Vasile Voiculescu - Traseul poetic; Ideea de "rastalmacire"

Vasile Voiculescu - Traseul poetic; Ideea de "rastalmacire"

Profilul artistului

Biografia lui Vasile Voiculescu pune in evidenta evolutia/oscilatia acestuia pe o axa pe care o putem figura prin doua coordonate : etic si estetic. Dupa ce a urmat un an facultatea de litere, tanarul s-a inscris la medicina, pe care a absolvit-o, ilustrandu-si, ulterior, vocatia umanitara prin actiuni de apostolat (a lucrat ca medic pe front, apoi in cele mai indepartate, mai uitate de lume locuri din tara, a practicat consultatiile fara bani, pentru saraci - dupa cum aflam din scrisorile adresate sotiei sale). Doctorul Vasile Voiculescu a incercat, totodata, o actiune de educare medicala a publicului. A conferentiat la radio pe teme de interes stiintific, cu evidenta destinatie educativa (tuberculoza, sifilisul), intr-o vreme cand popularizarea ideilor medicale era departe de importanta care i se acorda astazi. Contactul cu boala si suferinta, cu saracia celor pe care ii ingrijea a insemnat fara indoiala o veritabila "scoala" si, totodata, a pus din plin la incercare sensibilitatea iesita din comun a tanarului medic. Privelistea ranitilor, a bolnavilor si a muribunzilor trebuie ca au provoca acutizarea unor intrebari metafizice, de genul : "ce rost au toate acestea ?", "de ce ingaduie Dumnezeu atata suferinta ?", "ce se intampla cu adevarat dupa moarte?".

Raspunsul nu era de gasit in tratatele de medicina, nici in lucrarile stiintifice pozitiviste, pentru care fiinta umana era rezultatul evolutiei speciilor, iar viata, un accident cosmic si un proces de sofisticare celulara. Lecturile lui Vasile Voiculescu au devenit, in consecinta, de alta natura : " Am cautat mult, preocupat de viata sociala in care ma aruncase profesiunea. Am trecut prin materialism, pozitivism, evolutionism. [ . ] Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank si ale lui Karpe, am citit Seferul si comentariile lui. Am ramas indelung la teosofie. Am cultivat cu emotie pe Carlyle si pe Emerson si, prin ei, pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlink, ca sa ma intorc la Platon si la neoplatonicieni.". Marturisirile autorului vorbesc despre apetitul de cunoastere - lucru obisnuit pentru un intelectual cu aptitudini umaniste - dar, in egala masura, si despre nevoia de a gasi resorturile profunde ale realului, de a stabili o coerenta a lumii si posibile raspunsuri la intrebarile grave cu care se confrunta constiinta umana.

Nu e de mirare ca toate aceste operatii ii devin accesibile prin intermediul literaturii. Putem gandi literatura (arta, in general) ca pe una dintre modalitatile privilegiate prin care sondam si ordonam lumea / lumile, proces cosmotic de imblanzire, sfidare, ori macar ignorare a haosului si a hazardului. Asa se explica de ce Vasile Viculescu devine treptat tot mai acaparat de mirajul literaturii ; dupa moartea sotiei, mai ales, scrisul functioneaza ca terapie, ajutandu-l sa uite si sa se refugieze in fericirea fictiunii. Chiar daca iluzorie, aceasta "falsa landa" (cu o expresie dintr-o poezie a lui Ion Barbu) nu are mai putina putere asupra sufletului nostru decat cotidiana realitate.

Ca poet

Etapele poeziei

Vasile Voiculescu a debutat la varsta de 32 de ani, ceea ce presupune deopotriva maturizare psihica si stilistica. A scris mult si a cultivat genuri variate (poezie, proza scurta, roman, piese de teatru). Fixam mai jos cateva repere cronologice ale operei :

Volume de versuri :

Poezii

Din tara zimbrului

Parga

Poeme cu ingeri

Destin

Urcus

Intrezariri

Poezii (1944)

Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu

Proza :

Povestiri

Zahei Orbul

Teatru :

La pragul minunii

Daca parcurgeti poezia lui Vasile Voiculescu , veti sesiza scimbari de tonalitate si de atitudine, implicit modele diferite de a concepe si de a practica actul poetic. Incerc sa sistematizez trecerile acestea de la o maniera scripturala la alta, propunand trei etape distincte ale poeziei lui V. Voiculescu.

a) As numi prima etapa a poeziei sale etapa materializarii cuvintelor. Ca si Tudor Arghezi, preocupat sa descopere concretetea, carnalitatea cuvintelor (unele sticloase, altele cu blana ori acoperite de muschi, cum declara acesta intr-un cunoscut text cu statut teoretic), Voiculescu se lasa sedus de visul dintodeauna al poetilor : acela de a motiva cuvantul. Constienti de precaritatea legaturii dintre corpul fonetic si semnificatia cuvantului/si legatura cu obiectul-referent (in terminologia lingvistica de "arbitrarul semnului lngvistic"), poetii au incercat sa compenseze aceasta deficienta prin procedee diverse. Aliteratiile, interjectiile si cuvintele formate din interjectii imitative marturisesc acelasi efort de motivare a semnului lingvistic. Tendinta se vede la Voiculescu in primele volume in care abunda cuvinte cu sonoritati stranii, menite sa concretizeze limbajul. Iata un inventar(incomplet) al cuvintelor ce-si cer dreptul la materializare, operat pe volumul Parga : hobai, bahne, suhaturi, padine, sive, tintaur, ulmand, chefneau, lefti, gradini, scochina, nahlapi, gurguiuri, chelbas, strate, sistave, corlata, covrag, sovar, lostopai, zanoage, zambati, namestii, prour. Majoritatea acestor cuvinte sunt regionalisme, dar scopul lor nu este sa localizeze o lume de limbaj. Operatia poetica nu are darul de a caracteriza personaje prin graiul lor - precum la Ion Creanga. Poezia nu creeaza impresia de dialectal, ci de grai vetust, care vine de la izvoarele vorbirii si suna straniu, aproape de neinteles. Asa cum Dominic Matei, personajul lui Mircea Eliade din nuvela Tinerete fara de tinerete (ecranizata inspirat de Francis Ford Coppola), visa sa descopere limba vorbita de primii oameni, inainte de separarea limbilor, inainte de istoria pe care o cunoastem, tot astfel Vasile Voiculescu pare a trai nostalgia intoarcerii la originile limbajului. Citite, mai ales cu voce tare, multe poezii din volumul Parga ne fac sa ne imaginam o limba a primitivitatii. Cuvintele creeaza impresia densitatii, intr-o oarecare masura experimentata si de George Bacovia prin procedee diferite. In poezia Plumb, de pilda, concentrarea de substantive in spatiul textual (majoritatea denumind inertialul, apasarea) crea senzatia reificarii, eul poetic intrand, la randul sau, in ordinea obiectelor. Si la Vasile Voiculescu densitatea, carnalitatea limbajului transmit un mesaj : anume patrundera intr-o zona a stihialului, acolo unde stau la panda instinctele si pulsiunile neconstientizate. Poetul se ipostaziaza in legatura profunda cu teluricul si acest lucru ar fi un punct de plecare pentru a putea vorbi de o estetica traditionalista. Trebuie sa operam cateva disocieri : pamantul natal l-au evocat si Alecsandri, Cosbuc sau Pillat. In cazul lor functiona, insa, o conventie idilica. Pamantul devenea la acestia simbolul nostalgiei dupa varsta adamica (a omului si a literaturii), cu tot ce presupune acest topos : idealizare, inocenta, spirit decorativ si seninatate. Voiculescu nu mai ancoreaza, ca samanatoristii ori ca poetii anterior amintiti in idilic, ci in patriarhalitatea masiva, robusta. "Tara zimbrului" nu e "gura de rai", ci un tinut aspru, bantuit de forte ce desfid controlul rational. Din acelasi rezervor vor iesi prozele fantastice (Lostrita, Pescarul Amin, Lacul rau, Ultimul berevoi, Iubire magica), cu orizontul lor intunecat si nelinistitor. Prin abordarea unui topos specific traditiei (legatura cu teluricul) intr-o maniera personala si non-idilica, Voiculescu se apropie mai degraba de modernism. Este acesta un prim indiciu de modernism deghizat in traditionalism. Vom mai semnala si comenta alte asemenea indicii in poezia autorului (ca si in cazul lui Ion Pillat). Am ales ca text ilustrativ pentru acesta etapa poetica Lacul zanelor :

Lacul zanelor din codri a-nceput ursuz sa scada

Tainuitele-i izvoare rand pe rand s-au potmolit

Si-n paragina hobaiei brusturi grei crescuti gramada

Tot mai stramt il strang in copca unde-ncet s-a cuibarit.

Limpezisurile-i triste le-a umplut matasa verde,

Mreji de lintita marunta in adanc s-au coborat,

Pana-n fund e negru lacul si, din umbra, cum se pierde

Sub spranceana de padure pare-un ochi posomorat.

Nu mai vine sa-l prefire cardul sprintenelor ciute

Bolti de carpeni ii arunca un zabranic pe undis

Miros greu pluteste-n preajma si din apele statute

Ies tufisuri incalcite de liane si bradis.

Nemiscat si zi si noapte, vara vantul nu-l atinge,

Nu-l vad razele de soare si mierloii l-au uitat;

Brau de papura sau trestii fosnitoare nu-l incinge

Rar doar broastele testoase si cu serpii-l mai strabat.

Toamna-n urma il ingroapa sub un tol de frunze moarte,

Putregai si crengi uscate tes pe fata-i o podea:

Unda lanceda primeste pe lumina-i sa le poarte,

Dar din ele-si face-o pleoapa si se-nchide-ncet sub ea

Poezia poate fi citita ca un basm al degradarii fiintei. Fiinta perisabila pe care o cuprinde trista lege a uratirii este poezia insasi. Asadar, un basm despre degradarea lumii poetice. Ceea ce numim "lume poetica" este un construct mental la care contribuie atat scriitorii insisi cat si cititorii. Am putea echivala sintagma cu aceea de "conventie poetica"(termenul preferat al lui Mircea Scarlat - Istoria poeziei romanesti urmareste, in fapt, istoria conventiilor poetice). Textul de care ne ocupam porneste de la un topos consacrat de poezia romantica - o intreaga scoala de poeti englezi este cunoscuta sub numele de "lake-isti"(poetii lacurilor). Din poezia franceza exemplul cel mai la indemana ar fi Lamartine, iar din cea autohtona ne gandim desigur la Eminescu. Poezia acestuia Lacul constituie punctul de plecare pentru versurile citate anterior. Totodata, celelalte experiente poetice amintite i-au fost familiare artistului roman si din combinarea acestor experiente diverse s-a nascut ceea ce numeam o conventie poetica. Sunt cel putin trei serii semantice prin care caracterizam toposul romantic al lacului : reflectarea cerului (transparenta ca transcendenta), acvaticul ca sursa a vietii, acvaticul ca armonie (muzica apelor, susurul). Cele trei serii conjugate conduc la ideea de vraja pe care acvaticul o exercita asupra sufletului uman, atingandu-i zonele profunde, subconstientul. Toate aceste serii semantice sunt reluate polemic de Vasile Voiculescu, iar rezultatul este o "desfermecare", ruperea starii de vraja si, totodata, destramarea conventiei poetice.

Categoriile estetice supuse deconstructiei sunt: frumosul, gratiosul, decorativul, fabulosul. Lacul este al zanelor, ceea ce presupune inscrierea lui intre niste repere fabuloase. Ca si in poezia lui Lucian Blaga Paradis in destramare, ordinea sacrului este amenintata de invazia profanului. Mesajul nu se centreaza doar pe acesta constatare de natura metafizica, ci vizeaza si o judecata estetica. Poezia vorbeste despre tristetea unor categorii estetice intrate in declin, despre conventii poetice epuizate. Poezia de tip pastel este prima intrata in desuetudine. Mi se pare interesanta aceasta optica asupra idilismului, cu atat mai mult cu cat Vasile Voiculescu este incadrat unei traditii poetice destul de "prafuite". Nicolae Manolescu, de pilda, exprima urmatorul punct de vedere in recenta sa Istorie critica a literaturii romane : " El e in fond un samanatorist si un neoromantic, fara a uita de alegorismul la moda in jurul lui 1900 [] In Parga isi fac loc si imagini pillatiene, imbogatind panoplia, si asa foarte variata a lui Voiculescu." (p.735) sau: "Imaginile pillatiene vor deveni repede cliseele ortodoxismului poetic la Voiculescu, Gyr, Crainic []". Contestandu-i originalitatea (prin chiar faptul ca il trateaza printre poetii interbelici de rang secund, in timp ce Pillat figureaza in capitolul "Marii scriitori"), cel mai important critic contemporan noua impune o anumita perceptie canonica. Poezia la care ne referim poate constitui un argument in favoarea modernitatii de viziune a volumului Parga. Autoreferentialitatea, mesajul multiplu, cu valente metafizice dar si estetice sunt caracteristice varstei moderne a lirismului. Departe de a-l relua cuminte pe Alecsandri, poetul il interpreteaza elegiac, constatand caducitatea respectivului tip de poezie. Nici vorba nu poate fi aici de samanatorism

Cat despre neoromantism nici aici lucrurile nu mi se par mai bine asezate. Sa ne gandim la reprezentarile curente in romantism, in special la cea a legaturii dintre macro si microcosmos. Acvaticul reprezinta in aceasta paradigma poetica toposul cerului rasturnat, oglinda terestra a cosmicului. Cu totul altele sunt valentele acestui motiv in Lacul zanelor. Ochiul terestru/echivalent ochiului cosmic (reprezentare cunoscuta a prezentei lui Dumnezeu) este napadit de manifestari ostile si redus la orbire. Invazia concretului in spatiul transparentei si suavitatii

b) A doua etapa a poeziei lui Vasile Voiculescu sta sub semnul recuperarii transcendentei. Poetul isi populeaza universul textual cu prezente din ordinea sacrului (ingeri). Volumul Poeme cu ingeri a fost in general recunoscut de critica noastra ca punctul de pornire pentru un stil personal. In acelasi timp, i s-a reprosat volumului excesul de ingeri, alegorismul acestor reprezentari. As asocia viziunea acestor poezii cu teoria lui Lucian Blaga asupra "transcendentului care coboara". Ingerul nu este o prezenta tulburatoare, asemenea arhanghelului ori chipului lui Dumnezeu, inaccesibil fiintei umane. El reprezinta sacralitatea minora, ocrotitoare.

c) Etapa urmatoare se poate aseza sub semnul literaturizarii lumii. Ea marcheza trecerea de la conceptia pastorala asupra existentei la cea strict poetica. Incepand cu volumul Destin, in general cu literatura deceniului 4, se inmultesc textele de tipul ars poetica. Un text din corespondenta poetului exprima constientizarea schimbarii de maniera : " Cu greu ajuta insa graiul nostru pentru o poezie lucida si abstracta, cu imagini din lumea spirituala. Lucrezi ca intr-un material tare, ca intr-o piatra, urmarind vinele mai slabe, pe care vrei sa le scobesti, si nu esti stapan pe ceea ce vrei sa faci, ci ca intr-o migala de camee capriciile limbii iti impun figurile desenului poeziei. Acesta limba admirabila trebue mereu lucrata, mladiata, subtiata, intelectualizata [] nu au dreptate cei ce vor sa o tie pe loc, sa o pastreze, cat ar fi de imbalsamata, ca pe niste moaste neatinse. Eu pana acum am fost cioban si am scris ciobaneste, cu belsug de material. Acum vreau sa fiu intelectual si ma stradui sa torn cugetul intr-o forma pe care limba cu multa lupta mi-o da si inca cu zgarcenie".

Noua etapa marcheza optiunea pentru un alt tip de lirism, cel intelectualizat, ermetizat (pe linia poeziei lui Paul Valéry sau a lui Stephane Mallarmé). Un poem definitoriu pentru saltul produs este Centaurul , in care peisajul pastoral este circumscris unui spatiu cultural strain, Eladei. Un alt spatiu pe care il investigheaza poetul este cel renascentist, mai precis spatiul cuprins in sonetele shakespeariene. Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu ramane cea mai interesanta experienta poetica pe care o propune V. Voiculescu, cu adevarat o carte magica. Inca din Intrezariri(1939), asezandu-si poeziile in ordine alfabetica, autorul accentua ideea de dictionar. Apoi metaforele textuale devin tot mai frecvente. Trecerea de la lexicul pastoral la cel livresc s-a produs paralel cu schimbarea mentalitatii de la pastorul de cuvinte la vanator si artizan, schimbare profunda ce inseamna intrarea intr-o noua ordine a existentei. O data intrat in spatiul livrescului, limbajul isi reface propria istorie, trecand prin experiente precum a Helladei, a poeticii victoriene si a eroticii renascentiste, dar si prin experiente mai recente (Valéry , Ion Barbu, Tudor Arghezi). Identificarea cu modelul, in cazul Sonetelor cu William Shakespeare, e chiar o forma de androginizare. Putem interpreta erotica sonetelor ca pe o forma livresca de identificare cu Poezia (entitate feminina, menita sa-l completeze) si cu Poetul arhetipal (identificat in persoana lui Shakespeare). V. Voiculescu isi gaseste si explicatii de domeniul ezoterismului rebusistic : W(ill) V(asile) + V(oiculescu).

Ideea de "rastalmacire"

O expresie a poetului spune ca "sufletele sunt batrane palimpseste"(Faurire a toamnei). Palimpsestul presupune o scriere succesiva. Pe un papirus se scria, deasupra vechiului text, un text mai nou, ulterior si acesta era acoperit cu o alta scriere. Cea mai clara imagine a palimpsestului o putem avea daca ne gandim la felul in care se restaureaza o fresca. Sub culorile pe care le-a folosit pictorul de biserici din secolul XX se pot descoperi culorile sterse din secolul anterior, cand pictorul intervenise peste desenul facut cu un secol in urma. Asa, mergand pe firul istoriei, descoperim imaginea originara, veche de cateva sute de ani.

Scriitorii au folosit metafora palimpsestului pentru a descrie straturile succesive de experiente pe care le cuprinde orice scriitura : la Mircea Eliade, de pilda, in nuvela Pe strada Mantuleasa, acasta suprapunere de stiluri este cuprinsa in imaginea unei pivnite a unei case de la inceputul secolului XX, in care sapaturile arheologice descopera urmele unei vechi asezari din perioada medievala, iar sub aceasta, vestigiile unei asezari romane. Intr-o carte despre relatiile intertextuale, numita Palimpseste: literatura de grad secund, teoreticianul francez Gérard Genette avansa ideea ca textele literare se constituie ca o textura in care se amesteca/se intretaie fragmente, imagini, motive din alte opere anterioare.

Versul lui Vasile Voiculescu stabileste o echivalenta intre suflet si text. La randul nostru, incercam sa intelegem ce ar presupune o astfel de corespondenta. Sa ne imaginam ca "scormonim" sub ceea ce suntem fiecare in clipa de fata . Sub chipul zambitor al fetei sigure de sine, ori al baiatului nonconformist si rebel pe care il vedeti zilnic in oglinda (sau pe care vi-l imaginati cand vine vorba despre persoana voastra), descoperiti figura nu tocmai placuta, acneica, a puberului din primul an de liceu si, mai profund, fetisoara poznasa, ori speriata si nesigura, ori descumpanita a copilului care ati fost.

Daca sufletul se defineste prin varstele succesive pe care le-a parcurs si tezaurizat, textul, la randul sau poate fi vazut ca spatiu in care se intretaie existente straine (pre-texte, lumi de limbaj din afara celui prezent, din care autorul preia - constient sau nu tocmai - expresii, imagini). Genette disocia in cartea amintita anterior tipuri de relatii intre texte, pe baza operatiilor instaurate de scriitor ("hipertextualitate"- cand textul parodiaza sau imita un stil, o carte, o serie de scriitori apartinand unui curent literar/unei scoli, "metatextualitate"- relatia operei cu comentariul sau critic, "paratextualitate"- relatia textului cu discursurile ce-l insotesc, prefete, dedicatii, "arhitextualitate"- ce cuprinde precizarile de tipul roman, epopee, fabula etc., adica referirile la gen/specie. Daca avem in vedere experimentul pe care il propune Vasile Voiculescu in ultima sa carte de versuri, pare destul de problematic sa precizam la care dintre aceste formule se poate incadra dialogul dintre poeziile romanesti si cele shakespeariene. Dupa expresia poetului ar fi vorba despre "sonete inchipuite de William Shakespeare in traducera imaginara a lui Vasile Voiculescu". Asadar, ete o forma de traducere. Fireste, vorbim despre o falsa traducere. Ideea ca poezia inseamna traducere apare si la Lucian Blaga. Intr-un text care se cheama Stihuitorul, poetul-filosof se declara "talmaci":

Chiar si atunci cand scriu versuri originale

nu fac decat sa talmacesc.

Asa gasesc ca e cu cale.

Numai astfel stihul are un temei

sa se-mplineasca si sa fie floare.

Traduc intotdeauna. Traduc

in limba romaneasca

un cantec pe care inima mea

mi-l spune, inganat suav, pe limba ei.

. Cum puteti sesiza, actul poetic inseamna pentru Lucian Blaga talmacire. Daca simpla traducere dintr-o limba in alta se poate realiza oarecum mecanic (si exista chiar programe de calculator care acopera respectiva operatie), talmacirea presupuine adaugarea unui sens ("un temei"in termenii poetului). Este vorba despre un sens capabil sa deschida perspective noi, sa alature in asa fel cuvintele incat sa starneasca imaginatia celui care citeste, sa-l subjuge pe acesta cu puterea frumusetii ("sa se-mplineasca si sa fie floare"). Ca poezia sa aiba rost, adica sa schimbe ceva in mintea celui la care ajunge, sa-i schimbe, daca se poate, felul de a vedea, ea trebuie sa vina din adancuri si sa se adreseze adancurilor din celalalt. In acest fel vorbim de "temei", acel strat profund care este "temelia" oricarei constructii. Talmacirea este un proces delicat si dificil, care traduce in "graiul tribului", in limbajul cotidian, acele stari se spirit cu totul speciale ce se refuza de obicei limbajului notional. Limba inimii la care se refera poetul e mai aproape de nivelul nonverbal, asa cum sunt imaginile din reveriile noastre, asa cum sunt armoniile muzicale, exploziile de culori din dosul pleoapelor, e o "inganare suava" pe care limbajul verbal o aproximeaza.

Am folosit referindu-ma la poezia lui V. Voiculescu termenul "rastalmacire". Am incercat sa diferentiez traducerea de talmacire (pe care am ilustrat-o prin textul lui Blaga) si pe acesta din urma de actul realizat la  un nivel suplimentar de mediere. In cazul sonetelor voiculesciene, poetul traduce simultan doua voci : "cantecul inganat suav" al propriei sensibilitati si cantecul unei sensibilitati straine. Rastalmacirea ar insemna, prin urmare, sa prinzi tonul unei inimi straine, pe care sa-l faci sa sune in limba propriei inimi si sa transpui apoi vocea interioara intr-un limbaj notional specific unui idiom.

Repere critice (bio-bibliografice)

a)    Vasile Voiculescu - omul

"Odrasla unor plugari fara pamant si pastori pe turmele altora - a izbutit sa absolve Facultatea de medicina intretinandu-se singur prin scoli numai dand meditatii - ajungand a fi un medic ce isi castigase faima printre confrati si in acelasi timp debutand in preajma lui Vlahuta ca poet - fara declamatii si fara pastisari de mode straine, insufletea o simtire autentic romaneasca. In acei ani grei, cand poezia era o floare neplatita, iar medicina o meserie la care multi intretareau numai imbogatirea grabita - V. Voiculescu nu cauta faima si nu se lasa ispitit de chivernisire, ci [ . ] a fost ani de zile un constiincios medic de plasa in lumea taranilor , refuzand plocoanele fara de care multi nu consultau si ramanand constient de menirea de a tamadui dezinteresat pe cei saraci, fara ca din aceasta binecuvantata izbanda sa se simta ispitit a parveni intr-o situatie politica. [ . ] Voiculescu a scris o adevarata carte de medic social intitulata Toate leacurile la indemana, o carte binevenita si reeditata de multe ori, pentru ca era ceruta in lumea satelor, unde nu existau pe atunci nici doctor, nici spiteri nespeculanti ! Cartea a avut un deosebit rasunet pentru ca ajuta pe cetitori sa desluteasca primele simptome de boala la toti cei care altminteri mureau cu zile - iar sfaturile cuprinse in carte nu erau o compilatie speculativa, ci reconsiderau toate leacurile babesti si vracesti din stravechime [ . ] Multe mii de bolnavi ii mai poarta cu recunostinta amintirea acestui tamaduitor despre care pot spune ca fugea de clientela , dar se scula in toiul noptilor de iarna ca sa aline un chin si lasa fara plata leacuri gratuite, adica din punga lui, la capataiul bolnavilor sarmani. Omul de omenie nu si-a facut niciodata reclama personala, fugea de onoruri si de toate ingamfarile Poetul care nu isi vindea nici macar poeziile, ci le daruia unor reviste sarace [ . ] Pastrez aceasta imagine plapanda a vanatorului bibliofil de prin maghernitele de pe Cheiul garlei, de unde isi alcatuise o biblioteca unica de carti rare Critica nu o data a trecut fara sa talmaceasca tainicele legaturi firesti intre artist si opera lui - care se explica miraculos si limpede in vazul tuturor. [ . ] Date biografice despre artistul om bun in toata firea : e indestul sa pomenim ca a fost un sot cinstit, sobru si a crescut in scoli cinci copii ai lui si un nepot, ca sa-i faca oameni!" (Adrian Maniu, Vasile Voiculescu - omul, in "Luceafarul", nr.44, 29 oct. 1966, p.3)

"Cand s-a simtit la Radio nevoia unei cronici medicale, Voiculescu a facut apel la cei mai de seama profesori de la Facultatea de medicina, dar toti l-au refuzat. Cine era sa-si piarda timpul cu o colaborare platita cu cateva sue de lei, cand in anticamera fiecaruia astepta o clientela numeroasa si mult mai rentabila! In cele din urma, cedand insistentelor celor care conduceau atunci Radioul, Voiculescu a trebuit sa ia asupra-si acesta rubrica. Cronicile lui au fost admirabile. Rar mi-a fost dat sa ascult texte de popularizare a medicinei atat de interesante, atat de clare si de o frumusete atat de simpla. Din cand in cand, biruit de staruintele noastre, accepta sa ne citeasca, in marea lui biblioteca, scrierile lui mai noi. Un simt autocritic deosebit de ascutit si foarte sever il facea sa priveasca cu neincredere si chiar cu indoiala tot ceea ce asternea pe hartie. De aceea el nu astepta elogii, ci voia sa se verifice." (Tudor Teodorescu-Braniste, Doctorul Vasile Voiculescu, conferinta tinuta la Radio in 1968, reprodusa in volumul Scara vietii, Bucuresti, Editura Eminescu, seria Marturii, 1976, pp.231-234)

"L-am apucat pe Vasile Voiculescu, vaduv din 1946, locuind in Bucuresti o casa batraneasca din strada Dr. Staicovici, impreuna cu doua surori mai in varsta si cu singura fiica ramasa si casatorita in tara. Incaperea unde dormea, lucra si primea prietenii, aproape toata captusita cu carti ingramadite haotic, trada aceeasi lipsa de ingrijire, ca si tinuta sa vestimentara, cu aparente de-a dreptul de mizerie. Acolo, intre saizeci si doi si saptezeci si cinci de ani, la o varsta cand cei mai multi autori ajung la un cliseu al propriei lor identitati literare, daca nu cumva sfarsesc prin a nu mai scrie deloc, mi-a fost dat sa il vad pe V. Voiculescu oferind putinilor vizitatori spectacolul unei fenomenale regenerari creatoare, atat cu versurile de neliniste religioasa din Clepsidra, care fac un fel de pereche Psalmilor lui Tudor Arghezi [ . ], ca si cu versurile de inalta tensiune din atat de neasteptata serie a sonetelor erotice, care continua peste secole, cu o tulburatoare consubstantialitate de spirit, pe acelea ale lui Shakespeare [ . ], cat si mai ales cu marile bucati ale debutului in proza, venind sa revele resursele nebanuite ale unui adevarat geniu de povestitor." ( Dinu Pillat, V. Voiculescu la epoca genezei povestirilor, in volumul Mozaic istorico- literar, editia a II-a, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971, pp.284-292)

b)   V. Voiculescu - poetul

Ortodoxismul lui Vasile Voiculescu e anterior aceluia al Gandirii, dar poetul a luat cunostinta de sine si s-a sistematizat acolo. Acum apare o conventie decorativa prin care totul se preface in ingerime si ia aspectele ingeretei. O astfel de poezie nu e fatal artificiala, adica lipsita de efluvii lirice, cum se crede, fiindca notiunea de artificiu e inclusa in orice poezie, insa sensul ei este gratiosul si caligraficul ca in pictura primitivilor. Pe drum, prin fata portii trece un necunoscut si acesta e inger : Era cu parul ca aurora,/ Aripele cu pene de lumina / Lanced le tara la picioarele tuturora / Prin pulbere si tina. // Suia din prapastii ?/ Cobora din stanci ?/ Acoperit de mister/ Cadeau peste el umbre mari si-adanci /Ca peste toti ce vin din cer / Nu purta sabie, n-avea-n mana crinul, / Ratacind pe strada/ Si-a aruncat doar ochii la mine-n ograda / Unde napadise cucuta si pelinul."

Intrand in odaia unei muribunde, toate fiintele intalnite de poet se intr-aripeaza : Cine nu ma iarta / C-am indraznit? / Ingerul de la poarta nu m-a oprit; //Ingerul de la trepte nu s-a uitat / Albe si drepte trepte-am urcat // Ingerul de la usa s-a dat la o parte / Doamne, ce catusa ne mai desparte ?// Am intrat in odaie, / Ferestrele deschise: / Fata cea balaie / (Ingerul din odaie) / Mi-ntinsese mana si murise.

[ . ] Prin mijlocirea ingerilor se pune omul in legatura cu Dumnezeu, in chipul unei voluptati de a fi risipit, strivit de factorul divn. Simtindu-si uscate padurile de ganduri , poetul cere un "palc de ingeri, in spate cu securi", sa i le taie. Sau vrea sa fie grau ca sa-l culeaga un inger, sa-l imblateasca, sa-l macine la moara, sa dea faina Domnului : Ajuns, dupa atata scrasnire si zbatai / Ca Domnul sa ma-mparta la toti saracii sai, / Astept ca din faina ce-o daruie duium, / Sa ia si pentru Dansul o poala de uium. [ . ]

Vasile Voiculescu a inzestrat, dupa cum o atesta exemplele, poezia ortodoxista cu ingeri foarte profani, ba chiar lascivi, sau a redus, asemenea multor confrati, suavele fiinte aripate la simplu element decorativ. Nu intotdeauna, insa. Exista nu putine situatii in care ingerii, departe de a poseda materialitatea carnala din Cantec pentru dezbracare, sunt dematerializati pana la abstractizare, unori ramanand simple nume. Ingerii nu sunt in stihurile lui Voiculescu unicul vehicul al sentimentului religios sau cvasireligios. Continuand exercitiul din volumele precedente, poetul rescrie capitole din Evanghelii, precum acele referitoare la umblarea pe ape si cina cea in urma (Isus pe ape, Pregatiri de cina, Cina cea de taina), ori fantazeaza - intr-un spirit mai curand renanian sau chiar voltairian - in marginea unor momente din biografia cristica (Pe drumul de aur al Sidonului, Mantuirea lui Hur, Orbul). Piesele respective cumuleaza putine proprietati de natura sa retina in vreun chip mai special atentia, artistic sau ideologic. Ele versifica impecabil relatari ale Noului testament sau, mai ales, propun noi scene biblice, in completarea celor canonizate, ori gloseaza in jurul textelor sacre, fara a comunica neaparat stari sufletesti specific crestine. Aceasta fiindca versurile nu prea au vibratie, sunt "facute", parnasiene.

Prin tot ce e durabil in opera sa, Vasile Voiculescu se impune ca poet al naturii in inteles larg. Din fiecare dintre volumele sale se detaseaza pasteluri demne de a figura in cea mai exigenta antologie a genului.

Cat de adanca, de reala este religiozitatea poeziei lui Voiculescu? [ . ] Cu constitutia psihica pe care a avut-o, V. Voiculescu nu putea deveni un veritabil poet al intrebarilor devorante, al dramelor de constiinta sfasietoare, al aspiratiei mistice la dizolvarea eului individual in divinitate. Putea deveni insa un poet al extazului religios. N-a devenit. Poeziei sale ii lipseste acel fior de adanca evlavie ce traverseaza, patrunzand pe alocuri in toate interstitiile, lirica unui Rilke, unui Charles Peguy, unui Claudel, ea ramanand, de regula, fie declarativa, fie decorativa. Am putea conchide [ . ] ca poetul, primind religiozitatea de-a gata, a facut uz de ea intocmai ca de educatia primita n general in familie ; a acceptat-o ca pe un dat, ca pe ceva in firea lucrurilor, fara sa o supuna vreodata unui foarte sever examen critic, sa o confrunte cu existenta si cu doctrinele antireligioase. De aici, absenta, in versuri, a combustiilor, a dramatismului, a marilor exaltari.

De aftfel, in toate aspectele, poezia lui Voiculescu e mai mult a unui artizan (ce reuseste, nu o data, sa devina artist) decat a unui liric." (Dumitru Micu, "Gandirea" si gandirismul, Editura Minerva, Bucuresti, 1975, pp.526-540)

"Felul alegoric, sau mai bine zis mistic al poeziei sale, V. Voiculescu l-a imprumutat nu numai basmului, dar si cantecului popular, baladei si in special Mioritei - el l-a incarcat insa cu toata problematica sufletului modern. Prin redarea vie a celor mai abstracte notiuni in termenii cei mai concreti, prin crearea in jurul realitatilor zilnice celor mai comune, a unei nebuloase de vis si a unei atmosfere supranaturale, lirismul voiculescian participa cu o fireasca maiestrie la doua planuri de existenta ce de obste nu se intalnesc in constiinta si in opera aceluiasi creator. De aici impresia curioasa ce o ai citindu-i versurile de a descoperi in ele un univers poetic cu patru dimensiuni a carui lectura invizibila, si totusi mereu prezenta, e de fapt cea mai importanta. Ancorarea permanenta in misticism, in credinta, in mit, nu supara deloc, caci poetul - cam abstract si cateodata putin didactic in primele sale opere - a reusit mai ales de la volumul Poeme cu ingeri incoace, prin arta sa de a intrebuinta imaginea si comparatia poetica, integrand-o muzical si organic in insasi substanta versului, sa ne dea cam la felul vizionar si puternic al evocarilor din Biblie - o realitate vie si apropiata simturilor noastre si totusi transcendentala si incarcata de taine inefabile.

Poezia lui Voiculescu din acest punct de vedere e poezia cea mai interiorizata ce a avut-o vreodata literatura romana.

Ar fi o greseala sa nu remarcam si o alta latura tot atat de importanta si oarecum inrudita de aproape cu aspectul mistic si mitic al lirismului voiculescian : e arhaismul acestei pezii, etnicitatea ei autentica si profunda, rusticitatea ei aproape salbatica ce-l infrateste pe poet nu numai cu pamantul tarii dintai, dar si cu vietatile sale cele mai apropiate de natura, cu oamenii de la munte sau de la ses, asa cum le-a randuit destinul milenar al neamului, de dinaintea cuceririi legiunilor lui Traian. E aspectul tracic din munti, e aspectul scitic din campie, al unei poezii insetate dupa origini, dupa sevele ce hranesc radacinile nevazute ale sufletului nostru de totdeauna." (Ion Pillat, V. Voiculescu, poet al tarii si al sufletului ei, in revista Gandirea, nr.7/ august - septembrie1943, pp.56-61)

"Ca si paginile lui Dante, Tagore ori Rilke, Poezii -le lui nu ar trebui citite decat intr-o anumita disponibilitate si ambianta spirituala

V. Voiculescu e un poet mai cu nervozitate ininteligibil decat confratii sai astfel taxati, ininteligibilitatea lui fiind insa de o cu totul alta nuanta decat aceea tot invocata (si, undeva, comoda organic) a lui Ion Barbu, bunaoara.

Intr-un veac de incomparabile revolutii si contrarevolutii, de exaltare a materiei, de razboaie, de explicare a lumii prin mecanismele circulatiei bunurilor ; intr-un veac de experinte nucleare, de infinite demonstratii in numele cantitatilor si al trebuintei, de reductii tragice la gropi comune, cuptoare, asasinate stiintifice, coercitiune contabilizata ; intr-un veac de inflatii ale lumii absurdului, ilarului, panicii, anomaliei si digresiunilor - ancorarea (orice fel de ancorare!) intr-o mare liniste (Linistea ia in mine locul sortii), cu atat mai mult intr-o fictiune de talia celei mistice ; statornicia in patosul de absolut, redimensionarea lumii prin intoarcerea la presupusul izvor al cauzei lumii sunt expresia a ceva cu totul neobisnuit. Iar forta de a ramane luminos fara clintire in matricea acestei obsesii scoate din seria cazurilor comune pe un atare poet." (Ion Caraion, in volumul Duelul cu crinii, editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1972, pp. 178-181)

" Mai multe serii de poeti, din posteritatea lui Eminescu, au crezut ca frumusetea poeziei provine din valorile ei de continut. Pentru multi dintre acestia a compune poetic inseamna a gandi cu inaltime si noblete. [] Acesta mi se dovedea a fi acum si nazuinta lui Voiculescu. [] V. Voiculescu ne intampina intr-acestea ca un om religios, in cauarea unui Dumnezeu transcendent si ca o fiinta traind in stransa comuniune cu viata poporului ale carui basme el le transforma in simboluri grele de inteles. [] Ca la toti poetii la care actul poetic porneste de la idee, de la o vedere ingenioasa a mintii, mijlocul cel mai des folosit de poet este alegoria, adica sensibilizarea unei realitati morale printr-o imagine concreta. In timp ce Eminescu sau Cerna filosofeaza direct, nedispretuind pe alocuri exprimarea conceputa a gandirii, Voiculescu cugeta prin alegorii, prin parabole si apologuri, cu care el sporeste vechiul tezaur al cartilor sacre si al traditiei mistice, ramasa pana astazi principalul izvor al culturii lui. Nenumarate sunt alegoriile pe care le sublinim in poeziile recitite acum in prezentarea editiei definitive. Poetul se simte ca un diamant spalat de mana Domnului in apele eternitatii ; el este un arcus purtat pe o vioara de mana lui Dumnezeu ; un potir turnat de marele Faur ; cugetarea lui vegheaza ca un corabier care intalneste "ostroave mari de idealuri". Durerea este pentru el "o piatra-n care zac vine intregi de aur" si, dupa modelul poeziei stiintifice, fixat de Guyau in versuri mult citite de generatia mai veche, poetul foloseste alegoria discului lui Newton, inchipuind cum Dumnezeu amesteca culorile diferitelor clipe ale vietii pentru a obtine, in vanturatoarea lui, stralucitoarea lumina a sfarsitului. []

Alegoria a alcatuit principala tehnica poetica a marilor poeti crestini, a lui Dante si a lui Milton, si nu o vom cenzura atunci cand o intalnim in opera unuia dintre poetii nostri, oricat valabilitatea ei poetica a fost contestata in dezvoltarea mai noua lirismului european, inapoiat la tehnica simbolului, adica a imaginii cu o semnificatie spirituala atat de desavarsit topita in sine, incat mintea nu mai are nevoie sa o desluseasca printr-un act de interpretare, care intrerupe unitatea si puritatea momentului de contemplatie. [ . ]

Este o limba taranesca, aspra, in conflict declarat cu conventia poetica, tinzand catre un fel de tehnicitate care il face pe poet sa se exprime cu precizia mai multora din specialistii indeletnicirilor noastre populare, dand versurilor lui aspectul unor adevarate colectii paremiologicem mai ales ciobanesti [ . ] Viziunea, nu numai limba poetului, este indatorata poporului [] S-ar putea vorbi, in legatura cu poezia de care ne ocupam, despre o viziune pastorala a lumii, despre un adevarat panpastoralism. Metaforele ei asimileaza toate aspectele universului vazut si chiar realitatile morale cu infatisari ale indeletnicirii pastorale, cu vesmintele, uneltele si fiintele cu care se inconjoara ciobanii." (Tudor Vianu, Opere, 5, Editura Minerva, Bucuresti, 1975, pp.549-558)

"In opera lui V. Voiculescu Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara se inalta cu frumusetea si ciudatenia delicata a florilor de toamna tarzie. [ . ] Mimand numai in aparenta asa.zisul sau model, facandu-se ca-l continua, de la sonetul 1555 in sus, V. Voiculescu a dat glas, in constrangatoarea forma a sonetului "margaritar", propriilor sale ganduri de pana atunci, ajunse in pragul supremelor elucidari. A vorbit tot despre patima si iubire, despre soarta si suferinta, dar acum si despre arta si etrnitate, despre genii si despre intalnirea lor, despre demiurgica putere a poetului mag. A vorbit despre iubirea pentru o femeie si pentru un barbat, fiindca iubirea aceasta, "samanta eternitatii in carne", transcende iluzoriile ipostaze ale trupului si suie pana spre lumea arhetipurilor. [ . ] Mai toate sonetele exprima ideea unitara a descoperirii eternitatii si perfectiunii in iubire care transfigureaza patima, intr-o conceptie in care platonismul patrunde si intregeste gandirea ortodoxa a poetului. Iubirea reia infatisarile succesive din urcusul gandirii poetice a lui Voiculescu, de la acea arzatoare in trup la cea luminoasa si purificata a spiritului, la cea titanica, prometeica, demiurgica, neclintit raportate insa la zenitul ideii, alcreatiei prime, aleternelor arhetipuri. [ . ]

Meditatia asupra timpului ostil si iluzoriu, care rapeste viata facandu-se ca o daruie, intra perfect in metafora dubla a puntii si a valului, poetul roman avand si el harul reprezentarii in imagini a lucrurilor celor mai abstracte. Iar intrebarile infiorate despre sfarsit, cu alternativa pe care o ofera , redusa de fapt la o singura ipoteza, prin venirea grabnica a mortii-inghet, inseamna un moment sceptic, amar, de grave dubii la poetul credintei. Viziunea iubirii-primavara e insa la fel de puternica cu aceea a singuratatii si a sfarsitului-iarna.

Metafora sonetului-cetate, a constructiei semete ridicate in afara timpului si in pofida contingentului , "marea lumii", da enigmaticei poeziiscrise cu materia cea mai dura, cu "diamantul caratelor iubirii", rotunzimea si taria bucatilor de ambra in care se stravad ciudate forme icremenite. Concentrarea maxima a substantelor e simtita ca o necesitate pentru exprimarea ultimelor chintesente, punandu-se fluiditatii aparentelor desfasurate in timp. Lupta impotriva timpului inseamna smulgerea esentelor si fixarea lor in elemente de durata cat mai mare. De aici nervalesca imagine a printului ermetic inchis intr-o cetate construita anume pentru el, de aici refolosirea unei imagini shakespeariene si in general petrarchizante, a esentei de roze, permanentizand frumusetea si parfumul tarziu dupa moartea florii. [ . ]

Din sonet in sonet, din tema in tema, din imagine in imagine, pe temeiul unor pseudoimprumuturi dintr-un model patruns in cele mai mari profunzimi, aproape ana la confuzie, se incheaga propria marturisire a poetului roman, incifrare ermetica a unor esentiale aventuri spirituale din care dispare jocul si pastisa." (Zoe Dumitrescu- Busulenga, Ultimele sonete in opera lui Vasile Voiculescu, in Viata Romaneasca, nr.5 / 1973, pp.96-102)

"Sonetele au fost concepute ca o sinteza ce poate fi descifrata la trei nivele : primul este nivelul uman, al anecdotei biografice, al inregistrarii de sentimente si al reactiilor pasionale ; al doilea este nivelul simbolic, tinand de relatiile afective si intelectuale ale creatorului cu obiectul creatiei, iar al treilea este nivelul cunoasterii metafizice, al initierii in formele de comunicare cu universul, nivel mascat de drama reala din celelalte doua, mai repede accesibile. Geniul lui Voiculescu sta in capacitatea, unica in literatura noastra, de a face aceasta triada sensibila in unitatea fiecarui sonet, pe care concomitent il organizeaza la nivelul formal al aparentelor dupa principiul dual al luptei intre contrarii. Fiecare sonet in sine , ca si seria sonetelor, devine astfel semnificativ ca expresie a unei viziuni spirituale unitare, concretizate in dubla forma masculina si feminina, cognoscibila prin extaz erotic . Sonetele marcheaza o drama a trupului peste care se asaza o drama a sufletului transgresata de o drama a spiritului. Desigur, lectura sonetelor se poate opri la oricare dintre cele trei nivele.

Toate cele trei posibilitati se afla, ca iluminari disparate, in intreaga creatie anterioara a lui Voiculescu, care le unifica abia in acest testament al spiritualitatii poetului, ce a aflat caile de patrundere in tainele lumii.

De la inceputul carierei sale poetice, Vasile Voiculescu a recurs la imagini, cel mai adesea cu caracter alegoric, al caror statut cultural era fixat prin utilizare frecventa. Poetul n-a fost un descoperitor decat al metaforei extinse pe lungimea unui vers sau a unui numar restrans de versuri, pentru alegoria poematica el apeland la tezaurul moral sau poetic anterior. (Roxana Sorescu, )