Structura de stat si administratia publica

Structura de stat si administratia publica

Structura de stat reprezinta organizarea puterii de stat in raport cu teritoriul si populatia, raporturi ce se constituie intre elementele sistemului statal, formatiunile statale sau unitatile administrativ-teritoriale.

Analiza noastra privind factorii structurali trebuie sa se refere la influenta pe care o au in diverse administratii publice diferitele forme in care sunt configurate elementele statului. Prin aceasta se intelege, conform cu teoria politica cea mai traditionala, populatia, teritoriul si puterea.

Din punctul de vedere al formei statului exista patru tipuri de state[1]:

- Statele unitare - sunt acelea care nu poseda decat un centru de putere politica si guvernamentala.[2] Puterea politica, in totalitatea atributelor si functiilor sale apartine unui titular unic care este persoana juridica a statului. In aceste natiuni, intreaga suveranitate ( autoritatea politica suprema ) este exercitata de catre guvernul national , care in democratii este vazut ca un agent al poporului , care este suveran . Toti indivizii aflati sub suveranitatea acestuia se supun unei singure autoritati, traiesc sub acelasi regim constitutional si se afla sub incidenta acelorasi legi . Statul unitar nu este, insa, incompatibil cu anumite forme de descentralizare a colectivitatilor locale. Guvernele statelor unitare pot delega autoritatea politica si administrativa catre municipalitati sau alte entitati guvernamentale , dar aceste entitati nu au nici o suveranitate sau autoritate , decat cea conferita de catre guvernul national . Aceasta forma de organizare cere, insa, ca autonomia acordata autoritatilor locale sa nu mearga pana la o autoguvernare (autonomie completa). Aceasta conditie este realizata datorita faptului ca puterea autoritatilor locale vine din partea puterii centrale, care permite si supravegheaza folosirea ei. Impartirea competentelor intre stat si colectivitatile locale nu este descrisa in Constitutie.

Statele federale [5]-, sunt constituite din statele membre care si-au pastrat unele prerogative ale suveranitatii interne si, mai ales, puterea legislativa si sunt care se reprezinta impreuna , ca un tot in relatiile internationale, adica nu au personalitate juridica internationala distincta. Federalismul este o trasatura obisnuita a statelor-natiune contemporane . Ea se refera la diviziunea autoritatii politice intre guvernul central si guvernele statelor membre sau a provinciilor. Cu toate ca si-au pastrat importante prerogative ale suveranitatii interne , guvernele acestor state membre, provincii sau republici sunt in continuare subordonate, sub anumite aspecte legale sau constitutionale , guvernului central .

Ceea ce diferentiaza aceste state membre de colectivitatile descentralizate ale unui stat unitar este faptul ca ele participa la formarea vointei statului central. Astfel, organizarea politica a statului federal presupune, in general, ca pe langa o adunare care reprezinta ansamblul populatiei sa existe si o alta Camera (adunare parlamentara) care reprezinta statele membre. In plus, statele membre dispun de o competenta proprie in materie legislativa, executiva si judecatoreasca, fixata prin Constitutia federala .

Federalismul reprezinta solutia pentru rezolvarea unei probleme politice .El reprezinta o masura de prezentare si de autonomie politica pentru grupurile etnice si culturale din cadrul unui stat. Federalismul prezinta avantaje evidente pentru formarea unor mari state-natiune , precum Canada , Australia , Statele Unite , Federatia Rusa sau fosta Uniune Sovietica. Aceste natiuni pot deveni puternice din punct de vedere economic si militar.

Statele regionale - reprezinta o forma intermediara intre statul unitar si statul federal. Criteriul de distinctie dintre statul federal si cel regional este in mod esential juridic. Astfel, in statul regional nu exista decat o singura ordine constitutionala, acea a statului central originar, iar Constitutia acestuia determina statutele si atributiile organelor regionale, dar dupa principiul federalist al unei repartitii orizontale a competentelor legislative. In schimb, statele federale presupun o dualitate a ordinilor constitutionale, cea a statului federal si cea a statelor membre ale federatiei (federalizate).

Elocvent este cazul Spaniei, ale carui comunitati regionale dispun de o autonomie diferentiata, negociata de fiecare in parte cu statul central.

- Confederatiile

In general, definitiile date de specialistii in drept constitutional nu sunt, in principiu, satisfacatoare intrucat ele nu permit diferentierea confederatiilor de organizatiile internationale structurate. Ele ne permit, insa, sa distingem confederatiile de federatii. Astfel, confederatia nu formeaza un stat central distinct de membri sai, care sunt independenti si care au personalitate juridica internationala. Statele membre ale confederatiei au Constitutii si parlamente proprii.

Aceasta formula nu poate sa se aplice legaturilor particulare care exista intre unele state unitare si teritorii care sunt din punct de vedere juridic, politic si social distincte, si care in doctrina occidentala poarta numele de Statele integrate intr-un ansamblu cvasi-confederal . Ele reprezinta acele state care au o situatie juridica intermediara intre state unitare si state confederative .Altfel spus, ea se aplica, insa, structurilor care au venit sa inlocuiasca legaturile de dominatie coloniale ale puterilor europene asupra a ceea ce le ramanea din teritoriile dependente.

Ea se aplica si formelor contemporane particulare care leaga unele insule ele Europei sau din Atlanticul de nord cu anumite regate (Regatul Unit si Danemarca) si catorva entitati religioase (Grecia).

Ea nu se aplica, din punct de vedere juridic, legaturilor de natura conventionala dintre Franta si Monaco, Italia si Vatican, care sunt entitati si state suverane, dar se poate tine cont de consecintele administrative ale acestor legaturi.

Structura de stat, adica modul in care sunt divizate si repartizate competentele statale, influenteaza, in mod direct, structura administratiei.[8] In acest sens, se pot evidentia deosebirile care apar intre administratiile statelor federale si cele ale statelor unitare.

Astfel, in statele federale apare o eterogenitate a administratiei, care contrasteaza cu uniformitatea existenta in statele unitare. Fiecare stat membru al federatiei poate sa-si organizeze, dupa nevoi, propriile institutii administrative.

De asemenea, se creeaza o dedublare a administratiei, prin suprapunerea celor doua nivele administrative (cel al statului federal central si cel al statelor membre) fara, insa, sa existe o legatura organica intre acestea.

In domenii care sunt de competenta exclusiva a statului federal (apararea, afacerile externe), aceasta dualitate nu ridica probleme. In schimb, apar probleme deosebite in domenii in care competentele sunt partajate intre statul federal si statele membre ale federatiei. De exemplu in SUA, unde educatia este de competenta statului federal si a statelor membre, presedintele SUA intampina dificultati in adoptarea deciziilor, el trebuind sa obtina si acordul statelor membre.

Totodata, apar probleme specifice legate de functia publica, in special cele care tin de recrutarea functionarilor la nivel federal. Regulile formale au in vedere mentinerea unui echilibru geografic sau etnic in domeniul recrutarii. Aceasta problema se pune, insa, si la nivelul statelor unitare, in care coexista mai multe comunitati etnice, lingvistice sau religioase si care exercita presiuni pentru ca recrutarea sa se faca dupa criteriul reprezentarii proportionale.

Acest fapt are drept consecinta supradimensionarea aparatului administrativ fara ca acesta sa fie necesara din punct de vedere tehnic.