Realismul in relatiile internationale

REALISMUL IN RELATIILE INTERNATIONALE

Extrǎgandu-si sevele din indelungata traditie a filosofiei politice, precum si din antropologia de nuantǎ pesimistǎ, realismul politic face legǎtura dintre teoriile normative asupra relatiilor internationale si praxisul politic, care, cu precǎdere in SUA, cultivat ca model predominant, fundamenteazǎ o politicǎ externǎ de succes. Realismul politic isi formuleazǎ asertiunile in incercarea de a atrage atentia asupra potentialului conflictual existent in cadrul relatiilor internationale.

Realismul poate fi caracterizat prin urmatoarele aspecte:

♦ Statele sunt principalii actori ai relatiilor internationale si ele exista intr-o situatie structurala de anarhie;

♦ Anarhia internationalǎ este forta principala care conduce comportamentul statelor;

♦ Mediul international, fiind anarhic, penalizeaza statele, daca acestea esueaza sa-si protejeze interesele vitale; in acest scop, statele tind sa posede forte militare, pentru a-si proteja interesele si tind sa se comporte ca actori instrumentali rationali, unitari;

♦ In anarhie, statele sunt preocupate de supravietuire, putere si securitate. Ele nu pot fi niciodata sigure de intentiile altor state si in consecinta adesea esueaza in incercarile lor de a coopera, chiar daca au interese comune;

♦ Institutiile internationale influenteaza ideea de cooperare doar marginal; statele vor incerca sa modifice institutiile internationale conform propriilor interese si ca urmare, institutiile tind mai degraba sa fie mediatori pentru conflictele dintre interesele statelor decat forte autonome care actioneaza in directia modificarii comportamentelor statelor.

Statul este intotdeauna inzestrat cu doua tipuri de puteri agentiale: interna si internationala. Puterea agentiala interna a statului se refera la abilitatea acestuia de a determina politica interna si externa si de a modela realitatile interne fara influenta actorilor interni non-statali. Puterea agentiala internationala a statului se refera la abilitatea de a conduce politica externa si de a modela realitatile internationale in lipsa oricaror constrangeri. Fiecare dintre teoriile relatiilor internationale confera statului diferite nivele de putere agentiala interna si internationala.

Realismul clasic (1940-1970) problematizeaza statul, il inzestreaza nu doar cu diferite nivele de putere agentiala interna, dar mai presus de orice, insista asupra faptului ca sistemul international este creat de puterile agentiale internationale ale statului la nivel de unitate. Realismul clasic plaseaza statul mai mult in centrul analizei, astfel incat politica internationala este derivata in cea mai mare parte din modificarile care apar in puterea agentiala interna a statului - independent de anarhie sau schimbarile in distributia de putere la nivel international.

In lucrarile lui Morgenthau, de exemplu, pot fi observate doua teorii ale statului: o abordare sistemica minora, in care statului ii este refuzata orice capacitate agentiala internationala si o abordare majora non-sistemica in care statul este inzestrat cu considerabile puteri agentiale internationale. Prima teorie, bazata pe o abordare sistemica minora, extrage comportamentul statului din sistemul de anarhie caruia acesta trebuie sa-i faca fata ca sa poata obtine controlul tehnic intr-un mediu ostil. In acest caz, statul are puteri agentiale interne inalte, dar nu detine nici un fel de putere agentiala internationala. In momentul cand un stat isi formuleaza politica externa, el trebuie sa ia in considerare politica externa a celorlalte state si trebuie sa faca o clara distinctie intre trei tipuri de politica externa: imperiala, status quo si prestigiu.

Imperialismul se refera la politica care cauta sa schimbe distributia de putere intre statele din sistem in avantajul unui stat anume.

Status quo se obtine cand un stat multumit cu pozitia si puterea sa, nu doreste sa schimbe distributia de putere la nivel international in favoarea sa.

Prestigiul este utilizat de toate statele pentru a-si demonstra puterea in fata altor natiuni prin intermediul ceremonialului diplomatic si prin expunerea de forta militara pe teritoriul national.

Cea de a doua teorie a lui Morgenthau privind statul, bazata pe o abordare non-sistemica majora, se axeaza pe diverse grade ale puterii agentiale a statului, pe autonomie si norme ca baza a politicilor internationale. Morgenthau argumenteaza ca echilibrul de forte nu apare automat atunci cind statele isi urmeaza propriile strategii de supravietuire ci trebuie sa fie construita intentionat de catre state. Acest lucru poate fi obtinut cand puterea agentiala interna a statului este inalta . Solutia pentru o pozitionare favorabila in balanta de putere este detinerea unei puteri agentiale interne inalte care la randul ei va conduce la obtinerea unei puteri agentiale internationale inalte in scopul infrangerii competitiei dintre state.

Puterea agentiala a statelor a fost inalta in timpul "aristocratiei internationale", sugereaza Morgenthau, si a permis statelor sa creeze un sistem international relativ linistit, dar a fost moderata in timpul "nationalismului universal", cand statele au creat un sistem international conflictual. In opinia lui Carr, toate institutiile internationale ale secolului XX (de ex. Liga Natiunilor si Organizatia Natiunilor Unite) au esuat in buna masura in incercarea lor de a instaura pacea universala, pentru ca succesul acestui proces presupune o baza de loialitate supranationala, care este determinata nu de anarhie, ci de preponderenta universalismului nationalistic. In ultima instanta, suveranitatea nationala nu este divizibila: ea nu poate fi partajata cu institutiile internationale[3].

Concluzia lui Morgenthau este ca desi puterea agentiala interna a statului variaza in timp, fara indoiala, in orice moment, statul are puterea agentiala internationala de a modela structura politica internationala. Dar pentru a media conflictele, statul are nevoie de un grad inalt de putere agentiala interna.  Doar diplomatia morala compensatorie a statului poate pune capat conflictului structural si poate crea o lume in care sa domine pacea . Statele au nevoie de autonomia interna, pe care trebuie sa o castige, si trebuie sa fie liderii opiniei publice si nu sclavii acesteia. Toate aceste aspecte sugereaza ca diplomatii trebuie sa refuze definirea interesului national in termeni de "putere" si ca ar trebui sa promoveze o retea interdependenta, "un consens moral in cadrul caruia sa existe posibilitatea de dezvoltare a diplomatiei de mentinere a pacii". Un guvern supranational nu poate fi instaurat peste noapte dar poate fi obtinut prin concilierea graduala a diplomatiei de zi cu zi. In acest fel, diplomatia superinteligenta poate crea loialitati supranationale, in schimb facand posibil un viitor stat universal, care ar fi insarcinat in special "cu dezvoltarea capabilitatilor tehnice si cu cerintele morale ale lumii contemporane".

Contributia lui Carr la realism este prezentata in faimoasa lucrare The Twenty Years' Crisis, unde el argumenteaza ca securitatea militara si economica a tuturor oamenilor poate fi cel mai bine obtinuta prin transcendenta formei nationale catre o societate globala post-suverana, bazata pe cetatenia universala. Natiunea socializata trebuie sa fie transformata intr-o comunitate universala post-suverana a cetateniei, deoarece aceasta forma nationala depasita a fost cauza dezordinii internationale. "O organizatie internationala, daca vrea sa reuseasca, trebuie sa se bazeze pe principii comune care permit obtinerea acordului si loialitatii barbatilor si femeilor din intreaga lume". In acest fel, noua ordine internationala ar fi in mod fundamental modelata de catre realitatile moralitatii globale si nu de catre puterea globala.

Neorealismul argumenteaza ca desi statul are putere agentiala interna inalta, nu are putere agentiala internationala sa determine politica sau sa formeze sistemul international liber de orice constrangeri. Statele sunt "purtatori pasivi" ai structurii politice internationale.

Teoriile neorealiste se bazeaza pe un paradox fundamental: ele insista pe centralitatea absoluta a statului autonom in politica internationala si totusi, ele neaga posibilitatea existentei unei teorii a statului in context international[5].

Waltz, unul dintre teoreticienii neorealismului, a dezvoltat de fapt o teorie a statului: statul este exclusiv derivat din cerintele de reproducere sistematica a sistemului anarhic de state. Prin concentrarea exclusiva asupra structurii internationale, statului ii este refuzata puterea agentiala internationala, fie pentru modelarea structurii politice internationale, fie pentru a influenta logica sa care constrange.

In opinia lui Waltz, exista doua tipuri de principii ordonatoare: ierarhia si anarhia. In timp ce ierarhia caracterizeaza structurile politice interne, anarhia caracterizeaza sistemele internationale. In cazul ierarhiei, indivizii se specializeaza in cadrul unei diviziuni armonioase si independente a muncii, care conduce la cooperare si interdependenta intre ei. Acest nivel de armonie si cooperare este atins doar pentru ca problema securitatii a fost deja rezolvata pe axele sale principale de catre stat. In anarhie, statele trebuie sa urmeze principiului "propriului ajutor" pentru ca nu exista nici o autoritate mai inalta (stat universal) care poate rezolva problema securitatii. Ele nu se pot specializa pe baza unui consens si trebuie sa concureze si sa fie independente, atata timp cat interdependenta implica vulnerabilitate.

Pentru a-si demonstra punctul de vedere, Waltz foloseste explicatia lui Thomas Hobbes care argumenteaza ca inainte de aparitia statului modern, in "starea naturii", era "un razboi al tuturor impotriva tuturor". Oamenii erau nesiguri pentru ca nu exista nici o autoritate mai inalta care sa previna conflictele dintre ei. Solutia gasita de Hobbes a fost infiintarea unui stat (denumit "leviathan") prin "contract social", in care toti indivizii sunt de acord cu predarea libertatii lor in fata statului, in scopul obtinerii securitatii.

Aplicand aceastǎ teorie in relatiile internationale, Waltz presupune ca statele in sistemul international concureaza unul cu celalalt in cadrul realitatii anarhice a politicii internationale. Pentru ca nu exista nici un leviathan sau stat universal, nu exista deci nimic care sa previna aparitia starilor conflictuale dintre state. Concluzia este ca ordinea este posibila doar daca exista o autoritate coercitiva superioara. Statele sunt libere sa-si urmeze propriile interese nationale, dar sunt mereu nesigure pentru ca razboiul poate oricand aparea, in timp ce cooperarea este periculoasa pentru ca prin deschiderea catre celelalte state, statul devine vulnerabil pentru atacatori.

Statul este inzestrat cu inalta putere agentiala interna si poate opera in intregime independent de fortele sociale interne ("statul este liber de orice interferenta externa sau interna - a actorilor nestatali - pentru a decide cum va face fata provocarilor externe. Statele isi dezvolta propriile strategii . ")[6]. Ideea de baza este ca statul nu are putere agentiala sa modifice realitatea internationala, el trebuind sa se conformeze anarhiei.

Insa, statul trebuie sa se integreze in sistemul international iar anarhia si diferentierea puterii ofera doua strategii de adaptare pe care statul le poate urma: imitarea si formarea de aliante.

Statele trebuie sa imite metodele utilizate de statele conducatoare, metode care si-au dovedit in timp eficienta. Imitarea va conduce la situatia de "asemanare" intre state, insa daca statele nu vor urma aceasta strategie, exista posibilitatea ca ele sa dispara sau sa decada. Prin preluarea practicilor castigatoare ale liderilor sistemului international in scopul promovarii propriei supravietuiri, statele in mod neintentionat reproduc sistemul anarhic. Astfel, imitatia promoveaza "mentinerea sistemului" pentru ca reduce diferenta de putere relativa dintre state "facand dificil pentru statul conducator sa transforme anarhia in ierarhie (si anume imperiu)[7].

Prin aplicarea strategiei de formare de aliante, statele se adapteaza sau se reorienteaza in scopul supravietuirii: statele slabe se aliaza cu alte state slabe impotriva celor puternice, dar acest lucru nu reprezinta neaparat un mijloc de cooperare pentru state. Exista doua argumente principale in sprijinul acestei idei: prima, aliantele sunt in principal temporare si rapide, si a doua, echilibrul de forte nu este o institutie asupra careia actorii in mod consensual, si colectiv, cad de acord[8]. Ele se aliaza in principal pentru a-si mentine propria supravietuire si pentru prevenirea crearii unui imperiu mondial.

In comparatie cu Waltz, Gilpin completeaza teoria statului prin adaugarea a doua elemente: putere agentiala interna variabila si obstacole socioeconomice. Gilpin argumenteaza ca statele pot avea diferite nivele ale agentiei interne. Astfel, agentia interna inalta permite statului sa se conformeze mai bine competitiei interstatale in conditii de anarhie si ca urmare sa devina mai puternic, in timp ce puterea agentiala redusa submineaza capacitatea statului de a-si dezvolta propria baza de putere, conducand la declinul marilor puteri[9]. Teoria de baza a lui Gilpin este ca statul va cauta sa puna in practica o politica externa expansionista si va continua sa se extinda pana cand forte contrare - denumite "obstacole"- vor interveni. Aceste obstacole cuprind difuzia tehnologica, obstacole interne sociale si costurile militare internationale ridicate. Cand un stat are putere agentiala interna redusa, aceste obstacole non-politice pot submina pozitia sa in cadrul sistemului. Difuzia tehnologica sau schimbarile in distributia de putere economica se obtin atunci cand o societate se confrunta cu cresterea inovarii tehnologice si productive. Cateodata, exista factori sociali interni care pot preveni absortia sau introducerea de noi forme de tehnologie sau, forte sociale care induc o impozitare ridicata a consumului public, efectul fiind reducerea investitiilor si ca rezultat, compromiterea cresterii economice nationale.

Costurile militare internationale ridicate reprezinta costurile induse de politica externa si care depasesc veniturile interne.

Neorealismul argumenteaza ca in conditii de anarhie, cooperarea dintre state nu este posibila, dat fiind imperativul de supravietuire care dicteaza ca statele trebuie sa-si prioritizeze "castigurile relative" (auto-ajutor) in fata "castigurilor absolute (cooperare internationala)". Anarhia da nastere la "problema actiunii colective" in care statele trebuie sa colaboreze in scopul supravietuirii. Cooperarea este posibila doar in cadrul unei distributii unice de putere, care este unipolaritatea hegemonica, si doar pe termen scurt. Pe termen lung, cooperarea se dizolva pe masura ce hegemonia dispare si distributia de putere, in mod inevitabil, se muta catre multipolaritate.

In concluzie, teoriile neorealiste argumenteaza ca atata timp cat statul dispune de o putere agentiala interna redusa, el nu se va putea conforma sau adapta starii de anarhie. Rezultatul acestei stari va fi declinul hegemonic sau declinul marilor puteri. In opozitie cu puterea agentiala interna scazuta, puterea agentiala interna ridicata permite statelor conformarea si recompensarea marilor puteri sau expansiunea hegemonica. "Statele nu au nici o putere agentiala sa modeleze sistemul international si nu au nici o alta cale decat sa se adapteze pasiv la cerintele sistemice ale anarhiei"[10]. Toate teoriile neorealiste pun in principal accentul pe structurile politice internationale si neaga orice capacitate reala a statului de a influenta politica internationala, contrastand astfel cu realismul clasic care acorda statului grade considerabile de putere agentiala internationala.