Aparitia si dezvoltarea teoriei domeniului public

Aparitia si dezvoltarea teoriei domeniului public

Din toate timpurile s-a simtit necesitatea de a scoate de sub incidenta regulilor dreptului privat o categorie de bunuri, care nefiind destinate folosintei intregii colectivitati, urmau sa fie conduse de reguli speciale.

Aceste bunuri considerate de mai mare importanta pentru interesele sociale, au fost supuse in timp unor restrictii, pentru a nu fi deturnate de la scopurile pe care le serveau, formand domeniul public

Notiunea de domeniu isi are originea in cuvantul latin ˝dominium˝ , care inseamna ,,stapanire, proprietate in timp ce ˝dominus˝, inseamna proprietar

S-a admis unanim in doctrina administrativa ca bunurilor din domeniul public li se aplica un regim juridic exorbitant,derogatoriu de la dreptul comun

De regula, asemenea bunuri fiind puse in valoare prin prestarea unui serviciu public, doctrina a legat studiul acestei institutii de teoria serviciului public, teorie fara de care dreptul administrativ nici nu poate fi conceput.

Dintr-o asemenea perspectiva,nu putem fi de acord cu opinia formulata recent de un autor potrivit careia justificarea studierii unei asemenea teme la dreptul administrativ, ˝chiar si numai in parametrii ei cei mai generali (ea fiind studiata in detaliu la dreptul civil, ca institutie de baza a acestei ramure de drept se datoreaza faptului ca ,,proprietatea publica si proprietatea privata constituie fundamentul material de afirmare si realizare a personalitatii de drept public dar si de drept privat a statului si a unitatiilor administrativ-teritoriale

In realitate este vorba despre o institutie traditionala a dreptului administrativ, de o extrema complexitate, cu un inalt grad de dificultate in intelegere si interpretare,aflata de regula in divergenta intre civilistii si administrativistii, datorita unei legislatii inadecvate si unei jurisprudente contradictorii.

Interesul specialistiilor pentru aceasta materie, rezida in faptul ca institutia in sine nu prezinta un caracter pur teoretic, implicatiile ei exced interesului strict juridic, ele patrund in sfera politicului, a socialului, avand in vedere ca bunurile incluse in domeniul public se detaseaza de restul bunurilor dintr-o societate prin faptul ca regimul lor juridic presupune anumite particularitati, sustinute in doctrina, dar consacrate si in actele normative adoptate de-a lungul timpului

Un loc aparte in cercetarea domeniului public il ocupa doctrina franceza din a doua jumatate a secolului trecut, doctrina care a influentat in cea mai mare masura doctrina romaneasca in aceasta materie si deci pe autorii romani

Aproape toti autorii romani de drept administrativ care s-au ocupat de domeniul public in perioada interbelica si dupa 1990 si-au inceput prezentarea cu o sinteza mai restransa sau mai cuprinzatoare a evolutiei sub aspect doctrinar si legislativ a acestei institutii devenita traditionala in dreptul romano-germanic.

Stabilirea efectiva a bunurilor care urmeaza sa alcatuiasca domeniul public a intampinat in timp numeroase dificultati iar prezentarea pe scurt a istoricului acestei institutii va permite cunoasterea si intelegerea unora dintre acestea.

De-a lungul vremii, doctrina juridica privind domeniul public a incercat sa raspunda unor probleme precum, stabilirea naturii juridice a dreptului exercitat asupra bunurilor care-l compun si implicit a titularului acestui drept, stabilirea sferei de cuprindere a domeniului public si a caracteristicilor regimului inalienabilitatii bunurilor apartinand domeniului public.

In prezent, fata de opiniile exprimate in doctrina, se poate face urmatoarea periodizare a evolutiei teoriilor cu privire la domeniul public-notiunea de domeniu public la romani,notiunea de domeniu public in vechiul drept francez, concetia asupra domeniului public promovata de Revolutia franceza din 1989, notiunea de domeniu public in spiritul Codului civil francez, conceptia noua a doctrinei de la sfarsitul secolului al XX -lea, notiunea de domeniu public in doctrina din perioada interbelica,doctrina occidentala actuala cu privire la domeniul public . In dreptul roman, bunurile se clasificau in-bunuri aflate in patrimoniu (res in patrimonio) si bunuri aflate in afara patrimoniului (res extra patrimonium), dupa ele puteau sau nu sa se afle in proprietatea unei persoane private, patrimoniul constituind totalitatea bunurilor, a drepturilor si a datoriilor unei persoane, susceptibile de a fi evaluate in bani[8].

Astfel, s-a constituit treptat categoria bunurilor care nu erau susceptibile de apropiere privata (rex etra patrimonium) si deci nu puteau apartine cuiva sau categoria bunurilor care formau domeniul public, in sensul actual al termenului.

Autorii moderni fac de regula urmatoarea clasificare a bunurilor aflate in afara patrimoniului res communes (tarmurile marii), res publice (porturile si fluviile), res universitatis (bunurile ce apartineau unei colectivitati, ca teatrele,parcurile, pietele publice si res divini iuris, la randul lor impartite in bunuri sacre si bunuri religioase-bunurile consacrate divinitatii, mormintele si zidurile oraselor).

Aceste bunuri nu puteau fi instrainate si nici prescrise, ci doar concesionate in schimbul unei redevente sau, mai precis, a unui impozit, denumit rectigalium publicum, la fel ca a bunurile domeniului public modern. Aceasta concesiune nu dadea concesionarului un drept de proprietate sau un drept de servitute si nici un alt drept real, intrucat ea era precara si revocabila, fiind guvernata numai de principiile dreptului public

Toate aceste bunuri se considera ca sunt afectate uzului publicului, fie ca profitau toti prin efectul unei folosinte directe si imediate.

Alaturi de aceste bunuri se aflau cele care constituiau pentru poporul roman o sursa de venituri, numite res publicae in pecunia populi, in compunerea carora intra si ager publicus, pamanturile cucerite de la dusmani sau ceea ce astazi numim domeniul privat al statului, intrucat ele se inchiriau sau se vindeau cetatenilor particulari potrivit dreptului privat.

In vechiul drept francez, in perioada monarhilor absolute, domeniul public nu putea fi conceput separat de domeniul privat al monarhului, ambele fiind posedate si facand parte din proprietatea suveranului, in virtutea suveranitatii sale exercitata de un regim de drept regalian.

Astfel, in Franta, inainte de Revolutie, ambele domenii se confundau, formand domeniul Coroanei. Sub regii franci, domeniul public a fost considerat proprietatea privata a Regelui, care ramanea sa dispuna liber de bunurile ce-l alcatuiau. Regele era investit nu doar cu un drept de paza si supraveghere, ci avea proprietatea dependintelor domeniului public.

Ca o contrapondere a omnipotentei regale, a aparut principiul inalienabilitatii domeniului public, regula fiind consacrata efectiv prin Ordonanta (sau Edictul) de la Moulins, din februarie 1566, din timpul lui Carol al IX-lea. Consacrarea principiului inalienabilitatii a reprezentat o masura de protectie instituita de regi pentru conservarea si protejarea patrimoniului lor.

Bunurile regilor erau astfel caracterizate oarecum de inalienabilitate, dar pe motivul ca faceau parte din Domeniul Coroanei, in ideea de stat, si nu pentru motivul ca foloseau tuturor, regele, teoretic, devenind doar administratorul legal al acestui domeniu

Aceasta Ordonanta a fost calificata totusi de multi autori francezi ca fiind o lege sacrosanta, data de rege pentru el insusi, ce concretiza tendinta instinctiva a monarhilor de a se recunoaste proprietari, motiv pentru care majoritatea autorilor a fost favorabila tezei dreptului de proprietate al regilor asupra bunurilor ce au apartinut Domeniului Coroanei si doar o minoritate a sustinut teza unui drept de administrare al regelui

Ca urmare a Revolutiei franceze din 1789, Regele a fost deposedat de domeniul sau, natiunea franceza fiind declarta adevarata proprietara a domeniului public.

Problema domeniului public a reprezentat una din primele probleme evocate de Adunarea revolutionarilor, motiv pentru care, in octombrie 1789, a fost infiintat un Comitet al domeniului, lucrarile sale avand ca finalitate elaborarea unui Cod domenial .