Ideologiile politice in epoca moderna si in perioada interbelica

Ideologiile politice in epoca moderna si in perioada interbelica

Inceputurile ideologiilor in Europa moderna sunt legate de ideea si valoarea fundamentala a libertatii umane. Ideea de libertate are o cariera sinuoasa, putand fi regasita la autori extrem de diferiti din perspectiva optiunilor politice. Astfel, in secolul al XVII-lea, a vorbit despre libertate Thomas Hobbes, celebrul exponent al absolutismului teoretic; libertatea a fost o tema centrala si la un filosof de talia lui John Locke, considerat parintele liberalismului; in spatiul iluminismului francez, vor aclama libertatea ganditori total diferiti ca formatie intelec-tuala si ca interese politice: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Constant, Tocqueville etc. Si in cultura germana ideea de libertate a fost viu dezba-tuta de Kant si Hegel, ca si de curentele filosofice pe care le-au inspirat.

Dincolo de aceasta mare diversitate de autori si de persepctive de intelegere a libertatii, un lucru ramane comun pentru toata Europa moderna: vointa de a inlatura Vechiul Regim al monarhiei absolutiste si de a instaura o ordine politica a libertatii individuale. Ea s-a materializat in doua doctrine care se aseamana in privinta premiselor lor, dar difera in privinta modalitatilor practice de instaurare si de conservare a autoritatii. Una este liberalismul, iar cealalta - conservatorismul.

Liberalismul s-a nascut in Anglia secolului al XVII-lea, unde, dupa doua revolutii burgheze, s-a ajuns la instaurarea unui regim de monarhie constitutionala si de separatie a puterilor in stat. Pentru a-si garanta libertatea politica, englezii au limitat prerogativele regelui, au dat putere parlamentului si au supus executivul unui control din partea autoritatii legislative. Liberalismul englez, nascut in urma razboiului civil (1642-1649) si a Glorioasei Revolutii (1688-1689), a fost teoretizat de John Locke[1]. In spatiul continental al Europei moderne, spre deosebire de lumea britanica, liberalismul nu a avut ca fundament filosofic empirismul si nici un suport praxiologic precum acela al revolutiilor. Francezii, mai ales, au pus la lucru ratiunea speculativa, iar scenariile create de aceasta, ca si valorile aferente rationalismului, vor impulsiona geneza unei noi lumi, a voluntarismului constitutional.

Ideea britanicilor despre libertate poate fi caracterizata succint ca o dorinta a individului de a fi lasat in pace, de a nu i se impune de catre autoritatea politica tot felul de restrictii absurde. Libertatea anglo-saxona este un drept individual de substanta naturala si, corelativ, o obligatie a statului de a se tine cat mai departe de spatiul vietii private a cetateanului. Pe continent insa, in spiritul rationalismului, libertatea va fi inteleasa diferit. Pentru francezi, constructia societatii libere nu se face de la sine; ca sa se ajunga intr-o lume a libertatii, este necesara actiunea energica a puterii politice, care sa-i invete pe oameni cum sa fie liberi si fericiti. Astfel, englezii si-au imaginat si au practicat libertatea ca pe o afacere individuala, privata, in timp ce francezii au privit-o ca pe o intreprindere comunitara, publica.

Daca discursul liberal englez din secolul al XVII-lea promovase o libertate rezonabila si echilibrata, liberalismul iluminist francez, cu voluntarismul sau constitutional, ajunsese la o libertate exagerata, lipsita de masura si de spirit de prevedere. In numele libertatii, francezii instau-rasera, de fapt, dictatura; in plus, libertatea politica pe care o proclamase Revolutia de la 1789 nu condusese la o societate mai buna, cu institutii mai eficiente si cu un plus de siguranta a persoanei. De aceea, la numai un an dupa Revolutia franceza, Edmund Burke va scrie o carte ce inaugu-reaza ideologia conservatoare: Reflectii asupra Revolutiei din Franta[2]. Aceasta lucrare contrasta puternic cu entuziasmul general provocat in Europa de evenimentele de la Paris. In timp ce filosofii de pe continent isi exprimau adeziunea la noul regim francez, care spunea ca se intemeiaza pe libertate, egalitate si fraternitate, Burke isi exprima indoielile cu privire la capacitatea regimului revolutionar de a instaura in realitate o ordine politica viabila. Discursul conservator al lui Burke aparea, astfel, ca o expresie a liberalismului matur care nu voia sa se lase prada radicalismelor si exceselor revolutionare..

Conservatorismul este ideologia care apara libertatea echilibrata in fata proiectiilor hazardate de schimbare a societatii de la o zi la alta prin productia de acte constitutionale. Este ideologia care prefera o libertate relativ limitata, dar reala, decat una absoluta, dar abstracta si irealizabila. Pentru conservatori, societatea este un organism inertial, pe care nu trebuie sa-l bruschezi prin gesturi politice de genul revolutiei. Libertatea si echilibrul social se consituie pe termen lung, prin adaptari succesive si prin valorificarea respectuoasa a traditiilor. Furia schimba-rilor politice pe care o declansase Revolutia franceza era un exemplu de nechibzuinta, de incredere nemasurata in ratiunea umana care, asa cum a dovedit-o de multe ori, este capabila de erori monumentale.

Asadar, libertatea s-a constituit  in valoare centrala pentru doua doctrine care au promovat o maniera diferita de intelegere si de con-structie a guvernamantului civil. La sfarsitul epocii Luminilor (secolul al XVIII-lea), Europa occidentala avea o ideologie liberala temperata in spatiul anglo-saxon, un liberalism radicalizat si ultra-rationalist in spatiul francez, dar si o reactie de respingere a exceselor libertatii, in ideologia conservatoare.

Alaturi de ideea libertatii, Europa moderna a promovat si ideea de egalitate. Chiar liberalii puneau mare accent pe egalitatea tuturor cetate-nilor, combatand practicile Vechiului Regim de utilizare a unor jurisdictii diferite, in functie de apartenenta de clasa. Pentru liberalii secolelor XVII-XVIII, ca si pentru conservatori mai apoi, egalitatea insemna tratarea nediscriminatorie a tuturor indivizilor in raport cu legile. Era vorba, deci, despre o egalitate juridica. Pe la inceputul veacului al XIX-lea, insa, tot mai multi filosofi (care isi spuneau novatori sociali) consi-derau ca egalitatea juridica este in fapt inoperanta, cata vreme exista mari diferente de avere intre oameni. Saracia exagerata a celor mai multi dintre cetateni si bogatia exagerata a unei minoritati, aceasta polarizare sociala in plan economic (si implicit in plan cultural) face imposibile deopotriva libertatea si egalitatea juridica. Prin urmare, proiectul unei lumi mai bune ar trebui sa aiba in vedere instaurarea unei ordini sociale intemeiate pe egalitatea economica.

Primele idei de acest gen au fost formulate la inceputul secolului al XIX-lea de catre asa-numitii socialisti utopici (Robert Owen, Charles Fourier si Saint-Simon). Proiectul utopistilor viza transformarea societatii prin actiuni punctuale de organizare a unor colectivitati restranse, in care sa opereze efectiv egalitatea economica. Asemenea idei s-au materializat chiar in cateva experimente in America si Europa, unde pentru scurte perioade de timp au functionat mici colectivitati ale "egalilor".

Ideile socialismului utopic vor fi continuate de ideologia socialis-mului revolutionar, ce ii are ca fondatori pe Karl Marx si Friedrich Engels. In conceptia lor, pentru a se ajunge la adevarata egalitate de substanta economica, nu e suficient sa se experimenteze organizari de tip utopic, ci trebuie schimbata intreaga ordine sociala si economica, prin revolutie proletara. Socialismul marxist voia sa justifice schimbarea revo-lutionara a ordinii sociale prin ideea ca proprietatea - detinuta in mod nedrept de clasa burgheza - trebuie sa revina la adevaratul producator de valori materiale, care este proletariatul.

Mijlocul secolului al XIX-lea, marcat de deschiderile politice prilejuite de revolutiile de la 1848, a cunoscut o dezvoltare a ideologiilor clasice (liberalism, conservatorism si socialism) in forme discursive tot mai coerente si cu implicatii din ce in ce mai profunde in planul ordinii sociale si politice. Astfel, liberalismul justifica progresul societatii indivizilor liberi si egali, care concureaza pe piata potrivit ordinii consti-tutionale proiectate de ratiune; conservatorismul incerca sa tempereze infatuarea ratiunii intemeietoare de regimuri politice si sa redea traditiei rolul de fundament al vietii publice si private (pentru conservatori, omul trebuie sa-si respecte mai intai indatoririle fata de societate si abia mai apoi sa revendice drepturi si libertati); socialismul marxist considera ca intreaga istorie a umanitatii este o istorie a luptei de clasa si a succesiunii modurilor de productie, miza principala constituind-o mereu detinerea proprietatii; in aceasta logica istoricista, clasa muncitoare trebuia sa smulga proprietatea de la burghezie, pentru a instaura o ordine eco-nomica egalitara.

Catre sfarsitul veacului al XIX-lea, socialismul a inceput sa-si schimbe stilul argumentativ si sa-si reconsidere finalitatile, in conditiile in care capitalismul nu-si dezvaluia doar partile lui critice (reprezentate de exploatare si de pauperizarea proletariatului), ci si pe cele pozitive (precum accesul tot mai larg la educatie si cultura, la protectie sociala si nu in ultimul rand la viata politica pluripartidista). Incercand sa se adap-teze la capitalismul sfarsitului de secol XIX, socialismul si-a amendat teoria deja clasica a revolutiei proletare, a acceptat cadrele democratiei burgheze, evoluand spre social-democratie.

Noua ideologie a stangii - social-democratia sau asa-numitul socialism reformist - renunta la schimbarea ordinii politice pe cale revolutionara si considera ca idealurile proletariatului pot fi implinite si in interiorul sistemului capitalist, prin socializarea crescanda a productiei si a capitalului, prin instrumentele luptei sindicale si prin parlamentarism. Aceste optiuni ale social-democratiei de la cumpana secolelor XIX si XX nu erau doar simple proiectii ideologice; ele aveau un suport in realitatea economica si politica a Occidentului. Capitalismul evolua in mod cert spre socializarea productiei, a consumului si a proprietatii, iar sistemul politic al democratiei liberale, bazat pe constitutionalism si pluriparti-dism, oferise partidelor de stanga (multe dintre ele avandu-si originea in sindicalism sau cel putin colaborand cu organizatiile de reprezentare profesionala) sansa de a participa la viata parlamentara si implicit la sinteza binelui public (care se putea traduce acum si prin masuri eco-nomice si sociale favorabile proletariatului). In aceste conditii, la inceput de secol XX, Europa se prezenta ca un spatiu al echilibrului economic si politic, echilibru care ulterior va fi numit metaforic "la belle époque".

Declansarea primului razboi mondial in 1914 a rupt echilibrul european, deschizand o noua perioada de efervescenta in plan ideologic. In timp ce liberalismul si conservatorismul aveau mari dificultati in a explica de ce nu au putut pastra pacea, stabilitatea si prosperitatea, doua noi curente ideologice castiga teren in randul maselor, mizand tocmai pe criticile la adresa unei societati care se precipitase in conflict si in dezordine. In acest context se afirma doua doctrine extremiste: leni-nismul, in spatiul ideologiilor de stanga, iar in partea dreapta a esichie-rului politic apare fascismul.

Leninismul a insemnat o radicalizare a socialismului revolutionar marxist si o adaptare a sa la conditiile economice si culturale ale Rusiei tariste. In conceptia lui Lenin, intr-o Rusie slab dezvoltata economic, cu o clasa proletara putin numeroasa si cu o masa enorma de tarani analfabeti, era necesara o lovitura de stat si apoi o dictatura rosie care sa schimbe radical societatea in structurile ei economice, dar mai ales in practicile ei politice. Ideologia leninista avea sa se materializeze in revolutia socialista din octombrie 1917 si in crearea primului stat al sovietelor.

Dupa razboi, in timp ce Rusia se izola de Europa constituindu-si propriul sistem politic si economic, in Occident, in doua tari nemultumite de solutiile sistemului de pace de la Versailles, apare un discurs ideologic de extrema dreapta, centrat pe cateva teme fundamentale: superioritatea rasei ariene si superioritatea culturala a italienilor; necesitatea instaurarii unei ordini politice a statalitatii totale; revizuirea prevederilor tratatelor de pace care erau considerate nedrepte in raport cu Germania si Italia. Aceasta noua ideologie de extrema dreapta, aflata la polul opus fata de bolsevism (dar avand foarte multe puncte comune cu el), a cunoscut doua ramuri principale: fascismul italian, caracterizat prin corporatism si etatism integral; nazismul (sau national-socialismul german), care se distinge prin rasism, antisemitism, providentialism si cultul Führer-ului.

Comunismul si fascismul s-au afirmat ca doua regimuri totalitare avand la baza o suma de elemente comune: existenta unei singure ideo-logii oficiale, care nu tolera opozitia; monopartidismul; statul politienesc; dizolvarea structurilor societatii civile si controlul total asupra mijloa-celor de informare in masa; controlul politic asupra economiei, intr-un sistem centralizat si planificat; expansionismul teritorial. Sistemele tota-litare urmau sa se confrunte, in anii '40, in cadrul celui de-al doilea razboi mondial. Noua conflagratie declansata in septembrie 1939 va schimba ordinea politica si sociala a lumii, lasand loc deopotriva dezvol-tarii regimurilor democratice si totalitarismelor de stanga.

Schimbarile adaptative in ideologiile secolului XX nu se refera doar la nasterea extremismului de stanga si de dreapta. Prin anii '30, marcati de marea criza economica (1929-1933), atat liberalismul, cat si social-democratia au trebuit sa-si revada principiile si strategiile. In acea perioada, odata estompat avantul initial al reconstructiei de dupa razboi, economia de substanta liberala a inceput sa se confrunte cu o incapacitate a pietei libere de a regla spontan mecanismele productiei, ale distributiei si ale consumului. In aceste conditii, statele capitaliste care pana atunci respectasera principiul laissez-faire-ului au inteles ca este necesara o interventie in economie, in special prin masuri monetariste, dar si prin implicarea lor directa ca agenti economici care investesc in mari proiecte de infrastructura. Astfel, pentru a contracara criza, guvernele au apelat la politici de reglare a cantitatii de moneda aflata in circulatie, iar pe de alta parte au creat mari intreprinderi de stat. Astfel, neoliberalismul Lordului Keynes proiecta transformarea statului minimal (specific liberalismului clasic) intr-un stat asistential-interventionist. Cam acelasi lucru se intimpla si in stanga moderata. Social-democratia, ajunsa la guvernare in Suedia, mizand pe mecanisme economice asemanatoare cu cele neolibe-rale, va pune accent pe politicile sociale, astfel incat capitalismul sa nu fie benefic doar pentru o minoritate cu statut de mare proprietar, ci pentru intreaga societate.