Romanul tradițional, realist, obiectiv - Ion de Liviu Rebreanu

Romanul

Romanul tradițional, realist, obiectiv - Ion de Liviu Rebreanu

Romanul - specie a genului epic de mare intindere, cu actiune complexa si unitara, defasurata pe mai multe planuri narative, cu intriga complexa si personaje numeroase, care ofera o imagine ampla asupra vietii.

Opera lui Rebreanu, caracterizata prin aspirație spre echilibru, monumentalitate și finaluri tragice care conduc la ideea destinului uman implacabil, se situeaza in randul marii proze romanești. Publicat in 1920, "Ion" de Liviu Rebreanu este un roman realist, tradițional si obiectiv care ofera o imagine ampla asupra umanitatii rurale, prezentand spatiul ardelenesc de la inceputul secolului XX, intr-o perspectiva complexa de roman-fresca: roman doric, in accepția criticului Nicolae Manolescu, care "aparține unei varste biblice de inceput și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul". "Ion" nu este romanul unui erou, ci al unei comunitați rurale vazute ca unitate sociala de viața, iar protagonistul este un prototip, un exponent, un personaj simbolic.

Textul este un roman, prin amploarea actiunii desfasurate pe mai multe planuri, prin conflictul complex si numarul mare de personaje. Este un roman realist prin caracterul obiectiv, perspectiva narativa omniscienta, prin monografia pe care o realizeaza și prin detaliile de viața la care cititorul are acces: folosind tehnica planurilor paralele / a alternantei, Rebreanu prezinta viata taranimii, prin povestea lui Ion al Glanetasului, si viata intelectualitatii satului - notar, preot, invatator - prin povestea familiei Herdelea. Satul Pripas este infatisat si in latura sa etnografica: hora, nunta, inmormantarea se desfasoara dupa un tipic stravechi, iar stapanirea austro-ungara iși face simțita prezența in relațiile administrative ale indivizilor cu statul. Este un roman tradițional prin tema, lupta pentru pamant fiind principala coordonata a vieții rurale: lumea primitiva care constituie mediul predilect al imaginației lui Rebreanu este o lume a violenței. G. Calinescu observase ca "aceasta salbaticie fundamentala a sufletului omenesc primitiv care se gasește la temelia marilor epopei clasice" a fost zugravita cu cea mai rece obiectivitate și cu "mareție epica".

Tema pamantului constituie miza conflictului central, pentru ca el determina in lumea satului pozitia sociala si autoritatea morala a indivizilor. Acestei teme i se adauga cea a iubirii, destinul personajului principal fiind marcat de acestea doua mari coordonate identificate si de titlurile celor doua parti ale romanului: "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii". Ele reprezinta si conflictul interior al lui Ion.

Subiectul

Ion este un personaj exponential pentru categoria sociala a taranului roman, dar patima sa pentru pamant, explicabila prin statutul socio-economic pe care i-l ofera posesiunea, trece dincolo de firesc si dobandeste accente obscure, patologice. Eroii sufletește elementari sunt expuși atracției monomaniacale a unui unice pasiuni. Violența deriva din pasiunea originara a posesiunii. Personajul este implicat intr-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, tatal Anei, pentru obtinerea pamantului, si cu George Bulbuc, mai intai pentru Ana si apoi pentru Florica, fata pe care Ion o iubeste si cu care se insoara George. Dincolo de acest aspect insa, se poate vorbi si de conflictul tragic dintre om (nu intamplator taran) si o forta mai presus de calitatile individului: pamantul-stihie. In fond, destinul personajului principal nu este marcat de confruntarile cu semeni de-ai sai pe care-i domina, ci de relatia cu pamantul. Pasiunea lui Ion pentru pamant poate avea drept origine un sentiment ancestral, acela al matricei telurice, al Mamei Pamant (Geea). De altfel, exista o ambiguitate pamant/femeie care devine unul dintre simbolurile puternice ale romanului. Religiozitate pagana sau imbrațișare cvasierotica este in gestul lui Ion de a saruta glia? "Lutul negru, lipicios, ii țintuia picioarele, ingreuindu-le, atragandu-l ca brațele unei iubite patimașe. Il cuprinse o pofta salbateca sa imbrațișeze huma, s-o crampoțeasca in sarutari. () Mirosul acru, proaspat și roditor ii aprinde sangele." Dorinta obsesiva a personajului de a avea pamant, iubirea lui patimasa il fac monumental, dar destinul sau se incheie omeneste, prin intoarcerea in aceasta matrice universala. Drama taranului, asa cum apare ea in "Ion", este aceea a conditiei umane care nu poate fi cu adevarat pentru ca nu are. Patima lui Ion reprezinta, initial, o aspiratie fireasca spre implinire, spre dreptate, dar devine sursa a prabusirii sale tragice.

Critica a vorbit nuanțat despre protagonist. O prima caracterizare a personajului ii aparține lui Eugen Lovinescu, cel care a salutat apariția romanului lui Rebreanu ca o victorie a modernismului in sensul obiectivitații și a preeminenței epicului asupra liricului in proza: "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligența ascuțita, (), o viclenie procedurala și, cu deosebire, o voința imensa" Tot Lovinescu a observat ca Ion este un erou stendhalian, la care doar obiectul dorinței este schimbat (Julien Sorel dorea ascensiune sociala), mijloacele ramanand aceleași: femeia. Pentru G. Calinescu, Ion e o bruta: "A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare și a ramas in cele din urma cu pamant."; "nu din inteligența a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei ființe reduse." O bruta - da, dar una "ingenua", situata in amoral, va preciza Nicolae Manolescu mai tarziu, impacand cele doua opinii critice.

Viata intelectualitatii rurale este prezentata si ea cu minutiozitate. Familia Herdelea este destul de stramtorata si fetele invatatorului se vor marita cu barbatii care nu le pretind zestre. Relatiile lui Herdelea cu preotul Belciug devin tensionate nu numai pentru ca invatatorul ii tine parte lui Ion, ci si pentru ca atitudinea preotului fata de autoritatea austro-ungara este mult mai radicala decat a acestuia (conflictul national).

Legatura dintre cele doua planuri narative este facuta de Titu Herdelea, cel care ii sugereaza lui Ion modalitatea de a-l obliga pe Vasile Baciu sa-i dea fata si pamanturile. Titu reprezinta personajul alter ego al autorului, un intelectual dilematic ce cauta raspunsuri la marile probleme ale existentei individuale si sociale.

Universul rural prezentat se caracterizeaza prin coerenta si obiectivitate. Naratorul este omniscient, neimplicandu-se nici in desfasurarea evenimentelor, nici in evolutia personajelor. Iluzia vietii este creata si prin circularitatea romanului: descrierea drumului care intra si iese in / din Pripas circumscrie un univers coerent, articulat si reprezinta o "metafora a romanescului" (Nicolae Manolescu) - el deschide si inchide universul fictional. Intre aceste doua imagini se consuma drama lui Ion, dar si a Anei, neintelegerile dintre tarani, pasiunile trecatoare ale lui Titu Herdelea, in fond toata substanta epica a romanului.

Particularitatile de structura a unui text narativ studiat, apartinand lui Liviu Rebreanu.

Conceptul de structura isi are originea in latinescul structura, "constructie". Structura unui text literar inseamna deci modalitatea in care este construit, prin delimitarea mesajului in parti sau capitole, dar si prin elemente care tin de arhitectura interioara a textului: incipit, final, simetrii si paralelisme intre planurile narative, prolepse si analepse (anticipari si rememorari ale intamplarilor) etc.

"Ion" de Liviu Rebreanu este un roman sferic, de o arhitectura cerebrala: este structurat in doua parti intitulate sugestiv "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii", organizate, la randul lor, in 13 capitole. Titlurile celor doua parti corespund celor doua dominante sufletesti ale eroului principal, pamantul si iubirea. Primul capitol se numeste "Inceputul", iar ultimul "Sfarsitul", jucand rolul prologului, respectiv al epilogului. Celelalte capitole au titluri sintetice, cu o pronuntata functie anticipativa: "Zvarcolirea", "Nunta", "Iubirea", "George", "Copilul" etc. Folosind tehnica planurilor paralele / a alternantei, Rebreanu prezinta viata taranimii, prin povestea lui Ion al Glanetasului, si viata intelectualitatii satului - notar, preot, invatator - prin povestea familiei Herdelea. Existența personajelor se desfașoara dupa legile interne ale lumii lor și evolueaza paralel. "Amestecul" este dezaprobat de doamna Herdelea la hora, dar interferența se produce totuși, in sensul determinarii destinului unui personaj din celalalt plan, prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Acțiunea lui Ion pare a fi determinata de o vorba aruncata inconștient de Titu Herdelea: "Daca nu vrea el sa ți-o dea de bunavoie, trebuie sa-l silești!", dupa cum drama invațatorului Herdelea este declanșata de marturisirea lui Ion ca el i-a scris jalba care il scapase de temnița in urma conflictului cu Simion Lungu. Rebranu utilizeaza, de asemenea, tehnica contrapunctului la nivel microtextual: nunta țaraneasca a Anei și a lui Ion corespunde, in planul intelectualitații, cu nunta Laurei Herdelea; conflictul exterior dintre Vasile Baciu și Ion corespunde conflictului dintre invațator și preotul Belciug (secvențe narative simetric-antitetice)

Tehnica simetriei si a circularitatii sunt principalele modalitati de omogenizare a epicului:

- Circularitatea se datoreaza metaforei drumului spre satul Pripas la inceput, sugerand intrarea in universul fictional, si in afara comunitatii rurale la sfarsit, sugerand revenirea cititorului la lumea reala. Mai mult, rolul acestui simbol este sa precizeze cele doua planuri narative, cel al lumii rurale si cel al intelectualitatii satului. Casa lui Ion se afla situata fata in fata cu cea a familiei Herdelea, ca o sugestie a alternarii planurilor narative doar prin trecerea drumului. Astfel, personajele sunt urmarite continuu, fara a se produce discontinuitati narative.

- Titlurile capitolelor de inceput și de final sugereaza faptul ca "forma interna" a carții reface "pulsația vie' a vieții, ca intriga urmeaza "respirația naturala a intamplarilor", adica idealul estetic in care a crezut scriitorul. Paradoxul realismului consta in aceasta pretenție autoimpusa de a reface structurile naturale ale realului, utilizand mijloacele convenționale ale artei.

- Hora este un alt element de compoziție care deschide și incheia romanul, avand de fiecare data o alta semnificație: in primul capitol, la acest eveniment din viața satului iau parte mai toate personajele antrenate in acțiune. Ca intotdeauna, hora se ține pe locul de vatra al satului, un spațiu stravechi, supus structurilor ritualice - o zona a tacerii din care ramane doar patima jocului. Aici se reunesc perechile de tineri, aruncandu-se simbolic in valtoarea existenței. Cuplurile se fac și se desfac: Ana - George, Ion - Florica, apoi Ion - Ana, George - Florica, sugerand evoluția ulterioara a evenimentelor. Hora, joc al vieții și al morții, trimite catre inceputuri, catre momentele de salbaticie, de traire intensa. Intreruperea ei este un semn rau, avertisment pentru ceea ce va urma: perturbarea echilibrului lumii rurale. In jurul horei, oamenii se așaza ierarhizat: fetele care au ramas nepoftite, mamele și babele, gramada, printre care alearga copiii, barbații pe langa casa și pe langa poarta, primarul și chiaburii așezați pe prispa. Intelectualii satului, preotul și invațatorul cu familia, vin sa priveasca "petrecerea poporului", fara a se amesteca in joc. Alexandru Glanetașu, tatal lui Ion, nu are un loc anume; el sta "ca un caine la ușa bucatariei", sfiindu-se sa intre in vorba cu cei bogați: distanța intre el și "bocotani" este categorica. Cu aceasta distanța de casta va avea de luptat Ion, primul dintre flacaii satului prin harnicie și istețime. In finalul romanului, hora apare din nou, cu alte semnificații: daca unii s-au dus, alții le-au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul. Toate conflictele se sting odata cu intoarcerea lui Ion in pamantul care "i-a fost prea drag".

Rebreanu este un maestru al anticiparilor narative - "tirania semnificativului" (Nicolae Manolescu) inseamna ca lumea romanului pare a depinde de o voința care subliniaza semne la tot pasul, dand senzația ca tot ce exista, tot ce se petrece, poarta amprenta destinului. Capitolul I nu numai ca introduce cititorul in spatiul rural ardelean, ci are si un rol de configurare a conflictului. Imaginea colectiva a satului strans la hora fie ca participanti directi, fie ca simpli spectatori, atrage atentia asupra ierarhiei sociale si asupra celor doua planuri narative, in functie de clasificarea personajelor in lumea taraneasca si lumea intelectualitatii. La hora, cuplurile formate anticipeaza evolutia ulterioara a evenimentelor. Tehnica prolepselor este evidenta in interventia lui Vasile Baciu, care, intuind intentiile lui Ion fata de fiica lui, Ana, provoaca scandalul si bataia de la carciuma. O alta forma de anticipare este prezența personajului Savista, oloaga pripașita pe linga casa lui George. Ea simte patima lui Ion pentru Florica, urmarește cu viclenie intalnirile celor doi, aține calea Anei pentru a o pune in tema și se grabește sa-l avertizeze pe binefacatorul ei despre proiectata vizita nocturna a lui Ion. In strigatul ei furios: "Omoara George toți Rușine HuHuo!" rasuna, de fapt, vocea destinului și se ghicește naratorul demiurg care iși exprima parerea și iși avertizeaza cititorul asupra a ceea ce va urma. Un alt exemplu de prolepse este traiectoria tragica a Anei, punctata puternic de anticipari ale sfarșitului (spanzurarea carciumarului Avrum, moartea lui Dumitru Moarcaș, imaginea apelor pe care femeia le privea fascinata in drum spre balciul din Armadia, laitmotivul norocului). Poate cea mai semnificativa imagine anticipatoare este aceea din scena sarutarii pamantului, cand Ion ramane pe maini cu lutul cleios "ca niște manuși de doliu". Chiar și așa, cu aceasta "voce" din off straina intamplarilor, Rebreanu ramane credincios formulei realiste, obiectivitații și imparțialitații, susținand ca amestecul eului in opera ar diminua veridicitatea subiectului: "M-am sfiit totdeauna sa scriu pentru tipar la persoana I."

Scriitorul creeaza un univers logic, in care eroii sunt manipulati de forta inexorabila a destinului. Relatarea naratorului omniscient, stilizata si concisa, lipsita de exuberanta, obiectiva, indica o miscare prestabilita, aproape rigida, dand iluzia de existenta care curge de la sine, cu tot amalgamul de contradictii, de umanitate si violenta.

Condiția țaranului in romanul Ion de Liviu Rebreanu

Aparut in 1920, "Ion" este o creatie realist-obiectiva, de inspiratie rurala. Prin tema, descrierea vietii satului ardelean la inceputul secolului XX, cartea are caracter social si monografic, prezentand in acelasi timp destine individuale bine conturate.

Titlul romanului constituie numele personajului principal, reprezentant tipologic al unei categorii sociale: taranimea. G. Calinescu remarca numarul mare de personaje ale romanului si tipicitatea lor ("nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si generatiei"), afirmand, de asemenea, ca "toti flacaii din sat sunt varietati de Ion".

Ion este un exponent al clasei taranimii prin dorinta fireasca de a avea pamant, dar este singular prin modul in care intelege sa-l obtina si sa-l pastreze.

Relatia dintre om si pamant sta in centrul romanului lui Rebreanu. Pamantul reprezinta mai mult decat o ratiune sociala si economica; el determina pozitia individului in societate. Viziunea satului in perspectiva lui Rebreanu, ierarhia oamenilor, legaturile lor, "snobismul taranesc" (Nicolae Balota) sunt determinate de legile "averii", de legile proprietatii asupra pamantului. De la micile gesturi, de la alura sau chiar conformatia fizica ("Stefan Hotnog, un chiabur cu burta umflata, ce si-o mangaie intruna parca ar avea junghiuri" sau "Pe de laturi, ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, dornic sa se amestece in vorba, sfiindu-se totusi sa se vare intre bogatasi"), pana la marile conflicte ce ravasesc viata satului, totul in fictiunea lui Rebreanu poarta marca lipsei, a mai multului sau a mai putinului, a unei tulburari in ordinea lui a avea. Banul, atat de important in romanele lui Balzac sau Zola, nu apare aproape deloc la Rebreanu, unde bunastarea si vaza deriva din posesiunea asupra pamantului. Drama taranului este aceea a conditiei umane care nu poate fi cu adevarat pentru ca nu are.

Pe Ion, "iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil", noteaza naratorul. Desi sarac, este "iute si harnic, ca ma-sa", iar "munca ii era draga, oricat ar fi fost de aspra" (caracterizarea directa). De aceea, lipsa pamantului apare ca o nedreptate, iar dorinta patimasa de a-l avea este motivata: "Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult" (autocaracterizare, in stil liber indirect). Pentru ca prin munca cinstita nu-l poate obtine, Ion hotaraste s-o seduca pe "uratica" Ana, fata lui Vasile Baciu, care avea "locuri si case si vite multe", in ciuda faptului ca este indragostit de Florica, o fata frumoasa, dar saraca. O secventa semnificativa care il caracterizeaza pe Ion este confruntarea de la hora dintre el si Vasile Baciu. Suparat ca nu-i lasa fata in pace, stiind ce scopuri umareste flacaul, pentru ca el insusi se imbogatise prin casatorie, Baciu il numeste "golan", "sarantoc", "talhar" si "hot", iar Ion, spirit violent, jignit in demnitatea sa, sare la bataie. La inceput, tot satul este de partea lui si-l condamna pe Baciu, mai ales pentru ca era beat. Dar dupa bataia cu George, preotul il dojeneste in biserica. Efectul nu este cel asteptat, iar Ion, revoltat, "se hotaraste sa fie cu adevarat netrebnic" (caracterizare indirecta prin fapte si atitudini, prin relatiile cu alte personaje). Se casatoreste cu Ana, care ramasese insarcinata, urmand "glasul pamantului". Faptele sale sunt tot atatea trepte ale dezumanizarii: este brutal cu Ana, pana obtine un act notarial pentru pamanturile si casele aduse drept zestre, este indiferent cu copilul lor si nici macare sinuciderea Anei, terorizata de violenta, nu-i trezeste vreun licar de constiinta. Odata instinctul de posesie asupra pamantului satisfacut, lacomia lui Ion raspunde altei nevoi launtrice, patima pentru Florica, acum casatorita si ea cu George Bulbuc. Cu viclenie, se apropie de ea simuland prietenia cu George, in a carui casa poate veni oricand ca prieten. Avertismentul Savistei, personaj simbol al traditiei incalcate prin abaterea de la norma morala, aduce deznodamantul implacabil: George il ucide cu sapa pe Ion, venit noaptea in curtea lui, dupa Florica. Dominat de instincte elementare, Ion este o victima a pasiunii de a avea - mai intai pamantul, apoi femeia - fiind pedepsit, ca in tragediile antice, pentru hybris-ul comis (lipsa de masura).

Prin evolutia lui Ion, dar si a taranilor nevoiasi din "Rascoala", Rebreanu demonstreaza ca rezolvarea chestiunii taranesti este data de obtinerea / pastrarea pamantului. Pasiunea lui Ion pentru pamant poate avea drept origine un sentiment ancestral al matricei telurice, al Mamei Pamant. Ambiguitatea femeie-pamant este unul dintre simbolurile puternice ale romanului. In mult discutatul gest al personajului de a saruta glia poate fi o religiozitate pagana in fata unei forta supranaturale, a unei teribile energii htonice sau o imbratisare cvasierotica a fiintei stihiale catre care converg dorintele, obsesia sa in ultima instanta, un act de extatica luare in posesiune: "Lutul negru, lipicios, ii tintuia picioarele, ingreuindu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. [] Mirosul acru, proaspat si roditor, ii aprindea sangele".

Romanul infatiseaza istoria unui personaj memorabil, un taran care iese pana la urma din limitele unui tip uman caracterologic. Povestea lui este "istoria unui esec", asa cum definea eseistul englez E. M. Forster romanul realist.