Titu Maiorescu, filozof al culturii, critic si istoric literar, memorialist

Dupa G. Calinescu originea lui Titu Maiorescu este "taraneasca". Tatal, Ioan Trifu (1811-1864) era nascut intr-un sat romanesc din jurul Blajului, un intelectual pasionat de idealul national, cu studii teologice la Blaj, Cluj, Pesta, Viena. Nu-si finalizeaza studiile teologice deoarece se indragosteste de Maria Popazu si devine profesor in Provinciile Romane extracarpatice: mai intai la Craiova, apoi la Giurgiu, Bucuresti si Iasi. Ioan Maiorescu a reprezentat guvernul provizoiu al Revolutiei Romane din Bucuresti la Viena, in 1848. S-a manifestat ca un opozant atat al vechilor idealuri exagerate vizand limba si istoria romanilor ale colegilor ardeleni cat si al practicilor nu totdeauna morale ale corpului profesoral din Regat. Si-a impus autoritatea in familie, ceea ce a trezit fiului sau, Titu, reactii de contestare si dorinta de a-i lua locul. Ioan Maiorescu este reprezentativ pentru romanul din Transilvania care isi cauta propria identitate nationala, intr-o epoca istorica contradictorie, ce proclama idealuri si fara a le traduce in fapte. Stabilit in Romania inca din 1840, i se acorda cetatenia abia in anul 1860 de catre I. Al. Cuza.

Mama lui Titu Maiorescu, Maria Popazu (1819-1864) apartinea unui familii de aromani cu aptitudini spirituale si practice, care au sprijinit-o material si moral in vremurile grele ale tineretii, cand sotul era considerat un element agitatoric periculos pentru ordinea politica din Transilvania. Viata sa a fost inchinata in exclusivitate sotului si celor doi copii, Titu si Emilia.

Tit-Liviu Maiorescu s-a nascut in anul 1840, 15 februarie, la Craiova si in primii ani ai copilariei, pana in 1851, si-a urmat familia in peregrinarile politice. Intre 1851-1861, cu ajutorul a doua burse obtinute de parintele sau (de la Blaj si Bucuresti), a fost elev extern si intern la Colegiul Theresianum din Viena, unde a primit o educatie severa de traditie germana. Obligat a invata limba germana, adolescentul nota in Jurnalul sau la 1 martie 1856: "O sa le arat magarilor de vienezi ce e un roman!". Anii de colegiu sunt marcati de un sentiment acut de insingurare, clamata aproape in fiecare pagina a insemnarilor zilnice: "In ce stare curioasa ma aflu! In scoala sum urat de toti, afara de vro cativa din ei cu eminenta; din 52, numai 10 stau mai bine cu mine, cu ceilalti ma stricai []. Nimeni nu ma cunoaste". In alte pagini el se confeseaza: "Ni se duce tot castigul vietii cand nu ne putem impartasi altora", sau: "A nazui spre ceva impreuna cu altii si a trai sufleteste impreuna cu altii este un ideal irealizabil".

In 1858 titu Maiorescu trece examenul de maturitate la Viena, ca sef de promotie al Colegiului Theresianum, dupa care isi ia doctoratul la Universitatea din Geissen, Germania, cu o disertatie despre filozofia lui Herbart (De philosophia Herbati). In 1859 el isi echivaleaza la Paris bacalaureatul in litere si drept. Revine la Berlin unde o cunoaste pe viitoarea sa sotie, Clara Kremnitz si devine membru al Societatii de filozofie din localitate.

Se reintoarce in tara, mai intai la Bucuresti, apoi la Iasi, unde se stabileste pentru aproape un deceniu. Urca in ierarhia universitara ieseana cu repeziciune, in 1863 fiind director al Colegiului National, profesor, decan si rector al Universitatii, inaugureaza prelectiunile populare ale Junimii. La numai 24 de ani era un om implinit: casatorit cu Clara Kremnitz si cu un copil, Livia, avea o frumoasa cariera de profesor universitar si se lansase intr-o stralucitoare cariera de om politic. Din nefericire, i se insceneaza un penibil proces de imoralitate in 1864 ce ii stopeaza ascensiunea sociala si politica si ii zdruncina echilibrul familial.. Pierde functiile banoase si este obligat sa se dedice avocaturii, sa infiinteze un institut privat (Institutele unite).

Acum se dedica cu pasiune si activitatii critice, publicand cele mai importante studii de directie literara: Despre poezia romana, Scoala Barnutiu, Poezia populara, Despre scrierea limbii romane, Limba romana in jurnalele din Austria, In contra directiei de astazi din literatura romana. Isi clarifica optiunile referitoare la: alfabetul latin si scrierea fonetica, purismul etimologic, formele culturale fara fond. Din punctul de vedere al politicii el devine un sustinator loial al lui Carol I, actionand practic pentru consolidarea dinastiei germane in Romania si a regimului parlamentar.

In ciuda esecului universitar, Titu Maiorescu isi ordoneaza acum ideile, isi limpezeste obiectivele viitoare, dedicandu-se din anul 1871 politicii conservatoare. In 1874 este ministru al Instructiunii pentru o scurta perioada de timp, suficienta pentru a acorda burse de studii lui Eminescu si Slavici la Berlin, a incepe editarea documentelor Hurmuzachi, a finanta scolile romanesti din Brasov, a restaura manastirea Curtea de Arges, a sustine tiparirea monografiei lui Al. Odobescu, Tezaurul de la  Pietroasa s.a. El isi descopera acum o vocatie pedagogica moderna si pragmatica. Este reprimit in Academia Romana in 1880, de unde demisionase in 1867.

Perioada 1881-1909 este fasta in viata lui Titu Maiorescu. Se recasatoreste cu Ana Rosetti, tine conferinte publice despre hipnotism, psihologie experimentala. Publica noi articole: In contra neologismelor, Literatura romana si strainatatea, Despre progresul adevarului in judecarea lucrurilor etc. Din 1884 reia activitatea universitara, la Bucuresti de data aceasta, tinand cursuri de Logica si de Istoria filosofiei in secolul la XIX-lea. Publica o serie de articole: Comediile d-lui Caragiale, Oratori, retori, limbuti, Oct. Goga. Poezii, M. Sadoveanu. Povestiri. Desfasoara o intensa activitate politica si guvernamentala ca: ministru, prim-ministru, presedinte de camera s.a.. Ultimii ani ai vietii (1910-1917) sunt sub semnul singuratatii si ai razboiului.

Din punctul de vedere al vietii sentimentale Titu Maiorescu a fost intr-o permanenta cautare a femeii ideale si a familiei armoniase, patriarhale,. Din nefericire, el a esuat in casnicie si nu avut cu fiica lui o relatie ferita de reprosuri dureroase.

Pe linie profesionala, Titu Maiorescu a dorit sa infiinteze o directie filozofica romaneasca, originala. Din nefericire, el nu a publicat nici o lucrare fundamentala, acest merit revenind fostilor sai elevi si discipoli, afirmati in epoca interbelica a secolului al XX-lea.

In domeniul cultural a fost insa un lider de opinie care prin forta argumentelor a impus o directie noua literaturii noastre. Aici a inregistrat cel mai durabil succes reusind ca prin loialitate fata de valorile autentice, prin lupta constanta in favoarea ideilor sale culturale si prin permanenta prezenta in constinta publica sa reorienteze cultura romana.

In domeniul politic el a profesat un nationalism sincer, modern, fara extremisme, a sprijinit monarhia constitutionala, a militat pentru: stabilitate si ordine intr-un stat puternic, pentru formrea unei paturi politice oneste, animate de dragoste sincra fata de Romania si romanitate.

Opera critica si de istorie literara

Opera lui Titu Maiorescu este alcatuita dintr-o suita de volume memorialistice (Jurnalul, 1855-1917, Epistolarul, 1855-1859, Istoria contimporana a Romaniei, 1866-1899, Cugetari si aforisme), doua volume de Critice (editia I publicata in 1874 si editia a doua in 1892), cateva carti de logica si filosofie (Elemente de logica, Relatia, Consideratii filosofice, Ideile teleologice ale herbartianului C. S. Cornelius, Cursul de logica).

In domeniul cultural, activitatea lui Titu Maiorescu s-a materializat in consideratii estetice, critice, polemice sau de filosofia culturii. E. Loviinescu aprecia ca "arta lui Maiorescu este de ordin clasic bazata pe echilibrul static de forte. Ea este expresia literara a insasi structurii lui psihologice clasice".

In o Cercetare critica asupra poeziei romane la 1867 el delimita conditia materiala (forma, expresia poeziei, obtinuta cu ajutorul cuvintelor mai putin abstracte si al figurilor retorice) de cea ideala (substanta, continutul care inseamna o dezvoltare grabnica spre o culme finala, o mai mare repejune a miscarii ideilor, o exagerare a sentimentelor). Meritul lui Titu Maiorescu este acela de a fi definit esteticul prin scoaterea lui din alte categorii cu care era asociat. El proclama autonomia esteticului si amoralitatea artei, opunand un veto mediocritatii si disociind intre categoriile de estetic si etic. In opinia lui Maiorescu eticul este inglobat in estetic deoarece numai o opera ce nu are valoare artistica este imorala. Se solidarizeaza astfel cu Aristotel si Schopenhauer pentru care arta ridica la extaz, iar morala artei nu se raporteaza la subiectul ei, ci la valoarea ei. Emotia estetica perfecteaza oamenii prin contemplatie, nu prin lectura propriu-zisa.

Titu Maiorescu este adeptul unei critici, fie si amara, aflata sub semnul dreptatii si al adevarului. El practica nu numai o critica de directie, ci si una ocazionala. In prima faza, 1863-1870, el a profesat  o critica negativista, iar din 1870 a consacrat noua directie.

Opera memorialistica

Titu Maiorescu isi inaugureaza jurnalul intim in 1855, in care noteaza cu regularitate impresiile zilnice pana in 6 mai 1917. Alcatuit din 44 de caiete, jurnalul maiorescien este redactat intre aniii 1855 -1886 in germana, apoi in romaneste, semn al integrarii sale depline si pasionate in viata Romaniei.

Memorialistica a fost considerata o specie de granita, foarte cultivata in secolul al XIX-lea sub forma jurnalelor intime si a corespondentei adresate prietenilor. In literatura romana cele mai cunoscute jurnale si corespondente apartin lui: Alexandru Odobescu (cinci volume de scrisori redactate intre anii 1847-1890), C.A. Rosetti si Iacob Negruzzi, corespondentele lui N. Balcescu si V. Alecsandri. Ca volume distincte publicate de autori ce si-au manifestat o intentionalitate artistica mentionam: Scrisori la un prietin de C: Negruzzi (o suita de 30 de epistole publicate sub forma de foiletoane mai bine de 20 de ani in jurnalele vremii), Souvenirs d'un proscrit de I.E. Radulescu, tradus integral abia in deceniul opt al veacului trecut, Scrisori catre Vasile Alecsandri de I. Ghica, publicate prin anii 1884. Se impune asadar a face distinctia intre volume de memorialistica publicate de autori in timpul vietii si cele publicate postum. De altfel, problematica jurnalului literar este investigata intr-o lucrare de dimensiuni monumentale de catre Eugen Simion in Fictiunea jurnalului intim[1], aparut in anul 2001.

Insemnarile zilnice au fost publicate pentru prima oara de I. Radulescu Pogoneanu, fost elev al lui Alexandru Odobescu la Scoala Superioara Normala din Bucuresti: primul volum alcatuit din jurnalele anilor 1855-1880 a aparut in anul 1936, al doilea volum alcatuit din notele anilor 1880-1886 in 1939 si cel de-al treilea volum cuprinzand anii 1887-1891, in 1943. A doua editie a insemnarilor completate si cu epistolarul maiorescian a fost publicata de Editura Minerva in anii '70 ai secolului XX. Alexandru Odobescu, un alt contemporan la lui Titu Maiorescu a redactat un epistolar de mii de scrisori vreme de 45 de ani, intre 1847-1891, adunat intr-o editie academica impresionanta in anii '80 ai secolului trecut.

Insemnarile lui Titu Maiorescu au o tripla importanta: biografica, psihologica si istorica. Lasate prin testament fetei criticului, Livia Dymsza (1863-1952), aceasta va intra in posesia lor abia la sfarsitul primului razboi mondial, in anul 1922: "de manuscriptele ce se vor gasi la mine, multele ce le-am ars, va dispune fiica mea Livia sau in lipsa ei, dl si dna Racota in intelegere cu amicii literari: Iacob Negruzzi, Simion Mehedinti, dl si dna Radulescu Pogoneanu,. Poate unele din manuscripte (jurnale, scrisori literare si politice) ar fi de harazit Academiei Romane".

Din lectura acestui jurnal ce acopera 62 de ani din viata lui Titu Maiorescu se descifreaza in primele volume psihologia adolescentului inzestrat intelectual: criza religioasa, nevoia de o prietenie ideala, intaia iubire, asumarea unei misiuni sociale generoase, sentimentul izolarii de contingent si al unicitatii, aparitia si consolidarea sentimentului patriotic.

Insemnarile descopera si procesul formarii unei personalitati active, dornica de a se afirma in cetate ca lider si formator de opinie, constructor de proiecte politice si culturale pe termen mediu si lung. Este impresionanta educatia disciplinei si efortul de organizare riguroasa a vietii personale, pasiunea exagerata pentru studiu (cultura prin lectura), adoptarea unor idealuri artistice si filozofice, slefuirea stapanirii de sine (in exterior) si marile framantari sufletesti (in interior), demnitatea uneori rigida si nevoia de audienta binevoitoare si adulatoare: "Ni se duce tot castigul vietii, cand nu ne putem impartasi altora". Se descopera procesul formarii spiritului critic, nevoia examenului de constiinta pentru fiecare actiune, nevoia de bilant si de proiectare a actiunilor viitoare. Se observa cum s-a dezvoltat spiritul de conducator, educator si autoritatea lui Titu Maiorescu. Pentru anii 1855-1857 insemnarile au valoarea unui autentic roman al adolescentului (realizat ulterior de Mircea Eliade in Romanul adolescentului miop) obsedat de comunicarea intelectuala si sufleteasca cu grupul de invatacei de la Theresianum: "A nazui spre ceva impreuna cu altii si a trai sufleteste impreuna cu altii este un ideal irealizabi"l. Se observa ca imaginea lui morala, armonioasa in exterior, nu era un dar harazit prin nastere si temperament ci, in buna parte, o cucerire eroica asupra lui insusi.

Insemnarile au fost considerate fie un roman sentimental de factura celui flaubertian din Education sentimentale (descoperind framantari erotice, preocupri pentru hipnotism, viata universitara si parlamentara, traducerile din opera filozofica a lui Schopenhauer, note de calatorie), fie un roman de moravuri, o istorie contemporana bucuresteana ce lumineaza chipurile unor mari cratori precum Eminescu sau Alecsandri, a unor oameni politici (Carol I, Regina Elisabeta, P.P. Carp, I. Bratianu, CA Rosetti, I. Ghica s.a. Atitudinea lui Maiorescu fata de istoria politica traita ca actant principal se aseamana cu cea lui Miron Costin sau Ion Neculce, ilustrata in cronicile lor. El isi dezvaluie aceeasi luciditate usor rautacioasa in corespondenta cu Olga Coronini Cronberg fata de evenimentele revolutionare de la 1848: "Dar anul 1848! Tineretul spiritual, dar exaltat, care tocmai iesise de pe bancile universitatii si visa republici idilici cu tigarea in gura si cu roza de rendez-vous la butoniera, V. Hugo, Sue, Lagrang, nebunul Louis Blanc s.a.m.d. Napoleoon III ajunse imparat []. Din cauza anului 1848 nu vreau sa ma mai ating de Ungaria. Aceasta fu o adevarata nebunie, care pentru popor a avut atat de funeste urmari. Singur Bem a fost barbat. Ceilalti erau capete exaltate, iar in varful lor nebunul nebunilor: Kossuth. Insa oamenilor le place sa treaca, cu cocarde tricolore prin fata femeilor, care le arunca flori si peste noapte sa ajunga generali []. In popor, in popor trebuie sa se infiltreze constiinta unei schimbari de constitutie, tot restul este un tragic joc efemer. A examinat-o poporul, atunci modificarea este gata; caci in fata invincibilitatii natiei se topeste ca nimic jocul de papusi cu soldati instruiti []. Aceasta este necesitatea imuabila a istoriei lumii. O revolutie cu succes este o opera de veacuri".

Bibliografie

1. Maiorescu, Titu, Istoria contimporana a Romaniei, 1866-1900 editie ingrijita de Simion Mehedinti, editura Socec, 1925
2. Maiorescu, Titu, Critice, Minerva, 1978

Maiorescu, Titu, Jurnal si Epistolar, vol. I, Minerva, 1980

Texte de studiat

Titu Maiorescu, Jurnal si Epistolar, volumele I-II, Minerva, 1980

Titu Maiorescu, Cercetare critica asupra poeziei romane la 1867, Despre poezia romana, Scoala Barnutiu, Poezia populara, Despre scrierea limbii romane, Limba romana in jurnalele din Austria, In contra directiei de astazi din literatura romana In contra neologismelor, Literatura romana si strainatatea, Despre progresul adevarului in judecarea lucrurilor, Comediile d-lui Caragiale, Oratori, retori, limbuti, Eminescu si poesiile lui, Oct. Goga. Poezii, M. Sadoveanu. Povestiri.