Etapele constructiei europene

Etapele constructiei europene

1. Inceputurile institutiilor europene

Primele organizatii europene apar dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial:

La 5 aprilie 1944, la Londra are loc semnarea Tratatului dintre Belgia, Olanda si Luxemburg (BENELUX)[1] privind constituirea unei uniuni vamale intre aceste tari.

La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Luxemburg de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Regatul Unit si Olanda prin care ia fiinta Uniunea Occidentala. Se incerca, astfel, organizarea unei aparari comune pe baza unui pact de asistenta in caz de agresiune.

La 16 aprilie 1948 este creata la Paris Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), avand drept scop administrarea fondurilor acordate de catre Statele Unite ale Americii prin intermediul Planului Marshall pentru reconstructia Europei. In 1961 ea se transforma in Organizatia Economica de Cooperare si Dezvoltare (OECD) care in prezent numara 28 de membri si are ca scop concertarea politicilor economice din statele membre, prin reuniuni ministeriale anuale, precum si monitorizarea evolutiei inregistrate de economiile in cauza.

In urma Congresului de la Haga din 7-11 mai 1948, Franta propune constituirea unei Adunari Europene, denumita Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea Tratatului de la Strasbourg de zece state europene la 5 mai 1949. Aceasta institutie isi desfasura activitatea in domeniul cooperarii parlamentare si al drepturilor omului. Dar, datorita influentei britanice, ea nu dispunea de puteri reale. O data cu caderea blocului comunist, in 1989, Consiliul Europei va deveni prima structura de primire a noilor democratii din Europa Centrala si de Est, contribuind astfel la securitatea democratica a continentului

2. De la CECO la Comunitatea Europeana a Celor Sase

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Frantei, Robert Schuman marca un moment istoric prezentand ideea crearii unei comunitati de interese pasnice, idee care a fost acceptata de catre guvernele Frantei si Germaniei.

Aceasta propunere era fundamental diferita de solutiile anterioare de unificare a Europei, prin inglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, in Guvernul francez, cu planificarea reconstructiei tarii), si anume: participarea celor doua state (Franta si Germania), cu pozitii egale, in cadrul unei noi entitati care sa coordoneze, initial, industriile carbunelui si otelului din cele doua tari, dar sa si puna bazele unei viitoare federatii europene.

Acesta era un raspuns la problemele de dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial, generate de tensiuni intre unele state europene, dar si la potentialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstructie.

A. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

Prin Tratatul de la Paris incheiat la 18 aprilie 1951 Planul Schuman a fost acceptat de toate tarile participante la negocieri (Franta, Germania, Italia si cele trei tari ale Benelux-ului) si s-a hotarat infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani

Pentru a duce la indeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacra patru institutii:

Inalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenta supra­nationala. Ea era alcatuita din 9 membri desemnati pentru 6 ani, de comun acord, de catre guvernele statelor membre. Institutia avea independenta financiara si politica in raport cu statele membre.

Consiliul Ministrilor dispunea de o putere limitata si emitea avize de conformitate la anumite decizii ale Inaltei Autoritati. El era format din 6 ministri ai afacerilor externe.

Adunarea Parlamentara era alcatuita din 78 de membri delegati de catre parlamentele nationale. Deputatii nu se regrupau pe dele­gatii nationale, ci pe grupuri politice europene (crestini-democrati, socialisti, liberali), prefigurand, in acest mod, structura viitorului Parlament European.

Curtea de Justitie care trebuia sa vegheze la o buna functionare in ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor. CECO a fost prima organizatie europeana ce dispunea de puteri supranationale. Meritul sau este dublu:

pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea si cooperarea franco-germana si a deschis calea catre o Europa comunitara;

pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin liberali­zarea productiei si a schimburilor de materii prime (carbune si otel) fundamentale pentru industrie.

B. Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentantii Germaniei, Belgiei, Frantei, Italiei, Luxemburgului si Olandei au semnat Tratatele prin care se instituiau Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM).

c Tratatul CEE si-a fixat obiective politice ambitioase, care au fost enumerate in preambulul sau. Astfel, statele membre se declarau:

determinate sa puna bazele unei uniuni, fara indoiala, mult mai stranse intre popoarele europene;

decise sa asigure, printr-o actiune comuna, progresul economic si social al popoarelor lor, eliminand barierele care divizau Europa;

hotarate sa-si uneasca eforturile pentru indeplinirea scopului lor esential: ameliorarea constanta a conditiilor de viata si de ocupare a popoa­relor lor;

preocupate sa-si intareasca unitatea economiilor lor si sa asigure dezvoltarea armonioasa prin reducerea disparitatilor dintre regiuni si a intar­zierilor zonelor mai putin favorizate;

hotarate sa consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse, apararea pacii si libertatii, apeland, totodata, si la alte popoare ale Europei care impartasesc idealul lor si care doresc sa se asocieze eforturilor lor.

Aceste obiective s-au concretizat prin punerea in practica a unor politici concrete:

politica agricola comuna;

politica comerciala comuna;

politica de concurenta;

unitatea vamala industriala, prin eliminarea drepturilor vamale intracomunitare si suprimarea contingentelor cantitative. Aceasta presupunea, in principal, o zona de liber-schimb, prin crearea unei protectii exterioare uniforme (tariful vamal comun).

Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic si rapid. El a reprezentat fundamentul economic care a facut din Europa una dintre cele mai mari puteri comerciale ale lumii.

c Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal "realizarea cond­i­tiilor necesare dezvoltarii unei puternice industrii nucleare". Actiunile comune ale tratatului se refereau la:

cresterea si difuzarea cunostintelor in domeniu;

punerea la punct a tehnologiilor industriale;

investitii si crearea de intreprinderi mixte;

aprovizionare;

securitate;

instituirea pietei comune nucleare.

EURATOM a trebuit sa-si limiteze actiunile, deoarece state precum Franta nu au dorit sa-si piarda prerogativele intr-un sector asa de sensibil precum cel al atomului, cu prelungirile sale militare.

Tratatele de la Roma au instituit doua comunitati, una economica (CEE) si una a energiei atomice (EURATOM) care urmau sa functioneze pe durata nelimi­tata si care au fost fondate pe un sistem institutional similar cu cel al CECO. Astfel, principalele institutii ale CEE si EURATOM erau: Consiliul de Ministri, Comisia, Parlamentul European si Curtea de Justitie.

C. Asociatia Europeana a Liberului-Schimb

In replica, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elvetia, Danemarca, Norvegia si Portugalia au semnat la Stockholm, in data de 4 ianuarie 1960, un tratat prin care se constituia Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS). La aceasta organizatie au aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) si Liechtenstein (1991)[7].

AELS urmarea crearea unei zone de liber-schimb limitata la produ­sele industriale si la cele agricole transformate (excluzand astfel produsele pescuitului si produsele agricole de baza), fara sa se stabileasca un tarif vamal extern comun si fara politici comune.

D. Comunitatea Europeana a Celor Sase

La 8 aprilie 1965, "Cei Sase" au semnat un tratat de fuziune a executivelor, care a intrat in vigoare la 1 iulie 1967. Incepand cu aceasta data, cele trei comunitati (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu institu­tional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare Comunitatea Europeana a "Celor Sase".

3. Extinderea si transformarea Comunitatii Europene (1972-2005)

Comunitatea Europeana, fondata de "Cele Sase" state semnatare ale tratatelor CECO, CEE si EURATOM, a cunoscut un continuu proces de extindere inceput in 1972. Totodata, in anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht ia fiinta Uniunea Europeana.

A. Europa "Celor Doisprezece" - Primele extinderi (1972-1986)

Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei "Celor Sase" catre nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semneaza Tratatele de aderare intre "Cei Sase" si alte patru state europene : Danemarca, Irlanda, Regatul Unit si Norvegia.

In urmatorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea celor trei tari mediteraneene - Grecia (1981), Spania si Portugalia (1986) - care, la sfarsitul anilor '60, au iesit dintr-o lunga perioada de regim autoritar. Aceasta miscare a intarit caracterul democratic al CEE, dar a pus-o in fata rezolvarii unor probleme de dezvoltare a economiilor mai putin avansate.

B. Actul Unic European (1986)

Intre 17-28 februarie 1986 se semneaza, la Luxemburg si Haga, Actul Unic European (AUE) care modifica tratatele de baza ale Comunitatii (Tratatele de la Paris si de la Roma). El relanseaza constructia europeana care avea nevoie de un nou imbold, atat economic (desavarsirea pietei unice, punerea in practica a unei politici de cercetare si tehnologizare, intarirea Sistemului Monetar European etc.), cat si institutional (extinderea votului majoritatii calificate, cresterea rolului Parlamentului European etc.).

C. Constituirea Uniunii Europene (1992)

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, este tratatul de constituire a Uniunii Europene Dupa AUE, el reprezinta cea de-a doua revizuire fundamentala a Comunitatii, oferind un cadru juridic unic celor trei comunitati - CECO, EURATOM si CEE. Acest tratat a decis redenumirea in mod formal a Comunitatii Econo­mice Europene (CEE) in Comunitatea Europeana (CE), transformand-o dintr-o entitate doar economica, intr-o uniune ce dispunea de competente politice.

Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de trei piloni si dominat de un fronton:

Frontonul indica obiectivele UE: cetatenie europeana, piata unica, integrare economica, politica externa comuna.

Primul pilon este format din cele trei comunitati europene initiale (CECO, EURATOM si CEE) si include piata interioara, politicile economice comune (sociala, regionala, agricola, a mediului, educatio­nala si de sanatate), precum si Uniunea Monetara.

Pilonul al doilea are in vedere politica externa si de securitate comuna, iar pilonul al treilea se refera la cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne.

Tratatul a instituit principiul subsidiaritatii, conform caruia deciziile trebuie adoptate de catre autoritatile publice cele mai apropiate de cetateni. Acest principiu incearca sa evite adoptarea unor decizii centralizate si lipsite de realitate.

Articolul 3, aliniatul b al Tratatului de la Maastricht stipuleaza: "Comunitatea actioneaza in limitele competentelor care ii sunt conferite si a obiectivelor care ii sunt atribuite prin tratat. In domeniile care nu fac parte din competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine, conform principiului de subsidiaritate, decat in masura in care obiectivele de actiune avute in vedere nu pot fi realizate intr-o maniera satisfacatoare de catre statele membre".

Tratatul stabileste totodata obiectivele si competentele UE. Uniunea Europeana isi propune urmatoarele obiective:

dezvoltarea in mod permanent a unei uniunii mai stranse a popoarelor europene;

promovarea progresului economic si a echilibrului social, in special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin crearea Uniunii Economice si Monetare (piata unica a fost instituita in anul 1993, iar moneda unica Euro a fost lansata in 1999);

afirmarea identitatii sale pe scena internationala prin punerea in practica a unei politici externe si de securitate comuna, inclusiv a unei politici comune de aparare;

intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii (care nu inlocuieste cetatenia nationala, ci o completeaza, conferind un numar de drepturi politice si civile cetatenilor europeni);

dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne.

Tratatul de la Maastricht reprezinta o noua etapa de integrare europeana. Astfel, el:

a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii procesului de constructie a unei piete fara frontiere;

a lansat notiunea de cetatenie europeana pentru toti cetatenii statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot si la eligibilitate in cadrul alegerilor locale si europene, dreptul de petitie, dreptul de recurs in fata mediatorului european;

a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE;

a introdus doi noi "piloni" de natura interguvernamentala;

a extins procedura de vot cu majoritate calificata unor noi domenii;

a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii

D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

Tratatul de la Maastricht afirma ca "orice stat european care respecta principiile fundamentale ale Uniunii (libertate, democratie, respec­tarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale) poate cere sa devina membru al UE".

c Consiliul European intrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit ca aderarea fiecarei tari care isi propune sa devina membra a Uniunii Europene va avea loc de indata ce aceasta va fi capabila sa isi asume obligatiile ce ii revin prin satisfacerea conditiilor economice si politice pe care le implica aderarea.

Criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeana:

a) Criteriul geografic[10] (apartenenta geografica, economica sau culturala la batranul continent);

b) Criteriul politic (dezvoltarea democratica, stabilitatea politica, suprematia legii, apararea drepturilor omului, respectarea si protectia minoritatilor, abolirea pedepsei cu moartea);

c) Criteriul economic (existenta unei economii de piata viabile, capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei libere in interiorul Uniunii);

d) Adoptarea acquis-ului comunitar

e) Criteriul capacitatii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.

Acquis-ul comunitar cuprinde:

a) dispozitiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE si EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma si ale Tratatului privind Uniunea Europeana, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum si ale tuturor acordurilor care le-au modificat in timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;

b) regulamentele, directivele si deciziile emise de catre institutiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum si celelalte acte adoptate de catre institutiile Uniunii Europene, cum ar fi declaratii, rezolutii, strategii comune, actiuni comune, pozitii comune, concluzii, decizii-cadru si altele de acest fel;

c) conventiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum si cele deschise unui numar mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene si, dupa caz, Comisia Europeana sunt parti, desemnate ca atare de catre acestea din urma ca facand parte din acquis;

d) jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene.

c In decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, in contextul strategiei de preaderare, sa fie create conditii pentru integrarea gradata si armonioasa a tarilor candidate prin dezvoltarea unei economii de piata, adaptarea structurilor administrative si constituirea unui mediu econo­mic si monetar stabil.

E. Europa "Celor Cincisprezece" - A treia extindere (1995)

Tarile Asociatiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii parteneri oficiali ai UE, erau nemultumite de faptul ca sunt indepartate de marea piata interioara care se constituia in cadrul Europei "Celor Doisprezece". Desi au negociat crearea intre cele doua ansambluri a unui "spatiu economic european" , ele au cerut si au obtinut adeziunea lor deplina la UE . Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia si Finlanda si au fost supuse referen­dumului, intrand in vigoare la 1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s‑a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind impotriva). Norvegia nu a intrat in UE.

F. Tratatul de la Amsterdam (1997)

La 17 iunie 1997, sefii de stat si de guvern ai UE au convenit asupra unui acord politic privind un nou tratat pentru Europa - Tratatul de la Amsterdam - care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei "trei piloni" pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se refereau la:

plasarea preocuparilor privind ocuparea si drepturile ceta­tenilor in "inima" Uniunii, prin:

elaborarea unor orientari politice comune si a unor linii directoare;

"concilierea" flexibilitatii cu securitatea muncii;

intarirea drepturilor individuale.

suprimarea obstacolelor din calea liberei circulatii si intarirea securitatii prin:

acordarea de noi responsabilitati in domeniul justitiei si afacerilor interne;

incorporarea de catre UE a acordului "Schengen".

crearea unui mesaj care sa-i permita Europei sa-si faca mai bine auzita vocea in lume, prin:

o mai buna aparare a intereselor economice ale UE;

elaborarea unei strategii comune in domeniul politicii externe si de securitate comuna;

anticiparea crizelor si crearea conditiilor pentru o decizie rapida;

intarirea identitatii europene de securitate si de aparare.

cresterea eficacitatii arhitecturii institutionale a Uniunii in vederea viitoarelor largiri

G. Agenda 2000

La 16 iulie 1997 este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai extinsa" care prezinta trei provocari supuse dezbaterii Uniunii Europene:

intarirea si reformarea politicilor comunitare pentru ca acestea sa se adapteze unei uniuni largite. Este vorba de politica agricola comuna si de politicile ce vizeaza coeziunea economica si sociala;

evaluarea candidaturilor de adeziune in functie de respectarea de catre statele candidate a criteriilor democratice si statului de drept, de perspectivele lor de dezvoltare economica si de capacitatea lor de a prelua legislatia comunitara in vigoare;

adaptarea cadrului financiar al Uniunii, care va permite, intr-o maniera coerenta si in limite bugetare rezonabile, evolutia politicilor comunitare.

H. Europa "Celor Douazeci si Cinci" - A patra extindere (2004)

c In decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, sefii de stat si de guvern din tarile membre ale UE au luat decizia initierii unei noi extinderi a Uniunii.

Negocierile cu sase din tarile primului val au inceput la 31 martie 1998 in cadrul Conferintei de la Londra. Cele "Sase de la Luxemburg" au fost Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovenia, Estonia si Cipru.

c Negocierile cu tarile din al doilea val au fost lansate la Bruxelles pe data de 15 februarie 2000, pe baza concluziilor Summitului de la Helsinki din decembrie 1999.

Cele "Sase de la Helsinki" au fost Slovacia, Romania, Bulgaria, Lituania, Letonia si Malta.

c La Summitul de la Nisa , din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un acord de compromis care permitea o reforma institutionala a Uniunii si trecerea la o extindere treptata incepand cu 2004.

c In perioada 15-16 martie 2002 are loc Consiliul European de la Barcelona care s-a remarcat prin participarea istorica a sefilor de state si de guverne, precum si a ministrilor de afaceri externe si finante ai tuturor celor 13 tari candidate, alaturi de omologii lor din statele membre UE.

c In cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12-13 decembrie 2002) are loc incheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau aderarea la UE. Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia si Malta vor deveni membre ale UE din De asemenea, in cadrul acestui summit:

S-a stabilit o data-tinta pentru aderarea Romaniei si Bulgariei la UE. Negocierile se vor incheia pana la sfarsitul anului 2004, iar data-tinta pentru aderare este 1 ianuarie 2007.

S-a decis acordarea unei asistente de preaderare mai mari pentru Romania si Bulgaria. Pentru a recupera decalajul fata de cele zece state ce vor intra in UE, Romania va primi de la UE 2,8 miliarde de Euro pana in 2006. Pentru aceste fonduri, UE a trasat tarii noastre prioritati de alocare: justitia, afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurala, infrastructura de transport si de mediu, coeziu­nea si constructiile institutionale.

Romaniei i s-a confirmat ca pana in 2007 va avea statut de observator in Parlamentul European ce va fi ales in 2004.

c La 16 aprilie 2003 la Atena au fost semnate Tratatele de aderare la UE ale Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei, Lituaniei, Letoniei si Maltei.

c La 1 mai 2004 cele zece state din Europa Centrala si de Est devin membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Insa ramane de rezolvat o problema care consta in trei cifre: "Trecand de la 15 la 25 de state, suprafata UE a crescut cu 34%, populatia cu 29%, dar bogatia doar cu 8%."

I. Constitutia europeana

c In cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15 decembrie 2001, sefii de state si de guverne au aratat ca Uniunea trebuie sa rezolve trei probleme majore:

aducerea cetatenilor, in primul rand a tinerilor, mai aproape de modelul si de institutiile europene;

organizarea politicii si a spatiului politic european intr-o Uniune largita (Consiliul a subliniat hotararea UE de a finaliza in 2002 negocierile de aderare cu tarile candidate care sunt pregatite, astfel incat aceste tari sa poata lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European);

transformarea Uniunii intr-un factor de stabilitate si intr-un model de urmat, data fiind noua arhitectura multicolora a lumii.

In urma reuniunii, sefii de state si de guverne au hotarat convocarea unei Conventii privind viitorul Europei. c Conventia pentru Viitorul Europei a prezentat in cadrul Consiliului European de la Salonic reunit intre 19-20 iunie 2003, Proiectul de Tratat privind instituirea unei Constitutii pentru Europa.

c Consiliul European de la Bruxelles, desfasurat in perioada 17-18 iunie 2004, a marcat o etapa istorica in procesul de integrare si cooperare in Europa: reprezentantii "Celor Douazeci si Cinci" au anuntat ajungerea la un acord in ceea ce priveste proiectul de Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa.

c "Cei Douazeci si Cinci" semneaza la Roma, in data de 29 octombrie 2004, Constitutia Uniunii Europene Trebuie spus ca aceasta Constitutie nu va inlocui constitutiile nationale ale statelor membre, ci va inlocui principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar. Constitutia Europeana va imbunatati gradul de transparenta si eficienta al deciziilor si actiunilor Uniunii Europene si ii va oferi flexibilitatea necesara in atingerea scopurilor propuse la inceput de mileniu.

Constitutia este impartita in patru sectiuni:

(I) prima sectiune defineste Uniunea Europeana, valorile sale, obiectivele, prerogativele ei, modul de adoptare al deciziilor, institutiile sale, precum si modul in care un stat membru poate sa paraseasca Uniunea Europeana, daca doreste aceasta

(II)   a doua parte cuprinde "Carta Drepturilor Fundamentale";

(III) a treia descrie politicile si modul de functionare a Uniunii Europene;

(IV)   a patra sectiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare si revizuire a Constitutiei

Exista cateva elemente noi aduse prin aceasta Constitutie. Acestea au in vedere:

1. Garantia respectarii anumitor valori si a unui model de societate: respectarea libertatilor, a democratiei, a egalitatii, a statului de drept, a demnitatii umane si a drepturilor omului; societatea bazata pe pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si nediscriminare.

2. Libertati fundamentale: libera circulatie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor si a capitalurilor; nediscriminarea in ceea ce priveste nationalitatea.

3. Cetatenie europeana. "Toate persoanele care au nationalitatea unui stat membru poseda cetatenia Uniunii."

Aceasta cetatenie se adauga cetateniei nationale si confera drepturi suplimentare: dreptul de a circula si de a locui in mod liber pe intreg teritoriul Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile in Parlamentul European, precum si la alegerile municipale, protectia consulara si diplomatica in tarile terte, dreptul de a adresa petitii Parlamentului European, dreptul de a recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa institutiilor si organelor consultative europene in limba sa si de a primi un raspuns in aceeasi limba.

4. O carta a drepturilor fundamentale. Carta face parte integranta din Constitutie. Ea se aplica institutiilor europene si statelor membre atunci cand acestea aplica drepturile Uniunii Europene. Ea acopera nu numai drepturile civile si politice inscrise in Conventia Europeana a drepturilor omului din 1950, ci si domenii suplimentare, precum: drepturile asociate lucratorilor, protectia mediului, dreptul la o buna administrare

5. Solidaritate. Daca un stat membru este tinta unui atac terorist sau este lovit de o catastrofa naturala sau de origine umana, Uniunea Europeana si statele sale membre actioneaza de o maniera solidara - daca este cazul si prin mijloace militare - pentru a veni in ajutorul acelui stat.

6. O imbunatatire a vietii democratice a Uniunii. Institutiilor europene le sunt impuse noi dispozitii in materie de consultare a societatii civile, de transparenta sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea, si un drept de initiativa populara (daca cel putin un milion de europeni o cer intr-un anumit numar de state, Comisia poate depune o propunere in sensul dorit de acestia).

7. Obiective comune:

pace si bunastare;

libertate, securitate si justitie;

dezvoltare durabila;

progres stiintific;

coeziune economica, sociala si teritoriala;

solidaritate intre statele membre;

protejarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.

8. Constitutia europeana garanteaza europenilor un spatiu unic de "libertate, securitate si justitie"[16]. Iata ce inseamna acest lucru:

Absenta controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene. Un european poate circula in mod liber, fara a fi controlat sau fara a fi necesar sa-si arate pasaportul, in interiorul frontierelor celor 25 de state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin).

Intarirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizeaza frontierele cu tarile terte (de exemplu, intre Spania si Maroc sau intre Polonia si Ucraina), dar si porturile si aeroporturile internationale din toate statele membre.

O politica comuna in materie de azil care se refera la un statut uniform de azil valabil in toate tarile Uniunii Europene, la proceduri comune de acordare si de retractare ale acestui statut si la un parteneriat cu tarile terte pentru a administra fluxul de cereri de azil. Aceasta politica trebuie sa fie conforma cu Conventia de la Geneva asupra refugiatilor.

O politica comuna in materie de imigrare care urmareste sa gestioneze mai bine fluxurile migratoare asigurand, in acelasi timp, un tratament echitabil strainilor care vin in mod regulat in spatiul Uniunii.. Prin aceasta politica se are in vedere si lupta impotriva migratiei clandestine, precum si a traficului de fiinte umane (in particular a femeilor si a copiilor).

Consolidarea cooperarii judiciare in materie civila are in vedere recunoasterea mutuala a deciziilor din justitie, precum si executarea lor, cooperarea in materie de obtinere a probelor si un mai bun acces la justitie.

Consolidarea cooperarii politienesti si judiciare in materie penala vizeaza in special o lupta puternica impotriva terorismului, a exploatarii sexuale a femeilor si a copiilor, a traficului de droguri, spalarii banilor, a coruptiei sau a crimei organizate.

Crearea unui Parchet european care va permite combaterea intr-o masura mai mare a criminalitatii internationale

Consolidarea si controlul mai bun din partea Europolului. Politiile europene coopereaza in cadrul Europolului.

Competentele Uniunii Europene conform Constitutiei

In conformitate cu Constitutia europeana, delimitarea competentelor Uniunii se bazeaza pe principiul atribuirii. Utilizarea competentelor Uniunii este condusa de principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.

Conform principiului atribuirii, Uniunea actioneaza in limitele competentelor conferite ei de catre statele membre prin Constitutie pentru a atinge obiectivele stabilite in actul fundamental. Competentele care nu sunt atribuite Uniunii in Constitutie apartin statelor membre.

Conform principiului subsidiaritatii, in domeniile care nu se incadreaza in competenta sa exclusiva, Uniunea actioneaza numai daca si in masura in care obiectivele actiunii vizate nu pot fi suficient realizate de catre statele membre, la nivel central, regional sau local, dar se pot, datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii vizate, realiza mai bine la nivelul Uniunii.

Conform principiului proportionalitatii, continutul si forma actiunii Uniunii nu depasesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Uniunii Europene stabilite prin Constitutie.

Constitutia intareste aplicarea ultimilor doua principii: fiecare parlament national are posibilitatea de a examina daca propunerile Comisiei respecta principiul subsidiaritatii. Aceasta poate determina Comisia sa-si revizuiasca propunerea.

Cele trei principii sunt supuse controlului Curtii de Justitie si pot face obiectul unui recurs.

Exista cateva tipuri (categorii) de competente pe care le vom prezenta in continuare.

I. Competente exclusive

Atunci cand Constitutia atribuie Uniunii o competenta exclusiva intr-un domeniu determinat, numai aceasta poate legifera si adopta acte juridice cu caracter obligatoriu; statele membre nu pot face ele insele acest lucru, decat daca sunt abilitate de catre Uniune sau pentru punerea in aplicare a actelor adoptate de aceasta.

Uniunea detine competenta exclusiva:

in stabilirea regulilor concurentiale necesare pentru functionarea pietei interne;

pentru incheierea acordului international cand incheierea este prevazuta intr-un act legislativ al Uniunii, care este necesar pentru ca Uniunea sa-si poata exercita competenta la nivel intern sau care afecteaza un act intern al Uniunii;

in urmatoarele domenii:

politica monetara pentru statele membre care au adoptat moneda Euro;

politica comerciala comuna;

Uniunea vamala;

conservarea resurselor biologice ale marii in cadrul politicii comune in domeniul pescuitului.

II. Competente partajate

Atunci cand Constitutia atribuie Uniunii o competenta partajata cu statele membre intr-un domeniu determinat, Uniunea si statele membre au puterea de a legifera si adopta acte juridice cu caracter obligatoriu in acel domeniu. Statele membre isi exercita competenta in masura in care Uniunea nu si-a exercitat-o sau a decis sa cedeze exercitarea competentei sale.

Competenta partajata intre Uniune si statele membre se aplica in urmatoarele domenii principale:

piata interna;

spatiul libertatii, securitatii si justitiei;

agricultura si pescuitul, exclusiv conservarea resurselor biologice marine;

transportul si retelele transeuropene;

energia;

politica sociala;

coeziunea economica, sociala si teritoriala;

protectia mediului;

protectia consumatorilor;

problemele comune ale sigurantei in materie de sanatate publica.

Trebuie spus ca in domeniile:

cercetarii, dezvoltarii tehnologice si spatiului, Uniunea are competenta de a conduce actiuni, mai ales definirea si punerea in aplicare a programelor, fara ca exercitarea acestei competente sa aiba ca efect impiedicarea statelor membre de la exercitarea competentei lor.

de dezvoltare, cooperare si ajutor umanitar, Uniunea are competenta de a actiona si conduce politica comuna, fara ca exercitarea acestei competente sa poata avea ca rezultat impiedicarea statelor membre de la exercitarea competentei lor.

III. Coordonarea politicilor economice si de ocupare a fortei de munca

Uniunea ia masuri de asigurare a coordonarii politicilor economice si de ocupare a fortei de munca ale statelor membre, in special prin adoptarea unor linii de orientare largi pentru aceste politici. Statele membre coordoneaza politicile lor economice in interiorul Uniunii.

IV. Politica externa si de securitate comuna

Uniunea are competenta de a defini si implementa politica externa si de securitate comuna, inclusiv definirea progresiva a politicii de aparare comune.

Competenta Uniunii in materie de politica externa si de securitate comuna cuprinde toate domeniile politicii externe si toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresiva a unei politici de aparare comuna, care ar putea duce la o aparare comuna.

Statele membre trebuie sa sprijine activ si fara rezerve politica externa si de securitate comuna in spiritul loialitatii si solidaritatii reciproce si trebuie sa se conformeaza actelor adoptate de catre Uniune in acest domeniu.

V. Actiuni de sprijinire, coordonare sau actiuni complementare

In anumite domenii si in conditiile stabilite in Constitutie, Uniunea are competenta de a actiona pentru sprijinirea, coordonarea si suplimentarea actiunilor statelor membre, fara suprapunerea competentelor lor in aceste domenii.

Domeniile de actiune pentru sprijin, coordonare sau complementare, la nivel european, sunt:

industria;

protectia si ameliorarea sanatatii umane;

educatia, formarea profesionala, tinerii si sportul;

cultura;

protectia civila;

cooperarea administrativa.

J. Viitorul Uniunii europene - Europa celor 30?

c Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la Bruxelles (17-18 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a Uniunii Europene, luandu-se in acest sens decizii referitoare la fiecare dintre tarile candidate. Sefii de state si de guverne au reiterat obiectivul comun de aderare a Bulgariei si Romaniei la UE in ianuarie 2007, prin incheierea negocierilor pana la sfarsitul anului 2004 si semnarea Tratatului comun de Aderare in 2005.

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnata si o noua tara candidata: Croatia, hotarandu-se organizarea unei Conferinte Interguverna-mentale pentru deschiderea negocierilor la inceputul anului 2005.

c In cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16 -17 decembrie 2004 are loc incheierea negocierilor de aderare ale Romaniei si Bulgariei la UE. Tratatele de aderare ale acestor 2 state au fost semnate la 25 aprilie 2005.

De asemenea, s-a hotarat inceperea negocierilor de aderare cu:

Croatia - 17 martie 2005;

Turcia[17] - 3 octombrie 2005. Se estimeaza ca negocierile cu aceasta tara vor dura intre 10 si 15 ani (aderarea nu va avea loc inainte de 2015) datorita faptului ca Turcia, in ciuda dezvoltarii economice accelerate, in principal in jurul marilor sale metropole, ramane o tara intermediara intre lumea in curs de dezvoltare si cea industrializata. Numarul mare al populatiei sale (70 de milioane de locuitori - cam cat toti locuitorii celor 10 noi state membre), aflat in crestere rapida, caracteristicile sale culturale marcate printr-un islamism majoritar si tolerant fac din Turcia un partener important pentru UE, insa dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline intr-un viitor foarte apropiat.