Crearea Comunitatilor Europene. Instituirea Uniunii Europene.

Crearea Comunitatilor Europene. Instituirea Uniunii Europene.

1. Ideea Comunitara.CECO

Europa comunitara nu este doar un spatiu geografic si economic, "Europa este o regiune a lumii in care radacinile istorice merg in profunzime".

Unii autori sunt de parere ca Adolf Hitler a fost principalul catalizator al Uniunii Europene, desi liderii Uniunii nu au fost si nici nu vor fi dispusi sa-i recunoasca acestuia caliatatea de parinte fondator. Ca si Charlemagne si Napoleon inaintea sa, Hitler a reunit practic, prin forta sabiei, intregul teritoriu al Comunitatii Economice Europene, distrugand prin aceasta increderea in sine a statelor nationale din care ea a rezultat.

Europa incepe sa aiba "constiinta de sine" in secolele al XV-lea si al XVI-lea, odata cu aparitia statului modern, eliberat de tutela Imperiului si al Papalitatii.

La 19 septembrie 1946, in discursul sau la Universitatea din Zurich, prim-ministrul englez Winston Churchil a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei dupa cel de-al doilea razboi mondial, afirmand necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franta-Germania ca o prima etapa, ideea unei Europe unite nu era noua. Ea mai fusese vehiculata de-a lungul anilor in diferite imprejurari , inclusiv in cadrul dezbaterilor de la Liga Natiunilor. Pentru inceput, concretizarea ei s-a produs la 5 mai 1949, cand a fost creat Consiliul Europei, avand ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia. Dar principalul rol al aces­tuia nu s-a circumscris domeniului militar si economic, ci domeniului social si cultu­ral.

Prima sa realizare in plan politic a fost adoptarea si deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

In aceeasi perioada, in plan economic, se remarca lansarea de catre SUA, in anul 1947, a planului Marshall de ajutorare a statelor europene aflate in evidente difi¬cultati economice si sociale la sfarsitul razboiului, sub conditia aplicarii de catre aceste state a unor programe de restructurare, iar in plan pouuco-rnilitar se evidentiaza infiintarea Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord - NATO.

In acest context, problema franco-germana se mentinea, in sensul ca era necesar sa se obtina garantii pentru Franta, astfel incat Germania sa nu mai constituie o ame¬nintare. S-a insistat, spre sfarsitul anului 1948, asupra supravegherii aliate in ce pri¬veste productia de carbune si otel - materii prime deosebit de importante in industria de armament, de catre o autoritate internationala si reglementarea, pe cale de consecinta, a statutului zonei Ruhr-ului. Marea Britanie si SUA au manifestat retineri in aceasta privinta.

In legatura cu aplicarea planului Marshall mentionat, la 16 aprilie 1948 a fost infiintata Organizatia de Cooperare Economica Europeana - OEEC, ca o organizatie a carei activitate sa poata continua si dupa ce planul respectiv va fi avut efectul scontat si care sa promoveze cooperarea europeana. In acest sens, o propunere a Olandei privind stabilirea unei uniuni vamale dupa modelul Tratatului dintre tarile Benelux-ului din 1944 nu a fost urmata de o actiune concreta. Desi aceasta organizatie a adus o contributie importanta la liberalizarea comerciala si politica, la adaptarea politicilor economice nationale , din cauza diferentelor de opinii privind natura si metodele parteneriatului si a structurii institutionale inadecvate, nu se putea realiza in fapt un inceput al inlaturarii barierelor economice si comerciale intre tarile membre.

Odata cu lansarea, in cadrul unei conferinte de presa ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului "Schumann', se trece la o faza hotaratoare in destinul Comunitatilor Europene la cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmarea plasarea productiei de otel si carbune sub o inalta Autoritate in cadrul unei organi­zatii deschise altor tari europene - luarea deciziilor de catre organe compuse din reprezentantii guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra vointei lor (aplicarea regulii unanimitatii), deciziile vor obliga numai statele ce le accepta - au subscris sase state: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Marea Britanie, care avea unele temeri privind abandonarea suveranitatii si privind reali­zarea bunastarii nationale si din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii. Au urmat noua luni de negocieri intre aceste sase state care s-au concretizat in adoptarea Tratatului de stabilire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului - CECO - la 18 aprilie 1951, intrat in vigoare la 25 iulie 1952 (durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani).

Fundamentul economic al acestui tratat se afla in dispozitiile art.4, in sensul ca sunt recunoscute ca incompatibile cu piata comuna a carbunelui si otelului si ca vor fi abolite si interzise: a) taxele la import si la export ori taxele avand efect echivalent si restrictiile cantitative privind circulatia produselor; b) masurile si practicile discrimi­natorii intre producatori, intre cumparatori si intre consumatori, in special in privinta preturilor si conditiilor de livrare ori a tarifelor si conditiilor de transport, precum si masurile care impiedica libera alegere de catre cumparator a furnizorului; c) subsi­diile si ajutoarele acordate de catre state ori taxele speciale impuse de state in orice forma ar fi ele; d) practicile restrictive care tind spre impartirea si exploatarea pietei.

Tratatul CECO desemneaza o inalta Autoritate care sa asigure realizarea obiecti­velor sale in conformitate cu principiile stabilite. Ea este compusa din persoane inde­pendente, numite de guverne impreuna, are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra productiei de otel si carbune si beneficiaza de autoritatea necesara spre a impune obligatii statelor membre si producatorilor in sensul dispozitiilor tratatului. In luarea deciziilor urmeaza sa consulte guvernele direct sau in concertare cu Comitetul Special de Ministri sau Comitetul Consultativ, in toate cazurile cand considera ne­cesar. Consiliul de Ministri creat ca urmare a unei initiative olandeze isi va exercita atributiile stabilite prin Tratat, in special in scopul armonizarii actiunii inaltei Auto­ritati si a guvernelor, care sunt raspunzatoare pentru politicile economice generale ale tarilor lor. Este instituita regula consultarii si schimbului de informatii cu aceasta Autoritate, existand, de asemenea, posibilitatea initierii unor propuneri sau masuri pe care Consiliul le considera corespunzatoare, dar numai in anumite cazuri el are pute­rea de interventie in politica privind carbunele si otelul (in situatia de criza) si aceasta sub anumite conditii.

Mai este infiintata si o Adunare Comuna, compusa, la inceput, din membrii parlamentelor nationale, numiti de acestea, si in fata careia Inalta Auto­ritate este raspunzatoare pentru aplicarea Tratatului, contra ei putand sa fie depusa o motiune de cenzura. In sfarsit, a fost creata si o Curte de Justitie cu sarcina asigurarii respectarii legii in interpretarea si aplicarea Tratatului si a regulilor elaborate in te­meiul acestuia.

2. Proiecte de integrare. Crearea Comunitatii Economice Europene si a Euratom

Alte proiecte de integrare europeana au avut in vedere o Comunitate de Aparare Europeana (EDC) stabilita prin Tratatul semnat la 27 mai 1952 de cele sase state membre ale CECO, urmandu-se ideile din Planul "Pleven' prin care se preconiza crearea unei armate europene plasata sub controlul unui Minister European al Apararii, unitatile armate mici putand fi parte integranta a armatei NATO. Franta nu a ratificat tratatul respectiv, avandu-se in vedere abandonarea unor instrumente prin excelenta ale suveranitatii nationale . Nici proiectul de statut al unei Comunitati Politice Europene (EPC) - martie 1953 - nu a avut sanse de succes. Se urmarea reali­zarea unei structuri institutionale asemanatoare celei a CECO si EDC, acordarea unui rol important institutiilor independente de elaborare a politicii si elementului parla­mentar si o coordonare a politicii externe.

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al tarilor Benelux-ului prin care se afirma principiul ca integrarea economica ar trebui sa preceada integrarea politica. El urmeaza unele idei din Planul "Beyen' (decembrie 1952, februarie 1953) prin care au fost schitate contururile unei piete comune europene cu renuntarea la ideea domi­nanta privind o integrare progresiva a tarilor europene prin sectoare. S-a propus con­venirea unei conferinte in scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care sa aiba in domeniul sau de aplicare o colaborare mai apropiata privind crearea unei piete comune, politica energetica, infrastructura transporturilor, dezvoltarea si folo­sirea pasnica a energiei atomice . Opiniile statelor membre CECO au fost, in general, pozitive, cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendinte dirijiste, iar Franta s-a aratat interesata in special in domeniul energiei atomice.

Memorandumul este discutat si aprobat la intalnirea din 1-2 iunie 2955, de la Messina - Italia, a ministrilor de externe ai celor sase state. Insa, problemele energiei atomice si ale pietei comune nu au fost dezbatute foarte intens. S-a convenit, totusi, ca, in scopul elaborarii de tratate, sa se intruneasca mai multe conferinte si sa se constituie un comitet de reprezentanti guvernamentali in acest sens, a carui presedintie a fost incredintata lui Paul-Henry Spaak, Marea Britanie a acceptat invitatia de a face parte dintr-un asemenea comitet, dar s-a retras in noiembrie 1955, in considerarea optiunii safe pentru o cooperare interguvemamentala, de preferat in cadrul OEEC si pentru un comert liber, fara o uniune vamala.

Raportul intocmit de acel comitet (denumit si Raportul "Spaak') a fost stabilit in forma sa finala in aprilie 1956, astfel incat sa evidentieze masurile necesare pentru edificarea unei piete comune, cu o conceptie fundamentala privind relatiile intre state in aceasta privinta. Se porneste de la constatarea ca o fuziune a pietelor nationale este absolut necesara, o diviziune a muncii corecta, pe o scara mare, poate stavili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranta ca resursele necesare de aprovizio­nare sunt permanent accesibile, face posibili renuntarea la activitatile productive care nu acorda atentie costurilor^[7].

Fuziunea pietelor ar implica, potrivit Raportului, stabilirea unei uniuni vamale, inlaturarea restrictiilor vamale, libera circulatie a serviciilor si o politica agricola comuna, in conditiile unui regim concurential comun si ale armonizarii legislatiilor. Dezvoltarea resurselor economice si deplina lor folosire ar presupune, intre altele, ajutor financiar pentru investitii, dezvoltarea regiunilor ramase in urma, mobilitatea profesionala. Institutiile si autoritatile ar urma sa fie clar definite.

Astfel, ar trebui sa se distinga intre materii de politica generala, care raman rezervate domeniului guvernelor, si probleme relative la functionarea pietei comune si sa se creeze un organ inzestrat cu autoritate si responsabilitate comunitara pentru aplicarea si supravegherea concuren­tei si a realizarii obligatiilor de catre state si pentru controlul clauzelor care le permit exceptarea de la aceste obligatii. In plus, in luarea deciziilor, regula unanimitatii poate fi suprimata fie intr-un numar strict de situatii, fie dupa tre­cerea unei anumite perioade. Potrivit Raportului, ar mai fi fost necesare, stabilirea unui drept de a se apela la un organ judiciar in caz de litigii si supravegherea din partea unui organism parlamentar. S-a convenit crearea, ca atare, a unor institutii pre­cum: Consiliul de Ministri, Comisia Europeana. Functiunile unei Adunari Parlamen­tare si ale unei Corp de Justitie pot fi indeplinite de Adunarea si de Curtea infiintate potrivit Tratatului CECO. Asemenea constatari si concluzii au fost formulate si in ce priveste domeniul folosirii energiei atomice.

Raportul "Spaak' a fost adoptat de catre cei sase ministri de externe ai statelor mentionate, la Venetia, la 29 mai 1956, ca baza de negocieri privind incheierea unor tratate, convenindu-se, totodata, o conferinta interguvemamentala in acest scop, la Bruxelles, pentru 26 iunie 1956. Au urmat negocieri intense, inclusiv asupra implicarii economice reduse din partea Frantei in piata comuna. In aceasta privinta Franta a cerut garantii, fara excluderea, de asemenea, a impartirii de catre ceilalti parteneri, a raspunderii financiare si comerciale in legatura cu teritoriile de peste mari si tarile asociate ei.

In final, la data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene si Tratatul privind instituirea Comunitatii Euro­pene a Energiei Atomice, care, impreuna cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrarii economice europene.[8] Intrarea in vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificarii lor de catre partile contractante conform propriilor proceduri constitutionale

3 Evolutii ulterioare

Asa cum am vazut, Marea Britanie a optat pentru integrare sub forma unei aso­cieri in cadrul unei zone de comert liber, iar, potrivit noii conjuncturi, aceasta sa aiba loc intre statele OEEC ramase si cele sase state comunitare, care sa constituie o unitate economica de sine statatoare. Aceasta modalitate a facut obiectul negocierilor pana in anul 1958, fara vreun rezultat concret din cauza opiniilor deosebite privind formele specifice de realizare a acelei zone de comert liber.

Astfel, cele sapte state necomunitare participante la negocieri au incheiat, in 1960, la Stockholm, o Conventie privind infiintarea unei Asociatii Europene a liberului Schimb - AELS.[10]Caracteristica unei zone comerciale libere de felul celei instituite prin AELS este renuntarea la taxele vamale intre tarile membre pentru produsele de provenienta nationala pe baza unui certificat de origine, cu unele atenuari in privinta gradului de incorporare in produse a unor materii prime sau parti din ele, de provenienta straina (maximum 50%). In principiu, in raporturile cu tarile terte fiecare tara membra isi determina propria desfasurare a politicii ei comerciale, cu exceptia echivalarii preturilor prin cresterea taxelor vamale pentru produsele dintr-o tara terta atunci cand acestea vor fi mai mici decat cele pentru produsele de natura interna.

Trebuie mentionat ca spiritul in care s-a constituit OEEC s-a mentinut pana in 1961, cand ea a fost reconstituita pe baze si cu obiective noi sub denumirea de Orga­nizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica - OCDE, la care au aderat si Aus­tralia, Canada, Japonia si SUA. Ea a devenit un cadru de discutii privind problemele economice intre statele capitaliste puternic industrializate. in principal, noua orga­nizatie si-a propus ca obiectiv reglementarea sau studierea unor probleme privind conditiile in care comertul intre acele state trebuie sa se desfasoare, cu speciala privire la conditiile de concurenta, la standardele de calitate, asigurarea creditelor de export, politica privind mediul inconjurator, inflatia, somajul, cursul de schimb.

In 1961 Marea Britanie si-a manifestat formal disponibilitatea pentru negocieri privind accederea in structurile comunitare. Aceste negocieri au inceput inca din toamna acelui an si au durat pana in toamna anului 1963, cand presedintele Frantei, Charles de Gaulle, a apreciat ca dobandirea calitatii de membru al Comunitatilor Europene este prematura si nu este cazul continuarii negocierilor

S-a afirmat ca Marea Britanie nu se afla in pozitia de a accepta tarife externe comune, de a renunta la preferintele privind statele din Commonwcalth, de a aban­dona cererile privind favorizarea agriculturii ori de a incalca raporturile cu AELS. Pe de alta parte, s-a considerat ca prin accesul acestei tari s-ar fi intarit controlul SUA asupra intregii comunitati atlantice, fiind, in acelasi timp, un adevarat "cal troian' ai americanilor in Europa

O noua cerere a fost formulata in anul 1967. De aceasta data guvernul britanic si-a manifestat vointa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunitati a unui nou membru si asupra unor pro­bleme care genereaza unele dificultati, precum incidentele politicii agricole comune asupra costului vietii si asigurarea unei evolutii pozitive a agriculturii britanice, sis­temele ei de finantare st implicatiile bugetare, ca si asupra balantei de plati ori problemelor generale de existenta Commonwealth-ului. Negocierile s-au desfasurat pana la inceputul anului 1970, iar in anul urmator s-a ajuns la un acord general intre cele doua parti. in ianuarie 1972 a fost semnat Actul final cuprinzand instrumentele de aderare nu numai a Marii Britanii, dar si a Danemarcei, Irlandei si Norvegiei . Dupa ratificarile acordurilor fii cauza potrivit procedurilor constitutionale proprii, toate aceste tari au devenit membre ale Comunitatilor incepand cu 1 ianuarie 1973. Norvegia nu a dobandit aceasta calitate in urma rezultatului negativ ai referendu­mului organizai pe plan national in acest scop. Grecia, care a cerut aderarea la Comu­nitati in 1975, a fost admisa incepand cu 1 ianuarie 1981, iar Spania si Portugalia, dupa formularea cererilor in 1977, au fost admise incepand cu 1 ianuarie 1986.

Au mai depus cereri de aderare si alte tari precum Cipru, Malta si Turcia. De-a lungul anilor au fost incheiate mai multe acorduri de asociere la Comunitati potrivit Tratatului de la Roma (denumit in cele ce urmeaza "Tratat') cu mai multe tari: in 1962 cu Grecia, care intre timp a devenit membra cu drepturi depline, in cu Turcia, despre care se afirma ca inca nu indeplineste conditiile necesare ale unei infrastructuri economice, tehnice, educational-stiintifice care sa fie comparabila cu aceea a unui stat membru obisnuit, in plus nefiind respectata conditia unei structuri politice democratice care salvgardeaza in mod real cel putin drepturile omului asa cum sunt stabilite in Conventia de la Roma din 1950, iar in anul 1973 cu Cipru si Malta. Au mai fost incheiate acorduri de asociere si cu Maroc si Tunisia, fiind transformate, intre timp, in acorduri de cooperare cu caracter preferential, sau in cadrul Conventiilor de la Lome.

In 1972 si 1973 au fost incheiate acorduri de liber schimb, in special pentru produsele industriale, cu Austria, Portugalia, Suedia, Elvetia, Finlanda, Norvegia si Islanda -tari membre ale AELS.

In perspectiva discutarii cererilor de aderare a acelor tari membre ale AELS care nu au devenit inca membre ale Comunitatilor Europene, ele au incercat o asociere mai stransa cu aceste Comunitati in scopul de a participa nu numai la o zona de co­mert liber, dar, de asemenea, la realizarea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului, la alte forme de cooperare in afara acesteia, si, in acest scop, au inche­iat, in 1992, un Tratat privind un Spatiu Economic European care a intrat fa vigoare la 1 ianuarie 1994

4. Spre o uniune economica si monetara. Actul Unic European

Cresterea numarului de membri ai Comunitatilor Europene, ca si nivelul diferit de dezvoltare si al structurii economice, au generat unele dificultati in formularea si aplicarea politicilor comunitare in procesul integrarii economice, astfel ca acesta din urma trebuia adaptat noilor cerinte in conditiile in care era din ce in ce mai clar ca nu se putea evita cooperarea politica. In acest sens a fost recunoscuta legatura dintre activitatile comunitare si necesitatea unei asemenea cooperari prin instituirea unui Consiliu European al sefilor de guverne care sa se intalneasca de cel putin trei ori pe an (Reuniunea ,la varf' de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin aceasta nefiind afectate regulile si procedurile cuprinse in Tratat si nici prevederile privind cooperarea politica stabilite de Rapoartele aprobate la Luxemburg in 1970, prin care s-au pus bazele Cooperarii Politice europene, la Copenhaga in 1973 si la Londra in 1981, in cadrul unor asemenea intruniri "la varf"

Aceste rapoarte, ca si Declaratia solemna de la Stuttgart din 1983 a sefilor de state si guverne privind Uniunea Europeana si practicile stabilite gradual intre statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European semnat la 17 si 28 februarie 1986 la Luxemburg . Acest document a fost elaborat in urma desfasurarii, la Milano, a unei Conferinte ce a fost convocata la intrunirea Consiliului European de la ince­putul anului 1985, in scopul modificarii Tratatului sub diverse aspecte. Potrivit AUE, Consiliul European va fi compus din sefii de state si de guverne ale tarilor membre si presedintele Comisiei Comunitatilor Europene, asistati de ministrii de externe si de membrii Comisiei. El se va intruni de doua ori pe an.

Pe plan economic se produc noi evolutii dupa cand au luat sfarsit cei doisprezece ani ai perioadei de tranzitie, impartiti in trei etape de cate patru ani fie­care, in cadrul carora urmau sa fie realizate anumite programe in vederea inlaturarii, de exemplu, a taxelor vamale, stabilirii tarifelor comunitare si eliminarii restrictiilor cantitative.

Planul "Werner', prezentat la octombrie a constituit un proiect pentru o Uniune economica si monetara. Aceasta a fost definita in rezolutia Con­siliului Comunitatii si a reprezentantilor statelor membre din martie in sensul ca deciziile principale privind politica economica vor fi luate la nivel comu­nitar si ca puterile cerute pentru acest fapt sunt, deci, transferate de la nivel national la nivel comunitar, acest proces putand duce la adoptarea unei unitati monetare unice, astfel asigurand irevocabilitatea ei.

In 1978 a urmat crearea unei unitati monetare - ECU, iar la 13 martie 1979 a in­trat in vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Sefii de state si de guver­ne intruniti in Consiliu European, in 1982, la Copenhaga, au stabilit, ca o prima prio­ritate a acestei etape, desavarsirea pietei interne unice, problema care a fost reluata si la intrunirile din 25-26 iunie 1984, de la Fontainebleau, si din 29-30 martie 1985, de la Bruxelles, unde s-a afirmat ca trebuie sa fie pus accentul pe actiuni vizand realizarea pana in 1992 a unei mari piete unice, creandu-se astfel un mediu mai pro­pice stimularii intreprinderilor, concurentei si schimburilor, iar Comisia a fost invi­tata sa stabileasca in acest sens un program detaliat insotit de un calendar precis. Co­misia a prezentat o Carte Alba in aceasta privinta pentru Consiliul European de la Milano din 28-29 iunie 1985, preconizandu-se trei categorii de masuri: eliminarea frontierelor fizice, a celor tehnice si a celor fiscale, cu un program de realizare a lor pana in 1992. O mare parte dintre aceste idei si masuri se regasesc in AUE, in prin­cipal privind realizarea Uniunii economice prin infaptuirea unei piete interne pana in 1992, aceasta piata cuprinzand o zona fara frontiere interne in care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului este asigurata in conformitate cu dis­pozitiile Tratatului, precum si privind politica sociala, coeziunea economica si so­ciala, dezvoltarea stiintifica si tehnologica si mediul inconjurator. Alte prevederi noi sau modificatoare introduse prin AUE se refera la structura institutionala - atributii ale Parlamentului European in domeniul legislativ, puterile acordate Comisiei pentru aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, administrarea justitiei etc

Prin AUE s-a creat o dinamica favorabila punerii in aplicare a altor reforme care vor trebui sa permita realizarea Uniunii economice si monetare si sa contribuie la edificarea unei Uniuni politice - obiective care au fost discutate in cadrul Consiliului European de la Hanovra, din 27-28 iunie 1988, si incredintate celor doua conferinte interguvernamentale deschise la Roma, la 15 decembrie in cadrul carora tre­buia sa se convina modificari ale tratatelor comunitare prin instrumente adecvate ce ar fi urmat sa fie ratificate pana la sfarsitul anului 1992.

5. De la Comunitati la Uniunea Europeana

Cu timpul, cele trei Comunitati si-au consolidat structurile si si-au extins in mod considerabil, domeniile de activitate. Dispunand deja de institutii comune si independente din 1967, ele au dobandit si autonomie financiara in (pana la acel moment fiind finantate prin contributiile statelor membre). In aceeasi perioada, Parlamentul European incepe sa fie ales prin vot direct (1979) si este infiintata Curtea de Conturi (1977). Pe plan extern, inca de la sfarsitul anilor '60, Comunitatea Economica Europeana a inceput sa fie un actor international important, prin participarea la negocierile economice din cadrul GATT, incheierea unor conventii de liber schimb cu restul statelor AELS si elaborarea unei politici de dezvoltare destinate in special statelor sarace.

De asemenea, in anii '70 si '80, statele membre au initiat si dezvoltat Cooperarea Politica Europeana (un cadru flexibil de coordonare comuna a politicilor externe), precum si unele politici economice comune. In 1984, la initiativa lui Altiero Spinelli, Parlamentul European a propus incheierea unui tratat pentru fondarea Uniunii Europene, dar la acel moment a fost preferat un acord mai putin ambitios pe plan politic - Actul Unic European, care a lansat totusi proiectul pietei unice, a extins competentele comunitare si a pus bazele uniunii economice si monetare. Semnat la Luxemburg si la Haga in 1986, necesitand modificarea constitutiei irlandeze pentru ratificare si intrat in vigoare in 1987, acesta reprezinta prima modificare majora a tratate­lor fondatoare.

O alta inovatie a Actului Unic European este introducerea fondurilor structurale, ca modalitate de reducere a diferentelor economice si regionale intre statele membre. Pentru a discuta perspectivele aduse de aceste transformari, la sfarsitul anilor '80, a fost infiintat un grup de experti in economie si finante condus de presedintele Comisiei, Jacques Delors, ce a avut rolul de a elabora un proiect de instituire a Uniunii Economice si Monetare. Adoptat de statele membre in 1989, proiectul prevedea o strategie pe termen mediu pentru crearea unei monede unice. Etapele acestei strategii presupuneau insa noi modificari ale tratatelor fondatoare si infiintarea unor noi institutii, de pilda, Banca Centrala Europeana, catre care urmau sa fie transferate competentele de politica monetara ale statelor participante la o moneda unica. Aceste schimbari au constituit obiectul lucrarilor unei Conferinte interguvernamentale convocate in vederea modificarii Tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene.

In paralel cu Conferinta asupra Uniunii Economice si Monetare, a avut loc si o alta Conferinta interguvernamentala al carei scop a fost dezbaterea masurilor necesare pentru modificarea tratatelor comunitare in vederea instituirii unei Uniuni Europene. Rezultatele celor doua Conferinte au fost aprobate formal, iar la 7 februarie 1992, sefii de stat si de guvern au semnat la Maastricht, Tratatul de instituire a Uniunii Europene, si Tratatul de instituire a Comunitatii Europene (o versiune consolidata a Tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene).

Acest Tratat a constituit o noua etapa in procesul crearii unei uniuni fara incetare mai stransa intre popoarele Europei, in care deciziile sunt luate cat mai aproape de cetateni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza in mod coerent si solidar relatiile intre statele membre si intre popoarele lor - art. A. in realizarea acestuia s-a afirmat ca se urmareste in mod special - art. B: 1) promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, in special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare comportand, la sfarsitul ei, o moneda unica; 2) afirmarea identitatii pe scena internationala in special prin punerea in aplicare a unei politici externe si de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de aparare comuna, intarindu-se astfel identitatea Europei si independenta ei in scopul promovarii pacii, progresului si securitatii in Europa si in lume; 3) intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii; 4) dezvoltarea unei cooperari mai stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne, asigurandu-se siguranta si securitatea popoarelor lor in conditiile facilitarii liberei circulatii a persoanelor; 5) mentinerea a ceea ce s-a dobandit din punct de vedere comunitar (l'acquis communautaire) si dezvoltarea acestuia in scopul de a examina, intr-o procedura anume prevazuta, in ce masura politicile si formele de cooperare statornicite prin acest tratat ar trebui sa fie revizuite in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare

Astfel, pe baza institutiilor deja existente (ale Comunitatilor si instrumentelor de actiune comuna, precum Cooperarea Politica Europeana), a fost infiintata Uniunea Europeana, o entitate internationala fara personalitate juridica, ce dispune de trei domenii de actiune (asa-numitii piloni), diferentiate in primul rand de echilibrul de putere intre statele membre si institutiile supranationale ale Uniunii. Cele trei domenii de actiune sunt pilonul comunitar (cuprinde domenii de competenta exclusiva a Comunitatilor sau in care institutiile lor supranationale sunt actori principali), pilonul dedicat politicii externe si de securitate comune (cooperare interguvernamentala si partial la nivel supranational intre statele membre) si pilonul dedicat cooperarii in materie de justitie si afaceri interne (cooperare interguvernamentala, in care institutiile UE sunt cel mai putin implicate). in acelasi timp, Comunitatea Economica Europeana a fost redenumita in mod oficial Comunitatea Europeana, expresie ce desemna in mod traditional si cele trei Comunitati.

Acest proces nu a fost doar unul de restructurare institutionala si de redefinire sau clasificare a domeniilor de actiune prin revigorarea strategiilor interguvernamentale, ci si unul de extindere a supranationalismului si a principiilor de drept care sa aduca beneficiile cooperarii intre statele membre mai aproape de cetatenii lor.

Asa, de pilda, legitimitatea procesului decizional este consolidata prin cresterea atributiilor Parlamentului European, prin aprofundarea dimensiunii sociale a Comunitatii si prin propunerea de initiative pentru a dezvolta un drept european al cetateanului. In ciuda acestor beneficii, ratificarea Tratatului de la Maastricht (intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993) a fost destul de dificila, fiind necesare unele modificari legislative si derogari precum si repetarea unui referendum (in Danemarca). In plus, la doar cativa ani de la adoptare, Tratatul de la Maastricht necesita deja unele modificari datorate noului context european, in special extinderilor din 1995 si celor preconizate prin includerea fostelor state comuniste care aveau sa indeplineasca obligatiile politice, economice si sociale necesare coordonarii politicilor lor cu cele ale statelor deja membre (asa-numitele Criterii de la Copenhaga), fapt care presupunea si o reorganizare institutionala semnificativa. Dezbaterile la nivel inalt privind aceste modificari au avut loc la Conferinta interguvernamentala inaugurata la Torino (1996) si incheiata la Amsterdam (1997) prin semnarea unui tratat de modificare si renumerotare a Tratatului de la Maastricht {Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare in 1999). Acesta a raspuns insa doar partial asteptarilor si a amanat solutionarea principalelor probleme institutionale legate de extindere, printre care repartizarea voturilor in Consiliu, extinderea majoritatii calificate si structura Comisiei.

Inovatia majora (dar contestata) a Tratatului de la Amsterdam consta in posibilitatea de a autoriza un numar restrans de state membre sa instaureze o cooperare intarita intre ele, desi doar in anumite conditii precise. Multe frustrari a generat si tratarea problemelor sociale, dispozitiile privind ocuparea fortei de munca, de pilda, fiind exclusiv formale si necontribuind concret la rezolvarea acestei probleme. Chiar si in domeniul politicii externe rezultatele au fost sub asteptari, dat fiind ca extinderea recursului la votul prin majoritate calificata nu s-a realizat asa cum fusese initial prevazut. De asemenea, dispozitiile privind protectia drepturilor fundamentale erau insuficiente, in contextul in care regula unanimitatii facea in asa fel incat eficienta acestor dispozitii sa depinda exclusiv de vointa tuturor statelor membre.

Totusi, Tratatul de la Amsterdam a avut si cateva succese semnificative. In primul rand, participarea Parlamentului European la desemnarea presedintelui Comisiei a constituit un pas important catre o mai mare legitimitate democratica. De asemenea, sunt de remarcat extinderea in alte sectoare a procedurii de codecizie (mecanism de initiativa legislativa a Parlamentului European si a Consiliului, introdus de Tratatul de la Maastricht), ca si simplificarea acesteia, dar mai ales transferarea in pilonul comunitar (de competenta a Uniunii Europene) a unor domenii din pilonul dedicat cooperarii in materie de justitie si afaceri interne (regimul vizelor, azil, imigratie ilegala si cooperare juridica), considerate anterior ca apartinand exclusiv zonei de reglementare interguvernamentala. Acest fapt a dus la redefinirea pilonului care odata cu Tratatul de la Amsterdam se va numi cooperare politieneasca si judiciara in materie penala.

Numeroasele probleme ramase nerezolvate au necesitat initierea unei noi Conferinte interguvernamentale (2000) si semnarea, in 2001, a unui nou tratat de revizuire (Tratatul de la Nisa), intrat in vigoare la 1 februarie 2003. Si rezultatele acestui tratat (in prezent principalul act in vigoare referitor la Uniunea Europeana) au fost sub asteptari, principalele nemultumiri fiind legate de repartizarea locurilor in institutiile europene dupa extinderile UE. Au existat insa si noutati semnificative precum introducerea, pentru prima data in dreptul comunitar, a posibilitatii sanctionarii unui stat membru, pentru a preveni si amenda situatii precum cea creata in 2000 de accesul la putere in Austria a liderului ultranationalist Jorg Haider. In plus. Tratatul de la Nisa consemneaza in mod oficial decizia statelor de a pune capat, conform reglementarilor Tratatului de la Roma, Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. Ca si in cazul tratatelor anterioare privind Uniunea Europeana, procesul de ratificare a fost unul dificil, necesitand unele modificari legislative si repetarea unui referendum (in Irlanda). Datorita tuturor acestor probleme, in 2001 a fost initiata o ampla dezbatere publica asupra revizuirii tratatelor sub forma unei Conventii Europene pentru Viitorul Europei (Consiliul European de la Laeken). Scopul acestei Conventii a fost elaborarea unui proiect de Constitutie europeana care sa simplifice complexul sistem politic si legislativ, in vederea eficientizarii si a unei mai mari transparente, aducand mai aproape de UE cetatenii statelor membre.

Ordinea constitutionala actuala a Uniunii Europene este data in principal de tratatele fondatoare in vigoare: Tratatele de la Roma (modificate de Actul Unic European, tratatele de Ia Maastricht, Amsterdam si Nisa, precum si de alte acte normative) si Tratatul de la Maastricht (modificat de tratatele de la Amsterdam si Nisa). Statul depozitar al tuturor acestor tratate este Italia, care a remis statelor membre cate o copie certificata a fiecarui act. Asadar, proiectul unei Constitutii europene nu decurge din necesitatea de a acoperi un vid constitutional, ci de a simplifica un cadru legislativ extrem de complex si de a rezolva probleme majore pentru functionarea institutiilor si politicilor Uniunii. Initiativa reprezinta insa o noutate atat prin modul de elaborare, cat sj prin forma si implicatiile sale. Pentru a discuta aceasta problema, dar si distribuirea mai eficienta a puterilor in cadrul UE, simplificarea instrumen­telor de actiune, precum si posibilitatea obtinerii unei mai mari transparente si eficiente a Uniunii, a fost convocata la Laeken Conventia Europeana pentru Viitorul Europei , prezidata de Valery Giscard d'Estaing, fost presedinte al Frantei.

Conventia a adus laolalta principalii actori interesati -reprezentanti ai guvernelor celor 15 state membre la acea vreme si ai celor 13 state candidate, membri ai parlamentelor nationale, reprezentanti ai Parlamentului European si ai Comisiei Europene, 13 observatori din partea Comitetului Regiunilor si Comitetului Economic si Social, reprezentanti ai partenerilor sociali europeni si ai Mediatorului European - in total 105 membri si membri alternativi. Metoda conventiei a fost propusa ca alternativa Ia maniera precedenta de revizuire a tratatelor cu scopul de a dezvolta o dezbatere relevanta ca reprezentativitate, cuprinzatoare si transparenta pentru populatie, care a putut participa pentru prima data la astfel de lucrari prin intermediul diferitelor forumuri ad-hoc (inclusiv on-line). Prin mandatul stabilit de Consiliul European de la Laeken, Conventia a examinat, incepand din 28 februarie 2002, timp de 15 luni, unele chestiuni legate de dezvoltarea viitoare a Uniunii si a redactat un raport pe care 1-a prezentat ca document de plecare pentru negocierile din cadrul unei Conferintei interguvernamentale care urma sa ia decizia finala.

In masura in care au fost in cauza domeniile de activitate ale Conventiei, Decla­ratia de la Lacken a cerut ca aproximativ 60 de probleme sa se concentreze asupra urmatoarelor aspecte: o mai buna repartizare a competentei in cadrul Uniunii Europene (delimitare de atributii in sens strict; adaptarea sferelor de competenta); - simplificarea instrumentelor Uniunii (distinctia intre functiile legislative si ma­surile de executare, reducerea numarului instrumentelor legislative, recurgerea in ma­sura mai mare la legislatia-cadru);

- mai multa democratie, mai multa transparenta si eficienta (in special, metoda de desemnare a comisarilor, atributiile si alegerea Parlamentului European, rolul Con-siliului, echilibrul institutional si rolul parlamentelor nationale, eficienfa procesului de luare a deciziilor si functionarea institutiilor);

- spre o constitutie europeana (simplificarea Tratatelor existente, inclusiv o dis-tinepe tnoe Uniune si Comunitati; diviziunea intre un tratat de baza si dispozitii ale altor tratate; statutul Cartei drepturilor fundamentale; posibila adoptare a unui text constitutional pana in cele din urma).

Cu privire la metodele si programul de lucru ale Conventiei, s-a stabilit ca prese­dintele acesteia sa prezinte fiecarui Consiliu European un raport asupra progreselor. Intrunirile Conventiei s-au tinut la Bruxelles. Discutiile din cadrul lor si documentele oficiale intocmite au fost de domeniu public si disponibile in cele 11 limbi oficiale ale Uniunii. Presedintele Conventiei a prezentat trei faze distincte pentru activitatea acesteia si anume: 1) Conventia sa inceapa cu o perioada de receptare in scopul de a afla ce doreste si asteapta populatia de la Uniunea Europeana (urmand sa se adune informatii si puncte de vedere) ; 2) a doua etapa considerata ca o perioada de analiza comparandu-se continutul pro si contra al propunerilor prezentate pentru organizarea Uniunii Europene (discutii in cadrul Conventiei); 3) a treia sa fie destinata stabilirii paletei diverselor propuneri impreuna si pregatirii de recomandari. S-a prevazut redactarea, de catre Conventie, pentru 2003 a unui document final, care sa cuprinda fie diverse optiuni, indicandu-se nivelul de sprijin pentru ele, fie recomandari daca este realizat consensul. A urmat ca rezultatele sa fie prezentate Consiliului European de catre presedintele Conventiei.

Dupa dezbaterile si compromisurile realizate in cadrul Conventiei s-a ajuns la adoptarea, prin consens, a unui proiect al unei Constitutii Europene, la 13 iunie, la Bruxelles. El a fost prezentat Consiliului European intrunit la Halkidiki- Salonic, in iunie urmand sa fie examinat in cadrul unei conferinte interguvernamentale ale carei lucrari au inceput in octombrie la Roma, prin intrunirea sefilor de stat sau de guvern ai celor de state ale viitoarei Uniuni Europene extinse.

Proiectul de Constitutie in forma rezultata la incheierea lucrarilor acestei confe­rinte nu a primit acordul Consiliului European intrunit la Roma in 13 si 14 decembrie 2003. El a fost aprobat abia la intrunirea Consiliului European din 17 si 18 iunie 2004. Semnarea Tratatului de Instituire a unei Constitutii pentru Europa a avut loc in 29 octombrie 2004. Fiind supus ratificarii de catre statele membre potrivit procedu­rilor nationale, Tratatul a fost respins in procedurile de referendum, desfasurate in Franta (29 mai 2005) si in Olanda (1 iunie 2005), in aceasta ultima tara referendumul avand un rol consultativ. Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006) pana cel mai devreme la jumatatea anului 2007, potrivit acordului convenit la Consiliul European din iunie 2005.

Trebuie mentionat faptul ca, in 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele zece state candidate care au incheiat negocierile in vederea dobandirii statului de membre ale Uniunii Europene, si anume cu Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru si Malta. Dupa incheierea proce­durilor de ratificare, intrarea in vigoare a acestora, si in consecinta, aderarea celor zece state la Uniunea Europeana, au avut loc in data de 1 mai 2004, astfel ca la aceasta data Uniunea Europeana cuprinde 25 de state membre. Tratatul de aderare a Romaniei si Bulgariei a fost semnat in 25 aprilie 2005 la Luxemburg[24]. In sfarsit, la 3 octombrie s-a decis deschiderea negocierilor, de aderare a Turciei si Croatiei la Uniunea Europeana, iar la Consiliul European din decembrie s-a discutat sa se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.

6.Obiectivele Comunitatii Europene

Consideratii generale

Comunitatea Europeana nu poate sa fie conceputa in afara unor obiective stricte a caror realizare constituie insasi ratiunea de a fi a existentei sale. Obiectivele sale fun­damentale, raportandu-ne la art. 2 din TMs., sunt astfel formulate de art. 2 din Tra­tatul CE: "Comunitatea are ca misiune, prin Instituirea unei piete comune si a unei uniuni economice sl monetare si prin punerea in apucare a politicilor sau actiunilor comune avute la art 3 si art. 4, sa promoveze o dezvoltare armonioasa, echilibrata si durabila a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii, o crestere durabila si neinflafionista, un grad inalt de competitivitate si convergenta a performantelor economice, un nivel ridicat de folosire a fortei de munca si de protectie sociala, egalitatea intre barbati si temei, cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii, un nivel ridical al protectiei si ameliorarii mediului, coeziunea economica si sociala si solida­ritate» intre statele membre' [25].

Din analiza acestui text rezulta ca sunt fixate atat obiective economice, cat si so­ciale si politice, unele avand un pronuntat caracter dinamic, deoarece se refera la "dezvoltare', "crestere' in sferele desemnate. Acest caracter este si mai evident atunci cand este implicati concret "actiunea statelor membre si a Comunitatii', potri­vit art. 4. Aceasta actiune ar urma sa comporte, in sensul obiectivelor, .. in conditiile si conform ritmurilor prevazute in prezentul tratat, instaurarea unei politici economice bazata pe stransa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piata interna si pe definirea de obiective comune, si condusa cu respectarea principiului unei economii de piata deschise unde concurenta este libera'.

Pe de alta parte, art. 98 CE dispune ci statele membre isi vor dirija politicile lor economice in scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Comunitatii, asa cum au fost definite la an. 2 si in contextul marilor orientari avute fie vedere la art 99 parag. 3 CE (stabilite in recomandarea Consiliului) si impreuna cu Comunitatea actioneaza in considerarea principiului unei economii deschise de piata unde concurenta este libera, favorizand o alocare eficace a resurselor, conform principiilor fixate la art. 3.

Deducem din aceste dispozitii ca indeplinirea obiectivelor Comunitatii presupune atat o actiune convergenta a Comunitatilor si a statelor membre, cat si o actiune uni­laterala a statelor in spiritul obiectivelor si orientarilor generale, ceea ce presupune ci statele nu sunt "deposedate' de toate competentele si responsabilitatile lor obisnuite, circumscrise unor drepturi suverane, in sensul ca statele urmeaza sa-si dirijeze propriile actiuni incat sa fie conforme telurilor comunitare.

Totusi, a fost introdus si un element cu finalitate statica atunci cand s-a prevazut ca in conditiile si potrivit ritmurilor si procedurilor prevazut in Tratat, actiunea sta­telor si a Comunitatii comporta, in paralel, fixarea irevocabila a unei rate de schimb conducand la Instituirea unei monede unice, ECU (Euro) , ca si definirea si ducerea unei politici monetare si a unei politici de schimb unice al caror obiectiv principal este de a mentine stabilitatea preturilor si, sub rezerva acestui obiectiv, de a sustine politicile economice generale in Comunitate, conform principiului unei economii des­chise de piata, unde concurenta este libera (art. 3 parag. 2). De asemenea, aceasta ac­tiune trebuie sa implice respectarea a trei principii directoare: preturi stabile, finante publice si conditii monetare sanatoase si balanta de plati stabila (.ari. 3 parag. 3)[26] .

Obiectivele fundamentale

Cele noua obiective fundamentale

Primul obiectiv - promovarea unei dezvoltari armonioase, echilibrate si durabile a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii - trebuie sa fie privit in stransa relatie cu penultimul obiectiv enuntat - promovarea coeziunii economice si sociale, deoarece prin art. 158 alin. 1 CE se face precizarea ca actiunea Comunitatii se va dezvolta si continua tinzand spre intarirea coeziunii sale economice si sociale, in sco­pul dezvoltarii armonioase a ansamblului Comunitatii. Cu alte cuvinte, in realizarea acestui obiectiv se are in vedere in primul rand dezvoltarea armonioasa si echilibrata a tuturor elementelor componente ale Comunitatii, adica a statelor si, in cadrul aces­tora, a diverselor regiuni, elirninandu-se diferentele intre nivelurile si dezvoltarea acestora si ramanerea in urma a regiunilor mai putin dezvoltate sau a insulelor, inclu­siv a zonelor rurale, potrivit art. alin. Consideram insa, ca obiectivul in dis­cutie nu se reduce numai la acest criteriu teritorial, ci el se extinde si la aspectele calitative ale dezvoltarii, in sensul promovarii armoniei si echilibrului intre ramurile economice la nivel comunitar si pur statal. Acest obiectiv urmeaza sa fie infaptuit prin contributia concurenta a statelor si Comunitatii. Aceasta, concluzie decurge din dispozitiile art. alin. care distinge intre contributia statelor membre care isi vor dirija politica lor economica si o vor coordona in vederea realizarii obiectivelor art. si contributia Comunitatii, in sensul ca formularea si infaptuirea ponticilor si actiunilor Comunitatii, ca si realizarea pietei interne vor lua in calcul obiectivele avute tn vedere la art. si participa la realizarea lor. Comunitatea sustinand, de asemenea, aceasta realizare prin actiunea pe care ea o duce prin intermediul fondurilor cu fina­litate structurala (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala, Fondul Euro­pean de Garantie Agricola, Fondul Social European, Fondul de Dezvoltare Regio­nala), al Bancii Europene de Investitii si al altor instrumente financiare existente.

Al doilea obiectiv - cresterea durabila si neinflationista - se poate analiza prin prisma celor patru libertati fundamentale privind circulatia, marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului. intr-adevar, prin promovarea celor patru libertati se infaptuieste principiul unei economii deschise unde concurenta este libera. De aceea, acest obiectiv se circumscrie aproape tuturor aspectelor comunitare intru­cat textul nu distinge despre care si in ce domeniu anume este vorba de o crestere, accentul fiind, totusi, pus pe caracterul neinflationist, care, neindoielnic, trebuie sa aiba in vedere activitatea general-economica.

Al treilea obiectiv - promovarea unui grad inalt de competitivitate si de convergenta a performantelor economice - astfel cum este redactat, urmareste, credem, uni­tatea de actiune a statelor, individual si la nivel comunitar, astfel incat sa se asigure un nivel ridicat al standardelor la nivelul productiei, productivitatii, comertului si serviciilor, care sa faca posibila, in cadrul concurentei corecte, ca o consecinta, o crestere permanenta a competitivitatii produselor si serviciilor nu numai pe plan intracomunitar, ci si pe plan mondial. in acest sens coordonarea politicilor statelor membre va fi considerata ca un element hotarator in stabilirea cailor de realizare a obiectivului in cauza. Statele membre vor considera, de aceea, politicile lor econo­mice ca o problema de interes comun, conform art. 99 parag.1, ceea ce nu poate fi conceput in afara unor atitudini si proceduri convergente ale statelor, care, dealtfel, trebuie sa fie observate in general in materie comunitara.

Al patrulea obiectiv - un nivel de folosire a fortei de munca si protectie sociala ridicat - desi mentionat de sine statator, intre celelalte obiective ale Comunitatii, este, pentru ca un nivel ridicat de folosire a fortei de munca si de protectie sociala, in special inlaturarea somajului si a efectelor sale, nu se poate garanta fara o dezvoltare economica armonioasa si echilibrata in ansamblul Comunitatii, fara o crestere durabila si neinflationista sau fara un grad inalt de convergenta a performantelor eco­nomice. Instituirea, prin art. 146, a Fondului Social European este numai o moda­litate concreta prin care se dau efecte practice, in chiar cuprinsul Tratatului, acestui obiectiv. Acest Fond are in vedere promovarea in interiorul Comunitatii a facilitatilor de folosire a fortei de munca si a mobilitatii geografice si profesionale a lucratorilor, precum si facilitatea adaptarii la mutatiile industriale si la evolutia sistemelor de productie, in special pregatirea si reconversiunea profesionala.

Al cincilea obiectiv - cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii - poate sa fie considerat un obiectiv precumpanitor, dominant fata de celelalte obiective, deoarece toate acestea ar fi lipsite de valoare, ca obiective in sine, daca pur si simplu s-ar ignora, pe o baza voluntarista, scopul performantelor comunitare, acela al amelio­rarii continue a standardelor de viata ale cetatenilor statelor comunitare. De fapt, in chiar Preambulul Tratatului CE este afirmata ideea ca obiectivul esential al efortu­rilor statelor trebuie in permanenta imbunatatite conditiile de munca si de viata ale popoarelor respective. In aceasta directie inlaturarea obstacolelor, restrictiilor sau barierelor de natura comerciala sau financiara, aplicarea principiului nediscriminarii, promovarea liberei initiative si realizarea unei economii deschise de piata unde con­curenta este libera in cadrul pietei interne sunt numai cateva dintre optiunile comunitare care fundamenteaza acest obiectiv.

Al saselea obiectiv - promovarea coeziunii economice si sociale, dupa parerea noastra , in orice actiune comunitara care include un reper economic si social, adica sensul fiecarei activitati comunitare trebuie sa fie cel al unitatii si solidaritatii umane si nu unul divergent, al intereselor contrare sau care se abat de la idealul si spiritul comunitar, de unire neincetat mai stransa a popoare­lor statelor membre.

Al saptelea obiectiv- promovarea solidaritatii intre statele membre - inseamna ca orice masura luata la nivel comunitar care nu contravine literei si spiritului actelor juridice fundamentale comunitare nu poate sa fie ignorata de catre unele state mem­bre in detrimentul altor state membre, toate statele fiind considerate ab initio egale in privinta drepturilor si obligatiilor pe care le exercita, respectiv le asuma sau le incumba prin dobandirea calitatii de membru. in acest sens statele membre trebuie sa-si asume in comun riscurile sau efectele actiunilor pe care ele le intreprind, in mod constient si cu buna credinta, ele neavand optiunea de a nu accepta eventualele consecinte negative. In afara drepturilor pe care statele si le-au concedat reciproc sau care au fost acordate expres cu titlu de exceptie, nici un stat membru nu poate sa fie socotit ca primus inter pares. Tot astfel, nici obligatiile nu trebuie sa exceada cadrul legal comunitar. Statele trebuie sa actioneze cu buna credinta, ceea ce presupune ca ele sa nu intreprinda nimic de natura sa afecteze interesele legitime ale statelor parte­nere sau ale resortisantilor lor ori sa nu se abtina sa actioneze sau sa nu actioneze defectuos in imprejurarile date.

Al optulea obiectiv - egalitatea intre barbati si femei - este cu caracter de nou­tate, el fiind formulat ca atare prin modificarile aduse de TA. Reglementarile in vi­goare cuprind dispozitii (precum, in fapt, si reglementarile precedente) care materia­lizeaza acest obiectiv, prin consacrarea principiului egalitatii, constand in excluderea discriminarii sau in asigurarea unui tratament egal in situatii identice si comparabile. Este cazul, spre exemplu, al art. 3 parag. 2 relativ la eliminarea inegalitatilor si la promovarea egalitatii intre barbati si femei in toate activitatile de domeniul art. 3 sau al art 141 CE prin care se interzice discriminarea intre sexe prin aplicarea regulii ca femeile si barbatii trebuie sa primeasca plata egala pentru munca egala.

Al noualea obiectiv - un nivel ridicat al protectiei si ameliorarii mediului - este, de asemenea, introdus prin TA ca un obiectiv de sine statator. In fapt, in TMs. s-a evidentiat pentru prima data necesitatea protectiei mediului inconjurator, insa in con­textul obiectivului relativ la cresterea durabila si neinflationista (in formularea " respectand mediul inconjurator O politica privind protectia mediului facuse deja obiect de reglementare prin AUE. Consacrarea cresterii nivelului de protectie si de ameliorare a mediului si ca un obiectiv distinct nu face decat sa confirme preocu­parile si ingrijorarile din ce in ce mai mari fata de fenomenele si activitatile care au consecinte nefavorabile asupra mediului, fiind amenintata insasi existenta umana. Aceste preocupari sunt accentuate si prin dispozitiile art.6 introdus prin TA, avand urmatorul continut: "Cerintele de protectie a mediului trebuie sa fie integrate in definirea si punerea in aplicare a politicilor si actiunilor avute in vedere de art. 3, in special in scopul promovarii unei dezvoltari durabile.