Integrarea euro-atlantica. efecte politice, institutionale si deontologice

INTEGRAREA EURO-ATLANTICA. EFECTE POLITICE, INSTITUTIONALE SI DEONTOLOGICE

Spatiul politic romanesc a fost marcat inca de la inceputurile modernitatii de un etatism accentuat, motivat pe de o parte de nevoia de institutionalizare durabila a practicilor si normelor politico-juridice, iar pe de alta parte de capacitatea redusa a unei societati civile anemice de a genera structuri si retele concurentiale in raport cu autoritatea statului. Etatismul la romani a fost asadar o constanta politica, indiferent de regimurile care s-au succedat in ultimii 150 de ani de istorie nationala. Dupa 1989, o astfel de mentalitate indelung cultivata nu putea fi elimi-nata prin simpla schimbare a regimului politic. Caci reforma institu-tionala nu facea decat sa schimbe decorul unui spectacol in care actorii - indivizii, grupurile si comunitatile - pastrau aceleasi texte, aceleasi replici si aceleasi partituri. Raspunsul general valabil la intrebarile pri-vind responsabilitatile, obligatiile si initiativele era "statul". Putin conta ca se schimbase forma de proprietate asupra pamantului; statul trebuia sa are, sa semene si sa adune recolta, la fel ca in anii din urma. Adminis-tratia locala, devenita autonoma, astepta in continuare ca "statul" sa procure fonduri pentru salubritate, pentru protectia sociala sau pentru lucrarile edilitare. Sindicatele nu au formulat nici ele revendicari fata de patronat nici macar in intreprinderile cu capital majoritar privat; ele au avut mereu pretentia de a trata doar cu Guvernul - simbolul statului. In fine, cetateanul de rand a considerat mereu ca statul trebuie sa-i poarte de grija, ca statul este vinovat pentru tot ceea ce este rau in societatea romaneasca. Iar pentru ca lucrurile sa fie si mai clare, pentru ca cel responsabil sa aiba un chip si sa poata fi admonestat in diferite moduri, statul a fost identificat cu Guvernul sau cu Presedintele.

In pofida mutatiilor semnificative care au avut loc in privinta imaginii autoritatii etatice, se poate totusi afirma ca "societatea ideala a fost si ramane, in ochii romanului din perioada post-totalitara, una pater-nalista. Statul este vazut vinovat nu pentru ca uzurpa functii pe care nu le are, ci pentru ca nu indeplineste toate functiile de pe timpul regimului Ceausescu ( . ). Pentru romanii cu educatie mai buna, statul este vinovat pentru ca are aceleasi pretentii ca mai inainte, dar nu se dovedeste capabil sa implementeze noile legi ale societatii post-comuniste si ale economiei de piata" (Mungiu, Romanii dupa '89. Istoria unei neintelegeri, 1995: 142). Indiferent de ceea ce i se va cere in continuare si de ceea ce i se va refuza, statul va ramane reperul esential al judecatii politice a romanilor, o zeitate adorata atunci cand va creste nivelul de trai si un tap ispasitor, un paratrasnet al nemultumirilor populare, cata vreme lucrurile vor merge prost.

Ce se intampla, insa, cand in practica administrativa si pe piata imaginarului politic dispare monopolul statului ca furnizor de bunastare si de securitate, cand cade in desuetudine vechea teorie a suveranitatii si se accepta la nivel international dreptul de ingerinta?

Contextul politic al vremurilor noastre este marcat de cateva pro-cese institutionale si tendinte comportamentale de genul:

1. Aparitia si / sau consolidarea unor integratori politici supra-statali avand competente in toate sectoarele de politica publica, de la economie, protectie sociala, educatie si cultura, pana la libertatile cetatenesti, siguranta persoanei, justitie si aparare.

2. Transferul de autoritate finala catre integratori, in paralel cu procesul invers, al responsabilizarii actorilor sociali si politici de la nivel local si regional (practica specifica descentralizarii si orientata de principiul subsidiaritatii).

3. Reasezerea raporturilor de forta in plan international, cu pendu-lari intre o lume monopolara si una multipolara.

Detaliind elementele de mai sus, constatam urmatoarele:

1. Integratorii valabili pentru situatia Romaniei sunt: Uniunea Europeana, pentru politica prosperitatii, si NATO pentru politica de securitate (dincolo de faptul ca UE are propria sa politica in acest domeniu: PESC). La nivel institutional de baza, dar mai ales in opinia publica, cele doua elemente fundamentale ale binelui public (securitatea si prosperitatea) nu sunt clar asociate integratorilor specializati, operan-du-se transferuri nepermise si iluzorii: de exemplu, NATO este asteptat mai curand ca furnizor de bunastare decat ca factor militar ce descura-jeaza / respinge eventualele agresiuni clasice si neconventionale. In situatii de criza, cand una din dimensiunile binelui public prevaleaza (de exemplu, cand problema securitatii externe o pune in umbra pe aceea a nivelului de trai), NATO si Uniunea Eropeana sunt contrapuse ca organi-zatii integratoare, considerandu-se ca optiunea ferma pentru una dintre ele "deranjeaza" raporturile amiabile cu cealalta. O asemenea opinie este intarita conjunctural de reactiile unor oficiali europeni, pe fondul disputei privind conflictul cu Irakul. Dar ea risca sa se perpetueze si sa ne puna probleme de adaptare, in masura in care organizatiile in cauza nu ajung ele insele la o reglare rezonabila a raporturilor si la o partajare consen-suala a atributiilor.

2. Transferul de autoritate catre decidentii supra-statali induce doua tipuri de comportament politic in institutii si tot atatea tipuri in societatea civila:

a) In institutii, se manifesta concomitent refuzul pierderii de com-petente, dar si derobarea, in cazuri in care initiativa si actiunea in plan local / national ar fi cvasi-suficiente; notabilii locali tind sa-si conserve o larga plaja de autoritate, eventual sa paraziteze aparatele decizionale superioare, dar cauta in acelasi timp sa-si legitimeze lipsa de eficienta prin expedierea responsabilitatii in "stratosfera politica"; ar fi vorba despre un fel de joc cu suma nula, in care lucrurile se schimba, ramanand in mod paradoxal neschimbate. Fenomenul cel mai previzibil, insa, la nivel institutional l-am defini ca "naturalizare" a cadrului normativ impus de integrarea in NATO si in UE. Aceasta "naturalizare" nu este noua in istoria noastra institutionala: incepand din secolul al XIX-lea, nu am facut decat sa ne adaptam la modernitatea politica a Occidentului, impor-tand institutii (forme) si sperand ca ele sa genereze un fond compor-tamental national. Dar in prozaismul vietii cotidiene, cele mai multe dintre institutiile de import au fost pervertite, siluite sa se adapteze la obisnuintele puternic inradacinate ale balcanismului, in absenta unui "control de conformitate" in functionare din partea exportatorului; cu alte cuvinte, Occidentul ne-a oferit exemple institutionale, s-a simtit flatat sa ne vada ca le copiem ca forma, dar nu ne-a dat instructiunile de folosire si nici nu a facut "reviziile" periodice in exploatare. Abia in prezent lucrurile par sa se fi schimbat, in sensul ca monitorizarea din partea integratorilor politici, economici si militari incearca sa elimine deturnarea functionala a cadrului institutional pe care l-am acceptat formal. Conse-cintele acestei monitorizari nu pot fi stiute dinainte; dar pe termen scurt ele sunt in linii generale urmatoarele:

- crearea de structuri institutionale noi sau adaptarea unora deja existente la nevoile cooperarii cu NATO si UE;

- modificarea conditiilor de acces la functiile publice care implica cooperarea internationala (in special a conditiilor vizand competenta profesionala si lingvistica) si, prin extensie, modificarea intregului sistem de recrutare in functiile publice (fie ele nepolitice sau politice);

- aparitia unor retele informale de "diseminare" si alocare a mode-lelor actionale si a resurselor provenind de la integratori, fapt ce echive-leaza cu nasterea unei categorii de functionari-cheie, posesori de exper-tiza si totodata de putere de influenta in sistemele locale si nationale.

Vor exista, cu siguranta, si multiple efecte perverse, generate de "adaptabilitatea negativa" a actorilor din sistemul administrativ care nu au disponibilitatea de a aceepta noile reguli ale jocului, intrucat ele anuleaza vechile privilegii de tip clientelar.

b) In societatea civila, se muta treptat tinta apelurilor la supleanta si asistenta dinspre instantele locale si nationale catre cele internationale, dar exista si o reticenta cu accente maniheiste fata de finantatori gen Banca Mondiala, BERD, UE, NATO etc. Nu este exclus ca NATO si UE sa devina, in circumstante politice si economice marcate de criza, noile tinte ale criticilor si vinovatii de serviciu pentru ceea ce merge prost in Romania, la fel cum, la putin timp dupa Revolutie, democratia ajunsese sa fie incriminata ori de cate ori se intampla ceva rau din motive total straine de regimul politic.

Dincolo de nivelul proiectiilor si mitologiilor politice, in praxis, partidele, spre exemplu, ca forme institutionalizate ale initiativei politice cetatenesti, se vor vedea obligate sa adopte (cel putin la nivel de stra-tegie, daca nu si in corpusul doctrinar) atitudini, pozitii explicite, judecati evaluative etc. in raport cu organizatiile integratoare; organizatiile nongu-vernamentale isi vor reorienta profilul si obiectul de activitate in functie de oportunitatile pe care le ofera integratorii (de exemplu, inceputurile activitatii ONG-urilor pe teritoriul Romaniei au fost marcate de predo-minanta diverselor forme de interventie sociala, data fiind orientarea fondurilor provenind de la UE; in ultimii cinci ani, s-a trecut spre proble-matica dezvoltarii comunitare si a dezvoltarii durabile, in conformitate cu aceleasi orientari europene; in prezent, se constata deja avantul unui sector de activitate profilat pe problemele securitatii, antiterorismului, protectiei civile etc. − sector stimulat clar de integrarea in NATO).

3. Reasezarea raporturilor de forta in plan international pune in discutie valorile cadru ale politicilor de la nivel national (in fapt, ideo-logia guvernanta), selectarea partenerilor privilegiati (a se vedea asa-numitele "parteneriate strategice") si nevoia renuntarii la mai vechea politica a "relatiilor de prietenie cu toate statele lumii". In plus, aceasta reorganizare - demarata deja - conduce si la un nou efort al Romaniei de a dobandi un statut international care sa o includa in circuitele decizio-nale si in mecanismele de alocare a valorilor economice redistribuite, in contextul mai larg al globalizarii.

Concluzia generala ce rezulta din procesele integrarii Romaniei in structurile euro-atlantice este aceea ca, in mod inevitabil, transformarile institutionale pe care le vom realiza vor fi profunde si durabile, iesind din tiparul obsesiv al formelor fara fond. Cat priveste societatea civila, este de asteptat ca si ea sa-si genereze si sa-si consolideze structuri de initia-tiva cu efecte educationale pe termen lung si cu influente majore in plan deontologic.

BIBLIOGRAFIE

Ann O'M. BOWMAN & Richard C. KEARNEY, State and Local Government, Houghton Mifflin Company, Boston, 1990.

Emil BOC, Separatia puterilor in stat, Ed.Presa Universitara Clujeana, 2000.

Cristian BOCANCEA, La Roumanie du communisme au post-communisme, L'Harmattan, Paris-Montréal, 1998.

Cristian BOCANCEA, Meandrele democratiei. Tranzitia politica la romani, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Zbigniew BRZEZINSKI, Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei, Editura Diogene, Bucuresti, 1995.

Ion DELEANU, Drept constitutional si institutii politice, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1996.

Thomas FLEINER-GERSTER, Théorie générale de l'État, P.U.F., Paris, 1986.

Xavier FRÈGE, Descentralizarea, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991.

Emmanuel HENRICHON, La décentralisation, Hatier, Paris, 1983.

Samuel HUNTINGTON, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Editura Antet.

Cristian IONESCU, Sisteme constitutionale contemporane, Editura Sansa SRL, Buc., 1994.

Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol. I, II, Editura Nemira, Bucuresti, 1996.

Oskar LAFONTAINE, Christa Müler, Nu va fie teama de globalizare, Editura Inter Graf, Resita, 1998.

Arrendt LIJPHART, Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari, Editura Polirom, Iasi, 2000.

Jean-Claude LUGAN, Essais sur la décision dans les systèmes politiques locaux, Presses de l'Université des Sciences Sociales de Toulouse, 1999.

Alina MUNGIU, Romanii dupa '89,  Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.

John NAISBITT, Megatendinte, Editura Politica, Bucuresti, 1989.

Vladimir PASTI, Romania in tranzitie. Caderea in viitor, Editura Nemira, Bucuresti, 1995.

Vladimir PASTI, Mihaela MIROIU & Cornel CODITA, Romania - starea de fapt, vol. I, Editura Nemira, Bucuresti, 1997.

H.-R. PATAPIEVICI, Politice, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

Andrei PLESU, Chipuri si masti ale tranzitiei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

Jean-Louis QUERMONNE, Les régimes politiques occidentaux, Editions du Seuil, Paris, 1986.

Daniel SEILER, Partidele politice din Europa, Institutul European, Iasi, 1999.

Vladimir TISMANEANU, Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de la Stalin la Havel, Polirom, Iasi. 1997.

Alvin TOFFLER, Powershift. Puterea in miscare, Editura Antet, f.a.

Ioan VIDA, Puterea executiva si administratia publica, Editor R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994.

George VOICU, Pluripartidismul. O teorie a democratiei, Editura ALL, Bucuresti, 1998.