Controlul constitutionalitatii legilor

Controlul constitutionalitatii legilor

1. Notiunea de control al constitutionalitatii legilor

Pentru ca suprematia constitutiei sa devina realitate, nu este suficient sa fie proclamata, ea trebuie si garantata. Astfel a aparut necesitatea controlului constitutionalitatii legilor, adica a verificarii conformitatii lor cu constitutia, dupa o procedura bine definita, si a sanctionarii eventualelor abateri.

S-a pus insa problema: cine sa exercite acest control? O prima posibilitate ar fi ca acest control sa fie exercitat chiar de Parlament. Dar in acest fel se ajunge la confuziunea judecatorului cu partea, ceea ce, in principiu, exclude, de fapt, controlul. O alta posibilitate ar fi exercitarea controlului de un organ exterior Parlamentului. Dar, teoretic, este greu de admis, intrucat da impresia ca acest organ s-ar situa deasupra Parlamentului. Care au fost si sunt, totusi, solutiile practice?

Modalitatile controlului de constitutionalitate a legilor sunt: absenta oricarui control; controlul exercitat de opinia publica; controlul prin referendum; controlul exercitat de un organ politic; controlul jurisdictional si controlul printr-un organ unic, special si specializat.

2. Modalitatile controlului de constitutionalitate a legilor

Absenta oricarui control. Se bazeaza pe ideea ca institutionalizarea controlului constitutionalitatii legilor contravine principiului suprematiei reprezentantei nationale. In acest caz functioneaza prezumtia ca reprezentanta nationala se caracterizeaza printr-o responsabilitate care o determina sa se autolimiteze la respectarea constitutiei. Aceasta solutie se aplica in Belgia, Olanda, Israel, Noua Zeelanda.

Argumentarea absentei controlului are in vedere considerente politice si juridice, dintre care mentionam:

- legea este expresia vointei generale, vointa generala este suverana, iar puterea suverana este prin definitie puterea care nu se supune nici unui control;

- intrucat numai parlamentul reprezinta natiunea, el raspunde exclusiv in fata poporului pentru activitatea sa si nici un alt organ nu poate avea un titlu legitim pentru a infirma vointa reprezentantei nationale;

- cu prilejul adoptarii legilor, parlamentul realizeaza implicit si controlul conformitatii lor cu constitutia, acest control prealabil si preventiv, facand de prisos un eventual control posterior si sanctionator;

- nimeni nu se poate considera mai competent decat insusi organul legiuitor pentru a aprecia ce este sau nu constitutional.

Controlul prin opinia publica. A fost proclamat de Adunarea constituanta franceza din 1791, spunandu-se ca atunci cand guvernamantul violeaza drepturile poporului, insurectia este pentru popor nu numai un drept, ci si o indatorire. Rezulta, de aici, ca revolta, insurectia devine sanctiunea neconstitutionalitatii actelor de guvernare. Acest procedeu a fost calificat ca primitiv, in afara exigentelor pe care le implica o constitutie scrisa, intrucat, sanctiunea neconstitutionalitatii ar putea fi mai arbitrara decat delictul de neconstitutionalitate.

Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratica. Ea se practica in unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul legislativ. Dar cateva inconveniente serioase nu pot fi ignorate:

- consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, in considerarea unor semnificatii si implicatii politice, or neconstitutionalitatea, in sens strict, este o problema de specialitate juridica, si ca atare, este greu de acceptat ca solutia rezultata din referendum va fi indubitabil pertinenta si corecta, mai ales atunci cand se pun probleme complexe care nu pot fi turnate in tiparul DA sau NU;

- organizarea referendum-ului este laborioasa si costisitoare, devenind practic imposibila atunci cand se invoca frecvent situatii de neconstitutionalitate;

Controlul exercitat printr-un organ politic. Acest sistem a fost propus si experimentat, cu rezultate discutabile, in Franta. El are la baza urmatoarele idei:

- desi prin obiectul sau, controlul constitutionalitatii legilor este de natura juridica, el vizand asigurarea conformitatii legilor cu constitutia, are totusi si valente de control politic, urmarind asigurarea suprematiei si intangibilitatii asezamantului politic si juridic fundamental al statului;

- daca legea este expresia manifestarii de vointa a unei adunari reprezentative, atunci controlul conformitatii legii cu constitutia trebuie sa apartina logic, moral si politic, tot unui corp reprezentativ.

Controlul exercitat printr-un organ politic ramane, insa, discutabil sub anumite aspecte, dintre care mentionam:

- instituirea unei autoritati politice, in afara parlamentului, cu drept de control asupra lui, vine in contradictie cu rolul reprezentativ al parlamentului;

- controlul constitutionalitatii legilor cuprinde, in esenta sa, o importanta componenta juridica, astfel incat el nu poate fi fondat si desfasurat din perspectiva unor premise exclusiv politice.

Controlul printr-un organ jurisdictional. Este considerat, de o mare parte a doctrinei mai eficace decat controlul politic si mai potrivit cu natura lucrurilor, din urmatoarele considerente:

- problema conformitatii unei legi cu constitutia este o problema prin excelenta juridica, si anume de a stabili daca organul legiuitor, exercitandu-si prerogativele sale legislative a actionat sau nu in limitele competentei constitutionale, or aceasta operatiune o pot face cel mai bine, datorita statutului lor, magistratii;

- procedura jurisdictionala, chiar daca s-ar abate de la regulile dreptului comun, confera prin sine insasi garantii suficiente pentru solutii echitabile (independenta judecatorilor, si deci impartialitatea lor, contradictorialitatea, obligatia motivarii solutiei).

Controlul jurisdictional poate functiona in doua sisteme:

concentrat, atunci cand competenta acestuia apartine numai instantei supreme

difuz, atunci cand competenta, in acest domeniu, revine tuturor instantelor judecatoresti, indiferent de gradul lor.

Primul sistem confera o mai mare autoritate actului de control si poate viza o lege in ansamblu. Al doilea sistem se limiteaza la un litigiu prezent si actual, precum si la textul de care depinde judecarea cauzei, iar deciziile adoptate in cadrul sau se bucura numai de o autoritate relativa, producand efecte inter partes, care pot fi extinse, cel mult, prin modalitatea precedentului judiciar.

Cu toate avantajele lui, acest tip de control nu este scutit de observatii critice:

- adesea, judecatorii sunt obligati sau tentati sa alunece de la aprecierea juridica a operei legislative, la aprecierea ei politica;

- procedeul judiciar poate deveni o arma a puterii executive, pentru reglarea unor diferende cu puterea legiuitoare sau un instrument al puterii judecatoresti in raporturile ei, uneori tensionate, cu celelalte doua puteri;

- organele judecatoresti devin, vrand-nevrand, o ramura a puterii legislative sau, ceea ce este si mai grav, pot deveni o veritabila putere de guvernare, o autoritate deasupra tuturor celorlalte;

- puterea judecatoreasca, alcatuita din persoane care se bucura de inamovibilitate si independenta, poate fi nu numai impartiala, ci si discretionara;

- decizia judecatoreasca, chiar gresita fiind, odata intrata in puterea lucrului judecat, nu poate fi retractata, ea putand astfel crea si intretine o situatie de confuzie juridica.

Controlul printr-un organ unic, special si specializat. A aparut intre anii 1920-1930 in Cehoslovacia si Austria, raspandindu-se dupa al doilea razboi mondial aproape in toata Europa. Promotorul acestui sistem, care a devenit modelul european, a fost Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special si specializat prezinta, cel putin, urmatoarele avantaje:

- degreveaza jurisdictiile de drept comun de competenta de a verifica, in litigiile dintre particulari, constitutionalitatea legilor, eliminandu-se astfel  din domeniul constitutionalitatii practica judiciara contradictorie ;

- confirmarea conformitatii legii cu constitutia, sau dimpotriva, infirmarea acesteia este opozabila tuturor, producand deci un efect mult mai puternic decat autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare, care in principiu produce efecte doar intre parti;

- cadrul strict in care se realizeaza verificarea constitutionalitatii legii reduce considerabil insecuritatea juridica.

In concluzie, comparand diferitele sisteme, cu avantajele si dezavantajele lor, rezulta ca, daca necesitatea controlul constitutionalitatii legilor apare perfect justificata, modalitatile lui de exercitare raman imperfecte si discutabile. Aceasta nu impiedica insa, utilizarea lor in practica, fiecare stat adoptand modalitatea pe care o considera adecvata