Teoria separatiei puterilor in stat

Teoria separatiei puterilor in stat

Puterea statala, in sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei juridice, comportamentul social, presupune, in mod necesar, trei categorii de activitati fundamentale:

- activitatea legislativa: crearea legii;

- activitatea executiva: asigurarea executarii legii;

- activitatea jurisdictionala: asigurarea aplicarii legii in situatiile conflictuale.

Remarcam ca, fiecare dintre aceste activitati necesita 'putere statala', in sensul de capacitate de a impune anumite comportamente, de pe o pozitie supraordonata guvernantilor:

prin lege se comanda, la modul general si impersonal, intreg comportamentul social.

executarea legii, transpunerea ei in viata sociala se face prin acte de autoritate care traduc regula generala in concret.

hotararea judecatoreasca, prin care se aplica legea este si ea investita cu putere, fiind obligatorie, prin coercitiune statala, pentru parti.

Desfasurarea concomitenta a acestor trei activitati fundamentale realizeaza puterea statala in globalitatea ei, adica dirijarea in ansamblu a comportamentului social, prin intermediul unui sistem complex bazat pe lege. Iata de ce, modul in care sunt organizate activitatile legislativa, executiva si jurisdictionala, fiecare dintre acestea presupunand putere, este deosebit de important. Acest mod de organizare determina, in ultima instanta, insasi natura statului respectiv. In acest context, definim organizarea statala a puterii ca fiind ansamblul de norme juridice care determina:

- repartitia puterii statale pe institutii si regulile de acces la putere:

- structura institutiilor, pe verticala si orizontala;

- relatiile de guvernare, adica relatiile din cadrul institutiilor, dintre institutii, precum si dintre institutii si cetateni.

Daca activitatea legislativa, cea executiva si cea jurisdictionala se concentreaza la nivelul unei singure institutii, exercitiul puterii in stat este discretionar si va servi intereselor unor grupuri sau persoane. Daca, insa, aceste activitati sunt conferite unor institutii distincte, care se bucura de o oarecare independenta unele fata de altele, exista posibilitatea exercitarii puterii intr-o stare de echilibru intre interesele sociale generale, interesele de grup si interesele individuale.

In acelasi timp autoritatile trebuie sa colaboreze intre ele pentru a evita ruperea insasi a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decat unica, chiar daca se manifesta in modalitati si forme diferite .

O etapa importanta in evolutia organizarii statale a puterii este deschisa de aparitia teoriei separatiei puterilor in stat . In esenta, teoria separatiei puterilor instituie contra-puterea pentru evitarea abuzului de putere.

Aceasta teorie a aparut in Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reactie impotriva monarhiei absolute, in care regele concentrand intreaga putere se considera personificarea statului (Ludovic al XIV-lea - L`Etat c`est moi).

Teoria separatiei puterilor in stat a fost enuntata de John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690). Ea este elaborata apoi pe larg si consacrata de Montesquieu in lucrarea De l`esprit des lois (1748), lucrare pentru care autorul este considerat parintele teoriei clasice a separatiei puterilor in stat.

Principiul separatiei puterilor in stat a fost considerat mijlocul eficace de a slabi atotputernicia statului, impartindu-i atributiunile. Pornind de la premisa ca exista o inclinatie naturala a omului care detine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat ideea ca "puterea trebuie infranata de putere" . Pentru a preveni abuzul, au fost statuate doua principii de baza:

pentru a fi controlabila, puterea trebuie divizata;

sistemul de organizare statala a puterii trebuie astfel conceput, incat o putere sa poata fi oprita de alta.

Rezulta ca, potrivit teoriei separatiei puterilor in stat, modul de organizare statala si de functionare a puterii trebuie sa contina, prin conceptie, garantii, bazate pe cele doua principii enuntate, pentru limitarea puterii, in vederea asigurarii respectarii drepturilor cetateanului.

In favoarea teoriei separatiei puterilor in stat au fost aduse urmatoarele argumente:

- concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz intrucat, in acest caz executivul n-ar mai fi tinut sa respecte legea, intrucat ar putea sa o modifice dupa propria vointa;

- concentrarea puterii judecatoresti cu cea legislativa sau a puterii judecatoresti cu cea executiva ar duce, de asemenea, la abuz, intrucat judecatorul s-ar transforma din arbitru impartial in opresor, daca ar avea posibilitatea sa modifice legea dupa bunul plac, sau sa execute legea si tot el sa cenzureze executarea legii, dispunand de forta publica (de ex. controlul jurisdictional al actului administrativ: judecatorul emite actul administrativ si tot el ii controleaza legalitatea, ceea ce, teoretic, este absurd).

Montesquieu a formulat si cateva reguli privind constituirea si relatiile intre puterile statului, dintre care mentionam:

- corpul legislativ sa fie format din doua parti, fiecare avand drept de veto, ingradindu-se astfel posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic);

- puterea executiva este mai bine sa fie exercitata de o singura persoana intrucat cere actiuni prompte si eficace;

- puterea legislativa nu trebuie sa aiba dreptul de a tine in loc puterea executiva, intrucat aceasta din urma trebuie sa aiba o activitate continua, caracteristica imprimata de continuitatea naturala a vietii sociale;

- pentru a evita blocajul institutiilor, cele trei puteri sunt nevoite sa functioneze de comun acord, insa, fiecare respectand rolul celorlalte.

In practica statala, teoria separatiei puterilor in stat si-a gasit o recunoastere definitiva in experienta Revolutiei franceze care a si consacrat termenii de putere legislativa, executiva si judecatoreasca, dandu-le un inteles mai apropiat de semnificatia lor actuala .

In doctrina Revolutiei franceze 'puterile' erau considerate fractiuni, portiuni, ale exercitiului suveranitatii nationale. In concret, atunci cand natiunea isi instituie reprezentantii, ea deleaga unora exercitiul puterii sale legislative, altora exercitiul puterii sale executive, iar judecatorilor exercitiul puterii sale jurisdictionale.

Observam ca in locul notiunii de functie s-a preferat notiunea de putere, in sensul de exercitiu delegat al unei parti a suveranitatii. In aceasta acceptiune accentul cade pe notiunea de 'putere', in sensul de capacitate de a impune, activitatea specializata care o utilizeaza fiind considerata neesentiala.

Acceptiunea data notiunii de putere in stat atunci cand vorbim de separarea puterii, este importanta deoarece are urmatoarele consecinte practice:

I. Daca separatia puterii este o delegare de putere, atribuirea exercitiului unei portiuni din suveranitatea nationala globala, atunci fiecare organ de stat trebuie sa exercite singur, in totalitate, functia sa, fiind exclusa colaborarea, intrucat, daca cei ce exercita puterile delegate conlucreaza, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exercitiului suveranitatii unice, in favoarea lor.

II. Daca separatia puterii este inteleasa ca o repartizare a functiilor statului, o incredintare a unor misiuni strict determinate si a mijloacelor necesare pentru indeplinirea lor, atunci colaborarea intre organele care le exercita este posibila, intrucat independenta lor este asigurata de insasi natura de activitati specializate distincte, care se opune tendintelor de imixtiune, astfel incat, nu va avea ca efect concentrarea puterii. In aceasta acceptiune, accentul cade pe activitatea specializata, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfasurarea acesteia. Conlucrarea, in aceasta situatie, ar realiza doar o coordonare a guvernarii menita sa elimine incoerentele, o adaptare la caracterul global al realitatii.

Astazi, cei mai multi constitutionalisti impartasesc a doua conceptie considerand ca este vorba, de fapt, nu de o delimitare stricta si riguroasa, ci de un principiu de echilibru si colaborare, indispensabil in epoca moderna pentru a se asigura functionalitatea si eficienta deplina a tuturor organelor statului .

Teoria separatiei puterilor in stat este considerata astazi depasita deoarece a aparut intr-o perioada in care nu se infiintasera inca partidele politice si cand principalele temeri fata de abuzul de puterea vizau organele statului.

Aparitia partidelor complica problema. Ele au tendinta naturala de a-si subordona institutiile statale, pentru a dobandi o putere globala, in scopul de a-si impune vointa. Rolul deosebit al partidelor politice in configurarea institutiilor juridice si politice face ca astazi problema echilibrului sa nu se mai puna doar intre legislativ, executiv si jurisdictional, ci, mai ales, intre o majoritate, formata dintr-un partid sau din coalitia care a invins in alegeri si opozitie.

Realitatea actuala demonstreaza ca, de regula, guvernul apartine majoritatii parlamentare si ca atare, in principiu, parlamentul si guvernul nu se situeza pe pozitii adverse. In mod firesc vor conlucra, se vor sprijini reciproc. Aceasta conlucrare nu este, insa simpla si lineara, nefiind exclusa aparitia unor contradictii care pot duce la demisia guvernului sau la dizolvarea parlamentului. La randul lor, organele jurisdictionale depind atat de parlament, cat si de executiv, intr-o masura mai mare sau mai mica, astfel inca si acestea pot fi influentate de majoritatea politica.

Mai trebuie sa amintim puterea presei, in societatea actuala, care complica si mai mult situatia. Fara a fi investita cu autoritate statala si fara a fi prinsa in ecuatia separatiei-echilibrului puterii in stat, presa dispune de o capacitate enorma de dirijare a opiniei publice. Din acest motiv, partidele cauta sa influenteze si presa, incercand sa utilizeze, in acest sens, alaturi de alte mijloace, legislativul, executivul si jurisdictionalul.

In ceea ce priveste acceptiunea actuala a separatiei puterilor, din momentul in care s-a acceptat colaborarea intre organele statului nu mai poate fi vorba de o separare propriu-zisa, ci de un echilibru. Aceasta notiune desemneaza independenta limitata a autoritatilor statale. Daca din punct de vedere functional ele trebuie sa fie independente, s-a acceptat necesitatea ca ele sa depinda unele de altele in ceea ce priveste formarea sau desemnarea lor, si sa se controleze reciproc in exercitarea unor atributii. Aceasta nu este, insa, suficient. Este nevoie si de o opozitie parlamentara puternica pentru a tempera tendintele de abuz ale majoritatii.

Marea forta a teoriei separatiei puterilor in stat consta in imensa sa rezonanta sociala, politica si morala. Ea a intrat in constiinta multimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficienta reteta impotriva despotismului, in favoarea libertatii si a democratiei .

In Romania, principiul separatiei puterilor in stat este proclamat expres in art. 1 alin. 4 al Constitutiei revizuite[7], articol care face referire nu doar la separatia puterilor, ci si la necesarul echilibru care trebuie sa se stabileasca intre acestea. Se consfinteste in acest mod drept fundament politic pentru intreaga organizare si activitate a statului roman, principiul mai sus analizat, dar si democratia constitutionala .

Consacrarea expresa a acestui principiu are avantajul pe care intotdeauna o norma expresa il prezinta fata de aceea rezultata din interpretare, anume certitudinea, in mod strict, si previzibilitatea, in mod indubitabil .