Liberalismul in relatiile internationale

LIBERALISMUL IN RELATIILE INTERNATIONALE

In contrast cu realismul, liberalismul se bazeaza pe urmatoarele prezumtii:

Statele nu sunt actori centrali in multe domenii; in schimb, organizatiile internationale si actorii non-statali pot fi deosebit de importanti in anumite domenii;

Statele nu sunt actori unitari; birocratii diferite vor avea diferite opinii despre "interesul national". Statele nu sunt asadar actori instrumental rationali.

Statele sunt mai putin preocupate de pace si securitate si mai mult preocupate de economie; statele sunt asadar inclinate sa coopereze in conditiile in care se percep reciproc drept parteneri.

Comportamentul statului nu este afectat de anarhia internationala; intradevar, factorii interni, si in mod special dezbaterea politica interna, pot afecta politicile externe ale statelor, in acest fel putand fi depasita anarhia internationala;

Institutiile internationale pot ajuta in mod semnificativ la aparitia si dezvoltarea procesului de cooperare, in acest fel atenuand efectele anarhiei internationale.

Liberalismul inzestreaza statul cu putere agentiala interna redusa pentru a depasi interesele interne, dar cu mult mai multa putere agentiala internationala pentru a reconstitui si modela structura internationala. De fapt, liberalismul subestimeaza rolul statului in timp ce realismul il exagereaza.

Liberalismul poate fi analizat din doua unghiuri de vedere: liberalismul centrat pe individ si liberalismul centrat pe stat. Liberalismul centrat pe individ contine liberalismul clasic, noul liberalism si functionalismul in timp ce liberalismul centrat pe stat contine rationalismul scolii engleze si neoliberalismul institutional.

A. Liberalismul centrat pe individ

Liberalismul clasic se bazeaza pe trei paradoxuri fundamentale:

Existenta statului este esentiala pentru cresterea economica; statul este sursa declinului "man-made economy";

Ramanand social neutru, statul demonstreaza o redusa autonomie institutionala, dar aceasta autonomie este necesara pentru asigurarea unei situatii minimaliste de "laissez-faire" de catre stat;

In dezvoltarea acestui "rol minimal" de laissez-faire, statul este capabil sa genereze putere agentiala internationala ridicata pentru a atenua anarhia si competitia inter-statala[2].

Problema cetrala a liberalismului clasic o reprezinta efectele distorsionante ale interventionismului statului. Statul greu adaptiv ("maladaptive state") esueaza sa se adapteze sau conformeze cerintelor economice individuale.

Adam Smith argumenteaza ca, conform "tezei spontaneitatii", economia functioneaza optim cand ii este permis sa opereze liber de interventia politica sau de cea a statului. Individul va asigura alocarea optima a resurselor societale cand ii este permis sa aleaga liber in ce industrie sau in ce domeniu de activitate sa se implice. David Ricardo in faimoasa sa lucrare The principles of Political Economy and Taxation prezinta teoria "avantajelor comparative". El argumenteaza ca interventionismul statal este gresit pentru ca prin distorsionarea preturilor, acesta impiedica mecanismul preturilor sa aloce in mod optim resursele. In acest fel, interventia statului care interfereaza cu mecanismul pretului va submina in ultima instanta perspectivele de dezvoltare ale economiei nationale.

In concluzie, statul interventionist pozitiv are puteri agentiale internationale moderate si nu ridicate, dar suficiente pentru a depasi competitia interstatala[3].

Liberalii clasici sustin forma de "laissez-faire" neinterventionista a statului, asa incat intreaga societate poate inregistra efecte benefice, ceea ce, in schimb, intareste puterea agentiala internationala a statului de a depasi competitia interstatala. Ei insista asupra faptului ca economiile nationale ar trebui sa se specializeze in sectoarele unde detin avantaje comparative, folosind produsele obtinute in acest fel pentru a le schimba cu bunuri straine care nu sunt produse interne. In acest fel, toate tarile castiga, desi economistii liberali neoclasici recunosc ca beneficiile obtinute in urma comertului liber nu sunt intotdeauna egale. Acest lucru a condus la dezvoltare teoriei liberalismului comercial.

O versiune a acestuia a fost dezvoltata de catre Immanuel Kant si a fost denumita "liberalismul republican". Kant sustine ideea unei confederatii de state republicane care ar asigura pacea. El argumenteaza ca starea naturala internationala este razboiul. Statele nu trebuie sa se conformeze anarhiei ci trebuie sa o depaseasca. Conform celui de al doilea "articol definitiv", "legea natiunilor ar trebui sa se bazeze pe o federatie a statelor libere". El respinge ideea unui stat international, dar argumenteaza ca pacea perpetua poate fi obtinuta printr-o federatie pacifista de state libere ("in locul unei idei pozitive a unei republici universale, ar trebui sa avem ca rezultat un surogat negativ al unei federatii de state care urasc razboiul, si care vor supravietui intr-o uniune eterna"[4].

Noul liberalism il are ca teoretician pe John Atkinson Hobson, reprezentant al "noii scoli liberale"[5]. Hobson sustine ca doar filosofiile social-democrate pot inzestra statul cu o putere agentiala inalta sau pozitiv interventionista. Dar statul social-democrat nu are suficienta putere agentiala interna sau autonomie sa intervina impotriva intereselor claselor dominante in numele clasei muncitoare. O astfel de autonomie trebuie sa fie intarita de actiunile unui guvern international.

Guvernul international ar juca trei roluri fundamentale:

De a intari puterea agentiala interna a statului pentru a se putea opune intereselor elitelor sociale;

De a promova comertul liber universal;

De a instaura pacea universala.

Hobson crede ca liberalizarea completa a comertului va conduce la pacea internationala si la maximizarea bunastarii globale[6]. Din acest motiv, el postuleaza doua roluri pentru autoritatea economica internationala: in primul rand ea va mentine si monitoriza aderenta statelor la regulile comertului liber si in al doilea rand, va introduce siguranta si stabilitate in economia mondiala si va disemina informatia catre state, in acest fel reducand tentatia comportamentului neloial in cadrul cooperarii. De fapt, comertul universal liber ar putea fi instaurat doar de un guvern international pozitiv. Acest rol este completat de al treilea: abilitatea de a ameliora anarhia. Hobson prescrie securitatea colectiva, indicand o liga sau o confederatie de state cu o cat mai larga participare. Si pentru ca sanctiunile morale nu sunt suficiente, statele trebuie sa fie pregatite sa prezinte in fata unei Curti de arbitraj international sau Comisii orice conflict care ar putea aparea intre ele. Ele vor trebui sa fie pregatite sa accepte deciziile comisiei si sa le implementeze corespunzator.

In concluzie, implicandu-se in comertul international liber si in acorduri de pace, statele isi intaresc capacitatea agentiala interna de a implementa reforme impotriva intereselor elitelor. Prescriptia lui Hobson pentru stat implica "putere agentiala interna moderata si putere agentiala internationala inalta".

Functionalismul este reprezentat de David Mitrany si a fost dezvoltat in timpul celui de al doilea razboi mondial. In scrierile sale, institutiile politice sunt conceptualizate ca incluzionare si excluzionare. Cu cat o institutie politica este mai inclusiva, cu atat este mai mare abilitatea sa adaptiva de a satisface nevoile economice si sociale ale indivizilor si cu atat mai mare devine puterea sa agentiala internationala. Mitrany respinge in mod fundamental formarea unui guvern formal international, fie in forma unei ligi a natiunilor sau in forma unei uniuni regionale sau continentale. El argumenteaza ca institutiile internationale pozitive sunt vitale pentru satisfacerea nevoilor umane in mod corespunzator.

Dar spre deosebire de Hobson, Mitrany respinge rolul unui guvern international formal, preferand un mod informal al institutiilor/organizatiilor internationale.

In concluzie, el acorda statului putere agentiala interna redusa si nu considera ca el beneficiaza de o putere agentiala internationala inalta, pentru ca statul in ultima instanta constituie un impediment in fata crearii pacii universale.

B. Liberalismul centrat pe stat

Scoala rationalismului englez si a institutionalismului neoliberal fac parte din aceasta abordare a relatiilor internationale.

Teoria liberala a rationalismului a fost dezvoltata de catre scoala engleza si a fost reprezentata de Martin Wright, Hedley Bull, Charles Manning, Adam Watson si John Vincent.

Bull a produs o adevarata teorie liberala centrata pe stat: "punctul de pornire al relatiilor internationale este existenta statului, sau comunitatea politica independenta, fiecare dintre acestea posedand un guvern care detine suveranitatea"[7]. Bull in mod esential face din stat o "cutie neagra" ("he blackboxes the state"), acordandu-i puteri agentiale interne inalte sau autonomie, astfel incat statul nu este afectat de actori nestatali. Bull descrie statul suveran ca institutia centrala care poate crea ordinea internationala. Un stat universal nu este necesar, pentru ca statele actioneaza ca gardieni ai ordinii internationale.

El considera ca ordinea primara poate fi realizata in mod creativ si intentionat doar prin constructia a patru institutii normative constitutionale internationale care contin: echilibrul de forte, diplomatia si legea internationala.

Statul este in mod clar prioritar: el are puteri agentiale internationale inalte si cauta in mod intentionat prin propria retinere ("self-restrain") sa creeze ordine si sa mentina societatea statelor. Statele nu pot fi reduse la anarhie dar pot in mod activ evita conformarea cu logica ei. Ele fac acest lucru prin crearea de institutii internationale normative sau constitutionale. Aceste institutii nu sunt autonome de stat, ele au doar "o autonomie relativa" atata timp cat ele sunt in ultima instanta determinate de catre stat si pentru stat.

In concluzie, teoria rationalista a statului poate fi rezumata in felul urmator: statul suveran, inarmat cu putere agentiala interna si internationala inalta creeaza in mod intentionat institutii internationale informale normative sau constitutionale pentru a promova ordinea primara pe termen lung, ceea ce in schimb conduce la dezvoltarea si reproducerea unei societati internationale a statelor, permitand astfel statelor sa evite conformarea la cerintele adaptive sau tehnice pe termen scurt ale anarhiei internationale[8].

Institutionalismul neoliberal reprezentat de Robert Keohane a incercat sa dezvolte o teorie neorealista a cooperarii in politica mondiala. Keohane argumenteaza ca statele nu sunt motivate de propria abnegatie sau alte motivatii idealiste, ci de motivatii rational egoiste, ele incercand in general sa-si maximizeze castigurile. El mai argumenteaza ca politica mondiala nu este dominata de armonie si cooperare ci de entropie ("fara spectrul conflictului, nu exista nici dorinta de cooperare"[9]). Keohane dezvolta o abordare "centrata pe stat" in care statele suverane sunt principalii actori ai politicii internationale.

In contrast cu neorealistii, Keohane argumenteaza ca in timp ce hegemonia si distributia unipolara de putere poate fi importanta in stabilirea initiala a regimurilor si institutiilor internationale, aceste variabile nu sunt suficiente.

Statele, in calitatea lor de agenti, pot negocia sau agrea in mod voluntar sa infiinteze si sa mentina institutii, pentru ca ele valorizeaza castigurile pe termen lung pe care aceste regimuri le ofera. Regimurile nu au o autonomie totala fata de state. Ele au doar o autonomie relativa, deoarece statele sunt cele care in mod intentionat au creat regimurile ca sa evite conformarea la castigurile relative pe termen scurt, asa incat sa-si poata mari castigurile absolute pe termen lung.

Statele creaza arhitecturi internationale pentru a intari densitatea si raspandirea informatiei care reduce tendinta de incorectitudine. In acest fel, regimurile pot reduce "costurile de negociere si punere in aplicare a acordurilor" atata timp cat ele reduc nevoia statelor de a monitoriza daca acordurile sunt respectate de catre ceilalti participanti, in acest fel promovand increderea si cooperarea. Prin intarirea densitatii si distributiei de informatie la nivel international prin institutiile internationale, statele au posibilitatea de a modifica anarhia ca sa se potriveasca intereselor lor.

In concluzie, teoria neoliberala a statului precizeaza ca: statul suveran "rational egoist", avand o putere agentiala interna inalta, cauta sa-si maximizeze interesele pe termen lung prin crearea de regimuri internationale "relativ autonome". Regimurile internationale acorda statului in acelasi timp puterea agentiala internationala, in acest fel permitand statelor sa actioneze si sa evite astfel participarea la un sistem international caracterizat de anarhie.