzarea propriilor cetateni, fata de care au obligatii speciale de protectie, inclusiv la nivel juridic. Ca o derogare de la acest principiu, in istoria cooperarii penale internationale se citeaza cazul SUA si al Marii Britanii care au acceptat extradarea reciproca a propriilor cetateni datorita relatiilor speciale existente intre cele doua state. Recent, in contextul integrarii europene, intre statele membre ale Uniunii Europene cooperarea in materie judiciara a atins un grad destul de mare de uniformizare, astfel incat sistemele lor judecatoresti dispun de un instrument comun de realizare a politicii penale comune europene, anume mandatul european de arestare. In vederea aducerii la indeplinire a unui astfel de mandat si prin exceptie de la regula generala, intre statele membre ale Uniunii Europene si numai intre ele, pe baza de reciprocitate, este posibila extradarea cetatenilor europeni. Aceasta inseamna ca cetatenii proprii ai unui stat membru ai Uniunii Europene pot fi extradati in alt stat membru daca au savarsit fapte penale de natura a determina emiterea unui mandat european de arestare, insa in conditiile prevazute de legislatia nationala. In urma aderarii la Uniunea Europeana, art. 19 alin. (2) din Constitutia Romaniei revizuita in 2003 dispune ca si cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor internationale la care Romania este parte, numai pe baza de reciprocitate si in conditii care urmeaza a fi precizate printr-o lege;

f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci cand se afla in strainatate. Cetatenia romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja cetatenii atunci cand acestia, aflandu-se in afara granitelor, au nevoie de asemenea ajutor impotriva incalcarii drepturilor lor.

Explicarea faptului ca doar cetatenii se bucura de toate drepturile, trebuie completata cu o viziune a limitelor acestei dependente a drepturilor de calitatea de cetatean, limite rezultate din universalitatea drepturilor omului. Principiul universalitatii drepturilor omului consta in faptul, afirmat, de exemplu, de Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului, ca "scopul oricarei asociatii politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului". Legarea drepturilor fundamentale de cetatenie nu trebuie sa afecteze acest universalism, care inseamna ca ele se aplica tuturor fiintelor umane, ca reglementarile statale trebuie sa se conformeze unor principii universale atunci cand se refera la drepturile omului. Aceasta universalitate se desfasoara pe trei planuri[37]: Pe plan rational, universalitatea desemneaza atribuirea drepturilor tuturor fiintelor umane. Aceste drepturi sunt rationale si abstracte, in acord cu faptul ca ele sunt atribuite tuturor oamenilor si ca ele sunt purtatoare ale unei pretentii de validitate generale din cauza criteriilor morale care le fondeaza; Pe plan temporal - Universalitatea presupune ca aceste drepturi sa fie generale si abstracte - situate in marginea timpului si valide in oricare moment istoric; Pe plan spatial in fine, universalitatea sugereaza extinderea culturii drepturilor omului la toate societatile politice, fara exceptie. Este, in fond, ceea ce afirma si Declaratia franceza; drepturile sunt naturale, deci rezulta direct din natura umana, din ratiune, deci se aplica tuturor celor care au aceasta calitate de a fi rationali, adica tuturor fiintelor umane, sunt imprescriptibile, deci scoase din contextul temporal, si aplicabile, ca scop, oricarei asociatii politice, ceea ce le scoate inca odata din timpul istoric, dar si din oricare spatiu cultural sau politic particular. Universalitatea drepturilor omului nu inseamna deci generalizarea lor, caci, generalizarea mentine distinctia intre drepturile omului si drepturile cetateanului.

In ceea ce-i priveste pe straini si apatrizi, acestia nu se pot bucura decat de o parte din drepturile si indatoririle prevazute de constitutia si legile tarii noastre. Pentru a diferentia pe cetateni de straini si apatrizi trebuie precizat faptul ca populatia unui stat nu coincide cu suma cetatenilor sai. Unii cetateni pot sa nu locuiasca pe teritoriul statului, cum cetatenii altor state sau persoane fara cetatenie (apatrizi) se pot afla pe teritoriul sau. Strainii sunt cetateni ai unui stat aflati pe teritoriul altui stat. Apatrizii sunt persoane fara cetatenie. Cat se afla pe teritoriul statului, aceste persoane au obligatia generica de a respecta legile acestuia si de a nu intreprinde actiuni impotriva lui.

Statutul apatridului este reglementat in Conventia europeana asupra cetateniei, in care exista o serie de reguli menite sa evite cazurile de apatridie.

In Romania nu exista o reglementare speciala a statutului apatrizilor si a apatridiei. Singura reglementare, dar care are un caracter general, se regaseste in art. 18 alin. (1) din Constitutie, conform caruia "Cetatenii straini si pe apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantate de Constitutie si de alte legi".

In doctrina s-a aratat[39] ca "Asemenea dispozitii sunt necesare , stiut fiind ca populatia unui stat cuprinde, in afara cetatenilor si pe straini si pe apatrizi. Sistemul juridic si desigur Constitutia, nu pot sa nu recepteze aceasta realitate si sa nu reglementeze, plecand de la categoria generala de om (sau fiinta umana) statutul tuturor persoanelor fizice". Prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 s-a aprobat regimul strainilor in Romania. Ordonanta cuprinde norme detataliate, care creeaza cadrul prin care sunt reglementate intrarea, sederea si iesirea strainilor pe teritoriul sau de pe teritoriul Romaniei, drepturile si obligatiile acestora, precum si masurile specifice de control ale imigratiei, in conformitate cu obligatiile asumate de tara noastra prin instrumentele juridice internationale la care este parte (art. 1 din Ordonanta).

Potrivit articolului 12 din Conventia europeana asupra cetateniei, statutul personal al oricarui apatrid este guvernat de legea tarii sale de domiciliu, iar in lipsa domiciliului, de legea tarii sale de resedinta. Pe cale de consecinta, toate drepturile dobandite anterior de un apatrid si care decurg din statutul sau personal si indeosebi cele rezultate din casatorie, vor fi respectate de fiecare stat, sub rezerva indeplinirii formalitatilor prevazute de legislatia statului respectiv. Desigur ca, drepturile in cauza trebuie sa fie recunoscute de legislatia statului, daca persoana in cauza nu ar fi devenit apatrid.

In baza statutului sau personal, conventia reglementeaza o serie de drepturi si avantaje sociale pe care le are un apatrid.

Conform art. 5 din conventie, drepturile si avantajele sociale prevazute de aceasta nu pot fi singurele pe care le poate avea un apatrid, iar acest instrument juridic international nu poate aduce nici o atingere altor drepturi si avantaje sociale acordate apatridului, prin acte normative sau instrumente juridice internationale.

In vederea exercitarii drepturilor sale, conform art. 25 din conventie, daca apatridul ar avea nevoie de concursul unor autoritati straine la care nu poate apela din diferite motive, statele pe teritoriul carora isi afla resedinta acel apatrid vor acorda asistenta necesara prin intermediul propriilor autoritati. In acest scop, vor fi eliberate sau se va dispune eliberarea unor documente sau certificate, din cele care se elibereaza unui strain de autoritatile nationale sau prin intermediul lor. Aceste documente si certificate vor inlocui actele oficiale eliberate strainilor si vor putea face dovada pana la proba contrara. Eliberarea acestor acte va putea fi taxata in mod moderat si in raport cu sumele incasate de la nationali cu ocazia prestarii unor servicii asemanatoare. Pot exista si exceptii pentru "saraci". In vederea aplicarii corespunzatoare a conventiei, mai ales in ceea ce priveste conditia juridica a apatridului, conform art. 33 din conventie statele sunt obligate sa comunice Secretariatului General al Natiunilor Unite textul actelor normative pe care le-au adoptat si promulgat, iar potrivit art. 34, diferentele dintre state cu privire la interpretarea sau aplicarea conventiei vor fi supuse jurisdictiei Curtii Internationale de Justitie, daca nu vor putea fi rezolvate prin alte mijloace.

Drepturile si avantajele sociale ale apatrizilor prevazute in Conventia referitoare la statutul apatrizilor se pot clasifica, in functie de regimul juridic aplicat, in doua mari categorii, si anume[41]:

a) Drepturile si avantajele sociale acordate in conditiile reglementate cel putin pentru straini si

b) Drepturile acordate in conditiile reglementate pentru nationali.

Din clasificarea facuta rezulta o consecinta interesanta si anume ca avantajele sociale se pot acorda in conditiiile reglementate cel putin pentru straini, fara sa existe vreo obligatie a statelor de a le stabili in conditiile reglementate pentru nationali.

a) Drepturile si avantajele sociale acordate in conditiile reglementate pentru straini sunt urmatoarele:

- dreptul de proprietate, reglementat de art. 13 din conventie si care consta in dreptul apatrizilor de a dobandi proprietati mobiliare si imobiliare si celorlalte drepturi legate de acestea (dreptul de inchiriere etc.).

Articolul 41 alin. (2) din Constitutie prevede faptul ca "Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular. Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin legea organica, precum si prin mostenire legala."

- dreptul de asociere, reglementat de art. 15 din conventie, este recunoscut apatrizilor care "locuiesc in mod obisnuit pe teritoriul statului" unde isi au resedinta sau domiciliul. Acest drept este recunoscut doar pentru asocierea in "asociatii cu scop nepolitic, nelucrativ si sindicate profesionale". O astfel de precizare este fireasca avand in vedere ca in asocieri politice pot intra doar cetatenii unui stat, intrucat doar acestia pot participa la guvernare;

- dreptul de a exercita profesii remunerate, neremunerate sau libere, daca apatridul are resedinta in mod obisnuit pe teritoriul statului care il gazduieste (art. 17). Conventia face o foarte importanta precizare si anume ca, statele vor examina cu bunavointa adoptarea de masuri, care sa aiba ca scop asimilarea drepturilor apatrizilor la exercitarea unei profesii remunerate, cu drepturile acordate nationalilor si nu strainilor, indeosebi pentru apatrizii care au intrat pe teritoriul statului unde se afla, "in aplicarea unui program de recrutare a mainii de lucru sau a unui plan de imigrare".

De asemenea, conform art. 18 alin. (2) din conventie, statele vot trebui sa le recunoasca apatrizilor dreptul de a exercita profesii remunerate in agricultura, industrie, artizanat si comert, precum si dreptul de a exercita o profesie libera, daca acestia sunt titulari ai unor diplome recunoscute de autoritatile competente.

Din exercitarea unei profesii, oricare ar fi aceea, apatrizii obtin venituri, motiv pentru care, in sistemul legislativ romanesc, acest drept reprezinta o conditie esentiala pentru acordarea si dobandirea cetateniei romane. In alte cuvinte, prin exercitarea profesiilor mai sus enumerate se creea premisele indeplinirii cerintei prevazute de art. 8 lit. (d) din Legea nr. 21/1991, republicata, conform careia cetatenia romana se acorda la cerere daca este realizata conditia asigurarii mijloacelor legale de existenta, alaturi, desigur, de alte conditii prevazute in textul de lege. Indeplinirea unei astfel de conditii esentiale este fundamentul realizarii unei obligatii a statelor, pe teritoriul carora se afla apatrizi, de a inlesni, cat mai mult posibil, asimilarea si naturalizarea acestora. In acest scop, statele trebuie sa depuna eforturi mai ales pentru accelerarea procedurilor de naturalizare si de reducere, cat mai mult posibil, a taxelor si cheltuielilor legate de aceste proceduri (art. 32 don conventie);

- dreptul la libera circulatie, reglementat de art. 26 din conventie care cuprinde doua importante aspecte, si anume: dreptul apatrizilor de a-si alege locul de resedinta si dreptul de a circula liber pe teritoriul statului care il gazduieste.

In scopul aplicarii acestui drept, statele au obligatia prevazuta in art. 27 din conventie, de a elibera acte de identitate fiecarui apatrid, care se afla pe teritoriul lor si care nu poseda un act valabil de calatorie.

De asemenea, potrivit art. 28 din conventie, statele au obligatia de a elibera apatrizilor care au resedinta in mod obisnuit pe teritoriul lor titluri de calatorie menite sa le permita acestora sa calatoresca in afara acestui teritoriu, cu exceptia cazurilor cand ratiuni imperioase de securitate nationala sau de ordine publica se opun. Statele contractante vor putea elibera un asemenea titlu de calatorie oricarui apatrid care se afla pe teritoriul lor si vor trebui sa acorde o atentie deosebita cazurilor apatrizilor care se afla pe teritoriul lor si care nu sunt in masura sa obtina un titlu de calatorie din tarile de resedinta.

In anexa la conventie este prezentat un "Model al documentului de calatorie", precum si o serie de instructiuni referitoare la eliberarea, valabilitatea, reinnoirea sau prelungirea valabilitatii unui astfel de document;

- dreptul la educatie publica pentru alte forme de invatamant decat cel primar si in special la recunoasterea unor drepturi, a certificatelor de studii, de diplome si de titluri universitare eliberate in strainatate, stabilirea de taxe si atribuirea de burse de studii (art. 22 pct. 2).

Singurul avantaj social la care se refera Conventia priveste locuinta, statele trebuind sa acorde apatrizilor, care au in mod obisnuit resedinta pe teritoriul lor, un tratament cat mai favorabil cu putinta (art. 21).

b) Drepturile acordate in conditiile reglementate pentru nationali sunt urmatoarele:

- dreptul la protectia proprietatii literare, artistice si industriale (art.14). Conventia precizeaza ca, apatridul care se bucura de acest drept va beneficia in toate statele de aceeasi protectie ca si cea pe care i-o acorda statul pe teritoriul unde isi are resedinta. In Romania dreptul de autor, protectia acestuia si a drepturilor conexe sunt reglementate prin Legea nr. 8/1996[42], iar protectia desenelor si a modelelor industriale prin Legea nr. 129/1992 .

- dreptul de a se adresa justitiei (art. 16). Acest drept asigura apatrizilor "accesul liber si usor in fata tribunalelor", asistenta judiciara si scutirea de cautiune iudicatum solvi. Acelasi tratament il va avea apatridul si in alte state, decat cel in care acesta isi are resedinta.

In Romania un astfel de drept este reglementat in art. 21 din Constitutie ca un principiu al drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale. Conform art. 21 alin. (2) din Constitutie "Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept."

- dreptul la educatie publica pentru invatamantul primar (art. 22 pct. 1);

- dreptul la asistenta publica si la ajutoare publice, daca apatrizii au resedinta in mod obisnuit pe teritoriul statului in care traiesc (art. 23).

Intrucat si apatrizii sunt considerati straini, in conceptia legii romane, drepturile si obligatiile strainilor apartin si apatrizilor. Drepturile apatrizilor sunt reglementate de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002. Potrivit art. 3 din ordonanta, apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si de alte legi, precum si de drepturile prevazute in instrumentele juridice internationale la care Romania este parte. Drepturile prevazute de ordonanta sunt:

- dreptul apatrizilor aflati legal in tara noastra de a se deplasa in mod liber si de a-si stabili resedinta sau, dupa caz, domiciliul oriunde pe teritoriul Romaniei. Acest drept este conform prevederilor art. 25 din Constitutie, care reglementeaza dreptul apatridului de a-si stabili resedinta sau domiciliul "oriunde pe teritoriul Romaniei" trebuie inteles in sensul de a-si putea stabili resedinta sau domiciliul doar in localitatile prevazute de Constitutie si de lege;

- dreptul de a reintra in teritoriul Romaniei pe toata durata de valabilitate a permisului de sedere, drept care este, de asemenea, permis de prevederile art. 25 din Constitutie;

- dreptul de a beneficia de masurile de protectie sociala, pe care le adopta statul roman, in conditiile prevazute pentru cetatenii romani, dar numai daca apatridul are resedinta sau domiciliul in Romania;

- dreptul de a verifica datele inscrise in documentele eliberate apatrizilor, care sunt cele pentru straini si, daca este cazul, dreptul de a solicita corectarea sau eliminarea unor date care nu corespund realitatii;

Dreptul de acces la toate formele si gradele de invatamant, fara restrictii, la activitatile scolare si la cele de instruire in societate.  

Principiul indeplinirii obligatiilor prevazute de Constitutie si legile tarii (numai) de catre cetatenii romani

Retinand aceleasi remarci pe care le-am facut la principiul anterior, vom arata ca cetateanul roman , titular de drepturi si libertati, este in acelasi timp obligat sa indeplineasca si indatoririle prevazute de Constitutia si legile tar Aceasta cu atat mai mult cu cat cetatenia romana presupune responsabilitate civica. Conform acestui principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si legi apartin in exclusivitate cetatenilor romani, caci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor si obligatiilor. Persoanele care nu au aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite indatoriri, ce revin numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt fidelitatea fata de tara si indatorirea de aparare a patriei.

Asigurarea respectarii legilor si, prin urmare, a tuturor drepturilor prevazute de ele nu este posibila decat in cadrul organizat al statului. Organele legislative ale statului stabilesc ordinea de drept strict necesara pentru desfasurarea normala a vietii sociale, organele executive iau masuri pentru respectarea ei, iar organele judecatoresti intervin in scopul restabilirii legalitatii atunci cand aceasta a fost incalcata. Tocmai pentru ca este asa, in scopul de a pune pe cetateni in situatia de a se bucura efectiv de drepturile prevazute de Constitutie si de legi, este necesar sa se instituie in sarcina acestora un numar de indatoriri elementare, destinate sa apere statul ca garant al ordinii legale. Pe de alta parte, drepturile cetatenesti sunt un produs al mediului social si, de aceea, ele trebuie exercitate in asa fel incat sa nu aduca atingere drepturilor si libertaatilor celorlalti indivizi aflatori pe teritoriul statului. Si din acest motiv, stipularea drepturilor fundamentale cetatenesti se cere a fi insotita de stabilirea unor obligatii fundamentale.

Stransa independenta dintre drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor nu a fost subliniata din primul moment al afirmarii pe plan legislativ al ideii ca indivizii se bucura de anumite drepturi fundamentale, opozabile statului.

Intrucat indata dupa revolutiile americana si franceza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in centrul luptei pentru rasturnarea vechiului regim a fost preocuparea de a face ca indivizilor sa li se recunoasca drepturi cat mai largi, nici declaratiile drepturilor omului americane de atunci, nici Declaratia franceza din 1789 nu cuprinde prevederi privitoare la indatoririle fundamentale ale cetatenilor. In aceste conditii, abia in Constitutia franceza din 1795, dup ce s-a conturat idea ca nu pot exista drepturi cetatenesti fara obligatii fundamentale corespunzatoare, o declaratie avand ca obiect asemenea obligatii apare. Situandu-se pe aceasta linie de gandire, Constitutia Frantei din 1848 a proclamat nu numai un numar de drepturi, ci si de indatoriri fundamentale cetatenesti.

Plecand de la idea ca nu pot sa existe drepturi fara obligatii si ca obligatiile nu sunt o modalitate de a asigura exercitarea efectiva a drepturilor, Constitutia Romaniei din 1991 a consacrat capitolul ei III din titlul II indatoririlor fundamentale.

Obligatiile fundamentale prevazute in acest capitol pot fi grupate in doua categorii principale, dupa cum ele sunt destinate sa apere societatea constituita in stat sau sa asigure convietuirea pasnica a cetatenilor ei.

A. Obligatii fundamentale fata de stat

Din aceasta categorie fac parte urmatoarele indatoriri:

- Indatorirea de fidelitate fata de tara

Aceastaa indatorire are fara indoiala un continut predominant moral, caci ea impune cetateanului o atitudine de respect fata de trecutul tarii, de identificare cu destinele ei. Dar, indatorirea de fidelitate fata de tara implica si unele consecinte juridice bine definite, de exemplu faptul ca art. 50 alineatul 2 al Constitutiei precizeaza ca cetatenii carora le sunt incredintate functii publice, precum si militarii, raspund de indeplinirea cu credinta a obligatiilor ce le revin si, in acest scop, vor depune juramantul cerut de lege.

- Indatorirea de a respecta Constitutia si legile

Intrucat a fost votata de o Adunare reprezentativa anume aleasa in scopul adoptarii ei si a fost aprobata apoi prin referendum, Constitutia se bucura de suprematie juridica fata de legile organice si ordinare. De aceea, ea trebuie sa fie respectata nu numai de cetateni, ci si de Parlament si de celelalte organe ale statului. La randul lor, legile organice si cele ordinare trebuie respectate de cetateni si de organele statului, caci, ele sunt o emanatie a vointei organului reprezentativ al intregului popor: Parlamentul.

In aceasta privinta, art. 51 a Constitutiei din 1991 prevede ca respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.

In articolul citat, notiunea de "lege" este utilizata intr-un sens foarte larg, cuprinzand nu numai reglementarile adoptate de Parlament, ci si orice alte acte normative care, potrivit normelor in vigoare, au forta obligatorie. Astfel, in sensul art. 51 al Constitutiei, notiunea de lege include si hotararile si ordonantele normative ale Guvernului, actele normative ale ministrilor, ale altor organe de specialitate organizate in subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autoritati administrative autonome, actele administrative normative ale autoritatilor judetene, orasenesti si comunale. Daca sunt emise de organele centrale ale statului, aceste acte sunt obligatorii pe intregul teritoriu al tarii, iar daca sunt stabilite de autoritatile locale, pe teritoriul in limitele caruia acestea isi exercita competenta.

Respectarea intocmai a Constitutiei si a legilor tarii este obligatorie  cetatenilor si atunci cand ei actioneaza in calitate de membri ai unor organe de stat sau ai oricaror forme de asociatie (societati comerciale, industriale, stiintifice, culturale, sportive etc.). Ca atare, prevederea art. 51 al Constitutiei, care instituie obligatia « cetatenilor » de a respecta Constitutia si legile, cuprinde in sine, in realitate, nu numai obligatia pentru acestia luati in parte, ci si pentru organele de stat si orice alte organizatii, de a se conforma in activitatea lor legilor.

- Indatorirea de a apara patria

In aceasta privinta art. 55 al Constitutiei prevede ca cetatenii au dreptul si obligatia sa apere Romania. Acest articol adauga apoi ca cetatenii pot fi incorporati de la varsta de 20 de ani si pana la varsta de 35 de ani, cu exceptia voluntarilor, in conditiile legii organice.

- Indatorirea de a contribui, prin taxe si impozite, la cheltuielile publice

Dupa ce stabileste aceasta regula in art. 56 alineatul 1 al aceluiasi articol, Constitutia adauga ca sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale, pentru ca apoi alineatul 3 sa precizeze ca orice alte prestatii sunt interzise, in afara celor stabilite prin lege, in situatii exceptionale.

In lumina acestor prevederi constitutionale, daca o lege ar proceda la repartizarea injusta a sarcinilor financiare intre cetateni, Curtea Constitutionala ar fi indrituita , conform art. 144 (a si c) din Constitutie, sa decida neconstitutionalitatea ei.

B.Indatoriri fundamentale destinate sa asigure convietuirea pasnica a cetatenilor si a celorlalte persoane aflatoare pe teritoriul tarii

In aceasta categorie pot fi grupate doua indatoriri fundamentale prevazute de Constitutie in articolul 54:

- Obligatia cetatenilor romani, a cetatenilor straini si a apatrizilor de a-si exercita drepturile si libertatile constitutionale cu buna credinta

O asemenea regula nu este prevazuta de codul civil roman pentru exercitarea drepturilor nascute pe baza dispozitiilor lui.

Pe planul dreptului privat, o obligatie cu un continut similar celei consacrate de Constitutia tarii noastre este intalnita prima data in codul civil german din 1900. Acest cod prevede in art. 157 ca  "contractele trebuie interpretate asa cum o cer credinta si increderea stabilite pe baza obiceiurilor", iar art. 24 ca "debitorul este obligat sa-si indeplineasca prestatia astfel cum o cer credinta si increderea comuna a partilor determinata pe baza obiceiurilor". In sfarsit, art. 826 cuprinde dispozitia, potrivit careia "acela care, contrar bunelor moravuri, ar pricinui altuia in mod intentionat daune, este obligat fata de acesta la despagubirea daunei". Dupa cum arata marele jurist german J. W. Hedemann, desi, in Germania, aceste articole au fost publicate la inceput cu multa precautie, ulterior ele si-au gasit, prin generalitatea lor, o aplicatie tot mai frecventa si la domenii tot mai variate, astfel incat se poate spune ca astazi intregul domeniu al dreptului civil german se gaseste sub egida acestor cauze.

Data fiind formularea foarte generala in care isi gaseste expresie obligatia cetatenilor romani, a cetatenilor straini si a celorlate persoane aflatoare pe teritoriul tarii de a-si exercita drepturile si libertatile constitutionale cu buna credinta, este de asteptat ca, intocmai ca articolele citate din Codul civil german, si art. 54 din Constitutia noastra sa aiba o frecventa aplicare in practica de stat.

- Obligatia cetatenilor romani, a cetatenilor straini si a apatrizilor de a-si exercita drepturile si libertatile constitutionale fara sa se incalce drepturile si libertatile celorlalti

Inca Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789 a proclamat principiul ca exercitiul drepturilor naturale ale fiecarui om nu trebuie sa aiba alte limite decat cele care asigura altor membri ai societatii posibilitatea de a se bucura de aceleasi drepturi.

Intr-o formulare diferita, aceeasi conceptie asupra drepturilor si libertatilor omului este oglindita de art. 29(2) al Declaratiei universale a drepturilor omului din 1948: "In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare persoana este supusa numai ingradirilor stabilite de lege in scopul exclusiv al asigurarii recunoasterii si respectului drepturilor si libertatilor celorlalti si in vederea satisfacerii cerintelor juste ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale, intr-o societate democratica".

Reluand ideea de baza a celor doua texte citate, Constitutia din 1991 i-a dat consacrare sub forma unei obligatii fundamentale cetatenesti, stipuland ca cetatenii romani, cetatenii straini si apatrizii trebuie sa-si exercite drepturile si libertatile fundamentale sunt la randul lor supuse unor limitari prin insusi textul Constitutiei.

O asemenea limitare a limitelor aduse exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale cuprinde art. 20(2) al Constitutiei, potrivit caruia, in cazul in care exista neconcordante intre legile interne ale Romaniei si pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, ultimele au prioritate.

Aceeasi preocupare sta la baza art. 49 al Constitutiei care prevede ca exercitiul unor drepturi sau libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenesti, desfasurarea instructiei penale, prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori a unui sinistru deosebit de grav. Acest articol mai precizeaza ca restrangerea stabilita in aceste conditii trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau libertat