Fundamentele conceptului de ideologie. Nasterea ideologiei politice. (Substituirea referintei transcendente printr-un proiect imanent)

Fundamentele conceptului de ideologie. Nasterea ideologiei politice. (Substituirea referintei transcendente printr-un proiect imanent)

Elitele intelectuale din Europa Occidentala pregatesc, la finele secolului XVI si apoi tot mai decis incepand cu secolul XVII triumful principiului imanentei si autonomiei in domeniile umanului, al moralei, in locul principiului clasic al transcendentei si heteronomiei. Societatea pe care o catalogam aici ca fiind heteronoma este caracterizata de o "ortodoxie" sociala si morala care se sprijina pe legi si norme de sorginte religioasa. Morala societatilor "ortodoxe" este un derivat divin. Asa cum aratam, incepand cu secolul XVI, se naste un proiect al vietii sociale si individuale ale carui baze sunt deliberat desprinse de o referinta explicit transcendentala (religioasa). (Machiavelli, Hobbes, Locke, Rousseau) Societatile asa numit "autonome" sunt concepute in plan intelectual drept constructe rational-umane. In calitate de "contracte" existenta acestor societati poate fi legitimata in termenii rationalitatii umane. Noutatea elementara a acestui fenomen (constitutiv de altfel intregii modernitati) rezida in vointa elementara de substituire a religiosului prin politic. Daca pana la acest moment exista o anume interpenetrare intre religios si politic (sa ne gandim numai la faraonii Egiptului, la regii persani sau imparatii romani) odata cu sec XVII se petrece o secularizare progresiva a ingerintelor religiosului in viata politica si in planul politicului, in general. Acesta limitare a influentelor religiosului se manifesta in orizontul doctrinar ca absenta a meditatiei cu caracter pur filosofic in lucrarile unor autori precum Machiavelli ori Jean Jacques Rousseau. In cazul celor doi autori, puterea politica este instanta suprema care decide destinele individuale sau pe cele ale comunitatilor.

Schema generala a ideologiei e de factura maniheista: doua principii (Bine-Rau) si trei timpi, anticosmismul si ideea construirii omului nou, mantuit, structura initiatica (initiatii si candidatii). Mai mult, marile teme gnostice se regasesc in ideologiile modernitatii: necreditarea realului, ca opera a unui demiurg rau; constiinta acuta a unei duble decaderi a lumii si a sinelui, asociata revoltei impotriva acestei conditii degradate; cele doua cicluri de mantuiri (alesii si ceilalti); salvarea prin cunoasterea (gnosis) teoretica a legilor cosmo-antropice, istorica (evolutia cosmosului si practica (mijloacele de mantuire); existenta unei morale proprii (exterioritatea raului in raport cu omul), diferita de cea comuna[1]. Gnosticul isi ofera asentimentul nu datului revelat, ci sensului ascuns, pentru ca elimina in principiu riscul credintei si se afirma ca o evidenta rational-demonstrabila, care obliga subiectul sa-si dea asentimentul (negarea liberului arbitru).

Am putea concluziona atunci ca ideologiile se nasc printr-un proces de substitutie al heteronomiei religiosului cu autonomia, legitimata rational, a unei etici normative de provenienta umana.

Relatia cu credinta e si mai problematica, intrucat ideologia tinde sa se substituie religiei, fara a fi in mod fundamental religie: la temelia ei nu exista un "non-stiut constient", ci un "dat stiut": "Lenin nu stie ca el crede. El crede ca stie"[3]. Desi ambele au o structura soteriologica, religia se construieste in raport cu dimensiunea transcendenta, in vreme ce ideologia vizeaza imanentul (paradisul mundan). Ea abandoneaza orice referire la religie si devine chiar, in virtutea concurentei, o pseudo-antireligie. Ideologia nu e o corupere directa a religiei, ci una indirecta - via pervertirea de tip gnostic. Ideologia devine astfel o corupere reciproca a gnozei si a stiintei, in timp ce gnoza e o corupere reciproca a credintei si a speculatiei. Din aceasta perspectiva, ideologia apare ca o formatiune mentala care debordeaza conceptul spre a se constitui intr-o realitate secunda, ce tinde sa se substituie realului existent. In acest sens Lucaks spunea "In consideratiile noastre asupra ideologiei in general si a ideologiei politice in special, am accentuat neutralitatea acestora in raport cu problema adevarului;"

Ideologia devine, in acest sens, avatarul modern al gnozei, cu deosebirea ca acum argumentatia se bazeaza pe certitudini de tip stiintific, nu religios (credinta), ca in cazul gnozei clasice. Dar datele stiintifice nu sunt tratate in spiritul si cu rigoarea proprie domeniilor respective, ci ca si cand ar fi adevaruri de factura religioasa. Modul in care ideologia se foloseste de datele stiintifice e la fel de parazitar ca si in cazul celorlalte domenii apropiate. Stiinta furnizeaza principiul de certitudine si e redusa la rangul de ancilla ideologiae: obligata sa se descentreze, ea devine un simplu garant al ideologiei in virtutea structurilor comune ale rationalitatii si a caracterului enciclopedic. Principiul stiintificitatii nu fac decat sa remitizeze perceptia socialului. Ideologia propune neomitologii. Din aceasta perspectiva, comunismul si national-socialismul[6] sunt mitologii ocultate, care preiau si distorsioneaza mituri mediteraneene si nordice, reinterpretandu-le conform propriilor reguli hermeneutice.

Mitocritica si mitanaliza sunt instrumente esentiale menite sa permita intelegerea fenomenului politic contemporan. Mitocritica si mitanaliza abordeaza fenomenul ideologiilor contemporane in sensul identificarii elementelor de continuitate dintre arhaic si modern, dintre traditiile prin excelenta religioase si noul val al culturii seculare. Un atare demers analitic ar avea drept scop, cel putin intr-o prima etapa, morfologica, definirea principalilor invarianti mitici ai unui fenomen cultural delimitat spatio-temporal, in vederea mito-diagnozei acestuia, prin observarea prezentei sau absentei unor mituri sau complexe mitice.[8] Invariantii mito-politici sunt decelabili atat prin hermeneutici "tari", de factura fenomenologica (patterns, configuratii "modele exemplare") sau psihanalitica (arhetipurile jungiene), cat si prin semiologii structuraliste sau cognitiviste (implementarea la nivelul structurilor cognitive a unor "seturi de reguli" ).

Concubinajul cu demersul stiintific are insa consecinte importante si de partea cealalta: el priveaza ideologia de facultatile sale speculative, poetice si mitologice si de referintele la religie; limbajul stiintific e imitat numai formal si redus la nivel de jargon si pedanterie; aspiratia la pozitivitate, la universalismul certitudinii si la soliditatea acestuia. De aici si precaritatea fundamentala a convingerii ideologice si revansa stiintei violate: referinta la aceasta din urma da ideologiei mai multa soliditate decat convingerea rationala a vechii gnoze, dar nu da ideologului certitudine decat in masura in care el consimte la nesabuinta.