Limitele si criticile aduse teoriei personalitatii criminale

Limitele si criticile aduse teoriei personalitatii criminale

Pe fondul confruntarilor de idei din deceniile 7 si 8, nu surprinde ca paradigma explicativa a personalitatii criminale si a curentului clinic care il fundamenteaza, dominata pana in deceniul 6, devine tinta unor reprosuri in care se intalnesc atat partizanii noii criminologii, cat si reprezentantii tendintei neoclasice in politica penala.¹ Astfel sunt cuprinse o serie de erori de principiu ale teoriei personalitatii si anume mai intai, se incearca a se deslusi etiologia (cauzalitatea) unui fenomen prin excelenta social, cum este al criminalitatii prin termeni precumpanitori psihologici. Este adevarat ca J. Pinatel admite in etiologia actului criminal si factori sociali, ca dovada ca se preconizeaza ca diagnosticul criminologic al conduitei infractionale se compune din combinarea influentelor biologice si psihologice cu cele sociale², dar nu este mai putin adevarat ca in ansamblul constructiei teoretice a criminologiei clinice rolul factorilor biopsihologici este intr-atat de puternic incat covarseste influentele sociale ale formarii personalitatii inadaptate. Trebuie adaugat ca pozitiile teoretice ale criminologiei clinice sau deficitare si in sensul ca trasaturile biopsihologice ale personalitatii inclinate spre comportament infractional, adica acele care formeaza "nucleul central"; ne sunt prezentate ca fiind trasaturi biopsihice ale unei personalitati de natura statica si aproape aistorica si asociala. Or, trasaturile biopsihice ale personalitatii umane mai mult sau mai putin inclinata spre comportament antisocial sunt esentialmente dinamice, conditionate fundamental, in ultima instanta, de istorie, de ansamblul vietii economice si sociale. S-a pus in discutie, de asemenea, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei clinice : personalitate criminala, tratament, resocializare. Intrucat adevaratele cauze ale criminalitatii nu se afla la nivelul structurilor de personalitate, centrarea criminologiei pe studiul infractorului nu si-ar avea sensul. Argumente de ordin moral, etic, juridic, sunt aduse impotriva diferitelor metode de tratament, care ar leza libertatea si integritatea fizica si psihica a infractorului. Eficienta practica a criminologiei clinice este, de asemenea, contestata. Cercetarile de evaluare realizate in ultimii 20 de ani au aratat ca efectul diferitelor terapii de resocializare asupra ratei recidivei este similar cu acela al pedepselor traditionale, adica minim. Aceste rezultate i-au facut pe unii cercetatori¹ sa declare ca "nimic nu mai merge", ca tratamentul este un veritabil esec, iar resocializarea o idee gresita.Reprezentantii tendintei neoclasice reproseaza, dimpotriva, ca ideile criminologiei clinice au dus la un liberalism exagerat in locurile de detinere, la o devalorizare a sanctiunii penale, iar pe un plan mai general a insasi ideii de justitie.

 Giacomo Canepa, unul dintre cei mai de seama reprezentanti contemporani ai curentului clinic, arata ca se impune o revedere a conceptului de personalitate, din perspectiva dualismului Kantian dintre fenomen (aparenta obiectului examinat) si noumen (realitatea necunoscuta a acestui obiect).  Alaturi de definitia metodologica pe care clinicienii au privilegiat-o, Canepa  pledeaza pentru o definitie euristica apta sa exprime mai exact finalitatea examenului clinic. Intr-o atare perspectiva, inspirata de definitia "personalitatii" a lui Allport, comportamentul antisocial, ca expresie a inadaptarii individului la mediu ar putea fi aprofundat, prin analiza "extensiva si globala" a sistemelor dinamice prin care se efectueaza adaptarea. Canepa considera, astfel, ca primul principiu pe care se sprijina cercetarea fundamentala in criminologie se identifica cu conceptul de personalitate. Studiindu-se la nivelul fiecarui individ componentele biologice, psihologice si socio - culturale in cadrul unei orientari, fie metodologice, fie fenomenologice, se vor decela factori multipli ai conduitei antisociale. Referindu-se la unele din cercetarile efectuate la Genova, Canepa¹ arata ca persistenta in conduita antisociala este in stransa legatura cu anumite trasaturi psihologice ca impulsivitatea, indiferenta afectiva, egocentrismul, scepticismul. Interpretarea acestor rezultate in lumina teoriei lui Pinatel si a conceptului de "delicventa tipica" a lui Mailloux au evidentiat necesitatea de a depasi stadiul simplei descrieri a trasaturilor de personalitate, in directia unui examen aprofundat a acestor trasaturi, ca "expresie simptomatica a unui conflict".  O incercare de revizuire critica o sesizam si la Pinatel³ , care insista asupra caracterului dinamic al personalitatii ce trebuie privita in miscare, in actiune, prin intermediul proceselor criminogene. In cadrul acestor procese, rolul factorului social apare pregnant, Pinatel considerand criminalitatea ca o maladie morala a "societatii criminogene" caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale.⁴ Implicandu-se in anumite limite, in controversa dintre "criminologia traditionala" si "noua criminologie", Pinatel considera ca stiinta nu poate opera fara ipoteza determinista, totodata, dreptul penal nu poate fi conceput in afara principiului liberului arbitru. Pentru Pinatel deci, conduita criminala trebuie apreciata in termeni de probabilitate, in timp ce reactia sociala se analizeaza intr-o perspectiva determinista".